ducere

Stimate Cursant, De la bun început, îţi doresc bine ai venit la studiul cursului
Introducere în Lingvistica Generală.
Pentru a te familiariza cu acest curs, pentru început îţi prezint compeţentele
specifice noii discipline pe care o vei studia
1. Competenţe privind cunoaşterea si înţelegerea
• însuşirea noţiunilor introductive privind Lingvistica generală ca ştiinţă;
• identificarea elementelor de construcţie a comunicării;
• conştientizarea folosirilor directe şi indirecte ale actelor de vorbire;
• clasificarea actelor de vorbire potrivit teoriilor prezentate;
• definirea principiilor pragmatice
• analiza metodelor de cercetare lingvistică şi a consecinţelor acestora asupra
evoluţiei ştiinţelor limbii;
• interpretarea marilor curente de cercetare în lingvistică (Humboldt, F. de
Saussure; Hjelmslev, Bloomfield, Pierce,) etc
2. Competente în domeniul explicarii şi interpretării
• explicarea noţiunilor teoretice;
• formularea de texte scurte pentru a evidenţa diverse acte de vorbire;
• identificarea teoriilor privind relaţia dintre limbă şi gândire;
• interpretarea secvenţelor conversaţionale din limba vorbită (spontană/
transpusă).
3. Competente instrumentale si aplicative
• utilizarea corectă a elementelor de construcţie a comunicării;
• folosirea corectă a codurilor sociale ale comunicarii orale şi scrise;
• aplicarea corectă a teoriilor limbii în analiza conversaţiei, a discursului etc.
 Unitatea de învăţare nr.1
Limba ca obiect de cercetare a lingvisticii

1.1 Obiective vizate

La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil să :
- defineşti limba ca obiect de cercetare;
- explici relaţia dintre limbă şi limbaj;
- explici latura socială a limbii
- identifici funcţiile limbajului într-un text literar şi în interactiuni spontane;
- comentezi mijloacele de realizare a functiilor limbajului;
- explici raportul dintre limbă şi gândire; interpretezi personal diferitele puncte
de vedere privind limba şi gândirea;
1.2. Limbă şi societate
Originea socială a limbii reprezintă o premisă, un punct de plecare al unor
deducţii care au ca puncte de sprijin: origine limbii, dependenţa limbii de
societate şi funcţiile limbii. Dependenţa limbii de societate se demonstrează
mai uşor în vocabular, compartimentul limbii cel mai expus la schimbări.
Argumente în favoarea caracterului social al limbii îl aduce modul în care au
fost preluate de către vorbitorii limbii române, neologisme de tipul coafor,
şofer care păstrează vocala medie anterioară rotunjită din ultima silabă, datorită
modelului specific de pronunţare.
Limbă şi societate
Există teorii conform cărora orice eveniment lingvistic, orice schimbare
lingvistică se explică prin dependenţa limbii de societate. Limba şi societatea
au ritmuri de evoluţie diferite: societatea se schimbă relativ repede în timp ce
limba, ca instrument de comunicare evoluează mai încet, sau, în orice caz,
evoluţiile ei sunt percepute mai greu de către vorbitori. Vorbitori diferiţi au
percepţii mai mult sau mai puţin diferite ale aceluiaşi conţinut. Dependenţa
limbii de societate se explică prin faptul că orice act de comunicare se
desfăşoară, în mod obligatoriu, între cel puţin doi vorbitori.
Analogia dintre sistemul limbii şi cel social reprezintă încă un argument în
favoarea dependenţei limbii de societate.
Societatea reprezintă:

2
 - un grup de oameni
- un număr de reguli de convieţuire
- un număr de comportamente, de atitudini şi de valori comune membrilor
grupului.
Limba, la rândul ei reprezintă:
- un grup de semne
- un număr de reguli ede utilizare a lor
- un număr de convenţii – utilizări particulara ale elementelor sistemului.
Fiecare vorbitor modifică limba în fiecare moment, încălcând (mai mult sau
mai puţin) regulile acesteia.

Temă de reflecţie
Comentaţi relaţia dintre limbă şi societate prezentată
mai sus.
Folosiţi spaţiul liber din chenar

1.3.Funcţiile limbii

3
 1.3.1. Structura comunicării a fost descrisă în diverse moduri. Una dintre
schemele cele mai cunoscute şi mai des folosite a fost elaborată de Roman
Jakobson1. Conform acestuia, fiecăruia dintre factorii constitutivi ai
comunicării îi corespunde, câte una dintre funcţiile fundamentale ale
comunicării.

1.4. Componentele comunicării şi funcţiile aferente

Având în vedere factorii comunicării umane:context, mesaj, transmiţător,

destinatar, contact,cod pot fi identificate funcţiile: referenţială, poetică,
emotivă, conativă, fatică, metalingvistică
Iată cum se ordonează ele în funcţie de factorii constitutivi ai comunicării:
- emiţător (sau) : transmiţător cel care produce / emite / transmite un mesaj
adresându-se unui auditor (receptor);
- funcţia emotivă: reflectă stările interne ale emiţătorului
- contact: mediul material de transmitere a mesajului (voce, scris, semnale
luminoase etc.) sau legătura psihologică dintre transmiţător şi destinatar
funcţia fatică: are în vedere controlul canalului de comunicare şi asigurarea
bunei derulări a comunicării
- cod: sistemul de semne şi de reguli de folosire a acestora, cunoscut, total sau
parţial, atât de către transmiţător cât şi de către destinatar (limba germană,
sistemul Morse etc.)
- funcţia metalingvistică: are în vedere faptul că partenerii de comunicare
deţin şi utilizează corect acelaşi cod mesaj: ceea ce se transmite (untext,
semnale luminoase, un gest etc.) are în vedere forma mesajului, modul de
structurarea acestuia2
context (sau referent) : la ce se referă mesajul (un eveniment recent,
asamblarea unui aparat, un fenomen natural etc.)
- funcţia referenţială: are în vedere transmiterea de informaţii despre un
eveniment extra lingvistic
- funcţia conativă (sau persuasivă sau retorică) : are în vedere intenţia de a
influenţa receptorul prin intermediul mesajului transmis.

1
Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii de perspectivă,
trad. Mihai Nasta, în Probleme de stilistică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964, p.88
2

4
 1.5. Contribuţia lui Jakobson
Potrivit concepţiei lui Jakobson, cele şase funcţii identificate şi definite de el
coexistă practic în orice comunicare. Diferită numai de la caz la caz este
ierarhia lor de importanţă, stratificarea rezultată constituind un criteriu de
clasificare a evenimentelor verbale. În această ordine de idei, el subliniază că:
«Deşi distingem şase aspecte fundamentale ale limbii, am putea totuşi cu greu
să găsim mesaje verbale care să indeplinească numai o funcţie. Diversitatea
constă nu în monopolul uneia dintre aceste câteva funcţii, ci în ordinea
ierarhică diferită a funcţiilor. Structura verbală a unui mesaj depinde, în primul
rând, de funcţia predominantă.»
Fiecare dintre factorii care intervin în procesul comunicării are asociată câte o
funcţie.

Aşadar, în formularea unui enunţ sunt necesari emiţătorul, receptorul,

referentul comunicării, dar şi un cod comun celor doi interlocutori, un contact
psiho-fizic (direct sau mediat), pentru ca mesajul transmis să fie receptat.
Funcţiile corespunzătoare acestor factori sunt:
1. emotivă (centrată pe emiţător);
2. conativă (centrată pe receptor);

3. referenţială (centrată pe referent);

4. metalingvistică (centrată pe cod);

5. fatică (centrată pe canal);

6. poetică (centrată asupra mesajului).

1.5.1. Funcţia de comunicare

Prima şi cea mai importantă funcţie a limbii este aceeea de mijloc de
comunicare între oameni.
Limba naţională (româna) este mijlocul de comunicare specific unei comunităţi
lingvistice (popor), folosit neîntrerupt şi putând fi studiat în devenirea sa
istorică.
Funcţia de comunicare răspunde unei necesităţi de stabilire a unor relaţii inter-
umane prin intermediul limbii.
Comunicarea pune în joc un inventar de semne din care vorbitorul trebuie să
aleagă procedeele care denumesc percepţiile gândirii.
Limba funcţionează ca instrument al gândirii.
5
 Primul efort de a stabili o relaţie între percepţie şi expresie.
1.5.2. Funcţia expresivă

cunoscută şi sub denumirile emotivă sau interjecţională, pune în evidenţă

atitudinea vorbitorului faţă de conţinutul mesajului.

Mesajul nu transmite numai idei, gânduri, pur şi simplu ci referiri la persoana

vorbitorului. Modul în care se raportează emiţătorul la cele exprimate.
Expresivitatea: intonaţia - aseară a plouat – enunţul poate să exprime bucurie,
exasperare, etc.
Alegerea unui anumit cuvânt este legată de intuiţia vorbitorului. Astfel el alege
dintre cuvintele: prost, tont, zurliu, în funcţie de intenţia sa şi de cel căruia i se
adresează. Vorbitorul utilizează o serie de procedee de combinare a cuvintelor.
1.5.3. Mod de realizare
Funcţia expresivă ca şi alte funcţii se realizează prin selecţia şi combinarea
elementelor de limbaj.
Selecţia se realizează pe seama unor relaţii de echivalenţă (asemănare-
deosebire, sinonime-antonime). Combinarea construieşte secvenţe.Echivalenţa
este element constitutiv al secvenţei
Denumirea interjecţională este grăitoare din acest punct de vedere, deoarece
stratul emotiv al limbajului se bazează pe interjecţii.

Dacă un participant la conversaţie foloseşte exclusiv exprimarea interjecţională

Tiii!, interlocutorul îşi va da seama că partenerul său îşi exprimă admiraţia sau
surpinderea faţă de ceea ce s-a spus anterior sau faţă de un element din
realitatea extraverbală. Observăm cât de important este contextul în decodarea
corectă a unui mesaj aparent simplu. Participarea afectivă a vorbitorului poate
fi marcată şi prin elemente formale: persoana întâi pronominală şi/ sau verbală,
intonaţia exclamativă, lungirea emfatică a sunetelor (vocale şi consoane).
Astfel, în enunţul Mă chinui să-ţi explic funcţia emotivă se realizează formal
prin persoana întâi verbală, chiar în absenţa formală a pronumelui subiect (eu)
şi printr-o intonaţie exclamativă atât în zona emiţătorului cât şi a receptorului.
Astfel, în enunţul Ce frumos se văd munţii!, se actualizează funcţia emotivă,
deoarece vorbitorul îşi exprimă o anumită atitudine faţă de realitatea
extraverbală. În enunţul Du-te odată la piaţă! se actualizează însă funcţia
conativă, deoarece enunţul este orientat către receptor.

6
 În alte cazuri, emiţătorul poate lungi vocale şi consoane pentru a marca
emoţia. La nivel formal, acestea sunt mijloace de realizare a gradului superlativ
absolut: Era frumooos! (Era foarte frumos!), E un mmmizerabil! (sens
superlativ pe care, în principiu, adjectivul mizerabil nu-l admite). În ultimul
exemplu, remarcăm alegerea unui adjectiv care are trăsătura semantică +
superlativ inclusă.

1.5.4. Funcţia poetică,

denumită şi estetică sau literară, proiectează principiul echivalenţei de pe axa

paradigmatică pe axa sintagmatică (a combinării).Cum e fecioara între sfinţi şi
luna între stele.
Procedee morfologice: în descrierea luptei de la Rovine în Scrisoarea III,
Mihai Eminescu acordă o atenţie şi o valoare specială substantivului
Procedee sintactice - topica, elipsa, etc.
Expresivitatea poate provoca interlocutorului emoţii artistice.

1.5.5. Selecţia şi combinarea

Selecţia (dintr-o paradigmă) şi combinarea (în sintagme) sunt cele două

modalităţi de structurare a elementelor verbale într-un enunţ aparţinând oricărui
limbaj. Selecţia se realizează pe baza unor principii de echivalenţă, iar
combinarea prin contiguitate. Astfel, putem stabili două paradigme: una pentru
tânăr şi alta pentru „a vorbi”. Din paradigma pentru „tânăr ”, putem alege unul
dintre termenii individ, puşti, etc., iar din cea pentru „a vorbi ”, putem selecta
dintre: a trăncăni, a îngăima, etc.

În funcţie de gradul de expresivitate dorit de emiţător sau de varietatea

funcţională căreia secvenţa îi aparţine, elementele din cele două paradigme se
pot combina astfel: tânărul vorbeşte (spune), individul trăncăneşte, puştiul
comentează, etc. Observăm că primul enunţ este neutru din punctul de vedere
al expresivităţii, emiţătorul nu doreşte altceva decât să aducă la cunoştinţa
receptorului un eveniment despre o realitate extraverbală. Prin cel de-al doilea
enunţ rezultat prin combinare, emiţătorul îşi exprimă dispreţul faţă de o
activitate din realitatea extraverbală. Al treilea enunţ este o combinare între un
termen marcat expresiv şi unul neutru. Observăm că termenul expresiv îşi pune
amprenta pe întregul sens al enunţului, resimţit de receptor drept unul marcat.

7
 Temă de reflecţie

Citeşte studiul lui Tudor Vianu, Dubla intenţie a

limbajului şi problemele stilului şi elaborează un
comentariu personal referitor la funcţiile limbii.

Foloseşte, pentru răspuns spaţiul liber din chenar

8
1.5.7. Funcţia conativă,

numită şi persuasivă sau retorică, are rolul de a orienta enunţul către receptor.
Principalele expresii gramaticale ale acestei funcţii sunt: persoana a doua
pronominală şi/ sau verbală, intonaţia exclamativă, vocativul în cazul
substantivelor şi imperativul în cazul verbelor.

Putem include toate aceste mărci formale într-un singur enunţ:

Dumneavoastră, doamnă,veniţi la ghişeu! (pronume personal; vocativ;
imperativ; intonaţie exclamativă).

O marcă specifică a oralităţii poate fi considerată folosirea verbului a şti la

persoana a doua (ştii, ştiţi) sau forma nu-i aşa ? rostită în mijolcul unei
expuneri. Integrate în discurs, acestea au un rol dublu: atrag atenţia
interlocutorului şi menţin deschis canalul de comunicare.

1.5.8. Funcţia referenţială,

9
 numită şi denotativă sau informativă, este prezentă în majoritatea enunţurilor,
deoarece interlocutorii se raportează la realitatea extraverbală pentru a iniţia,
dezvolta sau încheia o conversaţie. Aceasta ne conduce la concluzia că această
funcţie nu apare independent, ci alături de alte funcţii ale limbajului. Funcţia
denominativă - constitutivă sau mentală.
Funcţiunea mentală a limbii este din punct de vedere lingvistic o reprezentare.
Fiecare comunicare reprezintă un act mental şi o reprezentare - coordonarea
unor mijloace lingvistice cu o anumită semnificaţie (cu un conţinut).
În elaborarea unui enunţ, o descriere (Sinaia este un oraş frumos.), o
întrebare (Aveţi pantofi 39?) sau exprimarea unei atitudini faţă de un anumit
lucru (Ce frumos miroase trandafirul!), ne raportăm la elemente din realitate.
În plus, în formularea întrebării, ne adresăm unui receptor, deci actualizăm
funcţia conativă, iar prin exprimarea atitudinii, actualizăm funcţia emotivă a
limbajului.

1.5.9. Funcţia metalingistică

Vorbirea se concentrează asupra codului. Funcţia metalingvistică este
evidenţiată de enunţurile care aparţin metalimbajului, atfel spus de acele
enunţuri care transmit informaţii despre un anumit cod, devenit obiect de
descriere. Exemplul cel mai la îndemână este definiţia de dicţionar. În acest
caz, autorii dicţionarului au folosit cuvinte pentru a explica alte cuvinte.
Celibatar înseamnă persoană necăsătorită.
De asemenea, funcţia metalingvistică este actualizată şi pentru explicarea
elementelor de argou, decodificarea unui alt cod sau pentru a corecta o formă
gramaticală. Ex: nu se spune „ei este”, ci „ei sunt”

1.5.10. Funcţia fatică

Această funcţie acţionează la nivel microstructural (al enunţului) şi la nivel

macrostructural (al interacţiunii).

Temă de reflecţie

Reţineţi observaţia lui Răzvan Săftoiu din citatul de mai jos şi comentaţi-l

Malinowski a propus termenul comuniune fatică, definit drept simplul schimb de cuvinte
care conduce la crearea unor legături sociale între oameni” (1949, 315), afirmând: „Cred
că, atunci când discutăm despre folosirea limbii în stabilirea relaţiilor sociale, ajungem la

10
un aspect esenţial ce priveşte omul în societate: în toate fiinţele umane se manifestă tendinţa
de a congrega, de a fi împreună, de a se bucura de compania celuilalt. (…) Aşadar,
comuniunea fatică serveşte la stabilirea legăturilor personale între oamenii care doresc să
aibă companie, dar nu serveşte la comunicarea ideilor.

Comentariile lui Jakobson referitoare la funcţia centrată pe contact dau conceptului o

interpretare tehnică „Există mesaje care servesc în primul rând la stabilirea comunicării, la
prelungirea sau la întreruperea ei: ele controlează cum funcţionează canalul şi circuitul (Alo,
mă auzi?), atrag atenţia interlocutorului sau confirmă faptul că acesta rămâne în continuare
atent (Asculţi?, iar la celălat capăt răspunsul: Mhm!). Această luare de contact sau, după
Malinowski, funcţiunea fatică, se poate manifesta printr-un schimb de formule ritualizate şi
prin întregi dialoguri care-şi propun doar să prelungească o comunicare.”)

Aşadar, la nivel microstructural, funcţia fatică asigură menţinerea contactului dintre vorbitor
şi interlocutor, iar la nivel macrostructural, funcţia fatică ia forma unui tip conversaţional
ritualizat: conversaţie fatică (engl. small talk). Oamenii recurg la conversaţie fatică pentru a
stabili relaţii sociale de bunăvoinţă, de politeţe de negociere etc. Este posibil ca elemente
fatice de tipul mă asculţi?, mă auzi?, ascultă-mă! nici să nu fie actualizate în conversaţia
fatică. Aceasta are o structură proprie şi are asociate funcţii conversaţionale.

Răzvan Săftoiu, Teoria şi practica limbii, Proiectul pentru invatamantul rural, MECt,
Bucureşti, 2007

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar.

11
1.5.11. Karl Bűhler

deduce principalele funcţiuni lingvistice din cele trei părţi componente ale
actului de comunicare: vorbitor - destinatar - comunicare.
Acestea se reflectă în fiecare act de comunicare. În raport cu subiectul vorbitor,
vorbirea poate fi concepută ca expresie, în raport cu destinatarul - apel şi în
12
 raport cu procesul de comunicare însuşi; reprezentare. Cele trei funcţii stabilite
de Bűhler sunt funcţia. expresivă, apelativă, reprezentativă.
Ele fac legătura între funcţiile limbii şi părţile componente ale vorbirii.
Temă de autoevaluare:
Redactaţi câte un enunţ în care să fie activate funcţiile limbii
Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

Surse suplimentare: Răzvan Săftoiu, Limbaj în acţiune, Editura UPG, Ploiesti 2008

13
 Unitatea de învăţare nr. 2
Limbă şi gândire. Evoluţia concepţiilor

2.1. Obiective educaţionale:

La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil să :
- explici principalele etape de dezvoltare a teoriilor despre limbă;
- interpretezi raportul dintre limbă şi gândire în perspectiva teoriilor
cunoscute;
- prezinţi în viziune personală relaţias dintre propoziţie şi judecată şi dintre
noţiune şi sens
2.2. Raportul dintre limbă şi gândire
apare ca preocupare încă la filozofii greci care cuprindeau în noţiunea de logos
relaţia dintre cuvânt, lucru şi idee. Discuţii referitoare la teoria limbii au loc
încă din Antichitate când folozofii greci, reducând vorbirea la pronunţarea
cuvintelor înzestrate cu sens emit idei în legătură cu originea numelor
obiectelor.
Pitagoreicii, stoicii epicureii susţin că numele obiectelor sunt date de la
natură, adică sunt astfel create încât există o legătură între aspectul sonor al
unui cuvât şi însuşirile sale;
Sofiştii susţin, dimpotrivă, că numele obiectelor au fost create de oameni pe
baza unor convenţii.

14
 Platon a încercat să demonstreze teoria naturalistă cu exemple din limba
greacă, folosind onomatopee sau cuvinte cu structură fonetică specială
(simbolism fonetic).
Aristotel, susţinea teoria convenţiei cosiderând cuvintele simboluri fără
legătură cu obiectele. Cuvintele suntalcătuite din silabe, care la rândul lor, sunt
formate din sunete.
Pentru Platon, părţile de vorbire principale sunt numele şi verbul, la care
Aristotel adaugă conjuncţia. Prima gramatică grecească datorată lui Dionisios
Trax, identifică opt părţi de vorbire: articol, nume, pronume, verb, participiu,
adverb, prepozoţie, conjuncţie. De observat prezenţa participiului în categoria
părţilor de vorbire, datorată modelului de gândire logic conform căruia,
participiul are rolul de a exprima atribute ale mişcărilor sau ale acţiunilor.
Cele două poziţii prezentate determină două concepţii, aceea naturalistă şi
aceea convenţionalistă adoptate de gruparea anomaliştilor, respectiv a
analogiştilor.

Anomaliştii
susţin existenţa unor forme neregulate şi neconcordante între aspectul semantic
şi cel morfologic al cuvintelor. Ei susţin că în limbă nu se poate vorbi despre
reguli pentru că excepţiile sunt mai numeroase. Abaterile de la regulă sunt
explicate prin prisma concepţiei naturale cu privire la originea cuvintelor:
limba aşa a fost dată de la natură şi omul nu poate interveni în modificarea ei.
Analogiştii
consideră, dimpotrivă, că predomină regula şi că omul poate interveni şi
modifica limba în sensul normalizării ei.
Evul mediu
consideră gramatica drept ştiinţa fundamentală, mamă a ştiinţelor. Se observă
un interes pentru filozofia limbajului care determină confruntarea a două
curente specifice filozofiei medievale realismul şi nominalismul, care se referă,
în mod diferit, la raportul dintre concept şi obiect.
Realismul
reînvie teoriile lui Platon sau ale neoplatonicienilor conform cărora ideile au o
existenţă reală în afara lucrurilor. Consecinţa acestui fapt în plan lingvistic o
reprezintă rolul limbii în cunoaştere. De vreme ce conceptul determină

15
 existenţa cuvântului, înseamnă că existenţa cuvântului implică existenţa
conceptului, iar explicaţia trebuie să meargă de la cuvânt la obiect.

Nominaliştii
cred că existenţă reală au numai obiectele, iar conceptele sunt doar produsul
conştiinţei subiecţilor vorbitori.
Secolul al XVII-lea şi următorul, studiază gramaticile universale sau filozofice
considerând că elementele lexicale, cuvintele, sau propoziţiile oricărei limbi
foloesc pentru exprimarea de judecăţi şi de noţiuni (categorii logice) şi, prin
urmare se subordonează legilor logicii.
Cele două curente principale de gândire, raţionalismul şi empirismul,
abordează limba ca instrument al raţiunii sau ca esenţă a acesteia.
Empirismul,
reprezentat de Bacon, Hobbes şi Locke, consideră că faptul lingvistic trebuie
studiat în sine, că vorbirea se află în contact direct cu noţiunile, nu cu realitatea,
că limbile oglindesc instituţiile sociale ale fiecărei colectivităţi lingvistice.

Raţionalismul
este dezvoltat de Rene Descartes şi de discipolii săi, Cartezianismul a dezvoltat
gramaticile raţionale, „Grammaire generale et raisonnee” de la Port Royal.
Raţionaliştii reiau teoriile arstotelice care identificau limba cu gândirea şi
categoriile logice cu cele gramaticale. Ei au introdus ideea priorităţii regulii
subordonate raţiunii şi nu uzajului. Potrivit concepţiei lor, limbile cele mai
evoluate sunt cele mai regulate. regulile trebuie să fie stabilite prin referinţă la
limba epocilor clasice.

Cartezianismul - filosofia lui René Descartes, cunoscut pentru lucrarea sa „Discurs asupra
metodei”.
Prin aceasta lucrare, el demonstreaza necesitatea unei metode care sa arate
puterea de a intelege adevarul. Prin aceasta metoda, intelegem acele reguli
certe si usoare pe care oricine le urmeaza fara sa se abata de la ele, fara a
considera vreodata ceva fals drept adevarat, fara a risipi de prisos fortarile
spiritului, si sporit necontenit in mod treptat, stiinta. Cine va urma aceste reguli

16
 va ajunge la cunoasterea adevarului tuturor lucrurilor pentru care va fi capabil.
Metoda carteziana stabileste cateva reguli esentiale pentru indrumarea ratiunii:
Prima regula exprima exigenta fata de admiterea adevarului in constiinta. „Sa
privim ca adevar numai ceea ce in mod evident ne apare ca adevar.” El
socoteste ca orice preocupare cu probleme care depasesc capacitatea de
cunoastere individuala, trebuie evitata. Descartes pune la baza cunoasterii,
gandirea. Operatiile logice trebuie sa determine observare, analiza, sinteza.
Stiinta insasi se concretizeaza prin gandirea rationala. „Am dubii, deci
gandesc!”

La începutul secolului al XIX-lea au loc două evenimente ştiinţifice

importante:
- crearea metodei comparativ-istorice, prima metodă ştiinţifică proprie de cercetare a limbii;
- dezvoltarea ştiinţelor naturale, ca sursă filozofocă de explicare a fenomenelor.
Cercetările în domeniul lingvisticii capătă autonomie şi metodă, iar lingvistica
devine o ştiinţă propriu-zisă.
Naturalismul lingvistic
consideră că limbile sunt organisme naturale, care au apărut şi s-au dezvoltat în
funcţie de anumite legi. Naturaliştii disting două etape importante în evoluţia
limbii:
- perioada preistorică, în care limbile îşi formează flexiunea şi se dezvoltă in plan morfologic,
sintactic şi semantic; in care se stabilesc relatiile dintre elementele limbii, capacitatea
cuvintelor de a-si organiza sensurile
- perioada istorică, începută, după unele opinii, înainte de apariţia documentelor, perioadă în
care limbile evoluează şi ating niveluri diferite de degradare.
Wilhelm von Humboldt, considerat întemeietorul lingvisticii generale,
consideră că limbajul este o emanaţie involuntară a sufletului, o necesitate a
inteligenţei umane. În analiza limbii, Humboldt distinge două laturi: o latură
externă sau complexul sonor şi o latură internă – organizarea sensului. În ce
priveşte raportul limbă – gândire, Humboldt susţine că „limba nu este produsul
activităţii de gândire, ci gândirea însăşi.” Limba, prin urmare, creează ideea.
„Activitatea intelectuală – în întregime spirituală şi profund interioară – devine,
prin mijlocirea sunetelor vorbirii, accesibilă pentru percepţia senzorială.”
Aşadar, în cuvânt este încorporată întotdeauna o unitate cu două aspecte: sunet

17
 şi noţiune. Pentru prima dată, Humboldt consideră limba ca Energeia –
activitate, ceva care evoluează şi se schimbă mereu.
Psihologismul lingvistic,
reprezentat de Steinthal consideră că psihicul uman este foarte individualizat şi
legile sale se află în însuşi individul vorbitor, în lumea lui spirituală. Sunetele
care asigură expresia sonoră sunt produse individuale, iar categoriile limbii şi
cele ale logicii sunt incompatibile.
Limba este studiată ca un ansamblu de acte de vorbire. Existenţă reală are,
după părerea lor numai vorbirea indivizilor, iar esenţa limbii se reduce la
funcţia de exprimare a gândirii. Importantă în analiză este latura de conţinut a
limbii.
Neogramaticii
consideră şi ei că reală este numai vorbirea individuală, iar limba, în general,
nu există. Reprezentantul neogramaticii este H. Paul cu lucrarea „Prinzipien
der Sprachgeschichte. H. Paul subliniază rolul factorului psihic în comunicare”
factorul cel mai important în orice dezvoltare şi în jurul căruia gravitează
totul.” Neogramaticii acordă o atenţie sporită cercetării legilor lingvistice,
concepute ca legi ale naturii. În opinia lor, legile fonetice acţionează, vorbeşte,
iar limba evoluează în afara voinţei omului.
Autoevaluare
Faceţi o prezentare a direcţiilor de cercetare a fenomenului lingvistic
până în secolul al XX-lea
Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

18
19
Secolul al XX-lea
La începutul secolului al XX-lea, se diversifică metodele de cercetare prin
abordarea diverselor aspecte ale limbilor vorbite. Principalele direcţii
lingvistice care se manifestă în această perioadă sunt:
- direcţia individualistă
- lingvistica moderrnă
Direcţia individualistă
continuă orientarea psihologică în explicarea fenomenelor lingvistice.
Psihologismul secolului al XX-lea caută explicaţii ale schimbărilor
lingvistice în factori de natură psihică (prin ceea ce se petrece în psihicul
individului vorbitor. Schimbările sunt impuse de anumite necesităţi de
comunicare pe care şe simte individul. Karl Vosler consideră că nu există
graniţe între limbi şi dialecte; există doar indivizi şi vorbiri individuale.
Apar indicii unei identităţi între lingvistică şi estetică, iar gramatica devine o
parte a istoriei stilului şi literaturii.
Lingvistica modernă cuprinde trei momente principale:
- etapa de creare a bazelor lingvisticii moderne: psihologismul şi sociologismul post-
saussurian;
- lingvistica structurală;
- lingvistica generativ-transformaţională.
Bazele lingvisticii moderne
au fost create prin activitatea lui Ferdinand de Saussure, după apariţia lucrării
sale – esenţială pentru lingvistica modrrnă - Curs de lingvistică generală.
Alături de el contribuie la dezvoltarea lingvisticii moderne Baudouin de
Courtenay şi Whitney. De Saussure şi De Courtenay formulează, în mod
independent conceptele lingvisticii moderne: sistem, limbă – vorbire, sincronie,
diacronie, lingvistică internă, lingvistică externă, semn lingvistic etc.
Influenţa lui Saussure asupra dezvoltării ulterioare a lingvisticii este
domunantă dată fiind abordarea inovatoare. Saussure a pus în evidenţă o serie
de dichotomii specifice domeniului: limbă/vorbire; sincronie/diacronie etc.

