Ilustreaza particularitatile romanului subiectiv/de analiza psihologica/al experientei/interbelic.

/ Constructia personajului,
conditia intelectualului.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi - C. Petrescu

Estetica autenticitatii valorificata de romanul psihologic impune o noua formula narativa ce

asaza eul in centrul existentei. Proza subiectiva, in care realitatea este asimilata ca flux al constiintei, se
defineste nu numai prin autenticitate, ci si prin substantialitate: “sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea
ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele”, marturiseste C. Petrescu. Creatia acestuia sta sub semnul
influentei fenomenologiei lui E. Husserl, a filosofiei bazate pe intuitie si cunoastere absoluta a lui H.
Bergson, dar si a formulei narative a lui M. Proust. Rationamentul este inlocuit de intuitie, de “ o curgere
de stari interioare, de imagini, de indoieli, de ceea ce constituie materialul imaginatiei si al gandirii .” (C.
Petrescu)

Romanul modern, analitic, subiectiv, scris la pers I, cu narator autodiegetic, acorda importanta
trairilor personajuluisi mai putin epicului, autorul insusi afirmand: “eu nu pot vorbi onest decat la
persoana I”. Evenimentele sunt prezentate dintr-un singur punct de veder, perspectiva narativa fiind
relativizata. Personajele sunt puternic individualizate, intelectuali preocupati de analiza psihologica,
fluxul evenimentelor fiind inlocuit de fluxul constiintei, reprezentativ narativ prin formula jurnalului sau
a confesiunilor fragmentare: “dosar de existente”.

Faptele nu sunt prezetate cronologic, acordandu-se importanta timpului psihologic, timpului

interior, realitatii constiintei, numita de fenomenologi “durata interioara”. Se remarca pledoaria pentru
sinceritatea trairilor exprimate, autenticitatea definindu-se prin capacitatea textului de a oferi cititorului
senzatia ca tot ceea ce citeste s-a intamplat cu adevarat. De asemenea, C. Petrescu formuleaza teoria
anticalofilismului, refuzand sa defineasca romanul ca artificiu narativ. Ideile teoretice au fost prezentate
in articolul “Noua structura si opera lui Marcel Proust” din volumul “Teze si antiteze”.

Opera “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un jurnal, monografie a unui
sentiment in prima parte si un jurnal de campanie in a doua parte. Formula punerii in abis, preluata de la
A. Gide, conduce la o inserare a romanului iubirii intr-un roman al razboiului. Despre acest roman al
experientelor totale, al problemelor de constiinta, C. Petrescu spunea “daca prima parte este o
fabulatie, se poate afirma ca partea a doua este construita dupa un memorial de campanie al autorului,
imprumutat cu amanunte cu tot eroului”.

Tema romanului este analiza trairilor interioare ale personajului surprins in doua situatii limita:
iubirea si razboiul, autorul afirmand “mai mult decat orice, in fata mortii si in dragoste, omul apare in
autenticitatea lui structurala”.

Romanul este alcatuit din doua parti: iubirea dintre Stefan Gheorghidiu si Ela si jurnalul de front
inspirat de jurnalul de razboi al autorului. Principiul compozitional este cel al memoriei involuntare,
evident chiar in incipit. Acesta are structura unui discurs polifonic, incluzand reperele spatio-temporale
“in primavara anului 1916… intre Busteni si Predeal”, comentariile critice vizand pregatirile pentru
intrarea in razboia Romaniei, dar si discutia polemica despre iubire.
 In prima parte a romanului, iubirea este prezentata ca o experienta existentiala ce ofera largi
posibilitati de introspectie. Monologul interior evidentiaza framantarile interioare ale personajului,
generate de incertitudine. Retrospectiva/Analepsa dublata de introspectie se intinde pe patru capitole si
constituie un veritabil roman in roman, acoperind intervalul 1913-1916, fundalul reprezentandu-l
razboiul si rasturnarea de situatie sociala reprezentata de mostenirea de la unchiul Tache.

Stefan Gheorghidiu este, fara a se identifica cu acesta, o ipostaza a autorului, intelectual, filosof,
preocupat de analiza trairilor. Personajul este un cautator de absolut, dominat de “neliniste metafizica”
si de setea de cunoastere. El este un inadaptat, “un filosof intr-o lume de nestiutori de carte” (G.
Calinescu), inadaptarea fiind motivata de conflictul interior si de conflictul cu ceilalti (Ela, lumea
burgheza). Spiritual, ironic, insingurat, cu un exagerat simt al ridicolului, vanitos, personajul-narator este
capabil sa inteleaga diferenta dintre realitate si autosugestie: “era o suferinta de neinchipuit ce se
hranea din propria ei substanta”. Constiinta lucida, spirit critic, el traieste drama nepotrivirii (iubeste
ceea ce ar fi vrut sa faca din Ela, incercand sa modeleze felul ei de a gandi, ceea ce constituie o
transpunere moderna a mitului lui Pygmalion). Nicolae Manolescu il caracteriza: “Gheorghidiu, funciar,
este un mare naiv. El se arata de la inceput foarte entuziasmat de frumusetea Elei pentru ca, dupa
casatorie, sa descopere ca sotia lui este o prostuta cocheta, interesata mai mult de escapade
automobilistice cu prietenii decat de filosofie”.