20
 Majoritatea şcolilor lingvistice care apar de la Saussure încoace au ca punct de
plecare Cursul de lingvistică generală.
Lingvistica psihologică şi sociologică postsaussuriană
are ca obiect de studiu modul de concretizare a gândurilor în forme lingvistice.
Punctul de vedere este cel exprimat de Saussure care restrânge cercetarea la
aspectul sincronic. Această direcţie ocupându-se de felul în care funcţionează o
limbă la un moment dat se numeşte
Şcoala funcţională
şi are ca reprezentanţi pe Charles Bally, Luis Prieto şi alţii. Bally acordă atenţie
factorului afectiv (gândire afectivă) sesizând rolul vorbitorului în comunicare.
Consecinţă a acestui fapt îl reprezintă studiile de stilistică lingvistică.
Un alt reprezentant al funcţionalismului, Sechehaye pune accent pe factorul
intelectual din limbă. El crede că rolul limbii este, în primul rând, să comunice
idei (gândire obiectivă) şi în al doilea rând, sentimente şi stări afective.
Orientarea sociologică porneşte de la ideea că limba este o realitate lingvistică
şi socială. Realitatea lingvistică constă în faptul că o limbă este un sistem
complex de mijloace de expresie în care toate componentele se află în relaţii
foarte strânse şi foarte precise. O inovaţie este acceptată doar dacă este adaptată
sistemului, adică dacxă satisface regulile generale ale limbii.
Realitatea socială constă în faptul că limba este mijloc de comunicare între
membrii unei colectivităţi. Legile fonetice sunt legi lingvistice, au caracter
general şi acţionează în limbă permanent. Legile limbii enunţă posibilităţi care
devin realitate în funcţie de anumiţi factori.

Lingvistica structurală
apare ca rezultat al multor demersuri ştiinţifice în gândirea filozofică şi în
teoria limbii. Lingvistica structurală evidenţiază două principii importante:
prioritatea întregului asupra părţii (gestaltismul psihologic); neopozitivismul
modern. Primul principiu are ca temei ideea că întregul nu este o sumă de
elemente,nu este determinat de părţi, ci, se descompune în părţi. Obiectul
reprezintă o totalitate, un ansamblu coerent a cărui formă este mai mult decât
suma părţilor. Limba este altceva decât un repertoriu de semne, iar sensul unei
propoziţii este mai mult decât suma sensurilor elementelor sale componente.
Neopozitivismul

21
 consideră că ideea nu există în afara cuvintelor. Neopozitiviştii consideră ca
date esenţiale relaţiile. Consecinţa teoretică a acestei idei o reprezintă apariţia
conceptelor de releţie, structură, randament, economie.
Structuralismul lingvistic are ca orientări principale:
- structuralismul praghez
- structuralismul praghez
- descriptivismul american.
Structuralismul praghez
concepe limba ca o structură cu două planuri: planul fonic, alcătuit din foneme
şi diferenţe fonologice şi planul semantic, alcătuit din sensuri. Structuralismul
praghez creează fonologia ca domeniu de studiu al sunetelor privite din
perspectiva funcţiei pe care o au în sistem. Fonemele sun definite prin
trăsăturile lor relevante.
Structuralismul danez
(Cercul lingvistic de la Copenhaga) creează glosematica, teorie care pleacă tot
de la ideea că limba este un sistem sau o structură formată dintr-o reţea de
relaţii. Louis Hjelmslev afirmă că “ obiectele pot fi descrise, definite şi înţelese
numai cu ajutorul acestor relaţii (de dependenţă).
Glossematica
acceptă ideea existenţei celor două planuri ale limbii: al expresiei şi al
conţinutului, dar consideră că fiecare plan are, la rândul său, două aspecte;
forma expresiei şi substanţa expresiei, respectiv forma conţinutului şi
substanţa conţinutului. Rolul principal revine, în ambele situaţii, formei.
Semnul lingvistic este, conform glosematicii, unitatea dintre forma conţinutului
şi forma expresiei. Între aspectele fiecărui plan, pe de o parte, şi între cele două
planuri, pe de altă parte, se stabilesc relaţii de interdependenţă, de determinare
şi de constelaţie.

Descriptivismul american
îl are ca reprezentant pe Leonard Bloomfield, care expune, în lucrarea sa
Language, concepţia privind procesul de comunicare. Acesta se bazează pe o
succesiune de stimuli şi de reacţii. Înlănţuirea de stimuli şi reacţii este

22
 reprezentată schematic de formula S – R… S - R, în care r şi s reprezintă
reacţia şi stimulul, adică vorbirea.
Lingvistica generativ-transformaţională
sau gramaticile generativ transformaţionale descoperă limitele modelului
structural şi are intenţia de a realiza o sinteză a principalelor demersuri de
cercetare clasică şi modeernă. În concepţia generativiştilor, cercetarea
lingvistică are două scopuri majore: să determina forme ale gramaticilor
particulare şi să stabilească un model de funcţionare a limbajului. Premisa
generativiştilor este că orice vorbitor adult care vorbeşte o anumită limbă,
poate, în orice moment, să emită şi să înţeleagă un număr infinit de
propoziţii dintre care cele mai multe n-au fost auzite şi n-au fost emise
anterior. Această capacitate a vorbitorului a fost inclusă în conceptul de
competenţă. Manifestarea concretă a acestei capacităţi reprezintă conţinutul
conceptului de performanţă. Conceptele competenţă şi performanţă
reprezintă conceptele cheie ale gtamaticilor generative.
Gramatica generativă are intenţia de a crea un model al competenţei
lingvistice. Ea este „un ansamblu finit de reguli care dă socotelă de un număr
infinit de propoziţii sau un sistem de reguli care dau o interpretare semantică
unui număr nedefinit de secvenţe acustice.” Gramatica generativă are trei
componente: componentul sintactic, component central care stabileşte pentru
fiecare propoziţie o descriere structurală; componenta fonologică
(interpretativă) care traduce componenta sintactică (o interpretează) în
secvenţe de semne sonore; componenta semantică (tot interpretativă) care
interpretează semantic componenta sintactică. Chomsky consideră că în
gramaticile raţionaliste se află conceptele care stau la baza gramaticii
transformaţionale: structură de suprafaţă şi structură de adâncime.

Judecata şi propoziţia
Lingviştii au considerat că judecata şi propoziţia concordă până la identificare
şi orice propoziţie exprimă o judecată aşa cum orice judecată poate fi formulată
numai printr-o propoziţie. În fapt, judecata se formulează în cadrul propoziţiei,
dar propoziţia nu e numai mijlocul de comunicare a unei judecăţi ci şi mijlocul
ei de constituire. Orice propoziţie reprezintă o unitate între elemente de
cunoaştere şi elemente afective; între structuri logice şi structuri extralogice (la

23
 propoziţiile enunţiative forma logică primează, în timp ce la interogative,
exclamative, imperative, primează forma extralogică).
Forma judecăţii logice este aceeaşi pretutindeni în vreme ce propoziţia prezintă
o mare varietate formală şi structurală. Propoziţia nu exprimă numai latura
logică a conştiinţei ci şi afecte, voinţă. Propoziţia include particularităţi ale
procesului de comunicare şi caracteristici de ordin lingvistic.
1. Explicaţi raportul dintre propoziţie şi judecată
Folosiţi, pentru răspuns spsţiul liber din chenar

Noţiunea,
Noţiunea, ca rezultat al cunoaşterii obiectului, reprezintă pur şi simplu, ideea
referitoare la însuşirile distinctive ale obiectului. Ea reprezintă ideea care
însumează mai multe raţionamente şi concluzii preliminare care pot să scoată
în evidenţă trăsăturile fundamentale ale obiectului. Noţiunea se fixează prin
cuvânt devenind parte componenetă a limbii şi căpătând semnificaţie.
Realitatea obiectivă constituie elementul component al întregului lanţ de
corespondenţe dintre limbă şi gândire. Fiecare cuvânt reprezintă unitatea dintre
latura sonoră şi semnificaţie. Latura sonoră nu are legătură necesară cu obiectul
definit, determinată de calitatea acestuia. Învelişul sonor nu este imaginea, ci

24
 semnul obiectului. Numai latura sonoră este semn, semn al înţelesului, având la
bază, de cele mai multe ori o noţiune.
Noţiunea este forma logică de reflectare raţională a esenţei lucrurilor. Această
reflectare este rezultatul unei generalizări a unor fenomene singulare făcându-
se abstracţie de aspectele neesenţiale. Reflectarea presupune formarea de
noţiuni care reflectă raporturile, însuşirile esenţiale ale fenomenelor.
Pentru majoritatea cuvintelor, sensul şi noţiunea coincid formând o unitate cu
semnificaţie logică concretă. Noţiunea nu este însă exprimată numai printr-un
cuvânt cartof, creion ci şi prin sintagme – îmbinări de cuvinte – fier de călcat,
nucă de cocos.
În acelaşi timp, se poate afirma că nu orice cuvânt exprimă o noţiune. Limba
nu reflectă numai unităţi logice, elaborate de gândire ci şi unităţi elaborate de
alte elemente constitutive ale conştiinţei (volitive, estetice, emoţionale etc.).
Există cuvinte la care sensul exprimă numai noţiuni: azot, nucleu, morfem. Alte
cuvinte au sensul legat de sentimente, emoţii: ah!, vai.
Majoritatea cuvintelor au sens noţional care poate fi colorat afectiv în diferite
grade. Noţiunile nu pot fi identificate cu sensurile şi din cauză că ele reprezintă
o categorie logică supusă legilor logicii.

2. Explicaţi conceptul de sens şi semnificaţie

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

25
 3. Elaboraţi un referat în care să urmăriţi evoluţia conceptelor
despre limbă şi gândire în secolul al XX-lea
Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

26
Surse suplimentare: John Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1995

Unitatea de învăţare nr. 3

Unităţile limbii

27
3.1 Obiective vizate :
După parcurgerea acestui curs vei fi capabil să :
- identifici unităţile componente ale unui enunţ lingvistic;
- explici conceptele de fonem, morfem, lexem, alofon, alomorf, alolexem;
- explici principiile de descompunere a enunţului în elementele componente;
- interpretezi relaţia dintre nivelul unităţilor monoplane şi cel al unităţilor biplane

3.2 Planuri, niveluri, stratificare

Descrierea faptelor de limbă are în vedere raportul raportul dintre cele două
laturi care caracterizează structura limbajului: latura materială şi latura ideală
semnificant şi semnificat, distincţie exprimată clar de F. de Saussure în
capitolul despre natura semiotică a limbajului.

Cele două planuri ale limbii, deşi alcătuite din substanţe opuse, au aceleaşi
principii de organizare, în ambele planuri, unităţile fiind alcătuite din fascicule
de trăsături distinctive. Acestea pot fi identificate prin raportul de comutare,
conform căruia o modificare dintr-un plan atrage după sine o modificare în
planul opus. Astfel, schimbarea în planul expresiei din pat / bat atrage după
sine schimbarea în planul conţinutului; invers, înlocuind pe scaun cu masă,
prin schimbarea din planul conţinutului se produce implicit o modificare a
expresiei.

În structura limbii, unităţile nu există în stare pură, ele se combină pentru a

putea exprima mesajul lingvistic. Această combinare nu se face la întâmplare,
ci conform unui principiu fundamental – stratificarea. Conform acestui
principiu, o unitate de un anumit rang este formată dintr-o combinare de unităţi
de rang imediat inferior sau chiar dintr-o singură unitate. Rezultă din definiţie
că structura limbii se prezintă sub formă de nivele, organizate într-o ierarhie în
care fiecare unitate superioară este diferită din punct de vedere funcţional de o
unitate inferioară. Totuşi unităţile au şi trăsături comune: fiecare unitate
inferioară este minimală în cadrul unităţii superioare, sau se poate identifica cu
ea. Analizând unităţile pe baza principiului stratificării, se constată că numărul
acestora diferă de la un nivel la altul: cel mai puţin numeroase sunt fonemele;
pe măsură ce trecem de la un nivel inferior la un nivel superior, numărul
unităţilor creşte: morfeme sunt mai multe decât foneme, cuvinte mai multe
decât morfeme, iar numărul enunţurilor este practic infinit.
28
 Această ierarhizare a nivelelor limbii este rezultatul unei operaţii de analiză,
întrucât în şirul vorbirii unităţile nu apar în cadrul unei structuri etajate, ci al
unor relaţii de incluziune, unităţile de un anumit rang incluzând pe cele de rang
inferior.

După manifestarea unităţilor pe planuri şi nivele, ele sunt monoplane sau

biplane.

3.3. Elementele componente ale limbii

Orice încercare de identificare a elementelor componente ale limbii va
determina observarea unor sunete şi a unor cuvinte – componente ale lanţului
sonor. Aceste secvenţe de sunete reprezintă elementele minimale ale limbii.
Fiecare sunet este,în principiu, redat printr-o literă a alfabetului. Aşadar,
tradiţional vorbind,limba înseamnă compunere (o unitate mai complexă se
compune din unităţi mai mici şi corelaţie (fiecărui cuvânt i se asociază unul
sau mai multe sensuri).
Cele două aspecte caracteristic limbii aparţin la două concepte diferite:
compunerea aparţine nivelului, iar corelaţia, planului. Orice limbă poate fi
descrisă în termenii a două planuri: al formei şi al sensului, adică al expresiei şi
al conţinutului. Planul expresiei poate fi descris în termenii a două niveluri: al
sunetelor şi al cuvintelor. Planul expresiei reprezintă latura sonoră a limbii şi
poate fi abordat din punctul de vedere al substanţei limbii (obiectul de cercetare
al foneticii. Planul conţinutului reprezintă gândirea, substanţa conţinutului.
Gândirea nu există în stare pură, ea capătă o organizare specială în cadrul
sistemului semnatic.În ambele planuri unităţile sunt alcătuite din fascicule de
trăsături distinctive identificabile prin raporturi de comutare. În structura limbii
unităţile se combină pentru a structura mesajul conform unor principii
fundamentale.

Conform principiului stratificării,

o unitate de rang superior este formată din unităţi de rang inferior (una singură
sau mai multe). Structura limbii se prezintă astfel sub forma unor niveluri
organizate ierarhic. Fiecare unitate superioară este diferitădin punct de vedere

29
 funcţional de unităţile inferioare. Ierarhizarea nivelurilor scoate în evidenţă
nivelul unităţilor monoplane şi nivelul unităţilor biplane.
Conform principiului analizei fărăr rest în unităţi omogene,
la orice nivel de segmentare trebuie să rezulte numai unităţi de acelaşi tip,
denumite cu acelaşi termen.
Conform principiului izomorfismului,
toate niveluirle au aceleaşi trăsături generale de organizare: unităţile sunt
fascicule de trăsături distinctive.

Nivelele de organizare a limbii pe baza principiului stratificării:

a. Nivelul trăsăturilor distinctive

În planul expresiei este vorba de trăsăturile distinctive ale fonemului. Acestea

pot fi descrise substanţial. De exemplu, se poate arăta că p este alcătuit din
labialitate, surditate, oclusivitate. În planul conţinutului se vorbeşte din ce în
ce mai mult de trăsături distinctive semantice, numite seme. De pildă, o
unitate semantică cum este „scaun” poate fi analizată cu trăsăturile: cu
spate, cu picioare, pentru o persoană, pentru a se aşeza, făra braţe Trebuie
arătat că trăsăturile distinctive reprezintă ultimul rezultat al analizei
lingvistice. Ele constituie nivelul cel mai de jos al structurii lingvistice, care
reflectă clar paralelismul de organizare a celor două planuri. În nivelul
trăsăturilor distinctive se vede saltul de la substanţă la invariante lingvistice.
Datorită funcţiei limbii ca mijloc de comunicare, substanţa capătă statut de
trăsăturidistinctive, care se stabilesc prin raportul dintre cele două planuri,
expresie şi conţinut, adică prin comutare.

3.4. Nivelul unităţilor monoplane: fonemul şi semantemul

În planul expresiei avem a face cu fonemele, care sunt unităţi alcătuite din
elemente aparţinând nivelului imediat inferior, adică din trăsături distinctive.

Fonemul
- este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia
cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, între ele.

30
 Fonemul este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a
diferenţia cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt. Fonemele
sunt unităţi nesusceptibile de a fi disociate în unităţi mici mai simple. Fonemul
reprezintă termenul unei opoziţii. Totuşi fonemele sunt alcătuite din elemente
aparţinând nivelului imediat inferior trăsături distinctive. În planul
conţinutului, unităţile, la rândul lor, sunt alcătuite din trăsături semnatice
distincitve, seme.
Lingviştii fac distincţie între invariante (foneme propriu-zise – a,m,o,d) şi
variante fonetice (alofone – pronunţări diferite ale aceluiaşi fonem). Sunetele
care nu apar niciodată în acelaşi context fonetic (care sunt în distribuţie
complementară) şi cele care pot apărea în acelaşi context fonetic, dar nu
contractează raporturi de comutare (sunt în variaţie liberă) reprezintă variante
ale aceluiaşi fonem (alofone). Alofonele sunt unităţi concrete, individuale ale
vorbirii spre deosebire de foneme care sunt abstracte, generale şi aparţin limbii.
Sunetele care sunt în variaţie liberă într-un context fonetic formează fonemul
concret. Fonemul concret determinat de o anumită poziţie, împreună cu
fonemele concrete determinate de celelalte poziţii, se raportează la fonem,
unitate mai abstractă decât fonemul concret. Dacă excludem caracterul
sunetului care ţine de poziţia sa în cuvânt şi în frază, şi caracteristicile
modificabile fără afectarea identităţii cuvântului, obţinem trăsături pertinente
(distinctive) : conţinutul fonemului e un fascicul de trăsături distincitve.
Fonemul este, aşadar, un ansamblu de trăsături pertinente. În planul expresiei
trăsăturile distinctive ale fonemului pot fi descrise substanţial: p este consoană
labială, oclusivă surdă, spre deosebire de b care este labială, oclusivă sonoră.
În planul conţinutului, trăsăturile distinctive ale semantemului sunt seme.
Există două categorii de trăsături semantice: lexicale şi gramaticale
Semantemul băiat este alcătuit din mai multe trăsături lexicale; comutând
trăsătura sex masculin cu sex feminin obţinem alt semantem – fată.
Trăsăturile distinctive reprezintă ultimul nivel de al analizei lingvistice, nivelul
cel mai de jos al structurii lingvistice care reflectă paralelismul de organizare a
celor două planuri. Ultimul nivel de analiză al fonemului îl reprezintă trăsătura
distinctivă. Foneme cu valoare lexicală : p (pat) – b (bat)
Foneme cu valoare gramaticală: casă (ă) - case (e)

31
 Recunoaşterea invariantelor se face prin metoda comutării potrivit căreia,
dacă se produce o schimbare la nivelul formei se modifică şi conţinutul. Ex.
dacă în cuvântul pat se înlocuieşte p cu b, sau t cu r atunci se modifică însăşi
structura cuvântului obţinând fie bat, fie par.
Dacă însă un vorbitor rosteşte pe e din Ene în două feluri diferite, nu se va
obţine un alt cuvânt.

În planul conţinutului, unităţile, la rândul lor, sunt alcătuite din trăsături

distinctive semantice (seme). Pentru a desemna aceste unităţi ca fascicule de
seme, se foloseşte adesea termenul de semantem. În timp ce fonemele sunt mai
mult sau mai puţin pe acelaşi plan, ca natură şi ca mod de organizare a
trăsăturilor, semantemele cuprind trăsături foarte diferite, având diverse grade
de abstractizare. Se disting două mari categorii de astfel de trăsături semantice:
lexicale şi gramaticale. De exemplu, semantemul băiat este alcătuit din mai
multe trăsături lexicale; comutând trăsătura sex masculin cu sex feminin,
ajungem la alt semantem, fată. Sensurile gramaticale sunt mult mai abstracte.
Pentru a desprinde trăsăturile invariante ale acestora, este necesară studierea
accepţiilor realizale în diferite îmbinări. De exemplu, se pot stabili trăsăturile
distinctive ale cazurilor, cum este acuzativul; acesta se defineşte prin trăsătura
de proiectare şi prin absenţa trăsăturii de selecţie, prezentă în nominativ,
precum şi prin lipsa orientării existente în cadrul dativului.

3.5. Nivelul unităţilor biplane

Morfemul
Morfemul este un segment, o parte dintr-un cuvân sau chiar un cuvânt întreg,
care are semnificaţie lexicală sau gramaticală. Morfemele sunt unităţi alcătuite
din unităţi de rang inferior – foneme. Accepţiunile termenului de morfem:

1. Un segment parte de cuvânt care are semnificaţie gramaticală

(desinenţe şi afixe), verbe auxiliare, prepoziţii, conjuncţii etc.
Într-o accepţie mai largă, morfem este orice mijloc de
exprimare a unei semnificaţii gramaticale, ceea ce explică
expresia morfem suprasegmental (accentul) şi morfem tactic
(topica).
2. O unitate semantică de tip gramatical: ă din masă conţine două

32
 morfeme: singular şi nominativ
3. Secvenţă fonică minimală dotată cu sens sau „ unitatea
minimală a limbii dotată cu funcţia de semn: un cuvânt se
descompune fără rest în morfeme.
Din punct de vedere paradigmatic, morfemele sunt în relaţie de opoziţie şi au
variante (alomorfe) libere şi poziţionale. Reducţia variantelor la invariante se
face tot pe principiul comutării, dar, spre deosebire de fonetică, numărul
variantelor morfologice libere este nesemnificativ. În vorbire se constată
fenomene de variţie liberă: chibrite – chibrituri; vise – visuri.
Din punctul de vedere al valorii pe care o au în comunicare morfemele se
clasifică în:
a) morfeme lexicale
segmente distincte în analiză care au sens lexical: rădăcină, afixe derivative
(sufixe, prefixe) etc.
b) morfeme gramaticale
elemente cu semnificaţie gramaticală marcând valorile prin care se manifestă
diversele categorii gramaticale în flexiune: genul, numărul cazul, alternanţele
fonetice etc. Morfemele gramaticale sunt morfeme segmentale exprimate
printr-unul sau mai multe foneme. Desinenţele – în flexiunea nominală indică
genul, numărul şi cazul, iar în flexiunea verbală, persoana şi timpul, sufixele
-indică, în unele situaţii, moduri şi timpuri

c) morfeme suprasegmentale şi tactice: accentul, intonaţia, pauza, topica.

Morfemele sunt alcătuite din unităţi de rang inferior. În planul expresiei,

morfemele sunt un ansamblu de foneme (-se - ca morfem al mai mult ca
perfectului). Când morfemul este alcătuit dintr-un singur fonem, nivelul
imediat inferior este alcătuit din trăsături distinctive (-e ca morfem al
pluralului). În planul conţinutului, morfemele lexicale sunt alcătuite din
semanteme lexicale (cit- din citesc înseamnă a face o anumită acţiune” etc.),
sau gramaticale, din conţinutul gramatical corespunzător (-va indică viitorul)

În procesul vorbirii un morfem prezintă un singur sens. În sistem însă, de multe

ori, un morfem are mai multe înţelesuri (drept adevărat”, drept nu stâng”), ceea
ce face ca problema stratificării să fie asemănătoare cu cea din planul expresiei.

În altă ordine de idei, în planul expresiei, morfemul are o realizare lineară,

este o înşiruire de foneme pronunţate succesiv, pe când în planul conţinutului
33
 avem a face cu o realizare simultană a tuturor trăsăturilor. Se vorbeşte în astfel
de cazuri de o asimetrie între cele două planuri.

Morfemele pot fi studiate din mai multe puncte de vedere. Latura de conţinut
lexical e studiată de semantică, iar latura de expresie a morfemelor cu
multiplele ei variaţii constituie, după A. Martinet, obiectul morfologiei. De
exemplu, în paradigma prezentului, variaţii de morfem ca pot-, poat-, put- sunt
studiate de morfologie.

3.6. Explicaţi diferenţa dintre plan şi nivel

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

3.7.Nivelul cuvântului.

Cuvântul este unitatea lingvistică fundamentală, funcţionând mai întâi ca

invariantă şi apoi ca variantă (alolexem). Cuvântul există ca unitate de
denumire corelat cu o noţiune. Invariantele sunt lexeme iar variantele,
alolexeme. Dicţionarele definesc lexemele. Variantele lexicale sunt de mai
multe feluri:
semantice – inferior,situat mai jos/de calitate mai proastă.
fonetice – variante libere – adălmaş/aldămaş
gramaticale – fac, faci, făcând
La baza definiţiei lexemului stau calităţile sale de conţinut (semnificat), care
ies în evidenţă din analiza rădăcinii, morfemului lexical (în cazul cuvintelor

34
 flexibile – cu sens lexical deplin). Morfemele se combină, deci, între ele pentru
a forma cuvinte ca unităţi de rang superior. Aşa cum un morfem poate fi format
dintr-un singur fonem sau din mai multe, tot aşa, cuvântul poate fi format dintr-
un singur morfem sau din mai multe (tot, totalizare). În cadrul cuvântului
morfemele se realizează prin variante (alteranţele care apar în flexiune
(casă/case).
Analiza lexemului ca fascicol de trăsături distinctive se confundă cu analiza
morfemului lexical în seme. Cuvântul este denumit de mulţi lingvişti şi ca
unitate în acelaşi timp lexicală şi gramaticală. se spune că toate cuvintele au
valoare gramaticală, la unele aceasta este dominantă (uneltele gramaticale,
cuvinte funcţionale) punând în umbră a doua componentă : sensul lexical sau
funcţia semantică. Între cuvintele cu sens lexical deplin şi uneltele gramaticale
nu există o deosebire tranşantă. Cercetări mai recente au considerat insuficientă
descrierea de mai sus, având în vedere lipsa unei distincţii clare între cuvânt şi
morfem. Astfel se propun criterii sintactice:
- criteriul inversării morfemelor, conform căruiadacă un lanţ de două morfeme nu admite
inversarea,înseamnă că formează un cuvânt;
- criteriul permutabilităţii cuvintelor în enunţ duce la definiţii de tipul „cea mai mică unitate
cu sens formată din foneme şi permutabilă în propoziţie” sau „unitate în interiorul căreia
posibilităţile de înserare a elementelor sunt limitate (între două cuvinte posibilităţile de
inserare sunt infinite);
- criteriul enunţului minimal, conform căruia este cuvânt orice segment minimal de expresie
dotat cu sens şi care poate fi izolat cu valoare de enunţ. Cuvântul este definit prin
capacitatea de a forma singur o comunicare.
Termenii unei propoziţii sunt: cuvinte, grupuri de cuvinte. O propoziţie oricât
de lungă se reduce astfel la un tipar care conţine două, trei, cinci părţi de
propoziţie, fiecare fiind realizată prin unul sau mai multe cuvinte.
Cuvântul este unitatea lingvistică fundamentală. El reprezintă asocierea unui
complex sonor cu unul sau mai multe sensuri. Cuvântul apare în dicţionar în
forma tip, dar în comunicare el se utilizează într-o diversitate de forme
flexionare, care sunt realizări concrete ale aceluiaşi cuvânt tip. Formele
flexionare nu sunt cuvinte separate de cuvântul tip.

Există cuvinte cu sens lexical deplin: avion, atom şi cuvinte fără sens lexical –
instrumente gramaticale: articole, prepoziţii, conjuncţii.
35
 Morfemele se combină între ele pentru a forma cuvinte ca unităţi de rang
superior. Existenţa cuvântului ca unitate structurală de sine stătătoare a fost
mult discutată. Deşi nu există o definiţie unitară, lingviştii continuă totuşi să
folosească acest termen. Aşa cum un morfem poate fi format dintr-un singur
fonem sau din mai multe, tot aşa există cuvinte alcătuite dintr-un singur
morfem (pat) sau din mai multe (prelucrasem). Morfemele, în cadrul
cuvântului, se realizează prin variante. Domeniul cel mai important al realizării
morfemelor ca variante de expresie ale cuvântului e alcătuit de numeroasele
alternanţe apărute în flexiunea nominală şi verbală (casă – case,vreau - vrem).

Conform tradiţiei, cuvântul e studiat de lexicologie. Aceasta, în general, face

abstracţie de morfemele gramaticale incluse în cuvânt, în timpul vorbirii. De
exemplu, în citisem, un lexicolog vede numai partea lexicală, neglijând
morfemele gramaticale (-i-, -se-, -m). În schimb, el studiază partea lexicală în
mod analitic, distingând -cit - ca rădăcină şi sem ca desinenţă, urmărind doar
conţinutul lor semantic, atât separat, cât şi sintetic.

Explicaţi diferenţa dintre nivel şi plan

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

36
3.7. Nivelul enunţutului. Partea de propoziţie

este un cuvânt sau un grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziţii, care se
identifică după funcţiunea îndeplinită în, propoziţie.

Partea de propoziţie nu trebuie confundată cu cuvântul (lexem) pentru că o

parte de propoziţie poate fi compusă din mai multe cuvinte, iar unele cuvintenu
intră în structura unei părţi de propoziţie : substantivul în vocativ, conjuncţiile.

Sintagma

este unitatea sintactică formată dintr-un cuvânt şi determinanţii săi: vacanţa

mare, fratele meu mai mic, bunica mea.

Propoziţia

este unitatea sintactică fundamentală a sintaxei. Se defineşte în mod obişnuit

drept un enunţ care cuprinde un singur predicat sau ideea de predicaţie.

Fraza

este unitatea sintactică de sine stătătoare superioară propoziţiei, cuprinzând cel

puţin două propoziţii. fraza poate fi formată şi doar din două cuvinte: vrei?vii
Enunţul este o structură sintactică alcătuită din două sau mai multe propoziţii
sau fraze. Termenul de enunţ include şi propoziţia şi fraza.
Discursul

reprezintă o expunere în faţa unui auditoriu sau o expunere scrisă pe o temă

dată. Discursul este constituit dintr-o suită de enunţuri organizate într-o
structură coerentă.

37
 Problema nivelului superior cuvântului este foarte controversată. S-a propus
ca unitate superioară sintagma, dar structura binară a sintagmei contrazice
principiul stratificării, conform căruia o unitate de un anumit rang poate fi
formată şi dintr-o singură unitate. Tradiţional, nivelul intermediar între cuvânt
şi propoziţie este partea de propoziţie. Spre deosebire de sintagmă, aceasta ar
satisface principiul stratificării, prin aceea că o parte de propoziţie este alcătuită
dintr-un şir de cuvinte sau chiar dintr-un singur cuvânt.

Enunţul
reprezintă o unitate sintactică destul de ambiguă, care este definită în termeni
diferiţi de cercetători ai fenomenului. „Orice porţiune din vorbirea unei
persoane,înainte de care şi după care urmează o pauză făcută de acea
persoană”, Z. Harris. Această abordare poate crea elemente de abiguitate care
dă posibilitatea de a considera o sintagmă sau o propoziţie drept enunţ.
Ambiguitatea se păstrează la majoritatea cercetătorilor, fiind lămurită numai
prin naliză în constituenţi imediaţi, având în vedere capacitatea enunţului de a
se segmenta mai întâi în propoziţii, în aşa fel încât fiecare verb de mod
personal să formeze centrul unei propoziţii. În interiorul propoziţiei, părţile ei
se suprapun peste părţile de vorbire cu sens deplin şi peste grupurile
prepoziţie+ nume; verb copulativ + nume predicativ. De aceea, numărul de
părţi de propoziţie dintr-un text nu e cu mult mai mic decât cel al părţilor de
vorbire.

Identificaţi unităţile monoplane şi pe cele biplane din secvenţele

lingvistice următoare: o; mare; diapazoane; mama mare; vărul tău; Ion
scrie de zor
Folosiţi, pentru răspuns, spsţiul liber din chenar

38
Surse suplimentare:
John Lyons Introducere în lingvistica teoretică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

Unitatea de învăţare nr. 4

Metode de cercetare

4.1. Obiective educaţionale

După parcurgerea acestui curs vei fi capabil să :
- interpretezi modul de funcţionare a fiecăreia dintre metodele generale (observaţia,
experimentul, statistica, modelarea etc. în cercetarea faptelor de limbă
- identifici elementele specifice ale metodelor de cercetare utilizate în lingvistică;
- analizezi enunţurile din perspectiveîa diverselor metode

39
 - explici procedeul de reducere a variantelor
4.2. Conceptul de metodă
În orice ştiinţă, demersul de cercetare urmează anumite metode, căi de
cercetare care determină corectitudinea demersului şi valoarea rezultatelor.
Cartezianismul are ca punct de plecare lucrarea lui Rene Descartes, Discours
sur la methode. Orice problemă supusă cunoaşterii trebuie fragmentată în
aspecte parţiale,mai uşor de explicat şi se trece treptat de la aspectele mai
simple spre cele mai complexe.
4.3. Metode comune ştiinţelor în general
Ipoteza
este un produs al imaginaţiei, dar un produs determinat de observaţia faptelor
precedat de identificarea unor analogii. Ipoteza reprezintă o reflectare
anticipativă. Exemple de ipoteze: cele două ipoteze referitoare la originea
limbii – cea naturalistă şi cea convenţionalistă.

În metodologia cercetarii, ipoteza e considerată ca o operaţie necesară, care de

obicei precedă stabilirea oricărui adevăr; ipoteza este în general concluzia unei
inducţii. Pornind de la unele observaţii, mintea noastră anticipează asupra
rezultatului, construind o explicaţie provizorie, care urmează a fi verificată
(confirmată sau infirmată). Ipoteza e desigur „un produs al imaginaţiei omului
de ştiinţă, dar nu un produs dezlegat de realitatea obiectivă, ci, dimpotrivă, cu
atât mai valoroasă, cu cât e mai puţin liberă, cu cât e mai dependentă de fapte,
cu cât surprinde şi reflectă mai adevărat şi mai plenitudinar aspecte ale naturii
sau societăţii”. Emiterea ipotezelor e de regulă precedată de observarea unor
analogii; se construiesc „raţionamente prin analogie”.

Metoda ipotezei duce pe omul de ştiinţă la emiterea unor previziuni,

„reflectarea anticipativă se cristalizează, în primul rând, sub formă de ipoteză”.

Din istoria lingvisticii pot fi amintite numeroase ipoteze; iată câteva dintre
ele:

– cele două ipoteze formulate în antichitate cu privire la originea limbajului

(teza contractuală şi teza condiţionării naturale);

– ipotezele (susţinute în secolul al XIX-lea [r. ed.]) potrivit cărora orice limbă
trece obligatoriu prin anumite perioade sau stadii de dezvoltare.

40
 Filozofia limbii din secolul nostru dezbate „ipoteza Sapir-Whorf”: modul de
percepere a lumii e condiţionat de normele de exprimare ale fiecărei limbi.
Limbajul determină atât formarea categoriilor logice, cât şi, în general, a
tuturor formelor culturii.

Ipoteze valoroase, care au determinat progrese în ştiinţa limbii:

– ipoteza unei limbi comune indo-europene şi a unor limbi comune

intermediare între aceasta şi limbile cunoscute din documente. (Exemple de
limbi comune intermediare : germanica comună, slava comună ş.a.)

Rolul analogiei ca metodă de raţionament este evident: ipoteza limbilor

comune şi a procesului de diversificare se bazează pe analogia cu limbi
comune şi diversificări cunoscute din istorie (latina şi formarea limbilor
romanice, de pildă);

Inducţia
constă în găsirea unei explicaţii privind un fenomen, prin descoperirea unor
legi. Francis Bacon spunea că faptele sunt determinate de legi,iar cercetarea
unui număr suficient de fapte poate avea ca efect descoperirea legilor care le
guvernează

Legile sunt formulate ca urmare a studierii unor fenomene accesibile

observaţiei, dar ele se aplică şi fenomenelor inaccesibile sau care nu s-au
produs încă. De la reflectarea realului se trece la oglindirea posibilului8.
Bacon, de numele căruia se leagă impunerea metodei inductive, porneşte de la
„dubla supoziţie că faptele sunt cârmuite de legi şi că din cercetarea unui
număr suficient de fapte este verosimil să se desprindă legea care le
guvernează”. Nu se poate spune câte fapte particulare sunt suficiente pentru a
garanta soliditatea unei inducţii; inducţia este în mod firesc incompletă (căci nu
se pot colecţiona toate faptele particulare). Spre deosebire de certitudinea
concluziilor deductive, concluziile inductive sunt doar probabile.

Deducţia

este o metodă care se funcţionează în paralel cu inducţia, constă în străbaterea

drumului invers, de la legi şi principii la luminarea fenomenelor particulare. La
mijlocul secolului al XVIII-lea, Beauzée susţinea că gramatica generală este o

41
 ştiinţă, „pentru că are ca obiect numai speculaţia raţională asupra principiilor
imuabile şi generale ale limbajului”. În acest fel, „ştiinţa gramaticală este
anterioară tuturor limbilor” – afirmaţie care trebuie apropiată de teza
hjelmsleviană a apriorismului teoriei limbii. Se consideră la ora actuală că o
disciplină oarecare e cu atât mai ştiinţifică, mai exactă, cu cât are un caracter
deductiv mai pronunţat. (În sprijinul lingvisticii matematice s-a adus şi
argumentul că aplicarea metodelor matematicii la studiul limbii e o condiţie a
progresului în lingvistică, deoarece matematica e prin excelenţă o ştiinţă
deductivă).

Reconstrucţia cuvintelor neatestate, pornind de la legile de evoluţie şi

corespondenţă fonetică, implică folosirea metodei deductive. Astăzi, aplicarea
cea mai discutată a metodei deductive în ştiinţa limbii este gramatica
generativă, un tip de model logico-matematic. Într-un sens special, termenul
deducţie a fost folosit de Hjelmslev pentru a denumi descompunerea unui
obiect în părţi tot mai simple până se ajunge la unităţi inanalizabile.
Fragmentarea fluxului sonor în unităţi de diferite nivele (frază, propoziţie,
morfem etc.) este aplicarea lingvistică a deducţiei înţelese în acest mod
particular.

4.4. Observaţia şi experimentul.

Metoda observaţiei

este absolut obligatorie în orice ştiinţă; ea premerge descrierea, comparaţia,

clasificarea. Observarea nu înseamnă contemplare pasivă; a aplica metoda
observaţiei înseamnă a face o operaţie de selecţie (trebuie să ştii ce să vezi) şi
un început de interpretare (e important cum vezi). În antichitate, în toate
ştiinţele observaţia era deficitară; materialul acumulat era foarte sărac, iar
valoarea lui era diminuată de unele interpretări şi teorii fanteziste. Observarea
trăsăturilor fonetice, lexicale şi gramaticale ale unui text era dirijată spre
descoperirea abaterilor de la anumite norme. În evul mediu, în limbile
42
 moderne se căutau similitudini de organizare lingvistică cu latina. Gramaticii
observau, sau credeau că observă, o scădere a posibilităţilor expresive de la
limbile clasice la idiomurile moderne. Împletind o observaţie mai liberă cu
comparaţia detaliată a francezei cu latina, mai mulţi filologi ai secolelor al
XVII-lea şi al XVIII-lea s-au pronunţat pentru egalitatea limbilor sau chiar
pentru superioritatea celor moderne.

Observaţia internă

În lingvistică, un rol însemnat are „observaţia internă” sau „autoobservaţia”,

mai ales în cercetările de semantică; la acest tip de observaţie apelăm când
discutăm despre „sentimentul vorbitorului”.

Experimentul

Între observaţie şi experiment legătura este foarte strînsă. Experimentul

reprezintă observaţia ştiinţifică a unui fenomen provocat în condiţii
cunoscute şi care pot fi variate în conformitate cu scopul cercetării. La baza
utilizării acestei metode stă ideea că procesele şi fenomenele naturale din
natura vie pot fi izolate şi reproduse în laborator.

Varietatea experimentelor de lingvistică este foarte mare, deşi în mod

obişnuit metoda experimentală este concepută foarte îngust, ca un auxiliar în
studiile de fonetică articulatorie şi acustică. Efectuarea unei experienţe nu
reclamă neapărat utilizarea unor instrumente. Cel mai vechi experiment
organizat pentru elucidarea unei probleme de lingvistică pare să fie cel relatat
de Herodot: ca să afle care au fost primele cuvinte articulate la originea
graiului, faraonul Psametih a izolat de societate doi copii care nu învăţaseră
să vorbească şi prin intermediul unui pastor urmărea felul cum începeau să
comunice între ei. Experimentul s-a dovedit de o maximă utilitate în
investigaţiile aflate la limita dintre lingvistică, psihologie, fiziologie şi
medicină: modul de producere a sunetelor vorbirii, legarea complexului sonor
de anumite semnificaţii, învăţarea limbii de către copii, patologia limbajului.

Procesul de constituire a cuvântului ca semnal independent în exprimarea

copilului a format obiectul a numeroase experienţe organizate de psihologi.
S-a observat că, în a doua jumătate a primului an de viaţă, cuvântul are

43
 acţiune limitată asupra copilului fiind concurat de alte componente ale unui
stimul complex, apoi componente neverbale (gesturile, mimica, situaţia etc.)
trec pe planul secund, iar componentul verbal se întăreşte până când cuvântul
devine un semnal independent.

Sunetele vorbirii sunt cercetate cu ajutorul aparatelor din punctul de vedere al

articulării şi al calităţilor lor acustice. Aparatura utilizată în experimente este
fie specifică pentru fenomenele lingvistice (de exemplu, filmograful şi
filmofonul), fie proprie şi unor cercetări de altă natură (razele X folosite în
lămurirea unor chestiuni de fonetică articulatorie, spectrograful ş.a.); […].

Observaţia precede comparaţia, descrierea şi clasificarea. Ea presupune

selecţie şi interpretare a unor fenomene. Experimentul presupune observaţia
ştiinţifică a unui fenomen provocat în condiţii cunoscute şi care pot fi variate
în raport cu scopul cercetării. Fenomenele şi procesele naturale pot fi izolate
şi reproduse în laborator. Multe dintre progresele ştiinţelor se datorează unor
experimente riguros construite, aplicate şi interpretate. Fonetica
experimentală, formarea semnalelor independente (cuvintelor) la copii,
tulburările afazice etc. reprezintă aspecte cercetate prin experiment şi
observaţie.

Metoda modelării.

Noţiunea de model are diferite interpretări. Modelul presupune gândirea

analogică. Un analogon se substituie obiectului cercetării. Prin modelare
analogon-ul e supus unei investigaţii prin înlocuirea lui cu alt obiect. Modelul
este un obiect sau o construcţea care reproduce în condiţii prestabilite alte
obiecte fie ca structuri fie ca funcţii. Modele specifice analizei gramaticale
sunt: modelul analizei fonetice; modelul generativ; modele matematice
etc.Lingvistica se apropie de celelalte ştiinţe nu numai pentru că toate recurg la
modelare, ci şi pentru că un anumit tip de modele (sistemele formale logico-
matematice), verificat în matematică, fizică, biologie ş.a., şi-a găsit aplicări
recente în ştiinţa limbii. Interpretările noţiunii de model nu sunt unitare, dar e
cert că procedeele de modelare aparţin gândirii analogice. Modelul, în sensul

44
cel mai larg, este un analogon care se substituie obiectului cercetării; prin
modelare obiectul acesta (numit original) e supus unei investigaţii în mod
mijlocit prin înlocuirea lui cu alt obiect (numit model). Modelul este un obiect
sau o construcţie (materializată sau ideală) care reproduce, în condiţii dinainte
stabilite, alt obiect sau proces şi îl reproduce fie ca structură, fie funcţional.

În diverse ştiinţe, lingvistica inclusiv, termenul model apare adesea cu o

accepţie îngustă, aceea de model matematic: se consideră, anumite mulţimi de
obiecte şi se definesc, în aceste mulţimi, anumite relaţii şi operaţii. Se aleg
anumite proprietăţi ale mulţimilor, relaţiilor şi operaţiilor considerate. Apoi, pe
cale deductivă, se obţin proprietăţi noi, care duc la definirea unor noi mulţimi,
relaţii şi operaţii. Deoarece mulţimile, relaţiile şi operaţiile considerate iniţial
au fost astfel alese încât să admită o interpretare relativă la obiectul modelat,
rezultatele obţinute prin deducţie vor admite şi ele o astfel de interpretare. Se
ştie însă că metodele deductive se pot aplica numai în cadrul unor sisteme
formale, iar faptele de limbă sunt departe de a avea acest caracter. De aceea se
procedează mai întâi la o modelare nematematică a obiectului; uneori între un
fenomen şi un model al său matematic se interpun mai multe descrieri
intermediare. Lingvistica structurală a furnizat lingvisticii matematice mai
multe modelări nematematice care au pregătit calea modelării matematice.

O direcţie urmată de modelare este simplificarea prin operaţii de analiză, de

abstractizare etc. valabilă şi pentru o schemă ca

simbolul structurii sintactice a propoziţiei acum respinge această propunere,

unde cele patru litere notează concepte foarte abstracte: „Gramatica unei
limbi naturale este o structură postulată, care conţine concepte foarte
abstracte, utilizate pentru a explica formarea de către vorbitor a enunţurilor
gramaticale ale limbii lui. Ea (= gramatica) conţine multe entităţi care nu pot
fi observate direct în structura fizică a nici unei propoziţii, dar care trebuie

45
 admise prin ipoteză că o sursă din care pot fi derivate multe enunţuri
diferite”.

Un model diferit de cel al analizei fonetice şi gramaticale tradiţionale este

analiza în constituenţi imediaţi, care prinde într-un mod nou jocul raporturilor
de subordonare în manifestarea lor paradigmatică şi sintagmatică. Modul în
care creierul omenesc elaborează fraze din unităţile păstrate în memorie a
început a fi cercetat cu modele generative. Procesele de codificare şi
decodificare, ascunse observaţiei noastre, nu pot fi studiate decât pe calea
modelării. Un grup însemnat de modele sunt cele probabilistice; ele
descoperă legăturile cantitative dintre unităţile lingvistice şi se pretează
uneori prin sugestiile pe care le oferă, la interpretări diacronice.

Modelele folosite în studiul limbajului se ierarhizează după gradul de

abstractizare al conceptelor propuse. În general, cele matematice operează cu
abstracţii de ordin superior, obţinute nu în mod nemijlocit din obiectele
realităţii, ci prin intermediul altor abstracţii. De aceea lingviştii, şi specialiştii
în alte domenii ale cunoaşterii umaniste, rămân adesea dezamăgiţi de
rezultatele obţinute în urma aplicării metodelor matematice. Acest lucru se
dsatorează faptului că Lingvistica şi celelalte ştiinţe sociale nu funcţionează
ca ştiinţe exacte, formulându+şi ţinte diferite şi operaţii diferite

Către sfârşitul secolului al XIX-lea mulţi învăţaţi vorbeau despre caracterul

de ştiinţă exactă al lingvisticii. Pentru Hasdeu, lingvistica este cea mai exactă
ştiinţă „sociologică”, a formelor sonore ca şi a „sufletului limbii”, a
variaţiilor teritoriale şi individuale ale sistemului lingvistic, ca şi a relaţiilor
cu istoria poporului.

În unele situaţii, lingviştii, ca şi specialiştii în alte ştiinţe antropologice, au

senzaţia că metodele „clasice” au valoare cognitivă redusă şi că lasă loc
variatelor interpretări subiective, sunt tentaţi să se aplice metodele ştiinţelor
naturale, şi chiar de certitudinea matematică.

Statistica.

Metoda statistică a fost, dintre toate metodele riguroase ale ştiinţelor

pozitive, cel mai uşor acceptată de numeroşi lingvişti în urma constatării că

46
 legile statistice guvernează comportamentul verbal, în aparenţă voluntar şi
conştient. Statisticianul pune în lumină mediile, tendinţele, lăsând la o parte
detaliile, oricât ar fi de specifice; în consecinţă, când apelăm la metoda
statistică, obţinem o orientare generală şi nu explicaţia unui eveniment
individual. Metoda statistică apropie lingvistica de numeroase discipline; de
exemplu, noţiunea de entropie în analiza limbii provine din fizică.

Entropia

măsoară nedeterminarea pe care o elimină un mesaj lingvistic; ea este o

măsură a dezordinii. Apariţia unei unităţi lingvistice într-un punct al unui text
e rezultatul unei alegeri efectuate între n unităţi, cu probabilităţi diferite, care
ar fi putut apărea în acel punct. Cu cât n este mai mare, entropia
(nedeterminarea) este mai mare. Dacă apariţia unei anumite unităţi (fonem,
morfem, cuvânt) este previzibilă, unitatea se numeşte redundantă, iar
nedeterminarea eliminată de ea este nulă.

Folosind statistica, exprimăm în formule unele adevăruri intuite de lingvişti,

de exemplu: există o relaţie direct proporţională între numărul de sensuri ale
unui cuvânt şi frecvenţa sa şi o relaţie invers proporţională între frecvenţa
cuvântului şi numărul de foneme din care e alcătuit.

Calculul frecvenţei sunetelor lucru observat încă de Hasdeu; frecvenţa

cuvintelor e interesantă în studierea fondului principal lexical, a
vocabularului fundamental […], precum şi în investigaţiile stilistice.

3.1.Faceţi un comentariu referitor la metodele prezentate.

Imaginaţi-vă modul de aplicare al lor pentru diferite domenii de
cunoaştere

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

47
48
Metode specifice
În cercetarea fenomenului lingvistic, se folosesc două metode specifice:
metoda comparativ-istorică şi geografia lingvistică.
Metoda comparativ-istorică

a fost creată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către Bopp şi Rask.

Comparatiştii identifică două tipuri de comparaţie:

- sincronică – între cele mai diverse limbi se stabilesc tipuri de structură şi se formulează legi
generale ale limbii existente
- diacronică (comparaţia istorică), urmărind evoluţia uneia sau mai multe limbi.
Metoda comparativ-istorică este un ansamblu de procedee prin care se
studiază limbile considerate înrudite şi se deduc reguli de evoluîie pentru
perioade din care nu există texte. Analizându-se limbile sub raportul
asemănărilor, se observă că asemănările sunt mai mari între limbi care s-au
despărâit mai recent de limba mamă. Nu e vorba de asemănări de structură ci
numai la nivelul formei sonore şi în sensul morfosintactic şi al afixelor
gramaticale.
Asemănarea cuvintelor şi formelor gramaticale demonstrează originea
comună a mai multor limbi datorită unei trăsături specifice a limbii şi anume
arbitrarului legăturii dintre forma sonoră şi expresie. Asemănările sunt mai
mari în cazul limbilor care au aceeaşi sursă şi se întâlnesc la cuvinte din fondul
principal.
skr. petar
lat. pater
got fadar
Asemănările dintre formele neregulate la cuvintele cele mai uzuale sunt
argumente clare ale înrudirii:

49
 skr. asti santi
lat. est sunt
got. ist sind
v.sl iesti santi

S-a încercat delimitarea fondului comun de elemente transmise din limba

bază, având în vedere că modificările produse în latura sonoră a limbii au
caracter regulat şi pot fi formulate ca legi fonetice. Un cuvânt capătă, de-a
lungul existenţei lui, aspecte diferite în diferitele limbi provenite din aceeaşi
sursă, dar în fiecare caz, sunetele aflate în aceeaşi poziţie suferî aceleaşi
transformări.
lat. octo
lacte
fr. huit
lait
it. otto
latte

sp ocho
leche

rom opt.
lapte

Rezultă legi fonetice de transformare a cuvântului latinesc în celelalte limbi:

lat. ct – rom.pt; it. tt; sp. ch; fr. ui (ai).
Legile fonetice sunt limitate în timp şi de aceea ele nu mai influenţează
cuvintele împrumutate.
Pe baza corespondenţelor fonetice se poate stabili fondul comun de elemente
transmise dintr-o limbă bază limbilor derivate din ea. Pe aceleaşi indicii pot fi
reconstituite limbile bază care nu sunt atestate documentar. Se compară fiecare
fonem care compune secvenţa sonoră în vederea stabilirii mecanismelor de
evoluţie, în baza legilor fonetice.
Formele reconstruite nu sunt neapărat reale, ci, mai degrabă, posibile şi nu pot
fi reconstruite toate nivelurile limbii cu aceeaşi probabilitate. Zona cu cea mai
mare probabilitate,în reconstrucţie este zona unităţilor monoplane. Sistemul

50
fonetic cuprinde un număr relativ redus de elemente care se transformă în
fiecare limbă în mod regulat, după anumite legi.
La nivel semantic nu se pot stabili corespondenţe stricte pentru că
schimbările semantice nu apar ca reguli ci sunt cazuri particulare.Reconstrucţia
semantică nu poate fi realzată pe principiul regularităţii deoarece sunt extrem
de rare coincidenţele schimbărilor la cuvinte din acelaşi câmp semantic. Nu pot
fi formulate legi ale schimbărilor semantice. În reconstrucţia semantică trebuie
definită cât mai exact sfera logică şi valoarea funcţionalăa cuvintelor.
La nivelul gramaticii, reconstrucţia se aplică greu. Îmbinarea decuvinte ca
unitate sintactică, este motivată logic. În ce priveşte morfologia, ea reprezintă
un sector stabil şi greu penetrabil, şi de aceea oferă puţin material pentru
reconstrucţie. Morfologia unei limbi dispărute nu poate fi reconstiuttă cu
exactitate. În ce priveşte sintaxa, aici apar cele mai mari greutăţi în aplicarea
metodei comparativ – istorice. Îmbinarea de cuvinte este motivată logic şi, de
aceea, formaţii sintactice cu caracter idedntic pot să apară întâmplător, prin
dezvoltări paralele, în limbi foarte diferite.
În cadrul unui grup de limbi înrudite, coincidenţa dintre valorile sintactice este
mai puţin precisă decât coincidenţa formelor morfologice. Sintaxa este un
compartiment foarte uşor de influenţat al unei limbi şi de aceea împrumuturile
sunt destul de greu de identificat.
Metoda comparativ istorică nu poate ajunge să reconstituie limba
indoeuropeană aşa cum a fost ea vorbită, ci numai un sistem de corespondenţe
între limbile care derivă din ea. Formele reconstituite sunt posibile, nu şi reale;
ele sun sunt atemporale. Reconstrucţia unei limbi reprezintă un model al unei
limbi bază, nu o reproducere a ei în toate detaliile ei. prin reconstrucţie se
relevă caracteristicile generale ale limbii studiate.
Descrieţi, pe scurt caracteristicile metodei comparativ
- istorice şi modul de funţionare
Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