In primul capitol, “La Piatra Craiului, in munte”, discutia de la popota despre fidelitate
declanseaza procesul aducerii aminte, fiind un artificiu narativ inspirat de romanul lui M. Proust. Discutia
trezeste in sufletul lui Gheorghidiu amintirea casatoriei cu Ela (numele nu apare de la inceput in roman,
apelativul folosit de naratorul-personaj este “fata draga”). Suferita lui Gheorghidiu are propria ei
motivatie launtrica: mai grava decat necredinta sotiei i se oare posibilitatea de a fi inselat atunci cand a
ales-o. El se diferentiaza de camarazii sai de la popota prin conceptia despre iubire: “o iubire mare e mai
curand un proces de autosugestie”.

Retrairea sinuoasei istorii a iubirii este o analepsa, fiind prezentata povestea de iubire, urmata
de o casatorie tainuita. Mostenirea primita de la unchiul Tache determina, din punctul de vedere al lui
Gheorghidiu, schimbarea Elei, iar implicarea in afaceri a lui Gheorghidiu se dovedeste un esec.

In capitolul “Diagonalele unui testament” apar si cateva elemente balzaciene: mostenirea,

Tache-tipul avarului, descrierea casei unchiului Tache, iar evenimentele sunt prezentate cronologic.

Intrarea in lumea mondena a Bucurestiului ii ofera lui Gheorghidiu posibilitatea de la reflecta

asupra propriei existente, iar excursia de la Odobesti si comportamentul Elei fata de Grigoriade, un vag
avocat, gazetar mediocru, dar un bun dansator, accentuate de simtul ridicolului, declanseaza un lung
proces de incertitudini. Despartirea de Ela nu rezolva acesteincertitudini, ci accentueaza framantarile
interioare ale personajului. Gheorghidiu cauta un refugiu in filosofie, scriind despre apriorismul lui Kant,
dar se dovedeste un esec pentru ca eseistul Gionani Papini scrisese despre acelasi lucru.

Incertitudinea si nelinistea provocate de iubire dispar odata cu participarea lui Gheorghidiu la

razboiul care intrerupe violent firul iubirii: “ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei”.
 In partea a doua, razboiul este prezentat ca o experienta autentica de cunoastere si de
cristalizare a valorilor, o experienta limita: “n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva ca aceea
pe care o voi face”. Eroul se priveste metamorfozat, angajat in tiparele altei experiente, ia laitmotivul
acestei parti este intrebarea “acesta este sau nu este un razboi autentic?”. Razboiul nu mai este
prezentat ca o drama a colectivitatii, ci ca o drama individuala: “de alt soi este drama razboiului decat de
macel colectiv, a fost drama personalitatii, nu a grupei anonime”.

Aparentele sunt demascate in numele sinceritatii, autenticitatii absolute, autorul imprumutand

eroului fragmente din jurnalul sau de front: Gheorghidiu urmeaza acelasi drum, participa la aceleasi
batalii ca si autorul, nu este un erou, dar face acte de bravada (tine in brate o bomba), este supersitios
(la fiecare batalie poarta aceeasi pereche de manusi). Razboiul este o experienta prin care personajul se
defineste, descoperindu-si limitele in capitolul “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Razboiul
modifica si perceptia asupra iubirii, de aceea scrisoarea anonima in care este denuntata infidelitatea Elei
nu il marcheaza: “sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca este nevinovata”. Conflictul pshihologic
conduce la o criza de valori, iubirea nu mai este o valoare absoluta, “un monodeism”, conflictul exterior
cu familia, cu societatea, cu lumea, capata o alta dimensiune odata cu participarea la razboiul care initial
este o experienta autentica, pentru ca in capitolul “Comunicat aprocrif” sa devina o mistificare.

Eu consider ca romanul lui Camil Petrescu este o ilustare narativa a sistemului teoritic formulat
de E. Lovinescu, prin importanta acordata analizei psihologice, dar si prin valorificarea conceptelor de
autenticitate si anticalofilism. De asemenea, identitatea narativa a personajului principat se constituie
prin acumularea trairilor interioare supuse introspectiei.