51
52
 Geografia lingvistică
Metoda geografiei lingvistice se ocupă de studiul limbilor vii, de formele
dialectale ale limbii vorbite, considerate o vreme drept abateri de la forma
literarăşi deci, greşeli. Preocupări în domeniul studiului formelor vorbite ale
limbii întâlnim încă de la Dante, autor, printre altele al lucrării „De vulgari
eloquentia” în care identifica 14 dialecte ale limbii italiene. Mai târziu, în 1821
Leibniz emite ideea notării pe hărţi a fenomenelor lingvistice.
În 1876, Wenkler realizează deja o anchetă de teren, prin corespondenţă.
Chestionarul cuprinde 40 de întrebări cuprinzând fraze scurte scrise îb germana
litearră, pe care învăţătorii din zonele rurale trebuia să le transpună în grai
local. Problemele abordate se refereau mai ales la fonetică. Wenkler credea că
dialectele nu au fost atinse de influenţe străine şi că, prin urmare, legile
fonetice au acţionat fără excepţie detrminând existenţa unor limite precise între
dialecte.
Mai aproape de zilele noastre, Gustav Weigand cercetează graiurile din
Banat, reg. Crişurilor, Oltenia, Moldova, Bucovina şi Dobrogea folosind un
chestionar cu 104 întrebări şi realizând 67 de hărţi. În 1921, Sextil Puşcariu,
Sever Pop şi Emil Petrovici, de la Universitatea din Cluj, au realizat o anchetă
prin corespondenţă şi doi ani mai târziu o anchetă de teren cu 2 anchetattori şi 2
chestionare referitoare la 2000 de cuvinte denumind noţiuni fundamentale şi
4500 de cuvinte denumind noţiuni de etngrafie şi folclor (specifice zonei).
Instrumentele de cercetare
Chestionarul sau lista de întrebări, de probleme de cercetat
trebuie astfel alcătuit încât răspunsurile obţinute să poată oferi o imagine de
ansamblu a structurii fonetice şi gramaticale a lexicului românesc.
Uniformitatea chestionării determină o ordine strictă a întrebărilor. Modalităţile
de interogare cele mai eficiente constau în provocarea de discuţii libere sau de
povestiri. conversaţia liberă păstrează naturaleţea şi spontaneitatea. Întrebările
directe terbuie puse cu multă atenţie întrucât pot influenţa răspunsul şi falsifica
datele obţinute.
Hărţile lingvistice

53
 pe care se notează fenomenele locale, oferă un material brut pe care lingvistul
urmează a-l interpreta şi a-l prelucra. Hărţile sunt cuprinse în atlase lingvistice
care conţin un materila lingvistic bogat, obţinut prin mijloace unitare care
reflectă trăsturile caracteristice ale dialectelor. materialul adunate este notat
prin transcriere fonetică şi grupat în hărţi care înregistrează alofonele,
alomorfele etc.
Alegerea informatorului, a subiectului chestionat poate fi făcută la întâmplare,
oferind statut de subiect unui locuitor al zonei anchetate, fie stabilind o serie de
condiţii:
- să fie din regiune pentru a cunoaşte bine specificul lingvistic al zonei cercetate;
- să înţeleagă întrebarea şi să se adapteze situaţiei;
- să pronunţe corect şi clar;
- să fie de vârste şi de preocupări diferite.
Alegerea zonei ce urmează a fi anchetată – fixarea punctelor de anchetă se
face printr-o cercetare prealabilă în vederea identificării zonelor care prezintă
interes etno-lingvistic. Sunt preferaţi anchetatori lingvişti, preferabil din zona
respectivă sau în orice caz, cunoscători ai obiceiurilor sau ai graiurilor locale.
Ipoteze şi rezultate ale cercetărilor dialectale
Hărţile lingvistice pun în evidenţă faptul că fiecare fenomen lingvistic local
are o arie de răspândire proprie Întemeietorul geografiei lingvistice, Gillieron,
considera, ca ipoteză de lucru pentru primele lui anchete, că nu există nici
limite dialectale, nici dialecte, ci numai trăsături dialectale care nu se
organizează în sistem. Propriile lui cercetări au infiermat ipotezele descoperind
cazuri în care isoglosele nu sunt izolate, ci se adună în mănunchiuri.
În cercetările sale, Gillieron a încercat să evidenţieze cauzele dispariţiei
cuvintelor şi modul în care sunt înlocuite. El a ajuns la conclizia că există
„boli” ale cuvintelor: omonimia, hipertrofia semantică şi scurtimea învelişului
sonor.
Omonimia
În ce priveşte omonimia, există un tip de omonimie acceptabilă şi o omonimie
care determină confuzii. multe cuvinte au dispărut din cauza omonimiilor
supărătoare: în limba română, cuvântul lego din latină a dat două forme
omonime cu sensul de a citi şi a lega, numai cea de a doua s-a păstrat din
etimonul latin.

54
Hipertrofia semantică
reprezintă o polisemie exagerată care poate producea confuzii provocate de
uzura semantică sau de uzura fonetică. Cuvintele scurte au existenţă precară
datorată tendinţei de economie verbală a vorbitorilior: lat lauare a dat în limba
română verbul a la cu sensul de a spăla, formă păstrată, cu valoare arhaică, în
unele graiuri.
Iradiaţia
Neconcordanţa isogloselor se datorează faptului că o serie de cuvinte migrează
dincolo de graniţele lor o dată cu obiectele denumite şi cu oamenii care le
folosesc. Cercetătorul român Ion Aurel Candrea identifică 4 căi de migraţie a
cuvintelor:
- iradiaţia – deplasarea unei forme lexicale din centru spre marginea unei regiuni;
- infiltrarea – lărgirea ariei de folosire a unui cuvânt dincolo delimitele fixate;
- revărsarea – răspândirea în formă de valuri;
- suprapunerea – apariţia, în cadrul unei zone dilaectale compacte, a unor insule lingvistice.
În cazul migraţiei, cuvintele circulă cu forma foetică specifică regiunii din
care provin. Din punctul de vedere al legilor fonetice ale unui dialect, cuvintele
pătrunse prin migraţie sunt abateri. Un rezultat al migraţiei cuvintelor îl
reprezintă lupta dintre cuvintele locale şi cele nou intrate în vocabularul local.
Inovaţiile pornesc dintr-un centru cultural economic sau politic, iar răspândirea
lor depinde de factori geografici, culturali, politici etc. În drumul inovaţiilor
apar graniţe naturale care pot să împiedice sau să favorizeze extinderea: munţii
pot fi factori perturbatori ai extinderii unei inovaţii, în timp ce fluviile le pot
favoriza.
Conform teoriei ariilor, aria izolată, mai puţin supusă influenţelor, păstrează
forme mai vechi ale limbii:
Iberia Italia Galia Dacia
(arie laterală) (arie centrală) (arie centrală) (arie laterală)
hermoso bello beau frumos
mesa tavola table masă
dia giorno jour zi

În Iberia şi în Dacia au fost păstrate forme latineşti mai vechi.

55
 Norma ariei mai mari – adesea păstrează forme arhaice.

Iberia Italia Galia Dacia

(arie mare) (arie mare) (arie mare) (arie mică)
cosa cosa chose lucru
mes mese mois lună

Prin faptul că aparţin unei arii mai extinse, Iberia, Galia şi Italia păstrează
forme asemănătoare, mai vechi decât Dacia.
Aria posterioară – cucerită recent – păstreză forme mai vechi.
spaniolă comer nieto miedo
franceză manger neuveu peur
italiană mangiare nipote paura
română mânca nepot frică
Avantajele metodei
- a înlăturat dogme, a confirmat ipoteze a pus în lumină aspecte noi;
- a evidenţiat cauze psihologice ale schimbărilor, rolul individului vorbitor în răspândirea
schimbării;
- a demonstrat legătura dintre istoria limbii şi factorii geografici şi geopolitici.

Faceţi o scurtă prezentare a metodelor de cercetare specifice lingvisticii

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

56
57
4.5. Metode moderne
Secolul al XX-lea se caracterizează prin efortul de perfecţionare şi de înnoire
a metodelor. Structuralismul studiază structura (modul de organizare a
sistemului numit limbă). Limba este aşadar considerată un sistem ale cărui
elemente sunt strâns legate printr-o reţea de relaţii: structură.
Ferdinand de Saussure presupune, în Cours de Linguistique Generale, existenţa
raporturilor dintre elementele întregului şi raportul dintre părţi şi întreg.
Elementele limbii sunt organizate pe nivele conform unei ierarhii. Organizarea
structurală a limbii se manifestă prin existenţa unor opoziţii. Metoda cercetării
structuraliste propune analiza ansamblului de unităţi caracteristice fiecărui
nivel şi a relaţiei dintre ele şi combinaţiile lor.
Lingvistica structuralistă tinde spre o formalizare a descrierii limbii şi spre
descrierrea sintagmatică ce constă în încadrarea fiecărui nivel în tipare de
combinare (de coocurenţă).
Orice unitate a limbii se studiază în toate contextele în care pot să apară şi se
caracterizează prin capacitatea lor de a apărea împreună cu altele. În acelaşi
timp, structuralismul abordează organizarea paradigmatică, adică grupează
unităţile în clase şi subclase. Orice unitate a limbii trebuie inclusă într-o
mulţime care poate să apară în anumite contexte trebuind, deci, să fie
caracterizată prin posibilitatea de a fi înlocuită cu alta.

58
4.6. Analiza funcţională
Metoda constă în reducerea datelor concrete şi particulare, infinite ca număr,
la un număr finit de unităţi generale şi abstracte separând ceea ce este
semnificativ şi relevant în realizarea funcţiei comunicative de ceea ce este
detaliu.
Karl Buhler susţine că nu toate caracterele fizice ale semnului lingvistic sunt
relevante pentru funcţia sa comunicativă. Elementele concrete ţi particulare
sunt variantele, iar cele abstracte şi generale sunt invariantele. Analiza
funcţională are ăn vedere reducerea variantelor la invariante.
Invariantele sunt privite ca elemente sociale ale limbajului (exterioare
individului) sau ca elemente abstracte, constructe, creaţii ale cercetătorului,
elemente care elemente care nu aparţin limbii ci teoriei limbii.
Cea mai dezbătută este problema invariantelor fonologice – fonemele.
Procedeul de reducere a variantelor are ca instrument comutarea – schimbarea
unui segment cu altul în acelaşi plan al limbii: mutarea unui segment din planul
expresiei cu altul din acelaşi plan. Dacă înlocuirea determină o modificareîn
planul opus, atunci segmentele înlocuite sunt invariante – ele comută. Dacă
înlocuirea nu determină schimbări în planul opus, cele două segmente sunt
variante şi, prin urmare, nu comută. Proba comutării a fost utilizată pentru
descoperirea inventarului fonematic al unei limbi. Sunetele care, apărând
alternativ în unul şi acelaşi context, menţin identitatea cuvântului sunt variante
ale aceluiaşi cuvânt. Sunetele care nu apar niciodată în acelaşi context fonetic
şi cele care pot apărea în acelaşi context fonetic dar nu in tră în raporturi de
comutare sunt variante ale aceleiaşi unităţi. Existenţa unor invariante care
delimitează şi organizează o substanţă lingvistică este o dovadă a faptului că
există structuri.
Analiza funcţională verificată pentru fonemele segmentale a fost aplicată şi
celor suprasegmentale – accentul şi intonaţia. În plan morfologic, morfemele
sunt invariante iar alomorfele, variante. Morfemul rădăcină a lui a învăţa se
realizează: învăţ, înveţ, învaţ. Alomorfele nu sunt manifestări concrete ale
morfemelor. Paralelismul fonem – alofon, morfem – alomorf nu este complet,
iar susţinerea lui ar putea determina confuzii.
Titlul unui articol de dicţionar este simbolul lexemului: variantele lui sunt
semantice (corespund diferitelor sensuri), morfologice, deosebindu-se prin

59
 categorii gramaticale (caz, gen), fonologice (aldămaş, adălmaş). Semantic, un
termen dat este un fel de centru al unei constelaţii, punctul spre care converg
alţi termeni. Fiecare cuvânt este plasat în câteva serii asociative(paradigmatice)
prin care se defineşte. Sensul fiecărui semn este încojurat din toate părţile şi
delimitat de cel al semnelor care îl înconjoară. Structuralismul insistă asupra
caracterului negativ al definiţiei semnului. Acesta este definit prin ceea ce nu
este. Opoziţiile trebuie căutate în interiorul unor câmpuri lexicale (cel al
gradelor de rudenie), aşa cum se procedează în fonologie sau în gramatică.
Teoria câmpurilor a fost recunoscută datorită teoriei lanţurilor asociative din
psihologie. Existenţa opoziţiilor lexicale se poate deduce şi din constatarea că
apar fenomene de neutralizare adică de suprimare a opoziţiilor în anumite
contexte.
4.7. Analiza distribuţională
Distribuţia este proprietatea elementelor limbii de a apărea sau nu în diferite
contexte, în diferite vecinătăţi, iar relevanţa faptului lingvistic în cadrul analizei
distribuţionale constă în ocurenţa sau non ocurenţa lui într-un anumit context.
Analiza distribuţională urmăreşte însuşirile combinatorii ale semnelor, iar
cercetarea acestora priveşte relaţiile.
Când două unităţi se exclud reciproc în toate contextele avem de-a face cu
distribuţie complementară. Unde apare o unitate este exclusă apariţia celeilalte
de exemplu alomorfele merg şi mearg. Variantele aflate în distribuţie
complementară se numesc variante poziţionale. Când două unităţi se pot
substitui una alteia în anumite contexte, iar în alte contexte se exclud, avem de-
a face cu o distribuţie defectivă. Distribuţia unităţilor limbii se face pe clase de
unităţi – foneme, morfeme etc.
Scopul analizei distribuţionale este delimitarea claselor de unităţi după
principiul exprimat de Hjelmslev, conform căruia fiecare element al limbii intră
într-o categorie determinantă care se defineşte prin existenţa unor posibilităţi
de combinare determinate şi prin excluderea altora.
Dintre toate contextele în care poate apărea o unitate a limbii, o importanţă
deosebită o are contextul diagnostic, contextul în care apariţia unei clase de
elemente este determinată selectiv (contextul nu admite decât o clasă de
unităţi).

60
 Un exemplu de utilizare a analizei distribuţionale îl reprezintă clasificarea
verbelor în predicative şi nepredicative în funcţie de anumite posibilităţi de
combinare. Analiza distribuţională a pronumelor în limba română a arătat:
- pronumele este definit insuficient ca înlocuitor al substantivului (ar avea o distribiţie
identică);
- pronumele reprezintă o sumă de clase gramaticale, nu ierarhie a lor;
- subcategoriile pronumelui nu sunt omogene din punct de vedere distribuţional
(pronumele nehotărâte se pot grupa în clase distribuţionale diferite).
4.8. Analiza în constituenţi imediaţi
Propoziţia este segmentată în două grupuri constitutive: grup nominal şi grup
verbal sau grupul predicatului şi grupul subiectului. Aceştia reprezintă
constituenţii imediaţi ai sintagmei şi, la rândul lor pot fi segmentaţi în
constituenţii lor imediaţi, până se ajunge la constituenţii ultimi ai enunţului,
morfemele. Să observăm enunţul: Trenul rapid Decebal soseşte peste cinci
minute la linia patru. Textul va fi segmentat astfel: Trenul rapid Decebal –
grupul nominal; soseşte în staţie la linia patru – grupul verbal. În continuare,
grupul nominal va fi segmentat în: trenul, rapid, Decebal, iar grupul verbal va
fi segmentat în: soseşte peste cinci minute – grup verbal şi la linia patru – grup
nominal. Constituenţii se segmentează în continuare pe modelul arătat până la
constituenţii ultimi – tren – ul, morfem lexical respectiv morfem gramatical.
Analiza în constituenţi imediaţi se bazează pe rezultatele analizei distributive,
care îi furnizează tehnica de segmentare. Aceasta are în vedere selecţia, din
ansamblul împărţirilor posibile, pe aceea care delimitează două lanţuri
morfematice cu cele mai multe posibilităţi de înlocuire (clase cu număr mare
de membri). Sunt selectate drept constituenţi imediaţi, acele segmente cu
distribuţia cea mai amplă. Prin segmentare succesivă a unui text într-o ierarhie
dee constituenţi imediaţi infinitatea enunţurilor un ei limbi se reduce la scheme.
Analiza coboară până la nivelul cuvântului.
Analiza în trăsături distinctive (analiză componenţială) a fost eleborată pentru
fonologia şi se aplică şi în semantica lexicală. Metoda propune descompunerea
unei unităţi în cuante lingvistice ireductibile. Descrierea prezintă planul
fonemului ca un fascicul de trăsături distinctive: b – oclusiv, oral, labial, sonor.
Înlocuind una dintre trăsături cu alta seobţine un nou fonem.

61
4.9. Metoda generativ-transformaţională
Această metodă are ca punct de plecare ideea că este posibilă transformarea
unor enunţuri în altele fără alterarea sensului. O construcţie activă poate fi
transpusă pasiv prin:schimbarea diatezei verbului cu valoare de predicat,
transformarea subiectului în complement de agent şi a comple-mentului direct
în subiect. Modelul transformaţional a fost realizat, în prima fază de Z. Harris.
Analiza transformaţională descompune fraza în propoziţii elementare şi
operaţii elementare: un enunţ ca „Marele violonist va interpreta o piesă
celebră” poate fi segmentat în trei propoziţii: violonistul e celebru; violonistul
urmează să interpreteze o piesă, piesa e celebră.
Noam Chomsky, unul dintre pionierii metodei, propune un model generativ
sintetic, urmărind nu descrierea unui corpus finit de texte, ci explicarea faptului
că orice vorbitor poate să emită şi să înţeleagă un număr infinit de texte,
enunţuri inedite. Gramatica generativă este un model capabil să generezeşi
săexplice toate enunţurile corecte ale unei limbi. Ea nu şi-a propus să descopere
organizarea sistematică a gramaticii unei limbi ci să construiască sistemul.
Gramatica generativă reprezintă o ipoteză, un sistem ipotetico-deductiv. Pentru
aceeaşi limbă pot fi elaborate mai multe ipoteze, dintre care cercetătorul alege
pe cea mai simplă. Modelul transformaţional reprezintă un model al
competenţei vorbitorului.
Competenţa
reprezintă capacitatea de a rosti şi înţelege un număr nelimitat de enunţuri
dintre care numai o parte au fost auzite şi, eventual, memorate anterior.Un alt
concept folosit în gramatica transformaţională este performanţa.

Performanţa
denumeşte activitatea propriu-zisă de rostire a enunţurilor. Din punctul de
vedere al gramaticii transformaţionale, enunţurile sunt: acceptabile şi
neacceptabile semantic, respectiv corecte sau incorecte gramatical. Pentru a se
decide asupra corectitudinii şi a acceptabilităţii unei construcţii, se recurge la
intuiţia vorbitorului.
Gramatica transformaţională nu urmăreşte să întocmească un inventar de
elemente invariabile cu specificarea variantelor lor contextuale ci formulează o
serie finită de reguli care, aplicate, determină o infinitate de enunţuri posibile.

62
 Chomsky mărturiseşte că nu-l interesează studiul unei limbi încheiate ci acela
al unei limbi în funcţiune.
Organizarea gramaticală rezultată din segmentarea în constituenţi imediaţi
reprezintă numai structura de suprafaţă a unui enunţ. Înţelegerea textului
presupune intuirea structurii sale de adâncime (relaţia sintactică actor – actio
dintre termenii plecarea Mariei se opune relaţiei actio – patiens dintre termenii
lectura cărţii. Distincţia dintre cele două sintagme este utilizată în gramatica
tradiţională – subiectul gramatical aparţine structurii de suprafaţă, subiectul
logic aparţine structurii de adâncime.
În structura de adâncime există funcţii şi roluri gramaticale care joacă un rol
foarte important în interpretarea semantică a propoziţiei.
Pentru fiecare frază pot fi identificate reguli (de formare) care generează
indicatori sintagmatici. Regulile de transformare transformă un indicator
sintagmatic în altul, prin permutare, redistribuire, eliminare sau adăugare de
constituenţi.
Deosebirea dintre cele două structuri identificate de Chomsky este folosită în
analiza gramaticală tradiţională unde subiectul gramatical aparţine structurii de
suprafaţă, în timp ce subiectul logic aparţine structurii de adâncime. Un
element subînţeles aparţine de asemenea structurii de adâncime, unde a fost
transferat, prin omisiune şi transformare din structura de suprafaţă.
Pentru a explica formarea structurilor sintactice complexe, transforma-
ţionaliştii susţin că există reguli recursive (care pot fi aplicate oricât de des, în
diferite combinări). O astfel de regulă este aceea de inserare a unei propoziţii în
alta sau a unor elemente propoziţionale (atribute genitivale: „fratele nevestei
unui negustor.” Topârceanu).

Unitatea de învăţare nr. 5

Semnul lingvistic

Obiective vizate:
După parcurgerea acestui curs vei fi capabil să :

- explici conceptul de semn lingvistic din perspective diferite;

63
 - interpretezi diferitele teorii despre semn;
- determini calităţile semnului lingvistic şi să le comentezi;
- să interpretezi concepţia lui Saussure despre limbă, limbaj, vorbire;
5.2. Semnul lingvistic
Accepţiunile termenului de semn sunt destul de diferite:
- reunirea celor două laturi, semnificat şi semnificant;
- relaţia dintre semnificat şi semnificant;
- semnificantul însuşi separat de perechea sa semnificată.
Semnul se referă, în general, la un element perceptibil a cărui funcţie este de
a reprezenta un alt semn mai puţin observabil. Definiţia semnului lingvistic,
realizată prin diferenţierea celorlalte semne, a fost dată de Ferdinand de
Saussure în lucrarea sa Cours de Linguistique Generale. Profesor la
universitatea din Geneva, Ferdinand de Saussure, abordează, în primul rând, în
Cursul de lingvistică generală, obiectul de studiu al lingvisticii. Demersul lui
porneşte de la ideea că există o lingvistică a limbii şi o lingvistică a vorbirii.
Studiul limbajului comportă două părţi:
- una esenţială, având ca obiect limba, socială în esenţa ei şi independentă de vorbitor;
- una secundară, având ca obiect partea individuală a limbajului, vorbirea.
Aceste două laturi ale limbajului se presupun reciproc – limba e necesară
pentru ca vorbirea să fie inteligibilă, iar vorbirea e necesară pentru ca limba să
poată să funcţioneze; istoric, faptul de vorbire precedă limba. Nu putem asocia
o idee cu o imagine verbală dacă nu surprindem această asociere într-un act de
vorbire.

5.3. Locul limbii între faptele de limbaj

Circuitul vorbirii presupune existenţa a cel puţin doi indivizi un vorbitor
(emiţător, emitent) şi un ascultător (receptor, destinatar). Separând limba de
vorbire Saussure separă ceea ce este social de ceea ce este individual, ceea ce
este esenţial de ceea ce este accesoriu.

5.4. Caracteristicile limbii

Limba este un obiect bine definit în ansamblul dezordonat al faptelor de

limbaj. Este partea socială a limbajului, exterioară individului şi existentă
independent de acesta. Limba e un obiect care poate fi studiat independent de
64
 vorbire – nu mai vorbim limbile moarte (latina), dar le studiem mecanismul
lingvistic. Semnele lingvistice, deşi esenţial psihice, nu sunt nişte abstracţii;
asociaţiile acceptate de colectivitate având ca ansamblu limba sunt realităţi care
îşi au sediul în gândire.
5.5. Limba, realitate psihică
Limba nu este o realitate care funcţionează în afara vorbitorilor. Dar, crede
Saussure, nu putem admite că studiul limbii presupune studiul unor persoane
alese ca reprezentative. Limba se găseşte în ansamblul faptelor de comunicare
verbală. Limba este o realitate concretă şi nu abstractă în viziunea lui Saussure,
care are în vedere ideea că domeniul de ercetare al lingvisticii este un domeniu
al elementelor concrete. În acelaşi timp însă savantul elveţian afirmă că
semnele lingvistice nu sunt abstracţii pentru că sunt esenţialmente psihice. Teza
lui Saussure este comentată de Emil Ionescu1 care o amendează arătând
căadmiţând realitatea psihică a limbii în viziunea lui Saussure, nu mai poate fi
acceptată natura ei empirică pentru că psihicul devine empiric doar prin
comportament.
Următoarea teză exprimată de Saussure este că limba reprezintă latura socială
a limbajului,având drept consecinţă faptul că este o convenţie adoptată de o
comunitate umană şi, prin urmare limba este o instituţie socială.

5.6. Elentele interne şi elemente externe ale limbii

Pentru a explica această problemă, Saussure face analogia cu jocul de şah.

Acesta cuprinde un sistem de reguli de aşezare a pieselor pe tabla de joc şi alte
reguli de mutare a pieselor. Regulile nu sunt influenţate de istoria jocului, de
locul unde a fost inventat etc. Prin urmare istoria jocului este un element
extern.
Dacă se schimbă ceva la nivelul regulilor, atunci va fi influenţată
desfăşurarea jocului – regulile constituie elemente interne ale jocului. În limbă
lucrurile stau la fel. Din punct de vedere al felului în care se prezintă şi se
întrebuinţează astăzi limba română este indiferent dacă a învăţa provine din
latineşte şi a studia din franceză. Acest amănunt constituie un element extern al

1
Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, All, Bucureşti,1993
65
 limbii. Dispariţia sau înlocuirea la un moment dat al unuia dintre cele două
cuvinte ar fi avut implicaţii asupra evoluţiei limbii.
Teza lui Saussure are în vedere faptul că lingvistica trebuie să se ocupe de
elementele interne ale limbii, adică de acelea care au atingere cu sistemul şi cu
funcţionarea lui.
5.7. Limba ca sistem de semne
Saussure este întemeietorul teoriei semnului lingvistic care are ca punct de
plecare critica teoriei conform căreia limba reprezintă un nomenclator de
cuvinte cărora le-ar corespunde fie un concept fie un lucru. Argumentul lui
Saussure este că noţiunile preexistă cuvintelor.
Semnul lingvistic, concept întemeiat de lingvistul genevez, nu uneşte un
cuvânt cu un lucru ci un concept cu o imagine acustică. Lanţul sonor şi
amprenta lui psihică explică, prin urmare, o noţiune. Lanţul sonor este denumit
de Saussure semnificant, iar conceptul este denumit semnificat. Unitatea dintre
cele două laturi defineşte semnul lingvistic.
Conceptul de semn lingvistic capătă, în diverse teorii lingvistice trei
accepţiuni diferite:
- reunirea celor două laturi, semnificatul şi semnificantul;
- relaţia dintre semnificat şi semnificant;
- semnificantul singur.
La Saussure, un semn uneşte de fapt, un concept cu o imagine acustică.
Lanţul sonor şi amprenta lui psihică exprimă o anumită noţiune. Lanţul sonor
este numit semnificant (el semnifică), iar conceptul este semnificat (lui i se
atribuie o semnificaţie).
5.8. Conceptul de sistem
Un sistem este un ansamblu de unităţi interdependente.Unităţile componente
ale sistemului se individualizează şi se recunosc numai datorită faptului că
ocupă un anumit loc în ansamblul sistemului. La Saussure implică două
principii de organizare a limbii: principiul succesiunii, al ordinii sintagmatice
şi principiul asociaţiei.
În vorbirea oamenilor se observă nu o succesiune de elemente, ci un şir de
sunete întrerupt din când în când de pauze. În enunţul: Inflaţia va fi redusă
când economia va funcţiona normal un vorbitor al limbii române nu va recepta

66
 un şir de sunete, ci o comunicare, un enunţ inteligibil şi înţeles, datorită
faptului că vorbitorii disting un număr clar de unităţi – sintagme.
Sintagma
Conceptul de sintagmă este însă destul de vag întrucât el poate desemna şi
întreg enunţul compus din două propoziţii, care, la rândul lor constituie
sintagme.
Saussure consideră sintagmă orice unitate semnificativă începând cu nivelul
cuvântului (morfo-sintactic) şi până la cel al propoziţiei sau al frazei. Sintagma,
spune Saussure, se descompune în părţile componente, care, la rândul lor, sunt
sintagme, iar părţile constitutive ale unei sintagme sunt unităţi cu semnificaţie.
În enunţul de mai sus, propziţia principală inflaţia va scădea este construită din
unităţile inflaţia şi va scădea, iar propoziţia secundară este formată din când va
funcţiona normal şi din unitatea economia. Aceste părţi rezultate din
segmentare sunt, şi ele, sintagme care, la rândul lor, pot fi segmentate în:
inflaţia+ va + scădea şi va funcţiona+normal. Segmentarea poate continua:
inflaţi + a; va + scădea etc.
Unităţile semnificative nu sunt reductibile la alte părţi care sunt semnificative
şi decompozabile, nu sunt sintagme. Conform acestei păreri, economia este o
sintagmă dar când e un semn. Succesiunea şi incluziunea sintagmelor aparţine
limbii, căci ele exprimă libertatea de construire, asumată de orice vorbitor şi
ceea ce Saussure numeşte o concretizare a unor forme regulate. În principiu,
vorbitorul e liber să construiască sintagme formate, de exemplu din substantiv
şi adjectiv. Numărul acestor sintagme reprezintă un fapt de vorbire. Când însă
vorbitorul este constrâns să utilizeze un tipar cazual, sau sintactic, acest tipar
este denumit de Saussure, fapt de limbă.

5.9. Principiul asociaţiei

Ideea de la care porneşte Saussure este că o unitate lingvistică este

considerată purtătoare de semn doearece ea face parte,întotdeauna, dintr-o
succesiu ne de unităţi. Sensul ei este dat de gradul de măsura în care diferă de
celelalte unităţi ale secvenţei. Aşadar fiecare unitate în sine trebuie considertă
nucleu al unei serii alcătuite din diferite unităţi (lexicale, morfologice,

67
 sintactice). Ansamblul este cel care conferă părţilor individualitatea. Seriile
acestea sunt denumite de Saussure serii asociative.
Saussure priveşte fiecare unitate lingvistică folosită în vorbire drept centrul
unei constelaţii lingvistice alcătuite din serii de alte unităţi. semantice, lexicale,
gramaticale. Acestea există, în mod virtual în mintea vorbitorilor, dar ele nu
sunt conştientizate. Ansamblul acestor serii conferă formei, indivi-dualitate şi
sens. Ele sunt numite serii asociative, iar lingvistica postsaussuriană le va numi
paradigme (lexicale, semantice, morfologice).
Cele două principii identificate de Saussure funcţionează simultan. Orice
dispunere sintagmatică presupune utilizarea unor serii asociative. Fiecare
segment dintr-o frază actualizează o serie asociativă şi realizează o ordonare
sintagmatică.
5.10. Semnul lingvistic
Saussure vorbeşte despre caracterul de semn al cuvântului acordând
termenului semn mai multe accepţiuni:
1. Într-o accepţiune curentă, sensul termenului este redus la complexul sonor al cuvântului, la
semnificant. Cuvintele cal, masă, gard sunt semne numai prin latura lor de expresie;
înţelesul cuvântului, conceptul nu face parte din semn întrucât consideră că semnul trebuie
să fie exterior a ceea ce semnifică.
2. Semnul este alcătuit din reuniunea celor două laturi: semnificant şi semnificat. Cuprinde
deci atât învelişul sonor cât şi conceptul.
3. La nivel abstract, semnul este redus la relaţia dintre semnificant şi semnificat (cele două
laturi ale semnului se află într-o relaţie semiotică).
Cele trei accepţiuni ale termenului sunt complementare.
În procesul de transmitere a informaţiei, elementele semnificative ale limbii
se realizează ca semnale sonore cuprinzând în ele semnificaţii.
Semnalele sunt semne care cuprind o singură latură, cea de expresie. Ca
unităţi de bază ale limbii, semnele se manifestă în cadrul primei articulări.
Conform lui Andre Martinet, prima articulare presupune că lanţul vorbit este
segmentat în unităţi semantice minimale (morfeme). În enunţul Pleacă un
autobuz, fiecare cuvânt reprezintă o unitate semnificativă minimală, un morfem
care, în ultimă instanţă, este un semn. Segmentarea este realizată automat în
mintea vorbitorului, iar unităţile rezultate sunt realizate concomitent şi ca
semnificat şi ca semnificant. Semnele obţinute prin segmentarea enunţului

68
pleacă un autobuz sunt unităţi minimale cu o anumită semnificaţie. Ele pot fi
numite semne elementare (morfeme). Dacă am spune autobuzul plecase,
fiecare segment este alcătuit din două semne elementare şi sunt semne
complexe, analizabile.
Semnalele sunt semne care cuprind o singura latura, cea de expresie. Ca
unităţi de bază ale limbii, semnele se manifestă în cadrul primei articulari.

Prima articulare a limbajului este aceea conform căreia orice fapt de

experienţă, pe care un individ îl transmite altuia, este segmentat şi analizat într-
un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu un înţeles. O senzaţie
de durere, de bucurie, de surpriză etc. poate fi manifestată prin strigăte –
manifestări in voluntare sau voluntare, dar nu sunt suficicente ca manifestare
pentru a fi considerate ansambluri analzabile, deci nu constituie o comunicare.

Dacă însă rostesc un enunţ de tipul vai ce bine că eşti aici !, acesta poate fi
segmentat în cele şase unităţi componente, care, fiecare se poate regăsi în varii
contexte pentru a comunica alte experienţe. Prima articulare reprezintă modul
de organizare a experienţei comune tuturor membrilor unei comunităţi
lingvistice.

Prima articulare determină o economie a limbajului având în vedere că un

număr mic de unităţi cum sunt vai,bine, ce, eşti, aici, că folosite în nenumărate
combinaţii, permit indivizilor vorbitori să să comunice mai multe lucruri decât
toate strigătele nearticulate.

Fiecare unitate din prima articulare prezintă un înţeles şi o formă vocală (sau
fonică). Ea nu poate fi analizată în unităţi succesive mai mici înzestrate cu un
înţeles; de pildă, bine înseamnă „bine”, fără ca să putem atribui lui bi- şi -ne
înţelesuri distincte, a căror sumă să fie echivalentă cu „bine”. Însă forma vocală
este analizată într-un şir de unităţi, fiecare contribuind la deosebirea lui bine de
alte unităţi ca mine, bune, bile, bină (regional).

Astfel se manifestă cea de- a doua articulare a limbajului. În cazul lui bine,
aceste unităţi sunt în număr de patru; putem să le reprezentăm prin literele b- i-
n- e, /bine/. Dacă fiecărei unităţi semnificative minimale i-ar corespunde un
produs vocal specific şi neanalizabil, s-ar ajunge la un număr infinit de astfel

69
 de produse, ceea ce ar depăşi posibilităţile articulatorii şi capacitatea de
receptare prin auz.

Datorită celei de a doua articulări, limbile ne putem mulţumi cu câteva zeci

de produse fonice distincte, care se combină pentru a alcătui forma vocală a
unităţilor din prima articulare: în tot, de pildă, se foloseşte de două ori unitatea
fonică pe care o reprezentăm cu ajutorul lui /t/, între cei doi /t/ introducându-se
o altă unitate pe care o notăm cu /o/.Tot datorită celei de a doua articulări
forma semnificantului este independentă de valoarea semnificatului
corespunzător ceea ce asigură o mai mare stabilitate formei lingvistice.

Conform lui Andre Martinet3, prima articulare presupune ca lanţul vorbit este
segmentat în unitaţi semantice minimale (morfeme). În enunţul Pleacă un
autobuz, fiecare cuvânt reprezinta o unitate semnificativa minimala, un morfem
care, în ultima instanţă, este un semn. Segmentarea este realizată automat în
mintea vorbitorului, iar unităţile rezultate sunt realizate concomitent si ca
semnificat si ca semnificant. Semnele obţinute prin segmentarea enunţului
pleaca un autobuz sunt unităţi minimale cu o anumită semnificaţie. Ele pot fi
numite semne elementare (morfeme). Daca am spune autobuzul plecase,
fiecare segment ar fi alcatuit din doua semne elementare si sunt semne
complexe, analizabile.
Semnul este considerat drept noţiunea fundamentală a semioticii. Saussure
consideră că semnul este şi pentru lingvistică o noţiune fundamentală: „Dacă
am putut pentru prima oară să acordăm lingvisticii un loc printre ştiinţe,
aceasta se datorează faptului că am legat-o de semiologie.” Semnul poate fi
definit prin relaţia de trimitre realizată printr-un eveniment perceput

5.11. Intenţionalitate şi semn

Lingvistica postsaussuriană pune problema existenţei, în acelaşi timp al unor

semne văzute ca relaţie de trimitere, adică rezultate dintr-o intenţie de
comunicare şi a unor semne care nu există decât la nivelul atenţiei semiotice,
ca semne de interpretare. Părerile lingviştilor diferă unii considerând că intenţia
de comunicare este condiţie de existenţă a semnului, alţii consideră că relaţiile
de trimitere stabilite la nivelul atenţional ţin de domeniul semnelor.
3
Andre Martinet
70
5.12. Caracteristici fundamentale ale semnului lingvistic

Cei mai mulţi dintre lingvişti disting trei aspecte ale semnului, punând
accentul pe distincţia dintre sens şi referinţă. Semnul nu trimite niciodată la
obiect în mod direct, ci prin intermediul semnificatului care selectează acele
trăsături ale obiectului considerate a fi pertinente pentru relaţia de trimitere
avută în vedere.
Semnul lingvistic are caracter binar: este reuniunea dintre un semnificant
(complex sonor) şi un semnificat (concept, sens). Pentru alţi cercetători,
Hjelmslev, semnul lingvistic are caracter cvadripartit, întrucât fiecare dintre
cele două laturi este constituită, la rândul ei, din două laturi: substanţă şi
expresie.
În lingvistica românească, profesorul E. Vasiliu consideră că semnul
lingvistic are o singură latură. Pentru el semnul este fonie. În actul vorbirii sunt
sesizate îmai întâi sunetele produse de cel care vorbeşte. O fonie este o suită de
mai multe sunete aflate într-o relaţie sistematică cu un anumit obiect.

5.13. Linearitatea semnului

Semnele limbii se desfăşoară succesiv. Cuvântul, semnificantul are o

organizare în succesiune c o p i l. Semnificatul nu are neapărat o structură
lineară, actualizarea sa fiind simultană. Prin urmare, în realizarea semnifi-
cantului şi a semnificatului există o asimetrie: primul este liniar, celălalt, nu.
Un semn se desfăşoară într-o singură direcţie şi este perceput, vizual sau
auditiv, pe o singură conductă. Linearitatea semnului are în vedere linearitatea
semnifi-cantului.

5.14. Trăsătura informaţională a semnului

Caracterul semiotic al semnului provine tocmai din faptul că este mijloc de

comunicare. Procesul de transmitere de informaţii cu ajutorul semnalelor
lingvistice se realizează în două etape: emitere şi receptare. Când transmiterii
informaţiil, semnalele sunt organizate sub forma unor coduri din care sunt
selectate acelea care corespund elementelor constitutive ale mesajului.

71
 Trecerea de la semne înzestrate cu conţinut şi expresie la semnale acustice
unilaterale şi lineare reprezintă procesul de codificare.

5.15. Arbitrarul semnului lingvistic

Prima caracteristică a semnului o constituie caracterul arbitrar al relaţiei dintre cele două laturi
constitutive. Nu există o condiţionare reciprocă necesară între semnificant şi semnificat, în
sensul că un anume semnificant nu cere neapărat un anume semnificat. Semnificantul nu
există ca fapt de limbă decât în măsura în care e înzestrat cu un înţeles. El participă la
alcătuirea unui inventar de semne. Semnificatul, la rândul lui, nu există ca fapt de limbă decât
în măsura în care e fixat în mintea vorbitorului cu ajutorul unui complex sonor – semnificant.
El este rezultatul unui proces de abstractizare prin care sunt reţinute numai aspectele esenţiale
ale unui obiect.

Teoria arbitrarului este susţinută de prezenţa, în limbă a sinonimelor şi a

omonimelor, precum şi de faptul că în fiecare limbă, acelaşi obiect este
denumit în alt fel. Teoria porneşte de la caracterul social al limbii, ca sistem şi
al comunicării ca proces. Orice mijloc de comunicare acceptat de societate se
bazează pe convenţie. Semnele de politeţe sunt fixate de o regulă care
determină folosirea lor, nu valoarea lor intrinsecă.
Faptul că semnul lingvistic este arbitrar, nu înseamnă că depinde de libera
alegere a vorbitorului. Asocierea dintre un semnificant şi un semnificat trebuie
acceptată şi impusă de societatea, de comunitatea căreia îi aparţine şi în
interiorul căreia se adresează vorbitorul. Caracterul convenţional al semnului
lingvistic derivă deci din afirmaţia conform căreia limba este un fenomen socia

5.16. Motivarea semnului

Există situaţii în care se poate constata o legătură între cele două laturi ale
semnului, în sensul că noţiunea sau fenomenul care reprezintă semnificatul a
condus la utilizarea unui anumit semnificant. Semnele motivate sunt organizate
structural în mai multe categorii. Dacă expresia reflectă nemijlocit conţinutul
(interjecţii, onomatopee) atunci vorbim despre o motivare absolută.

72
 Dacă avem în vedere categoria derivatelor, a formelor flexionare sau a unor
compuse, atunci vorbim despre o motivare relativă. Formele compuse ale
numeralelor cardinale (doisprezece, douăzeci şi doi etc. sunt forme motivate.

Daţi exemple de semne lingvistice motivate şi explicaţi-le

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

5.17. Mutabilitatea şi imutabilitatea semnului

Conceptul de mutabilitate presupune schimbarea raportului dintre

semnificant şi semnificat. Un caz de mutaţie a semnului îl reprezintă aşa
numitele schimbări semantice – modificarea înţelesului cuvintelor de-a lungul
existenţei lor ca urmare a faptului că semnul este arbitrar: cuvântul prost avea,
în româna veche, aceeaşi formă dar însemna om simplu.

73
5.18. Imutabilitatea semnului

Conceptul de imutabilitate denumeşte fenomenul invers. Conservarea în timp a semnelor are mai
multe cauze dintre care Saussure identifică:

- arbitrarul semnului; nu există argumente pentru înlocuirea cuvânrtului cană, de pildă, cu

nacă.
- complexitatea sistemului face zadarnică orice încercare de influenţare semnelor.
- anvergura socială a limbii; limba este confruntată permanent cu toată colectivitatea şi de
aceea nu poate fi reformată. Există o anumită inerţie la schimbare.
- numărul mare al semnelor face dificil orice efort de schimbare.
Mutabilitatea şi imutabilitatea semnului reprezintă două efecte opuse ale
arbitrarului semnului lingvistic.
Saussure nu a luat în calcul realitatea extralingvistică, pentru că, în teoria lui,
semnul face numai referinţă la această realitate. Astfel valoarea semnului se
defineşte doar în raport cu valorile altor semne.
Conform teoriei lui Saussure, semnificatul pom este asociat constant cu
semnificantul POM, care evocă în mintea vorbitorilor ideea generală abstractă
cunoscută. Semnul are o referinţă concretă numai în enunţ.
Louis Hjelmslev priveşte semnul ling vistic din două puncte de vedere:
- ca rezultat al semiozei,
- ca reuniune dintre forma expresiei şi forma conţinutului.
Alţi cercetători, Odgen şi Richards, au interpretat semnul lingvistic din
perspectiva relaţiei cu realitatea extralingvistică propunând triunghiul semiotic.

REFERINŢA
(conceptul semnificat)

SIMBOLUL REFERENTUL
(forma semnificată (obiectul numit)
şi imaginea acustică)

74
5.19. Sincronie şi diacronie

Sincronia reprezintă cercetarea unei stări de fapt; a unui fenomen într-un

anumit moment din evoluţia domeniului respectiv de cercetare.
Diacronia reprezintă cercetarea unui fenomen, stări, sistem în evoluţie de la o
stare la alta a sistemului.
Sincronia şi diacronia sunt fenomene complet independente şi distincţia
operată de Saussure permite formularea unor legi lingvistice. În accepţiunea
juridică, lege cuprinde un sens imperativ exprimat sub formă de norme,
obligatorii pentru toţi.
O lege este sau sincronică sau diacronică:
1. participiul românesc al verbelor se termină întotdeauna în –s sau în – t;
2. câmpul semantic al activităţii de observare este alcătuit din verbe şi locuţiuni verbale: a
observa, a băga de seamă, a sesiza, a vedea;
3. lat. – qu a devenit în limba română –p: quatro;
4. – l în poziţie intervocalică a devenit în limba română –r : filum – fir.
Legile 1 şi 2 sunt legi sincronice, iar legile 2 şi 3, diacronice.
În concepţia lui Saussure faptele diacronice nu au caracter obligatoriu. Ele nu
sunt norme stabilite de cineva. Schimbările fonetice au o regularitate, dar sursa
lor se găseşte la nivelul vorbirii şi are caracter mai mult sau mai puţin
întâmplător.
Legile din ştiinţele naturii sunt indiferente la ideea de timp: legea căderii
corpurilor, de exmplu este valabilă oriunde şi oricând intervine fenomenul
atracţiei. Legile din ştiinţele naturii sunt, prin urmare, pancronice. Lingvistica
prefigurează un nou model cognitiv (o nouă modalitate de cunoaştere
sistematică).

5.20. Lingvistica sincronică şi lingvistica diacronică

Distincţia între sincronic şi diacronic este o consecinţă ideii că lingvistica

este o ştiinţă axiologică (a valorilor). Problema esenţială legată de lingvistica
sincronică o reprezintă distingerea unităţilor concrete ale limbii şi descrierea
modului în care funcţionează acestea în cadrul sistemului. Ideea de unitate
concretă este dezvoltată de Saussure în strânsă legătură cu cea de sistem. O
unitate concretă este o unitate imediat observabilă. Lipsa de evidenţă empirică
75
 a unităţilor limbii reprezintă unul din specificul acestei ştiinţe. Identificarea
unităţilor concrete pune în act două principii saussuriene: cel al corespondenţei
dintre un semnificant şi un semnificat şi cel al asocierii. Cercetătorul are cbiect
de studiu imediat vorbirea (vorbirile), în fluxul căreia poate face segmentări
aplicând cele două principii menţionate.
În secvenţa sonoră desfac asta segmentarea poate despărţi unităţile: des – fac,
asta sau unităţile: desfac, asta. Acest mod de segmentare este determinat de
aplicarea principiului asocierii. Primul mod de segmentare este realizat prin
actualizarea seriei sintagmatice rar, uneori, adesea etc. fac asta, iar cea de a
doua segmentare este realizată prin activizarea seriei: desfac, desfăceam etc.

Prezentaţi deosebirea dintre analiza sincronică şi cea diacronică

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

5.21. Lingvistica – ştiinţă a valorilor

Având în minte dihotomia sincronie – diacronie, Saussure consideră că există

ştiinţe indiferente la distincţie evolutiv – static şi ştiinţe sensibile la această
distincţie.
76
 O ştiinţă imună la deosebirea menţionată nu trebuie studiată în două laturi
(istorică şi descriptivă). O ştiinţă sensibilă la această diferenţă va fi, însă
obligată la o scindare în cele două laturi supuse cercetării separat. Interdepen-
denţa celor două laturi este ceea ce Saussure numeşte dualitatea internă a
ştiinţei.

5.22. Valoarea lingvistică

Valoarea unei entităţi lingvistice este dată de poziţia pe care o ocupă în

sistem şi de funcţia pe care o îndeplineşte. O valoare este observabilă întrucât
poate fi comparată cu valori similare. Pentru a explica conceptul de valoare,
Saussure recurge la analogia cu jocul de şah: Tura are valoare prin comparaţie
cu nebunul. Un vorbitor se află în posesia unui concept nu pentru că el îl
asociază unei imagini acustice ci pentru că asociază cele două laturi ale
aceluiaşi semn. Fiecare cuvânt are un nucleu de sens – denotativ (cognitiv) – în
jurul căruia se aşază sensuri secundare – nuanţe şi sensuri complementare
(conotaţie). Însumarea celor două sensuri realizează sensul global al
cuvântului. Două sau mai multe cuvinte pot să aibă un sens denotativ identic,
dar e imposibil ca sensul global al unui cuvânt să fie identic cu al altuia.

Prezentaţi contribuţia lui Ferdinand de Saussure la dezvoltarea

lingvisticii ca ştiinţă
Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

77
78
Surse suplimentare
Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, capitolul Valoarea în limbă
Capitolul „Ferdinand de Saussure” din Manualul de lingvistică generală al lui Emil Ionescu

Unitatea de învăţare nr. 6

Lingvistica postsaussuriană

6.1.Obiective vizate
După parcurgerea acestui curs vei fi capabil să :
- explici perspectiva Cercului lingvistic de la Praga;
- interpretezi punctul de vedere glosematic;
- explici diferenţa dintre formă şi substanţă;
79
 - explici conceptele specifice lingvidticii post saussureene
6.2.Structuralismul praghez
Reprezentanţi: B. Havranek; Trubeţkoy; R. Jakobson, A. Martinet. Din
perspectiva structuralismului praghez, limba reprezintă o structură cu două
planuri:
- planul fonic
- planul semantic.
Planul fonic este subordonat celui semantic întrucât fonemele şi diferenţele
fonice marchează diferenţele semantice. Structura apare ca o reţea de relaţii.
Structuralismul praghez creează fonologia, ca domeniu de studiu al sunetelor
privite din punctul de vedere al funcţiei lor în sistem. Fonemele nu sunt definite
ca elemente opozitive ca la Saussure, ci prin trăsăturile lor relevante. Sistemul,
aşa cum îl gândesc structuraliştii Cercului de la Praga, nu este static ci în
evoluţie.
6.3. Funţionalismul
Structuralismul praghez a creat şcoala funcţionalistă, grupare care preia de la
Saussure ideea de funcţie.
Funcţionaliştii susţin că studierea unei limbi înseamnă, înainte de tolate,
descoperirea funcţiilolr pe care la joacă în comunicare elementele, clasele şi
mecanismele care intervin în comunicare. Aceste funcţii se află, după părerea
lor la originea organizării interne a structurii limbii. Sunetele, elemente din
lanţul vorbirii, au ca funcţie esenţială aceea de a distinge unităţi cu sens. Ele
singure, luate izolat, nu sunt purtătoare de semnificaţie.
a din pară nu are, luat izolat, nici un sens, dar ne permite să distingem
cuvântul respectiv de pură, por etc.
Pe de altă parte, vecinătatea lui b impune lui a anumite trăsături care nu
răspund unei intenţii de comunicare.
Funcţionaliştii izolează printre trăsăturile fonetice fizic prezente într-o
pronunţare dată, a acelora care au valoare distinctivă, adică au rolul de a
comunica o informaţie.Acestea sunt fonologic pertinente.
În ce priveşte metodele, funcţionaliştii au adaptat metoda comutării astfel:
Se presupune un sunet a. Mai întâi va fi pronunţat concret un cuvânt care
cuprinde acest sunet cap. Apoi va fi determinată o variaţie a sunetului în toate
direcţiile posibile. Sunetele care înlocuiesc pronunţarea iniţială nu comuntă cu

80
ea şi nici între ele.Comută însă cu cele a căror introducere duce la perceperea
semnelor: cip; câmp etc. Există o serie de pronunţări ale acestei unităţi fonetice
care nu comută cu nici un semn a.
Variantele lui a sunt variante libere(pronunţie prelungită, scurtă etc.).
Trăsăturile care diferenţiază pronunţia liu a în bat,mat,cat sunt impuse de
context, deci redundante.
Pornind de la principiul că elementele limbajului trebuie studiate după funcţia
pe care o au în comunicare, fonologii au ajuns să explice principiul saussurean
al opozitivităţii conform căruia, o entitate lingvistică oarecare nu este
constituită decât de ceea ce o distinge de alta.
Reprezentanţii şcolii funcţionale au încercat aplicarea unor abordări funcţionale
şi la nivelul descrierii gramaticale.Ideea era că pentru a defini funcţia unui
element gramatical, acesta trebuie comparat cu celelalte elemente gramaticale
ale limbii de vreme ce vorbitorul îl alege pe acesta şi nu pe celelalte. Prin
urmare selecţia are rol în comunicare.
Vorbind despre alegere, funcţionaliştii identifică:
- situaţii în care alegerea unuia dintre cele două elemente este impusă –
vocativul numelui impuzne ca selecţie imperativul verbului – vorbim astfel
despre servitute gramaticală;
- situaţii în care ambele elemente sunt admise, dar alegerea lor nu introduce
diferenţe de sens – dacă vii şi sunt /voi fi acolo…/ vorbim acum despre variaţie
stilistică;
- situaţii în care alegerea poate să introducă o diferenţiere de sens- caut o
carte care a fost scrisă/să fi fost scrisă de….- vorbim despre opziţie de sens.
Andre Martinet contruieşte o sintaxă funcţională introducând principii de
analiză fără corespondenţă în fonologie. El admite că orice enunţ are funcţia de
a comunica o experienţă analizând-o şi schematizând-o şi că, apoi, este
constituit dintr-un predicat care desemnează procesul pe care locutorul îl
socoteşte central în această experienţă. Acest predicat este îmsoţit de o serie de
complemente, fiecare având funcţia de a aduce un tio de informaţie
suplimentarăp privitoare la predicat.
Aceste funcţii nu pot fi, în general, stabilite prin comutare.
Majoritatea expresiilor care pot funcţiona ca determinante temporale nu pot fi,
în acelaşi timp, determinante locale.

81
 Explicaţi conceptul de servitute gramaticală
Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

6.4. Perspectiva funcţională a frazei

Pornind de la ideea că funcţia principală a unui enunţ este aceea de a aduce
destinatarului o informaţie pe care acesta nu o posedă,vom caracteriza
constituenţii imediaţi ai enunţului în funcţie de contribuţia fiecăruia la
îndeplinirea acestui rol.
Vom identifica astfel:
- constituenţi care nu fac decât să amintească o cunoaştere preexistentă(legată de contextul de
comunicare), ceea ce este deja cunoscut;
- constituenţi care aduc un plus de informaţie, cunoştinţe noi faţă de cele care compun
cunoaşterea preexistentă.
Această distincţie răspunde de ordinea cuvintelor, adică de topică, de ceea ce se
num eşte morfem tactic. De asemenea, acesată distncţie duce la apariţia
conceptului de dinamism comunicaţional – forţa informaţională a unui segment
de enunţ. Cu cât segmentul de enunţ aduce mai multă informaţie, cu atât este
mai dinamic din punct de vedere comunicaţional.
Luis Prieto4, revine la metodele fonologiei considerând că metoda comutării
poate fi aplicată şi la descrierea sensului şi la descrierea aspectului fonic.

4
Louis Prieto, Pertinence et pratique, Paris 1975
82
În concepţia sa mesajul reprezintă informaţia totală comunicată atunci când un
enunţ este folosit în circumstanţe determinate.
În anumite situaţii, enunţul dă-mi-l înapoi comunică mesajul dorinţă (sau
ordin) de fi înapoiat ceva vorbitorului. Lingvistul trebuie să se întrebe ce
funcţie a jucat enunţul ănsuşi în comunicarea acestui mesaj.
Prieto aplică metoda comutării determinând variaţii ale mesajului şi notând
modificările care cer o schimbare materială a enunţului.
Dacă ceea ce trebuie înapoiat este creion sau carte sau telefon, sau formele de
plural ale acestora nu are loc o schimbare materială a enunţului, ceea ce
înseamnă că elementele creion, carte, telefon sunt nerelevante, unităţi
nepertinente ale mesajului. Pertinentă este însă categoria gramaticală a
persoanei căci determină schimbarea l,o,le, etc.
Prieto consideră că numai trăsăturile pertinente sunt legate direct de enunţ,
ceea ce înseamnă că funcţia semnatică a enunţului nu se relevă direct prin
mesajele de care este susceptibilă ci prin diferenţa dintre aceste mesaje şi cele
ale altor enunţuri.
Prieto îşi reprezintă enunţul ca pe un pachet de caractere pertinente,
independente. De fapt, funcţia unui enunţ depinde de felul în care sunt
relaţionate între ele elementele sale semantice. Acest lucru îl determină pe
Prieto să adopte termenul de trăsătură contrastivă, exprimând punctul de vedere
din acre este privită trăsătura pertinentă.
În dă-mi-l înapoi există o unitate (obiect) singualr, unde obiect e trăsătura
contrastivă care arată că obiectului verbului îi revine caracterul singular.
Din perspectiva funcţionalistă, a descrie o limbă înseamnă a descrie
ansamblul de alegeri pe care le poate face acela acre vorbeşte limba respectivă
şi pe care le poate recunoaşte şi înţelege un destinatar care vorbeşte aceeaşi
limbă.
Alegerea poate viza prima articulare sau pe cea de a doua.
Alegerile din prima articulaer au valoare semnificativă pentru că privesc
unităţile cu sens, astfel, în enunţul Ion a început după tine, vorbitoreul alege
monemul tine în loc de mine,el, revoluţie etc.
Când spunem că aceste alegeri reprezintă o articulare înseamnă că există
alegeri minimale (de unităţi semnificative minimale) – moneme tine;

83
 Pe de altă parte, spunem că alegerile mai mari sunt făcute în momentul alegerii
monemelor, deci diferenţa de sens între a început după tine şi a început după
revoluţie ţine de diferenţa de sens dintre monemele tine şi revoluţie.
Alegerile celei de a doua articulări nu mai ating unităţi distinctive – foneme –
a căror unică funcţie este aceea de a distinge monemele. Astfel alegerea lui t
din tine nu ţine în mod direct de o intenţie de semnificare, ci numai indirect, în
măsura în care este cerut de alegerea monemului tine care-l distinge de mine.
Când Martinet vorbeşte despre alegerea fonemelor, o face din perspectiva
ascultătorului. Acesta nu dewscifrează intenţia vorbitorului decât urmărind
apariţia succesivă a fonemelor şi are, deci,impresia că vorbitorul alege. De fapt,
din punct de vedere al vorbitorului, fonemele sunt impuse de alegerea
prealabilă a monemelor.
Din perspectiva funcţionalistă, descrierea lingvistică are două componente
esenţiale: fonologia şi sintaxa.
Fonologia studiază a doua articulare, întocmeşte o listă a
fonemelor,determină trăsături pertinente le clasifică şi indică reguli de
combinare a fonemelor.
Sintaxa consacrată primei articulări, întocmeşte o listă a monemelor, indică
funcţiile acestora în enunţ şi le clasifică în categorii de moneme cu funcţii
identice.
Acestor două componente ce descriu posibilităţi de alegere li se adaugă două
componente indispensabile din punct de vedere practic pentru că exprimă
condiţiile impuse de limbă pentru manifestarea alegerii.
Componenta fonetică determină trăsăturile nepertinente care însoţesc
trăsăturile pertinente ale sunetelor;
Componenta morfologică arată modul în care se realizează monemele după
contextele în care apar.
Conceptul de componentă fonologică are implicaţii importante pentru
perspectiva generativistă. Chomsky consideră că gramatica unei limbi
înseamnă totalitatea posibilităţilor sale de descriere.. Ea cuprinde trei
componente principale: sintaxa, semantica şi fonologia.
Sintaxa, partea generativă a gramaticii în sens propriu are rolul de a genera
după mecanisme formale, toate şirurile de morfeme considerate gramaticale. În
secvenţele generate de sintaxă, morfemele sunt dispuse liniar, unele după

84
altele. Unele fenomene de acord nu sunt luate în consideraţie în analiza lui
Chomsky.
Reprezentarea morfemelor la nivel sintactic este pur convenţională;i nu
constituie o reprezentare fonică. După ce au fost generate de sintaxă, aceste
secvenţe terbuie tartate în funcţie de structura lor, princelelalte două
componente care nu mai au putere generativă ci interpretativă.
Semantica traduce secvenţele în metalimbaj semantic astfel încât dau o
reprezentare a sensului frazelor.
Componenta fonologică sau morfonologică regrupează un întreg ansmablu de
servituţi de expresie a căror studiere este distribiută între fonetică, fonologie şi
morfologie. Aceste componente nu reprezintă o alegere a vorbitorului cu
excepţia variantelor stilistice – elemente marginale – de tipul i-aici, e aici, este
aici, i-aci etc.
Aplicând teoria dublei articulări vom distinge coduri fără areticulare, coduri cu
prima articulare, coduri cu a doua articulare, coduri cu ambele articulări.
Codurile cu semn unic (bastonul, alb pentru nevăăztori) sunt coduri fără
articulare.
Codurile cu prima articulare presupun o corespondenţă biunivocă între
descompunerea semnificatului şi descompunerea semnificantului – sistemul
zecimal.
Multe sisteme nu menţin această corespondenţă pentru că aparţin dublei
articulări.
Axa paradigmatică a unităţii minimale din planul formei expresiei şi cea a
semnificaţilor minimali nu se suprapun. Astfel în cazul semnalelor din codul
rutier, poziţiile indicate reprezintă, după părerea lui Prieto, figuri cărora nu le
corespunde o semnificaţie.Unităţile minimalew de semnificaţie apar prin
combinarea de figuri.
În codurile cu dublă articulare funcţionează, susţine Martinet, o dublă
segmentare, una singură menţinând paralelismul între forma expresiei şi forma
conţinutului. Acesta este cazul limbilor naturale.
Relaţia de determinare reciprocă între semnificant şi semnificat poate fi mai
mult sau mai puţin puternică. În cazul limbilor naturale tradiţia face distincţie
între semne univoce – semnele obişnuite, semne echivoce – omonimele şi
semne plurivoce – tropii.

85
 Utilizând dezvoltările conceptuale de mai sus, se face distincţie între sisteme
simbolice cu sistem notaţional şi sisteme simbolice fărăr astfel de sistem. Un
sistem notaţional impune nu numai o schemă sintactică dar şi relaţii semantice
clare (neambigue) care produc clase de concordanţă semantică disjuncte şi
precis diferenţiate. Deşi posedă schemă sintactică, limbile naturale nu sunt
notaţionale pentru că la nivelul interpretării semnatice semnele verbale sunt
ambigue şi nu sunt disjuncte (mulţi termeni se intersectează semantic). Prin
aceasta se diferenţiază limbajul de notaţia muzicală care satisface criteriile unui
limbaj notaţional, dacă acceptăm că relaţia semantică pertinentă este aceea care
leagă partitura de interpretarea sa şi nu cea care leagă opera citită în partitură
de eventuala sa semnificaţie.
Prezentaţi, pe scurt conceptul de dublă articulare
Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

Tzvetan Todorov subliniază că în interiorul unui sistem simbolic dat, relaţia

de semnificare nu este constantă. În afara semnificaţiei directe, orice sistem

86
 simbolic utilizat poate să producă sensuri secundare sau indirecte evocate prin
asociere. Acestui fenomen îi aparţin sensurile alegorice, sensurile tropologice şi
nu ţine de înţelegerea semantică a limbii ci de interpretarea semiotică a
discursurilor. Un text sau un discurs devine simbolic atunci când printr-un act
de interpretare îi descoperim un sens indirect.
Răsturnarea terminologică propusă de Todorov nu s-a impus căci ar fi
determinat separarea semioticii de studiul semnelor şi identificarea ei cu
interpretarea simbolică. Totuşi ceea ce face el evidenţiază necesitatea unor
distincţii între diferitele modalităţi de funcţionare a relaţiei de semnificare, pe
care denumirea comună de semn riscă să le trateze ca echivalente.
6.5. Organizarea semantică a enunţului
Întrebarea dacă există o structură a enunţului sau dacă formulele care descriu
sensul enunţuriulor trebuie construite, toate, după acelaşi model sau după un
număr restrâns modele diferite nu capătă un răspuns clar atâta vreme cât însuşi
conceptul de enunţ este ambiguu. Ceea ce oferă studiile consacrate descrierii
enunţurilor este un număr de principii de organizareutilizate în descrierea
semantică.
Astfel sunt identificate enunţuri asertive – afirmative sau negative – care par
a avea drept funcţie declararea faptului că atribuie unei proprietăţi a unui obiect
valoarea de adevărat sau fals. De aici tendinţa de a distinge două părţi ale
descrierii semnatice: un subiect care desemnează obiectul căruia i se atribuie
proprietăţi şi un predicat care exprimă aceste proprietăţi. În ulte limbi această
distincţie pare a fi reflectată în structura sintactică a enunţului, atunci când
există grupul subiectului poate fi descris adesea ca desemnâţnd obiectul
atribuirii (fiind deci identic cu subiectul logic). Un argument în favoarea acesei
apropieri este şi faptul că obiectul unui enunţ afirmativ este şi obiectulcărui aîi
negăm o proprietate atunci când spunem că e fals.
Negaţia în cea mai mare parte a limbilor care au funcţia sintactică de subiect,
poate fi realizată printr-o opoziţie care, fără să afecteze subiectul sintactic, se
aplică altui segment (verbul). Nu Ion a venit/Ion nu a venit
Apropierea dintre subiectul logic şi cel gramatical explică modificarea sensului
în transformarea pasivă a unui enunţ activ. Numai Petre n-o iubeşte decât pe
Maria nu are acelaşi sens ca enunţul Numai Maria nu este iubită decât de
Petre. Diferenţa se explică dacă subiectul gramatical desemnează obiectul

87
 căruia i se atribuie o proprietae. Nu e acelaşi lucru să afirmi că Petre este
singurul care are proprietatea de a nu o iubi decât pe Maria şi Maria este
singura care re proprietatea de a nu fi iubită decât de Petre. Acest tip de
analiză pare să convină mai multor enunţuri asertive pentru a exclude
aserţiunile ale căror subiecte gramaticale sunt greu de identificat. Fie enunţul
Unii oameni sunt graşi. E greu să susţii că unii oameni desemnează un obiect
sau un grup de obiecte. Ar trebui spus că subiectul logic al acestui enunţ este
numărul oamenilor, mulţimea de oameni căreia îi atribuim proprietatea de a fi
graşi. În gramaticile generale subiectul logic şi subiectul gramatical sunt adesea
asimilate.
Generativiştii şi funcţionaliştii le disting insistând asupra proprietăţilor logice
ale subiectului gramatical. Decizia de a atribui un singur obiect fiecărei
afirmaţii este disacutabilă. În enunţul Petre iubeşte pe Maria obiectul este Petre
sau Maria? Se preferă o analiză logică a enunţului în relaţii şi argumente. În
enunţul de mai sus este afirmată relaţia de iubire între cele două argumente
Petre şi Maria. Argumentul afirmatţei este şi argumentul negaţiei aceleiaşi
relaţii Ion nu iubeşte pe Maria. Distincţia între obiect şi proprietatea sa se
bazează pe funcţia logică a limbajului care determină distincţia între temă şi
remă, distincţie realizată la nivel psihologic.
Tema unui enunţ este obiectul despre care vorbeşte locutorul.
Comentariul sau rema este informaţia pe care el o transmite în legătură cu
tema. În enunţul Ion a venit putem informa nu despre Ion ci despre persoana
care a venit sau, mai general, despre ceea ce s-a întâmplat. Deşi e subiect logic
şi garmatical, Ion poate să nu desemneze tema. Aceasta poate fi determinată
prin întrebarea la care răspunde sau se presupune că răspunde enunţul Ce a
făcut Ion?; Cine a venit?; Ce s-a întâmplat?
Conform definiţiei date,tema nu este un segment al enunţului, ci un obiect
exterior la care face aluzie enunţul. Nu este însă exclus ca tema să poată fi
explicitată în enunţ sau ca anumite mărci lingvistice să permită determinarea ei,
diferenţiind-o de remă. Aceste mărci pot fi i tonaţia, dislocarea sintactică, etc.
Emfaza sau insistenţa nu marchează neapărta o remă, chiar dacă aplicată
cuvântului Vasile în enunţul Vasile e cel care a venit mai devreme este însoţită
de tendinţa de a interpreta cuvântul Vasile ca având funcţia de comentariu
(remă).

88
Prezentaţi, pe scurt concepţia funcţionalistă
Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

89
6.6. Opoziţia dintre spus şi presupus
Fie enunţul Ion continuă să mă calce pe nervi se presupune că a) m-a călcat
deja de ceva vreme şi că b) mă calcă şi acum. Într-o desriere globală a
enunţului, informaţiile a şi b trebuie separate pentru că au proprietăşi diferite:
- a) e valabilă atunci când enunţul e negat (nu-i adevărat că Ion continuă să mă calce pe nervi)
sau atunci cânbd e obiectul unei interogaţii;
- b) se comportă altfel
În cadrul discursului, înlănţuirea unui alt enunţ decât cel analizat priveşte în
primul rând pe b) – numai pe baza acţiunii actuale nu şi a celei trecute.
a) este dat ca ceva de la sine înţeles, deci imposibil de pus la îndoială;
b) este dat ca nou şi, eventual, discutabil.
A) e presupus, iar b) e spus, asertat.
Din punct de vedere logic, se spune că dacă presupoziţia e falsă, nu se poate
spune dacă enunţul e adevărat sau fals.
Din punct de vedere al condiţiilor de utilizare, presupoziţiile trebuie să fie
adevărate (sau crezute adevărate de către destinatar) pentru ca întrebuinţarea
enunţului să fie considerată normală. Altfel enunţul ar părea în afara
subiectului. Pe de altă parte, există exemple care impun cel puţin o reformulare
a acestei condiţii de întrebuinţare (dacă ne aflăm în faţa unei persoane
necunoscute şi încercăm să ne explicăm starea de nervozitate deosebotă putem
spune s-a lăsat de curând de fumat fărăr să luăm drept ştiut faptul că persoana
respectivă fuma odată
6.7. Structuralismul danez – Cercul de la Copenhaga
Reprezentanţi: Vigo Brondal; Louis Hjelmslev. Din perspectiva Cercului de la
Copenhaga, limba este un sistem sau o structură formată dintr-o reţea de relaţii.
„Obiectele pot fi descrise, definite şi înţelese numai cu ajutorul raporturilor

90
 dintre trmeni.. Raporturile, pe care relismulsimplist le consideră secundare în
sensul că ele presupun existenţa prealabilă a obiectului, devin, din punctul
nostru de vedere, primare, în sensulcă existenţa obiectului e considrată ca un
rezultat al existenţei lor.”
Glossematicienii acceptă ideea că limba este constituită din planul expresiei
şi din planul conţinutului, dar consideră că fiecare plan are două aspecte:
- forma expresiei şi substanţa expresiei
- forma conţinutului şi substanţa conţinutului.
Semnul lingvistic apare ca unitatea dintre forma conţinutului şi forma
expresiei. Între aspectele fiecărui plan, pe de o parte, şi între cele două planuri,
pe de alta, se stabilesc diferite relaţii: interdependenţă, determinare, constelaţie.
Aceste tipuri de relaţii, care constituie limba ca formă şi nu ca substanţă, pot fi
studiate arbitrar prin diferite procedee sau pot fi identificate cu alte structuri
analoge. Limba ar putea,prin urmare, să fie transpusă în structuri formalizate
(formule) în care sensul cuvântuuli n-are importanţă. structura unei limbi
naturale ar fi,deci, numai un caz particular al unui obiect de studiu mai general,
semiotica.
Louis Hjelmslev susţine că nu există semne, ci funcţii semn. Funcţia semn
poate fi îndeplinită de orice obiect sau orice fenomen care, în cadrul procesului
de comunicare umană serveşte, în calitate de element al unui cod, la
transmiterea de informaţii. Un obiect devine semn atunci când este purtător de
semnificaţie.
Umberto Eco, va dezvolta ideile glosematicii: „putem vorbi despre funcţie
semn atunci când o expresie este corelată cu un conţinut, iar ambele corelate
devin functive ale corelaţiei. O funcţie semn se constituie atunci când două
functive intră într-o relaţie reciprocă.” Un functiv poate să intre în relaţie cu
alte elemente devenind un functiv diferit care dă naştere unei funcţii semn.
Semnul este, deci, un rezultat provizoriu al unei reguli de codificare care
stabileşte corelaţii. Noţiunea de semn se pierde într-o reţea de relaţii multiple
ce reprezintă premize ale apariţiei semioticii.
Diferitele tipuri de semne: verbale, gestuale, grafice etc., au o serie de funcţii
comune ceea ce face ca ele să constituie obiecte de studiu ale semioticii.
Conform lui Hjelmslev, unităţile lingvistice introduc un decupaj sui generis
în lumea sunetului şi a semnificaţiei. pentru a putea face acest lucru, terbuie ca

91
 ele să fie altceva decât acest decupaj, altceva decât acele zone ale sensului şi
ale sonorităţii pe care le învestesc.
Limba este, deci, formă şi nu substanţă în măsura în care unităţile sale trebuie
să se definească prin regulile după care pot fi combinate. Realitatea semantică
sau fonică privită, independent de orice utilizare lingvistică este numită de
Hjelmslev materie. Forma este considerată reţeaua relaţională care defineşte
unităţile.
Reinterpretarea teoriei lui Saussure că limba este formă şi nu substanţă, îl
determină pe Hjemslev să afirme că limbile pot fi caracterizate simultan pe
două planuri: cel al expresie şi cel al conţinutului. luând în considerare numia
relaţiile combinatorii dintre unităţi (forma autentică). materia, substanţa şi
forma se dedublează după cum e vorba despre expresie sau despre conţinut.
Prezentaţi, pe scurt concepţia glossematică.
Raportaţi-vă şi la Unitatea de învăţare nr.
Folosiţi, pentru răspuns, sapţiul liber din chenar

92
93
6.8. Descriptivismul american

Leonard Bloomfield descrie, în lucrarea intitulată Language, mecanismul

procesului de comunicare care se fundamentează, după părerea sa, pe stimuli şi
reacţii. Stimulii pot fi de natură extralingvistică. Stimulul poate să provoace
vorbitorului ca reacţie articularea unui cuvânt, care, la rândul lui va determina
o reacţie a interlocutorului. limbajul reprezintă, în teoria lui Bloomfield, o serie
de stimuli. Descriptivismul nu realizează decât o analiză formală a limbii
lăsând deoparte problema sensului.
Punctul de plecare al teorie îl reprezintă behaviorismul, curent psihologic
având ca obiect cercetarea comportamentului. Conceptul de comportament este
explicat ca fiind totalitatea reacţiilor la anumiţi stimuli. Behavioriştii vor
analiza acele comportamente pe cre le consideră relevante şi dominante –
scheme de comportament. Comportamentul este definit acum drept ansamblul
de reacţii identice la acelaşi stimul.
Bloomfield, ca reprezentant al determinismului american, adoptă metoda
reconstrucţiei, folosind un ansamblu de concepte – o reţea deductivă. Fiecare
concept este introdus şi definit pe baza conceptelor anterioare şi seveşte, în
acelaşi timp, la definirea conceptelor care urmează. Reconstrucţia limbii în
aspectul ei sincronic, se realizează sub forma unei reţele deductive de
propoziţii. Termenii limbă şi limbaj sunt trataţi ca sinonime definind aceeaşi
realitate.

6.9. Forma lingvistică, formă gramaticală, formă lexicală

O formă lingvistică este o formă fonetică asociată cu o semnificaţie. Forma

lingvistică poate fi o propoziţie, o sintagmă, o frază, un morfem gramatical
etc.: bunica mea, lemne, - le, porumb, - iţă.

94
Forma lingvistică poate avea capacitatea de a alcătui singură un enunţ fiind o
formă independentă, dar e posibil ca o formă lingvistică să nu poată alcătui
singură un enunţ, fiind o formă lingvistică dependentă.
În interpretarea pe care o dă tezelor lui Bloomfield, Emil Ionescu consideră
că lingvistul american înţelege prin enunţ, forma unui mesaj şi, mergând mai
departe, consideră că un enunţ este egal cu o propoziţie şi acordă o importanţă
specială propoziţiilor monomembre. Acestea permit deosebirea dintre formele
verbale dependente şi cele independente.
Formele lingvistice pot fi simple dacă nu pot fi descompuse în alte forme
lingvistice, de rang inferior, sau complexe. dacă sunt reductibile la cel puţin
două forme de nivel inferior. Forma lingvistică socotită complexă se
descompune în constituenţi imediaţi: bunica mea reprezintă o formă lingvistică
având doi constituenţi imediaţi: bunica mea, în timp ce cum reprezintă o formă
simpă cu un singur constituent. Ducându-şi raţionamentul mai departe,
Bloomfield numeşte forma lingvistică, morfem, socotind că lexicul unei limbi
reprezintă totalitatea morfemelor existente în acea limbă.
Forma lingvistică uneşte cel puţin o formă gramaticală, numită de Bloomfield
taxem, cu o formă lexicală. Se consideră că semnificaţia unui enunţ nu depinde
numai de semnificaţia constituenţiolr săi, ci şi de succesiunea morfemelor, de
intonaţie etc.
Forma lexicală este compusă din totalitatea morfemelor care intră în
alcătuirea enunţului, iar forma gramaticală, este determinată de factorii –
taxemele – care organizează morfemele şi conferă enunţului semnificaţia.
Savantul american deosebeşte patru feluri de taxeme: de topică, de modulaţie,
de selecţie şi de alternanţă fonetică.
Taxemele de topică denumesc elementele care realizează o succesiune
semnificativă (a propoziţiilor în frază, a cuvintelor în propoziţie sau a
constituenţilor în enunţ. Taxem de topică ar fi deeci, interzicerea unei
succesiuni de tipul mea bunica.
Taxemele de modulaţie sunt morfemele suprasegmentale, accentul şi
intonaţia, având funcţie distinctivă la nivel gramatical sau stilistic.
Taxemul de selecţie defineşte posibilităţi decombinare a morfemelor între
ele.

95
 Taxemul de alternanţă fonetică denumeşte faptul că există mai multe variante
de pronunţare a aceluiaşi morfem.
Forma lexicală şi forma gramaticală posedă semnificaţie numită semem în
cazul formei lexicale şi episemem în cazul formei gramaticale.Unirea celor
două tipuri de semnificaţie realizează semnificaţia unei forme lingvistice.
6.10. Gramatica. Morfologia şi sintaxa.
În concepţia lui Bloomfield, gramatica are drept criteriu de analiză relaţia
dintre formele complexe şi cele dependente.
O formă complexă poate fi descompusă în cel puţin două forme
independente. în acest caz se vorbeşte despre o sintagmă. Dar o formă
complexă poate fi segmentată şi într-o formă independentă şi cel puţin o formă
dependentă sau din cel puţin două forme dependente, caz în care vorbim despre
cuvânt.
Emil Ionescu, în manualul său de lingvistică generală, comentează aceste teze
arătând că, în viziunea lui Bloomfield, sintagma poate fi o frază, o propoziţie
sau un constituent complex al propoziţiei şi dă exemple pe care le preluăm:
soare strălucitor; învăţând metodic etc. În ce priveşte cuvântul, Emil Ionescu
consideră trei aspecte importante ale studiului: diferenţa dintre accepţiunea
bloomfieldeană a cuvântului şi cea folosită în gramatică; relaţia dintre cuvânt şi
sintagmă şi raportul dintre morfem şi cuvânt.

În concepţia lui Bloomfield, cuvântul este o formă complexă alcătuită dintr-o

formă independentă şi cel puţin una dependentă sau din cel puţin două forme
dependente. Bloomfield consideră cuvântul în domeniul de studiu al
morfologiei, nu al lexicului şi consideră că un cuvânt are foarte puţine forme
diferite şi numai în anumite situaţii. Ceea ce gramatica studiază ca forme
flexionare ale aceluiaşi cuvânt, Bloomfield socoteşte a fi cuvinte separate (deci
student, studenţilor; carte, unei cărţi cărţilor etc nu sunt decât cuvinte diferite.
Teoria lui este întemeiată pe ideea că nu există cuvinte (forme lexicale) în stare
pură şi că, prin urmare, sensul formelor lexicale reprezintă o solidaritate între
sememe şi episememe. Taxemul de selecţie al lui carte fiind diferit de cel al lui
cărţii este de la sine înţeles că şi episememele lor vor fi diferite.

6.11. Sintaxa

96
 Unităţile sintactice identificate de Bloomfield sunt sintagmele, substituţiile şi
formele capabile să constituie enunţuri. Această clasificare are drept
consecinţă o posibilă confuzie anume că aceeaşi entitate sintactică poate să
aparţină la două tipuri de unităţi. pronumele personal, de exemplu este o
substituţie, dar în acelaşi timp,o formă propoziţională (apt să formeze un
enunţ).
Formele propoziţionale sunt grupate de către Bloomfield în : forme
propoziţionale complete, grupate, la rândul lor, în categoria (tipul) actant -
acţiune5 şi categoria (tipul) imperativ – şi forme propoziţionale minore:
completive şi exclamative.
Segmentarea făcută de Bloomfield are drept criteriu taxemul selecţiei. Din
explicaţiile savantului american, formele propoziţionale complete aparţin
discursului elaborat (premeditat), iar cele minore aparţin enunţului spontan.
Actantul reprezintă protagonistul unei acţiuni: copilul plânge, bărbatul este
înalt. Aşadar, cel puţin la prima vedere, Bloomfield extinde acest tip
propoziţional şi la enunţuri care exprimă stări.
O formă porpoziţională de tip imperativ este uşor de exemplificat ea
exprimând o poruncă, un îndemn etc. În ce priveşte formele pronominale
minore, conceptului „completiv” i se atribuie ca sens, ceea ce poate apărea ca
răspuns la o întrebare, iar formele exclamative sunt, de obicei, enunţuri
monomembre sau expresii tipice: al dracului! vă rog! tată! etc.
Deosebirea actant – acţiune desemnează anumite poziţii, în sensul că exi,stă
expresii care pot figura în poziţia actant şi altele care pot figura numai în
poziţia acţiune. Poziţiile identificate de Bloomfield sunt:obiect, punct de reper,
posesor. Punctul de reper exprimă o circumstanţă (de timp sau de loc), iar
posesorul exprimă o poziţie asemănătoare atributului în genitiv. O altă
deosebire stabileşte Bloomfield având ca perspectivă taxemele (intonaţia,
pauza şi accentul. Din această perspectivă se disting enunţuri cu intonaţie
finală, descendentă sau ascendentă, cuprinzând propoziţii afirmative,
interogative parţiale şi interogative totale.
În raport cu modul de utilizare a pauzei enunţurile pot fi: paratactice şi non-
paratactice. Această diferenţă poate fi înţele asă prin rostirea diferită a unui
enun ţ, în funcţie de punctele de insistenţă create de vorbitor: Stau în
5
Termenul nu aparţine lui Bloomfield ci lui Emil Ionescu, dar corespunde ideii exprimate de
savantul american
97
 casă.Plouă poate fi rostit cu intonaţie descendentă pe stau sau pe acasă sau cu
intonaţie descendentă pe Plouă. În primul caz, felul de intonaţia nu are o
determinare asupra legăturii dintre cele două enunţuri, în cel de-al doilea,
accentul se referă la relaţia dintre cele două enunţuri.
După accent, se pot distinge enunţuri emfatice şi nonemfatice. Un enunţ ca tu
ai făcut asta poate fi accentuat diferit în funcţie de aspectul pe care vorbitorul
doreşte să-l scoată în evidenţă.
În ce priveşte sintagmele, acestea, fără să fie denumite astfel de Bloomfield,
sunt identificate drept structuri de tipul săracul de el, care este o formă
propoziţională atunci când apare în secvenţe de comunicare săracul de el!, dar
îşi pierde valoarea propoziţională dacă nu mai e plasată într-o poziţie absolută,
ci capătă o poziţie inclusă într-o structură propoziţională: Săracul de el! A avut
ghinion.
Voind să clasifice sintagmele, savantul american utilizează din nou criteriul
taxemelor de selecţie. Se spune, prin urmare, că toate sintagmele care pot
ocupa aceeaşi poziţie constituie o clasă formală, al căror număr este egal cu cel
al poziţiilor. Clasa sintagmelor actant cuprinde expresiile nominale, iar clasa
sintagmelor acţiune cuprinde expresiile verbale conjugate.
1. Faceţi analiza în constituenţi imediaţi ai următoarelor enunţuri: vacanţa mare,
lucrând cu râvnă, examenul de sfârşit de semestru.
2. Comentaţi taxemele fiecărui enunţ.
Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

98
6.12. Morfologia

În concepţia lui Bloomfield, morfologia este partea gramaticii care are drept obiect de studiu
cuvântul. Morfologia nu începe cu clasificarea cuvintelor după comportamentul lor
morfologic, ca părţi de vorbire, ci după structura lor identificând cuvinte primare şi cuvinte
secundare.

Cuvintele care se descompun în forme independente sunt cuvinte secundare,

iar cele care nu pot fi descompuse sau care se descompun în cel puţin două
forme dependente sunt cuvinte primare.
Cuvintele compuse viţă de vie, Valea Mare, etc sunt cuvinte secundare pentru
că sunt formate din constituenţii viţă de vie, respectiv valea mare. Cuvintele
control, examen etc sunt cuvinte primare întrucât nu pot fi segmentate în unităţi
componente.
Cuvintele secundare se clasifică, la rândul lor, în cuvinte secundare compuse
şi cuvinte secundare derivate. Cuvintele sugerate ca exemple mai sus sunt
cuvinte secundare compuse, iar cuvinte ca uşurel, româneşte sunt cuvinte
secundare derivate.

99
 Cuvintele care se descompun în cel puţin două forme dependente sunt
cuvinte derivate, iar cuvintele care nu pot segmentate în elemente componente
dependente sunt morfeme

6.13. Formă lingvistică şi semnificare

În lucrarea lui Bloomfield, o formă lingvistică este o formă fonetică dotată cu

semnificaţie. Semnificaţia componentei lexicale a formei lingvistice este
numită semem (corespondentul semnificatului saussurean), iar semnificaţia
componentelor gramaticale se numeşte episemem. Lingvistul american susţine
că realitatea şi situaţiile care determină reacţii de comunicare la oameni cuprind
toate obiectele şi evenimentele care caracterizează universul lor. prin urmare,
formele lingvistice trebuie să se refere la toate aceste obiecte şi evenimente.
Rezultă deci, că între formele lingvistic şi obiecte (fiinţe, lucruri, fenomene,
însuşiri) se stabileşte o relaţie surprinsă de procesul de comunicare, relaţia de
denotaţie.
Teza lui Bloomfield este puternic influenţată de empirismul logic care
susţinea că ştiinţele trebuie să-şi poată crea un limbaj complet formalizat pentru
a-şi descrie domeniul. Pentru Bloomfield, semantica devine suma datelor pe
care cunoaşterea ştiinţifică le furnizează.
Nefiind în posesia unui tip de descriere ştiinţifică a obiectelor, semantica
foloseşte trei „expediente”: definiţia ostensivă, definiţia lexicografică şi
traducerea.
Definiţia ostensivă – termenul nu-i aparţine lui Bloomfield – recurge la
indicarea obiectului al cărui sens trebuie explicat: acesta este un motor.
Cuvântul poate fi explicat prin alte cuvinte din aceeaşi limbă: ansamblu de
piese care determină funcţionarea unui aparat, sau, dacă este vorba de explicat
unui vorbitor al altei limbi decât româna se recurge la traducere. Este important
de reţinut că definiţia unui obiect nu reţine toate trăsăturile acestuia ci doar pe
cele semnificative desemnând o clasă de proprietăţi semnificative şi una de
proprietăţi accidentale.

Explicaţi conceptul de substituţie în viziunea lui Bloomfield.

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

100
Surse suplimentare:
Capitolul destinat lui Leonard Bloomfield în: Emil Ionescu, Manual de Lingvistică generală,
Bucureşti, Ed. All, 1995

Unitatea de învăţare nr. 7

Semantica

7.1. Obiective vizate

După parcurgerea acestui curs vei fi capabil să :
- interpretezi conceptul de sens din perspective diverse;
- explici conceptele de : polisemie, sens multiplu, transfer semantic etc.
- comentezi rolul contextului ăn organizarea sensului;
- interpretezi relaţia dintre referinţă şi sens
7.2. Semantica are, ca domeniu de studiu, semnifucaţiile, sensurile cuvintelor,modificarea
Sensurilor şi figurile de stil. Semantica este, prin urmare, partea lingvisticii
care se ocupă de studiul semnelor, de procesul de semnificare. Categoriile
101
 gramaticii tradiţionale sunt, în mare măsură, determinate de modalitatea lor
caracteristică de a semnifica.
7.3. Denumirea obiectelor
Gramaticile tradiţionale presupun ca unitate de bază a sintaxei, cuvantul
(lexem). Relaţia dintre cuvant şi lucrurile la care trimite (se referă), pe care le
semnifică, reprezintă obiectul de interes al semanticii. Lucrul, obiectul denumit
sau semnificat este referentul, şi instituie o relaţie de referinţă: cuvântul se
referă la lucruri (mai curând decât le semnifică sau le denumesc). O limbă
ideală ar fi aceea în care fiecare formă ar avea numai un sens şi fiecare sens ar
fi asociat unei singure forme.
7.4. Sensul multiplu
Recunoaşterea unei distincţii între identitatea şi diferenţa de sens nu ne duce
prea departe în semantică. Pentru unii cercetători este limpede că unele semne
sunt înrudite şi altele nu. Acest lucru deranjează simetria opoziţiei dintre
sinonimie şi omonimie. Se pune întrebarea cat de diferite trebuie să fie
cuvintele pentru ca să se poată argumenta existenţa a două sau mai multor
cuvinte. Grecii introduseseră un număr de principii pentru a explica extinderea
ariei de sens a unui cuvant dincolo de sensul lui adevărat (originar).
Principiul transferului de sens explică existenţa metaforei ca trop bazat pe
conexiunea naturală între referentul primar şi cel secundar căruia i se aplică
lexemul. Exemplu de extensiune a metaforei: gură, cap, picior, utilizate în
legătură cu forme de relief. Cuvintele au mai multe sensuri înrudite.
Pe langă sinonimie şi omonimie avem ceea ce, în dezvoltarea mai recentă a
semanticii este semnul multiplu (polisemia). Distincţia dintre semnul multiplu
şi omonimie este arbitrară. În dicţionare formele clasificate drept omonime
sunt înregistrate ca fiind cuvinte diferite; iar sensurile multiple se înregistrează
sub un singur articol de dicţionar, cu specificarea: 1,2,3.
Antonimia este o categorie tradiţională a înrudirii de sens (opoziţia).
Sinonimia şi antonimia sunt relaţii semantice de natură logică foarte diferită:
opoziţia iubi – urî; cald – rece nu reprezintă pur şi simplu cazul extrem al
diferenţei de sens.
7.7. Definiţia ostensivă
Reprezintă un mod de definire a unui obiect prin indicarea obiectului (uite
ăla e…). Acest tip de definiţie nu este suficientă întrucât, în primul rând,

102
 persoana care întrebuinţează definiţia trebuie să ştie dinainte semnificaţia
gestului de indicare. Dificultatea de a explica sensul oricărui cuvânt fără a
folosi alte cuvinte pentru a limita şi a face mai explicit domeniul indicării.
7.8. Contextul
O altă situaţie cotidiană de explicaţie este aceea când întrebăm despre sensul
unui cuvânt, şi ni se răspunde: dă-mi contextual în care l-ai întâlnit. Maniera
cea mai curentă de a explica un cuvânt este folosirea sinonimiei, cu încadrarea
limitelor contextuale. Wittgenstein spunea: „Nu căutaţi sensul unui cuvânt ci
modul lui de întrebuinţare.” Singurul control empiric pe care-l avem asupra
studiului limbii este utilizarea enunţurilor lingvistice în variatele situaţii ale
vieţii cotidiene.

Expresii ca sensul unui cuvânt şi sensul unei propoziţii creează confuzii

deoarece ne determină să căutăm înţelesurile pe care le au şi să identificăm
drept sensuri entităţi cum sunt obiectele fizice, conceptele mentale sau stările
de lucruri din universul fizic.
Comunicarea se bazează pe presupunerea că înţelegem toţi cuvintele în
acelaşi fel; din când în când, această înţelegere eşuează, dar înţelegerea, în
general, nu poate fi pusă la îndoială.

Există teorii ale „contextelor”, dar încă nu a fost efectuată o înregistrare

sistematică a diverselor cadre posibile. Autorii care s-au ocupat de această
problemă disting de obicei două sau, cel mult, trei cadre. Astfel, Ch. Bally
distinge între situaţie –ansamblul circumstanţelor extraverbale în care se
desfăşoară discursul sau care sunt cunoscute de către interlocutori – şi context:
„cuvintele care au fost rostite înainte”, în acelaşi discurs (sau dialog). K. Bühler
distinge trei cadre: cel sinfizic, cel sinpractic şi cel sinsemantic.

Primul este un tip particular de cadru fizic;cel de-al doilea corespunde

„situaţiei” lui Bally, iar cel de-al treilea este numit în mod curent „context”
(verbal). W.M. Urban6 distinge între contextul idiomatic („secvenţa în cadrul
căreia apare cuvântul”) şi contextul vital sau de situaţie, care coincide cu
„situaţia” lui Bally; în plus, recunoaşte universul de discurs şi importanţa lui7,
dar nu-l delimitează precis de contexte. După părerea noastră, e necesar să
distingem o serie mult mai întinsă de cadre, care pot fi grupate în patru tipuri:
situaţia, sfera, contextul şi universul de discurs.

103
Situaţia

Prin situaţie trebuie să înţelegem ceva mult mai limitat şi mai puţin ambiguu
decât ceea ce în mod curent se înţelege, şi anume numai circumstanţele şi
relaţiile spaţio-temporale care se creează în mod automat prin însuşi faptul că
cineva vorbeşte (cu cineva şi despre ceva), într-un punct din spaţiu şi într-un
moment, în timp; situaţia face posibilă apariţia lui aici şi acolo, a lui acesta şi
acela, a lui acum şi atunci, şi prin care un individ este eu iar ceilalţi tu, el etc.
Situaţia este, deci, „spaţio-timpul” discursului, în măsura în care e creat în
discursul însuşi şi ordonat în conformitate cu subiectul lui. Determinarea pe
care am denumit-o cu acelaşi termen depinde în întregime de acest cadru şi
numai prin raportare la el capătă înţeles. Prin urmare, situaţia reprezintă
elementul pragmatic şi foloseşte ceea ce Benveniste numeşte cuvinte
pragmatice : pronumele personale, demonstartive sau adverbele menţionate.

Sfera sau regiunea reprezintă spaţiul între ale cărui limite un semn funcţionează
în sisteme determinate de semnificaţie. Un astfel de spaţiu e delimitat, într-un
sens, de tradiţia lingvistică şi, în alt sens, de experienţa privitoare la realităţile
semnificate. Eugenio Coseriu distinge trei tipuri de „sferă”: zona („sfera” în
care este cunoscut şi folosit în mod curent un semn; limitele ei depind de
tradiţia lingvistică şi de obicei coincid cu alte limite, tot lingvistice);

domeniul

sfera” în care obiectul este cunoscut ca element al orizontului vital al

vorbitorilor sau al unui domeniu organic al experienţei sau culturii, iar limitele
lui nu sunt lingvistice; astfel, spaţiul în interiorul căruia„ este cunoscut obiectul
„casă” este un „domeniu;

mediul

o sferă stabilită social şi cultural: familia, şcoala, comunităţile profesionale,

etc., în măsura în care le sunt proprii moduri de a vorbi, sunt „medii”. Un
„mediu” poate să posede semne specifice pentru un domeniu mai larg; poate
să posede „obiecte” specifice; sau poate să posede semne specifice pentru
„obiecte”, de asemenea, specifice: adică nu poate funcţiona ca „zonă”, ca
104
„domeniu” sau ca „zonă” şi „domeniu” în acelaşi timp. Multe nuanţe
semantice ale cuvintelor depind, în mare parte, de deosebirile de „sferă”. Un
cuvânt folosit în exteriorul „domeniului” său poate semnifica aceeaşi realitate
obiectivă, însă nu mai semnifică în acelaşi fel, căci ceea ce „evocă” el este
altceva; iar un cuvânt specific unui mediu (ambiental), pe lângă că denotează
ceva, îşi evocă şi mediul dacă se foloseşte în alte medii.

În particular, deosebirea dintre cuvinte uzuale şi cuvinte tehnice constă

integral în deosebirea dintre „zonă” şi „domeniu”: cuvintele uzuale sunt
considerate proprii unei „zone”, cele tehnice – proprii unor „domenii”.
Aceasta înseamnă că deosebirea nu este deloc absolută, din moment ce orice
cuvânt cu semnificat lexical semnifică totodată într-o „sferă” (depedentă de o
tradiţie idiomatică particulară) şi în interiorul unui „domeniu” (dependent de
o cunoaştere obiectivă). Cuvântul casă semnifică, în acelaşi timp, în tradiţia
idiomatică a diferitelor limbi romanice şi în domeniul în care este cunoscut
obiectul „casă”, şi ar fi un „cuvânt tehnic” prin raportare, de ex., la
„domeniul” eschim. iglu (igloo). La cuvintele recunoscute ca „uzuale”,
domeniul depăşeşte în mod normal zona (organizarea idiomatică), în timp ce
la cuvintele recunoscute ca „tehnice” zona şi domeniul coincid (cel puţin în
interiorul fiecăreicomunităţi lingvistice). Astfel, domeniul lui „casă” este mai
amplu decât zonele lui casa, maison, Haus, house, hus, dom etc., dar nu se
întâmplă la fel cu domeniile lui nandú” sau „fonem”. În plus, pentru a
recunoaşte caracterul tehnic al unui cuvânt este necesar să avem în vedere
două domenii deodată, căci în interiorul domeniului său orice cuvânt este
„uzual”.

În interiorul limitelor unei limbi, anumite cuvinte sunt recunoscute ca proprii

unor domenii mai restrânse decât limba însăşi. Însă orice limbă coincide cu
anumite domenii de experienţă şi, ca atare, orice limbă posedă cuvinte
„uzuale” care, din punctul de vedere al altor limbi, se revelează ca „tehnice”
şi se dovedesc „intraductibile”. Realitatea care înconjoară un semn, un act
verbal sau un discurs, ca prezenţă fizică, ca bagaj de cunoştinţe al
interlocutorilor şi ca activitate reprezintă contextul vorbirii care cuprinde: un
context idiomatic format de limba însăşi, ca „fond” al vorbirii unde se
manifestă în mod concret o parte a limbii. Aceasta are semnificaţie în relaţie

105
 cu toată limba, cu toate cunoştinţele idiomatice ale vorbitorilor. Orice semn
realizat în discurs are semnificaţie în sisteme de opoziţii şi asociaţii formale
şi semantice cu alte semne, care nu sunt rostite, dar care aparţin tezaurului
lingvistic al vorbitorilor; un context verbal discursul însuşi în calitate de
„cadru” al fiecăreia dintre părţile sale. Pentru fiecare semn şi pentru fiecare
porţiune a discursului (care poate fi dialog), constituie „context verbal” nu
numai ceea ce s-a spus înainte, ci şi ceea ce se va spune, în acelaşi discurs.
Aceasta, pe de altă parte, reiese evident până şi din exemple vulgare de tipul
casa lui Ion şi la casa de Habsburg unde determinanţii postpuşi funcţionează
simultan ca elemente contextuale, relevând semnificaţia semnului casa
Contextul verbal poate fi nemediat – constituit din semnele care se găsesc
imediat înainte sau după semnul considerat– sau mediat, putând ajunge până
la a cuprinde întregul discurs şi, în acest caz, poate fi numit context tematic.

Într-un text de literatură, fiecare capitol, fiecare paragraf şi chiar dintre

cuvintele lui capătă sens în relaţie cu ceea ce s-a spus în capitolele
anterioare şi acoperă sensuri noi cu fiecare nou capitol, până la ultimul. Din
alt punct de vedere, contextul verbal poate fi pozitiv sau negativ: constituie
context atât ceea ce se spune efectiv, cât şi ceea ce nu se spune. Dacă
omisiunea este intenţionată, avem a face cu ceea ce – după intenţia atribuită
vorbitorului – se numeşte insinuare, aluzie sau exagerare. Poezia „de
sugestie” se bazează, în mare măsură, pe folosirea intenţionată a contextelor
verbale şi un context extraverbal, toate circumstanţele nonlingvistice care
sunt percepute în mod direct sau cunoscute de către vorbitori.

7.6. Universul de discurs

reprezintă sistemul universal de semnificaţii căruia îi aparţine un discurs (sau

un enunţ) şi care îi determină validitatea şi sensul. Literatura, mitologia,
ştiinţele, matematica, universul empiric, ca „teme” sau „domenii de referinţă”
ale vorbirii, constituie „universuri de discurs”. O expresie ca: reducerea
obiectului la subiect are sens în filosofie, dar nu are nici un sens în gramatică;
fraze de tipul:războiul troian, după părerea mea şi aşa crezi tu, aparţin unor
universuri de discurs distincte.

106
7.7. Nedeterminarea sensului
Sensul unui cuvânt este ceea ce semnifică el şi ceea ce semnifică se transferă
(într-un anumit sens) de la vorbitor la ascultător în procesul de comunicare.
7.8. Sens – semnificare
Deşi spunem că propoziţiile sau sintagmele sunt sau nu sunt semnificate, nu
spunem în mod normal despre cuvinte că ele nu sunt semnificative (cuvântul
este unitatea semnificativă minimală a limbii).
A fi semnificativ presupune acceptabilitate totală, relativ la toate contextele
particulare caracteristice enunţurilor şi relativ la contexte restrânse mai
generalizate caracteristice propoziţiilor. Există însă mai multe straturi de
acceptabilitate (dincolo de cel gramatical). Există enunţuri acceptabile în
unele situaţii şi inacceptabile în altele. Caracterul semnificativ al propoziţiilor
corecte din punct de vedere grammatical se explică în funcţie de anumite
principii generale cu compatibilitate între sensurile elementelor lor
constitutive. Enunţurile: Ion manâncă lapte, Ion bea orez nu sunt
semnificative pentru că verbul a mânca nu e compatibil cu lapte, ci cu alte
tipuri de substantive, iar verbul a bea este incompatibil cu substantivul orez.
Enunţul Ion mănâncă supă este însă, social, acceptabil.

7.9. Referinţă şi sens

Referinţa indică presupoziţia de existenţă (sau realitate) care derivă din
contactul nostru direct cu obiectele din lumea fizică. Noţiunea de existenţă
fizică poate fi socotită ca fundamentală pentru definirea relaţiei semantice de
referinţă. Există unităţi lexicale care nu se află în relaţie dereferinţăcu nici un
obiect din afara limbii.
7.10 Sens lexical – sens grammatical
În legătură cu categoriile gramaticale, întâlnim concepţia aristotelică privind
faptul că numai părţile majore de vorbire (substantivul, adjectivul, verbul,
adverbul) au înţeles în sens deplin; ele semnifică conceptele despre care se
susţine că alcătuiesc material discursului. Celelalte părţi de vorbire contribuie
la înţelesul total al propoziţiilor prin impunerea unei anumite forme
gramaticale enunţului.
Părţile de vorbire majore au înţeles lexical specificat în dicţionare. diferenţa
dintre subiectul şi obiectul unei propoziţii; opoziţia de determinare; timp şi

107
 număr; diferenţa dintre propoziţiile exclamative şi imperative sunt sensuri
structurale. Sensul lingvistic total al unui enunţ este dat de sensurile lexicale ale
cuvintelor luate în mod izolat şi aceste sensuri structurale.
Sensul structural (gramatical) exprimă trei tipuri de funcţii semantice:
- sensul unităţii gramaticale (părţile de vorbire minore şi categoriile sintactice secundare);
- sensul unei forme gramaticale (subiectul; obiectul);
- sensul asociat cu noţiuni (modalităţi de enunţare).
Precizaţi diferenţa dintre sensul lexical şi cel gramatical
Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

Schimbarea sensului
se realizează, datorită mutabilităţii semnului, ca efect al caracterului arbitrar
al acestuia. Cauzele schimbărilor de sens sunt de natură socială, culturală,
istorică sau lingvistică şi şi se petrec în patru direcţii specifice:
• lărgirea sensului. În latina târzie cuvântul paser însemna vrabie, în
trecerea cuvântului la română a avut loc o extindere de sens cuvântul
ajungând să denumească o categorie întreagă.

108
 • restrângerea sensului. În latina aârzie, civântul nutricium însemna
hrană în general, dar în trecerea la română s-a produs o restrângere de
sens şi cuvântul nutreţ este folosit cu sens specializat pentru hrana
animalelor
• înnobilarea sensului.Cuvântul războinic însemna inţial, în româna
veche, tâlhar. Ulterior, a căpătat sensul cunoscut astăzi.
(De asemenea, cuvântul prost însemna om simplu (în cronica lui
Neculce este descrisă vizita lui Petru cel Mare la Iaşi şi cronicartul
notează modestia ţarului care „mergea pe jos ca un om prost”)
• degradarea sensului. Cuvântul mitocan vine de la cuvântul metoc,
desemnând pe locuitorul unei clădiri aflate în zona exterioară
apropiată unei mămăstiri. Ulterior a desemnat pe cel care locuieţte la
marginea unei localităţi şi apoi a căpătat sensul de astăzi, pri
fenomenul de drgradare.
Surse suplimentare: John Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1995

Unitatea de învăţare nr. 8

Semiotică şi pragmatică

8.1. Obiective vizate

După parcurgerea acestui curs vei fi capabil să :
- defineşti verbele performative în raport cu verbele constatative;
- defineşti actul de vorbire;
- identifici conditiile de reuşită specifice realizării unui act de vorbire spontane;
- comentezi actele de vorbire din texte literare şi din interacţiuni
- indici sursele bibliografice utile în studiul actelor de vorbire.
8.2 Semiotica

109
 Semiotica este ştiinţa semnelor şi a proceselor de interpretare. Semiotica
modernă reia cercetarea asupra semnelor având în vedere idea că „ceva este
semn numai dacă este interpretat astfel de către un interpret.”
Filosofia şi lingvistica americană au în comun reflecţii asupra semnelor
stabilindu-se diferenţa între reprezentare şi semnificare,. Se atribuie specificul
relaţiei de semnificare faptului că un semn nu poate fi niciodată semn al lui
însuşi, în timp ce un obiect se poate reprezenta pe sine. Rezultă în mod firesc
faptul că semnul nu mai trebuie să fie ceva perceptibil, ci se defineşte numai
prin relaţia de substituire. Conţinutul unui concept reprezintă un interpretant
imediat, forma lui de utilizare este un interpretant dinamic, iar intenţia cu care
a fost enunţat este interpretantul final.
Conceptul de interpretant denumeşte starea de conştiinţă obiectivată
comportamental şi provocată unui interpret de contectul acestuia cu semnul şi
cu semioza. Semioza scoate la iveală trei feluri de relaţii:
- relaţia semnelor între ele – sintaxa;
- relaţia semnelor cu obiectul desemnat – semantica;
- relaţia dintre semne şi interpretanţi (şi interpreţi) – pragmatica.
Charles Morris socoteşte că pragmatica este parte a semioticii, având ca
obiect de studiu sistemele de semne. Morris introduce termenul de semioză -
proces de producere a semnelor. Prin semioză, un obiect devine semn şi
funcţionează ca atare. Semioza devine o formă de cunoaştere (recunoaştere) şi
întrebuinţare a semnelor şi instituie un raport cognitiv între subiect şi un
obiect pe care semnul îl substituie. În procesul de semioză sunt implicaţi mai
mulţi factori: suportul semnului, denotatul şi interpretantul. Suportul semnului
corespunde oarecum semnificantului lui Saussure; denotatul corespunde
obiectului denumit de către vehiculul semnului, iar interpretantul este un terţ,
obiect a cărui existenţă este indusă de relaţia pe care vehiculul semnului o are
cu obiectul denumit. Interpretantul are funcţie de denumire; el va denumi
obiectul, fără a deveni, la rândul său, semn.
În enunţul Ce-ai cu mine?, conţinutul conceptual reprezintă interpretantul
imediat, forma interogativă a propziţiei reprezintă interpretantul dinamic, iar
intenţia cu care este exprimat (de a obţine un răspuns), reprezintă interpretantul
final. Într-o accepţiune largă, pragmatica este un unghi de cercetare a faptelor
de limbaj.

110
 Limbajul este o formă de comportament. Totul în limbaj poate fi privit ca
habitudine, sistemul fonetic, regularităţile flexionare, structura propoziţională
etc. pot fi socotite obişnuinţe de un anume comportament.
Pragmatica reprezintă şi studiul aspectelor biologice, psihologice şi sociale
ale limbajului, stabilind legături cu ştiinţe gata constituite (socio-lingvistica,
psiholingvistica, antropologia).
Dintr-o altă perspectivă, pragmatica studiază tipuri de expresii având ca
suport semantica logică, domeniu de cercetare care foloseşte termenii de
indivizi, de mulţimi şi de operaţii. Indivizii sunt entităţi (persoane, fiinţe,
lucruri, locuri, determinări temporale), care formează o totalitate.
Semantica logică studiază clase de expresii care desemnează ceva. Rudolf
Carnap numeşte designator termenul prin care se identifică aceste expresii.În
semantica logică se consideră că propoziţiile au sens numai dacă exprimă un
sens cognitiv. Prin urmare, ar însemna că au sens numai enunţuri (propoziţii)
aparţinând ştiinţelor empirice sau formale. Propoziţiile aparţinând ştiinţelor
axiologice (estetică, etică) reprezintă, din perspectiva semanticii logice,
pseudoenunţuri. Rolul pragmaticii este de a reda valoarea lingvistică acestor
pseudoenunţuri.

Precizează conceptul de interpretant

Foloseşte, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

111
 Astfel, la nivelul pragmaticii apare un interes pentru capacitatea de
desemnare pe care o au demonstrativele, pronumele şi adjectivele posesive,
adverbele de loc sau de timp etc. – aşa numitele cuvinte pragmatice. Cel care
face o analiză a cuvintelor pragmatice este Emile Benveniste în capitolul Omul
în limbă din lucrarea intitulată Probleme de lingvistică generală. Benveniste
observă, de exemplu, că pronumele şi verbul sunt singurele clase gramaticale
care includ categoria persoanei. În toate limbile care folosesc verbul acesta se
clasifică în funcţie de tipurile de conjugare care, la rândul lor, se clasifică în
funcţie de referinţa la persoană.
Acest tip de clasificare provine din gramatica greacă în care formele
flexionare constituie personae, care realizează moţiunea verbală. Seria de
personae se află în analogie cu aceea de casus specifică flexiunii nominale.
Clasificarea întocmită de greci sintetizează, prin cele trei relaţii instituite,
ansamblul poziţiilor care determină o formă verbală dotată cu un indiciu
personal, fiind valabilă pentru verbe din orice limbă.
O categorie astfel stabilită, are, în concepţia lui Benveniste, un caracter sumar
şi nelingvistic. Faptul de a dispune într-o ordine constantă şi într-un plan
uniform personae definite prin succesiunea lor şi raportate la fiinţe – eu, tu, el
– înseamnă a transpune, pur şi simplu, într-o teorie pseudo-lingvistică,
diferenţe de natură lexicală. Benveniste consideră că este necesar să se
analizeze modul în care fiecare persoană se opune ansamblului format de
celelalte şi princioiul pe care se bazează opziţia dintre ele.
O teorie lingvistică a persoanei verbale nu poate fi alcătuită decât pe baza
opoziţiilor care individualizează persoanele. În ce priveşte primele două
persoane, se constată prezenţa unei persoane implicate într-un discurs şi a unui
discurs asupra acestei persoane.

Eu îl desemnează pe cel care vorbeşte şi implică,în acelaşi timp, un enunţ pus pe semam lui
eu. Când spun eu nu pot să nu vorbesc despre mine.
Tu este desemnat îmn mod necesar de către eu şi nu poate fi conceput în afara
unei situaţii stabilite în funcţie de eu. Eu enunţă ceva care este predicat al lui tu.

112
 Un predicat poate fi enunţat şi pentru persoana a III-a, dar în afara relaţiei eu
– tu. Astfel, legitimitatea acestei forme ca persoană este diacutabilă. Aşa
numita formă de persoana a treia cuprinde o indicaţie de enunţ despre cineva
sau ceva, dar nu raportul la o persoană anume. Lipseşte elementul variabil şi
propriu-zis personal al acestei indicaţii.
Persoana a treia nu este deci o persoană; forma verbală însăşi are funcţia de a
exprima nonpersoana. Această observaţie se bazează pe absenţa oricărui
pronume de persoana a treia şi pe situaţia specială a persoanei a treia la verbele
celor mai multe limbi. Persoana a treia a fost acordată cu primele două din
motive de simetrie şi pentru că orice formă verbală indo-europeană tinde să
sublimeze indicele subiectului, singurul pe care-l poate manifesta. Persoana nu
este specifică, prin urmare decât poziţiilor eu şi tu. Persoana a treia constiutie,
în virtutea structurii sale, forme nonpersonale ale flexiunii verbului.
Una dintre caracteristicile persoanelor eu şi tu este unicitatea lor.
Eu–ul enunţă Tu–ul cel căruia i se enunţă
El poate fi o infinitate de subiecţi sau niciunul.
O altă caracteristică a lui eu şi tu este inversabilitatea lor. Cel pe care eu îl
defineşte ca tu se poate reconsidera şi se poate inversa în eu, iar eu (însumi)
poate deveni tu. O asemenea relaţie nu este posibilă între una dintre aceste
persoane şi el pentru că el nu desemnează în sine pe nimeni şi nimic anume.
Nu trebuie, deci, să ne reprezentăm persoana a treia ca pe o persoană capabilă
de personalizare. Marca persoanei a treia (nonpersoana) este absenţa a ceea ce-i
califică pe eu şi pe tu. Pentru că nu implică nici o persoană, poate lua orice
subiect sau niciunul. Subiectul, exprimat sau nu, nu va fi introdus niciodată ca
persoană. Tot ce se găseşte în afara persoanei stricte eu–tu primeşte ca predicat
o formă verbală de persoană a treia şi nu alta.
Această poziţie aparte a persoanei a treia explică unele utilizări specifice
limbii vorbite.
El – ea pot constitui o formă de expresie în privinţa cuiva pe care, deşi
prezent, vrem să-l substragem din sfera personală a lui tu (voi). Pe de altă parte
sunt utilizate ca formule de politeţe (ca forma usted în limba spaniolă sau Sie în
limba germană, sau formulele de plural al maiastăţii), ridicându-l pe
interlocutor deasupra condiţiei de persoană şi deasupra relaţiei de la om la om:
maiestatea sa este binevenită. Persoana atreia poate fi utilizată şi în semn de

113
 dispreţ, pentru a-l umili pe interlocutorul care nu merită să i te adresezi
personal. Persoana I şi a II-a se opun celei de-a treia în calitate de membri ai
unei corelaţii de personalitate: eu– tu posedă marca persoanei, el, nu.
Persoana a treia are drept caracteristică şi funcţie constantă, reprezentarea, sub
raportul formei înseşi, a unui invariant non personal şi nimic mai mult.
În timp ce eu şi tu sunt caracterizate ed marca persoanei, ele se opun unul
altuia în cadrul categoriei pe care o constituie, printr-o trăsătură a cărei natură
lingvistică trebuie lămurită.
Definirea persoanei a II-a ca persoana căreia prima i se adresează se potriveşte
cu utilizarea sa cea mai curentă. Curent nu înseamnă însă unic şi constant.
Orice persoană reprezentată va fi de forma tu, în special, dar nu neapărat,
persoana interpelată. Tu (voi) se poate defini, deci, ca non eu, stabilindu-se o
opoziţie între persoana eu şi persoana non eu.
Perechii eu – tu îi corespunde o corelaţie specială: corelaţia de subiectivitate.
Ceea ce-l deosebeşte pe eu de tu este, în primul rând, faptul de a fi, în cazul
lui eu, interior enunţului şi exterior lui tu, însă exterior într-un fel care nu
desfiinţează situaţia de dialog; eu este întotdeauna transcendent faţă de tu.
Atunci când vreau să stabilesc o relaţie cu o fiinţă, întâlnesc sau presupun
neapărat un tu care este, în afară de mine, singura persoană imaginabilă. Aceste
calităţi de interirotate şi de transcendenţă sunt specifice lui eu şi se inversează
în tu. Îl putem defini pe tu ca fiind persoană non subiectivă, în contrast cu
persoana subiectivă reprezentată de eu; iar aceste două persoane se vor opune
împreună formei de non persoană: el.
În privinţa formelor de plural, problema esenţială este legată tot de persoana
I. Simplul fapt că diferite ubnităţi lexivale sunt folosite în general pentru eu şi
pentru noi (ca şi pentru tu şi pentru voi) e suficient pentru a exclude pronumele
din rândul procedeelor curente de pluralizare. Unicitatea şi subiectivitatea lui
eu împiedică orice pluralizare. Nu pot exista mai mulţi eu imaginaţi de eu-ul
vorbitor, tocmai pentru că nici noi nu este o multiplicare de obiecte identice ci
o joncţiune între eu şi non eu, oricare ar fi conţinutul acestora. Această
joncţiune formează un ansamblu de un tip special, în care componentele nu se
echivalează: în noi predomină întotdeauna eu pentru că nu poate exista noi
decât pornind de la eu care guvernează elementul non eu prin calitatea sa
transcendentă. Prezenţa lui eu stă la baza lui noi.

114
Non eu-ul implicit şi necesar din noi poate primi două conţinuturi distincte:
Noi = eu şi voi – forma inclusivă;
Noi = eu şi ei – forma exclusivă.
Forma inclusivă şi cea exclusivă sunt cele care diferenţiază pluralul
pronominal şi verbal de persoana I în multe limbi. Această desemnare prin
inclusiv şi exclusiv se bazează de fapt pe includerea sau excluderea lui voi, însă
faţă de ei, desemnările ar putea fi inverse. E mai important să analizăm
categoriile inclusiv – exclusiv din punct de vedere al relaţiilor de persoană.
Distincţia formelor inclusive şi a celor exclusive urmăreşte, de fapt, relaţia pe
care am stbilit-o între persoana I şi a II a singular şi raportul dintre persoana I şi
a III a singular. Aceste două pluralizări ale persoanei I servesc la conjugare, în
fiecare caz, a termenilor opuşi din cele două corelaţii.
Pluralul exclusiv eu+-ei constă în joncţiunea celor două forme care se opun ca
personală şi non personală în virtutea corelaţiei de persoană.
Forma inclusivă eu+voi efectuează joncţiunea persoanelor între care există
corelaţia de subiectivitate. Fiecare dintre cele două forme este definită de către
o persoană: eu, la exclusiv (presupunând o combinare cu nonpersoana); tu, la
inclusiv (incluzând combinarea persoanei nonsubiective cu eu-ul implicit.
Alte variante ale pluralităţii unde diferenţierea se operează asupra principiului
persoanei în cazul lui noi inclusiv, opus lui el se evidenţiază tu, iar în cazul lui
noi exclusiv opus lui tu, voi, accentul cade pe eu.
Cele două corelaţii care organizează sistemul persoanelor la singular se
manifestă în dubla expresie a lui noi. Noi trebuie privit şi din alt unghi de
vedere. El este altceva decât combinarea unor elemente definibile: preeminenţa
lui eu este foarte puternică şi poate conduce chiar la înlocuirea singularului cu
pluralul, datorită faptului că noi nu este un eu cuantificat sau multiplicat ci un
eu dilatat dicolo de limitele persoanei în sine şi vag conturat.
Pe de o parte eu se amplifică în noi, într-o persoană mai solemnă, mai slab
definită – pluralul majestăţii; pe de altă parte noi estompează afirmarea pre
categorică a lui eu, într-o exprimare mai largă şi mai difuză – pluralul autorului
sau al oratorului. În acelaşi mod se explică contaminările sau confuziile
frecvente dintre singular şi plural sau dintre formele de plural şi formele
impersonale prezente în limbaj popular sau regional.

115
 Noi îi adaugă lui eu o globalitate nedistinctă de alte persoane. În trecerea de la
tu la voi, colectiv sau de politeţe, recunoaştem o generalizare a lui tu.
În ce priveşte nonpersoana (persoana a treia) pluralizarea verbală, atunci când
nu este predicat gramatical obişnuit al unui subiect la plural, îndeplineşte
aceeaşi funcţie ca formele „personale”, exprimă generalitatea nedecisă a lui se.
Non persoana, nelimitată în expresie, redă ansamblul nedefinit al fiinţelor
nonpersonale.
Atât în cazul verbului cât şi în al pronumelui personal, pluralul reprezintă
factorul de nelimitare, de multiplicare. Prin urmare ansamblul de expresii ale
persoanei verbale se organizează în funcţie de două corelaţii constante:
- Corelaţia de personaliatte care opune persoana eu – tu, nonpersoanei el;
- Corelaţia de subiectivitate, inclusă în cea precedntă, care îl opune pe eu lui tu.
Pragmatica lui Benveniste reprezintă o semantică a condiţiilor de enunţare. El
grupează pronumele (adjectivele) demonstrative de apropiere, depărtare;
adverbele de loc şi de timp şi timpurile verbale. Demonstrativele constituie un
subsistem ce poate fi înţeles numai prin raportare la aceeaşi instanţă de discurs.
Ele exprimă contiguitatea spaţială a unui obiect cu emiţătorul
(proximitate/nonproximitate) cu acel eu explicit sau implicit, folosit într-o
situaţie de comunicare. În ce priveşte timpul verbal se face distincţie între:
adverbele de loc şi de timp capătă înţeles numai în funcţie de reperul spaţio-
temporal statuat prin instanţa de discurs – eu.
Analiza cuvintelor pragmatice îl determină pe Benveniste să afirme că nu
limba este instrumentul procesului de comunicare, ea aparţine, de fapt,
discursului. Limbajul are un statut primordial în raport cu discursul în sensul că
o anumită proprietate a acestuia (alimbajului) conferă discursului calitatea de
instrument al comunicării. Raportul dintre limbaj şi discurs este un raport de
condiţionare.În orice comunicare, orice individ trebuie săse constituie ca
subiect. Aceasta înseamnă ca vorbitorul să folosească pronumele eu.
Pronumele devine o formă al cărei conţinut este însăşi persoana vorbitorului şi
momentul l irepetabil în care se vorbeşte. Aceasta presupune convertirea
limbajului în discurs, deci constituirea ca subiect a individului, convertire
numită subiectivitate. Subiectivitatea este gândită numai în raport cu actul
vorbirii. Subiectul transcende toate experienţele pe care le trăiesc oamenii în
viaţa lor, fiind un factor integrator care asigură unitate psihică.

116
 În propoziţia (1) Mi-am văzut visul cu ochii identificăm un enunţ, un subiect
al enunţării rămas în implicit pentru că regulile limbii o permit – eu (pronumele
este dependent deinstanţa de discurs); o instanţă acţională în care cineva îşi
vede dorinţele împlinite. instanţa acţională este anterioară celei discursive şi are
şi ea un subiect – subiect acţional.

Nu era posibil ca subiectul discursive al enunţului (1) să formuluze acea

propoziţie dacă nu stabilea identitatea dintre el însuşi ca subiect al enunţării şi
subiectul acţional al instanţei acţionale. Dacă cei doi subiecţi nu ar fi fost
aceiaşi şi subiectul discursiv ar fi dorit să comunice un lucru asemănător cu (1),
el ar fi realizat propoziţia Şi – a văzut visul cu ochii în care subiectivitatea
asigură permanenţa conştiinţei. Propoziţia (1) exprimă faptul ca o experienţă
trăită este atribuită unei entităţi a cărei existenţă e condiţionată de
subiectivitate.

Subiectivitatea este un parametru important al asimilării experienţiale. Cine

relatează la persoana I o serie de experienţe asimilându-le persoanei sale
operează o serie de identificări. Enunţul (1) presupune seria identificărilor:
subiect acţional – eu – x (numele propriu al persoanei). Apelul la numele
propriu înseamnă că subiectivitatea, prin ea însăşi, nu poate determina
permanenţa conştiinţei.

Organizarea timpului verbal diferă de segmentarea cronică a acestuia. Axa

lingvistică timpului nu e niciodată aceeaşi într-o comunitate care foloseşte
aceeaşi limbă. Originea axei diferă de la vorbitor la vorbitor şi chiar la acelaşi
vorbitor, deoarece este de fiecare dată momentul enunţării – mereu altul.
Timpul lingvistic capătă deci o amprentă personală; dimensiunea temporală a
evenimentelor relatate este strict dependentă de persoana vorbitorului.
Temporalitatea lingvistică reprezintă experienţa pe care vorbitorul o exprimă, o
face transmisibilă, dar care este, principial, incomunicabilă.

1. Precizaţi diferenţa dintre subiectul acţional şi cel discursiv

117
 2. Prezentaţi, pe scurt, conceptul de persoană la Benveniste

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

118
8.5. Categoriile deictice

Orice enunţ lingvistic este produs într-un aumit loc şi la un anumit moment,
are deci, o determinare spaţio-temporală, este rostit de o persoană (vorbitor) şi
adresat altei persoane (ascultător). În mod obişnuit vorbitorul şi ascultătorul
sunt persoane diferite. şi se află în acelaşi context spaţio-temporal. Deixa (gr. a
arăta) tratează trăsăturile de orientare ale limbii care se realizează în
dependenţă de timpul şi de locul enunţării. O expresie este numită deictică dacă
într-un anume context, referentul ei nu poate fi determinat decât în raport cu
identitatea sau situaţia interlocutorilor în momentul enunţării. Unele expresii
sunt deictice în toate contextele în care apar (pronumele de persoana I şi a II-a).
Existenţa deicticelor are consecinţe teoretice importante:

- ele reprezintă o manifestare a discursului în interiorul limbii;

- situează subiectul în lumea reală (în care se produce enunţarea – noi suntem aici).
Pronumele personale constituie clase de elemente alcăror sens trebuie stabilit
prin raportare la coordonatele deictice ale situaţiei de comunicare. Situaţia
tipică de comunicare este egocentrică, rolul de vorbitor (eu) este transferat de la
un participant la altul: centrul deictic se mută (eu este folosit de fiecare vorbitor
pentru a se referi la sine, iar tu pentru a-l denumi pe ascultător). Participanţii la
o situaţie de comunicare îşi asumă nu numai rolul de vorbitor – ascultător, ei se
pot afla într-o relaţie socială relevantă lingvistic (profesor – elev; şef –
subaltern; tată – fiu etc). Rolurile sociale interacţionează cu cel de vorbitor –
acultător.

Persoana se defineşte clar prin referire la roluri de participant:

- persoana I – vorbitorul se referă la sine ca subiect al discursului;

- persoana a II-a se referă la ascultător;
- persoana a III-a diferă şi de vorbitor şi de ascultător.
Vorbitorul şi ascultătorul (persoanaI şi a II-a) sunt obligatoriu prezenţi în
situaţia de comunicare, celelalte persoane – nu.

119
 Alte elemente deictice sunt pronumele demonstrative (de apropiere, de
depărtare) şi adverbele de loc şi de timp. La nivelul limbii vorbire, formele de
adresare au semnificaţii deictice, exprimând rolurile sociale (relaţia de
apropiere sau de depărtare – intimitate/nonintimitate). Exemple de deictice
sociale: nea, domnu, moş, băiete etc.

1. Explicaţi conceptul de deictic. Identificaţi deictice sociale şi

contextuale în opera lui Caragiale.
Folositi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

2. Faceţi un referat despre cuvintele pragmatice

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

120
121
8.6. John Austin

Un reprezentant al pragmaticii este John L. Austin, autor al unei lucrări de

referinţă Cum să faci lucruri cu vorbe. Austin porneşte de la teoriile lui
Wittgenstein şi ale lui Grice referitoare la sensurile cuvintelor şi al enunţurilor.

Wittgenstein susţine că sensul expresiilor este, de fapt, valoarea de uz pe care

o au. „Nu contează sensul cuvântului, ci modul lui de întrebuinţare.” Conform
lui Grice, sensul unei expresii este dat de intenţia de comunicare cu care este
folosită expresia.
Potrivit acsestor concepţii, Austin constată că limba este un instrument prin
care indivizii acţionează pentru a avea anumite performanţe. Prin urmare există
două tipuri de enunţuri: constatative (A) şi performative (B) :
A Picăturile de ploaie răpăie;
Maşina claxonează.
B Îţi interzic;
Te rog să nu mă deranjezi
Enunţurile A, constatative, descriu câte o stare de lucruri. Propoziţiile B nu
sunt descriptive pentru că cine interzice sau roagă nu se descrie, în acelaşi timp,

122
 pe sine interzicând sau rugând. Enunţurile performative nu pot fi adevărate sau
false, ci reprezintă acţiuni realizate de oameni prin intermediul vorbirii. Ele
sunt analizate în funcţie de condiţiile de reuşită, factorul prin care se măsoară
gradul în care actul îndeplinit corespunde scopului.
Condiţiile de reuşită reprezintă un ansamblu de condiţii organizate astfel:
- o procedură convenţională acceptată – cuvinte spuse împreună, în anumite împrejurări, au
prin convenţie, un anumit sens.
- acordul comunităţii asupra modului de funcţionare a convenţiei
- sinceritatea cu care este efectuat actul de către vorbitor.
Dacă nu există procedura, actul realizat de enunţul performativ este rău
invocat (enunţul Îţi dau nota şapte este rău invocat dacă cel care-l rosteşte n-
are abilitatea, acceptată de comunicare pentru a spune şi a face asta).
Dacă nu există acordul comunităţii, atunci actul este neefectiv (refuzul unui
cetăţean de a se conforma unei reguli presupune respingerea ei de către
individ).
Dacă nu există sincerotate atunci actul este nesincer.
Enunţurile constatative se supun delimitării adevărat – fals. Studiate în afara
relaţiei lor cu faptele, exprimă condiţiile în care sunt adevărate.
8.7. Actele de vorbire
Austin identifică trei componente ale vorbirii: locuţionară, ilocuţionară şi
perlocuţionară. Acestora le corespund actele de vorbire care realizează cele trei
aspecte.
Actul ilocuţionar este actul care rosteşte pur şi simplu, un enunţ; actul
ilocuţionar reprezintă forma de realizare a enunţului, iar actul perlocuţionar
exprimă efectul produs prin rostirea mesajului asupra ascultătorului.
Să luăm spre exemplificare enunţul Plouă?
- actul locuţionar îl reprezintă rostirea,
- actul ilocuţionar interogaţia (forma interogativă),
- actul perlocuţionar îl reprezintă aşteptarea unui răspuns în ideea de a avea o
reacţie (iau sau nu umbrelă).
Cele trei componente sunt ipostaze diferite ale actului de vorbire. Specificul
performativelor primare care se prezintă ca nişte constatative este dat de forţe
ilocuţionară, asertivă proprie verbului a afirma, a suţine, a asuma. Alături de
sens şi referinţă, Austin adaugă şi forţa ilocuţionară
123
8.8. Contribuţia lui Charles Pierce

Pentru Charles Pierce, semiotica reprezintă referinţa pentru orice alt domeniu
de cercetare: „N-am putut să studiez ceva, orice ar fi fost acel ceva.
Matematică, morală, metafizică, gravitaţie, chimie, istorie, relaţia bărbat-
femeie, vinuri etc., altfel decât ca un studiu de semiotică.”
Pierce introduce termenul de representamen, ceva care ţine locul a ceva; ceva
care se adresează cuiva creând în mintea aceluiaun semn echivalent S2 care
este interpretantul lui S1. Semnul ţine locul obiectului său ca esenţă a acestuia,
ca fundament. Representamenul este prezentat în relaţie cu trei lucruri:
- cu fundamentul - obiect al gramaticii speculative;
- cu obiectul – aparţinând logicii – ceea ce trebuie în mod necesar spus despre
representamenele unei inteligenţe pentru ca informaţiile receptate să poată fi
valabile cu privire la obiect, adică pentru a fi adevărate. Logica propriu-zisă
devine o ştiinţă formală a condiţilor adevărului reprezentărilor.
- cu interpretantul – obiect al retoricii pure, descoperă legile prin care în orice
inteligenţă un semn dă naştere altuia şi, mai ales, un gând produce un alt gând.

8.8. Cele trei trihotomii ale semnelor

Semnele pot fi clasificate în trei tricotomii după cum:

1. semnul în sine este o simplă calitate; un existent real sau o lege;
2. relaţia semnului cu obiectul constă în aceea că semnul are o anumită însuşire în el însuşi sau
constă într-o relaţie existenţială cu acel obiect; sau constă în relaţia cu un interpretant,
3. interpretantul reproduce semnul ca semn de posibilitate, ca semn de fapt sau casemn de
raţiune.
Potrivit cu 1, semnul este : qualisemn, sinsemn şi legisemn.
Qualisemn – o calitate care nu este semn. Nu poate reacţiona în relaţie cu un
semn, ci trebuie să se materializeze.
Sinsemn – un lucru sau un eveniment real care este semn. Nu poate fi semn
însă decât prin calităţile sale, deci implică un qualisemn sau mai multe pe care
le materializează. Aceste qualisemne nu formează un semn decât dcaă se
materializează în ceva.
Legisemn – o lege care e semn. Orice semn convenţional este un legisemn.
Legisemnul este un tip general de semnificant. Orice legisemn are o replică,
124
 adfică un caz particular la care se aplică. Cuvântul o, de exemplu, sau a apar de
câteva ori pe o pagină de text românesc. Ele sunt de fiecare dată acelaşi
legisemn şi fiecare caz particular în care apar constituie o replică. Replica e un
sinsemn căci fiecare legisemn reclamă un sinsemn; ea nu ar mai fi semnificantă
dacă nu ar fi legea care o semnifică.
Potrivit cu 2, un semn poate fi: icon, indice sau simbol.
Icon – un semn care poate fi semnificant chiar dacă obiectul său nu există. O
dungă făcută cu creionul reprezentând o linie geometrică.
Indice - un semn care este semn numai prin existenţa obiectului, dar poate fi
semn şi în absenţa unui interpretant. Un mulaj cu o gaură de glonte în el ca
semnal al unei împuşcături: nu ar fi putut exista gaura, în absenţa împuşcăturii,
dar aceasta există indiferent dacă este atribuită de mine unei împuşcături şi de
altcineva altui proces. Un indice este un semn care se referă la obiectul pe care-
l denotă datorită faptului că este marcat de acesta. Indicele nu poate fi un
qualisemn deoarece calităţile lui sunt ceea ce sunt independent de orice altceva.
Dacă indicele este marcat de obiect el are în mod necesar o calitate oarecare în
comun cu obiectul şi se referă la obiect tocmai în baza acestei calităţi comune.
Potrivit cu 3 un semn poate fi: remă, dicisemn (sau semn dicent) şi
raţionament.
Rema este un semn care reprezintă pentru interpretantul său un semn de
posibilitatew calitativă, fiind înţeles ca reprezentând un obiect. Rema
furnizează informaţie, ea este un semn care-şi reprezintă obiectul doar în
însuşirile sale.
Semndicet este un semn de existenţă reală pentru interpretantul său. El
implică, în mod necesar, ca parte componentăo remă pentru a descrie faptul pe
care este interpretat a-l descrie. Este vorba despre o remă de tip particular care,
deşi este esenţială pentru dicisemn, nu este dicisemnul.
Raţionamentul – un semn înţeles ca reprezentându-şi obiectul în caracterul
său de semn. Interpretantul său e un semn de lege (verificat prin judecată)
logică.
8.9. Esenţa unei judecăţi
O judecată reprezintă o acţiune mentală prin care cel care judecă încearcă să
se convingă de adevărul unei propoziţii. Este cam acelaşi lucru cu actul de a
rosti o propoziţie sau de a-ţi asuma adevărul unei propoziţii. Nu interesează

125
 latura psihică a judecăţii cinatura acestui tip de semne care au ca varietate
principală propoziţia care constituie obiectul asupra căruia se exercită judecata.
nu e nevoie ca propoziţia să fie elaborată sau judecată, ea poate fi numai
contemplată ca un semn susceptibil de a fi afirmat sau negat. Acest semn îşi
păstrează întreaga semnificaţie indiferent dacă este confirmată sau nu. Ea are
un mod particular de semnificare.
Semnele, simbolurile sau alte lucruri pot fi: termeni, propoziţii sau
raţionamente.
Termeni – semne care îngăduie obiectului şi interpretantului să existe.
Propoziţii – semne care indică în mod distinct obiectul pe care îl denotă
numit prin subiectul său, dar îşi lasă interpretantul nespecificat.
Raţionamente – semn care reprezintă interpretantul, numit concluzie.
Dacă se înlătură subiectul unei propoziţii, rămâne predicatul, nucleul
comunicării, purtătorul de informaţie – rema, dacă se înlătură concluzia
dintr-un raţionament, rămâne o propoziţie numită premiza sa.
Interpretantul trebuie să aibă aceeaşi rela ţie cu obiectul pe care o are semnul
însuşi cu denotatul, adică o relaţie de denumire.
Semnul poate fi interpretat prin trei relaţii: cu sine, cu obiectul, cu
interpretantul. Interpretantul unui semn este un alt semn la care trimite semnul
inţial. Semnificaţia semnuluii iniţial este conferită de semnul pe care l-a
suscitat în spiritul interpretului căruia i s-a adresat; ea nu e inerentă semnului
iniţial ca atare ci se constituie la nivelul interpretantului. Interpretantul ultim al
unui semn iese din sfera semnelor şi devine obişnuinţă de comportament.
8.10. Relaţia de semnificare
Este o relaţie între trei termeni: un semn (un representamen) este un prim
care întreţine cu un secund – obiectul său – o relaţie triadică determinând un
terţ – interpretantul său – să dezvolte aceeaşi relaţie triadică în raport cu
obiectul sau cea dintre obiect şi semn.
Interpretantul, în sens larg, este sensul semnului; în sens mai restrâns, este
raportul paradigmatic între un semn şi altul; aşadar interpretantul este şi el un
semn care, la rândul său, are un interpretant.
Acest proces de transformare a semnului în interpretant poate fi ilustrat de
raportul dintre cuvânt şi termenii care-l definesc în dicţionar; sinonimie,

126
 omonomie etc. Semnul nu e semn decât dacă poate fi tradus într-un alt semn
mai dezvoltat – semioză infinită.
Pierce recunoaşte diversitatea semnelor lingvistice şi ireductibilitatea lor la
modul de funcţionare a lingvisticii. Limba ca sistem de semne care exprimă
idei e comparabilă cu alte sisteme de semne (bastonul alb pe care-l poartă
nevăzătorii pentru a fi observaţi de către ceilalţi trecători, pavilionul arborat de
diferite nave etc.).

Explicaţi conceptul de judecată şi relaţia lui cu propoziţia

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar

Surse suplimentare:

Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Numele proprii în opera lui Cargiale, în:

Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Conversaţia. Structuri şi strategii, All, Bucureşti,

1999

Bibliografie generală

1. Al. Graur, Lucia Wald, Sorin Stati, Tratat de lingvistică generală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972
2. Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Editura All, Bucureşti, 1993

127
 3. John Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995
4. Emile Benveniste, Probleme de lingvistică generală, Editura Teora,
Bucureşti, 2000

5. Liliana Ionescu Ruxandoiu, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică

lingvistică, Bucureşti, All Universitar, 2003

6. Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică., trad. Mihai Nasta, în Probleme de

stilistică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964, p.88
7. Mariana Neţ, Lingvistică generală, semiotică, mentalităţi, Bucureşti,
Institutul European, 2007
8. Charles Pierce, Semnificaţie şi acţiune, Bucureşti, Humanitas 1990
9. Em. Vasiliu. Introducere în teoria textului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990
10. Emanuel Vasiliu, Elemente de filozofie a limbajului, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1995
11. Tudor Vianu. Studii de stilistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968
12. Carmen Vlad. Sensul, dimensiunea esenţială a textului, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1994
13. S. Harris, Structural Linguistics, The University of Chicago Press, 1961
14. Lucia Wald, Sisteme de comunicare umană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1973.
15. Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Bucureşti,
Humanitas 1991

128