CAPITOLUL 10

MIŞCĂRILE CORPULUI OMENESC ŞI PRINCIPIILE

ECONOMIEI DE MIŞCARE

10.1 Principalele mişcări efectuate de corpul uman în muncă

Corpul uman în procesul muncii, şi în special membrele lui, execută mişcări ca: flexia, extensia,
abducţia, adducţia, supinaţia şi pronaţia.
Prin flexie înţelegem mişcarea prin care două segmente ale unui membru se apropie între ele
(apropierea antebraţului de braţ, a gambei de coapsă).
Extensia reprezintă mişcarea prin care două segmente ale unui membru se îndepărtează unul de
altul.
Abducţia reprezintă mişcarea prin care membrul sau un segment se îndepărtează de planul sagital
median (îndepărtarea braţelor).
Adducţia reprezintă mişcarea prin care membrul sau un segment se apropie de planul sagital
median (apropierea membrelor inferioare).
Supinaţia este mişcarea de rotaţie prin care mâna şi antebraţul sunt aduse din poziţia de pronaţie în
cea iniţială.
Pronaţia este mişcarea de rotaţie prin care mâna şi antebraţul se rotesc în aşa fel încât degetul
mare se apropie de planul sagital median. Când antebraţul este în flexie, pronaţia aduce mâna cu faţa
palmară sau volară în jos.
Aceşti termeni ne ajută în exprimarea mişcărilor corpului uman în muncă.

10.2 Poziţiile corpului uman în muncă

În procesul muncii, organismul uman execută mişcări complexe din poziţii variabile cu solicitarea
integrală a structurii funcţionale, în raport cu specificul profesiunii.
Elementul esenţial în clasificarea poziţiilor corpului uman în muncă îl constituie suprafaţa (sau
poligonul) de sprijin. În funcţie de ea distingem: ►-poziţia ortostatică (în picioare);
►-poziţia aşezat (şezând);
►-poziţia clinistatică (culcat).
►-Poziţia ortostatică are ca suprafaţă de sprijin faţa plantară a picioarelor. Ea poate fi cu sprijin
bilateral sau unilateral, cu sau fără deplasarea părţilor corpului.
1. Poziţia ortostatică simetrică cu sprijin bilateral este poziţia în care axa longitudinală a
corpului este perpendiculară pe sol, membrele superioare şi inferioare sunt orientate către planul medio -
sagital. În funcţie de direcţia axei gravitaţionale şi de înclinaţia segmentelor corpului deosebim 4 tipuri de
poziţii: a. - normală ;
b. - militară ;
c. - de repaus (relaxată);
d. - comodă.
Variabilitatea poziţiei ortostatice este dependentă de tipul constituţional şi de specificul activităţii
prestate.
În poziţie normală, verticala coborâtă din centrul de greutate (axa gravitaţiei) şi axa longitudinală
a membrului inferior trec prin articulaţiile coxofemurale şi prin cele ale genunchilor.
În poziţie militară, axa centrului de gravitaţie trece înaintea articulaţiei coxofemurale, a
genunchilor şi a capetelor metatarsienelor.
În poziţie de repaus, axa centrului de gravitaţie trece înaintea articulaţiilor coxofemurale, spatele
este curbat, iar axele trunchiului şi a membrelor inferioare formează un unghi deschis anterior.
În poziţie comodă axa centrului de gravitaţie trece posterior de articulaţia coxofemurală, iar
echilibrul este susţinut de aparatul ligamentar, care suferă distensii pasive.

127
2. Poziţii cu sprijin bilateral pe faţa plantară a piciorului şi cu deplasarea părţilor corpului. Deplasarea
părţilor corpului (trunchi, membre superioare şi inferioare) determină schimbări ale poziţiei centrului de
greutate a corpului şi, în consecinţă, corpul are tendinţa de a ieşi din starea de echilibru. Păstrarea
echilibrului impune deplasarea altor părţi ale corpului prin mişcări compensatorii, a căror amplitudine este
în funcţie directă de masa părţilor deplasate şi de gradul deplasărilor inutile.
Există două poziţii:
a) înclinată cu flexie anterioară a corpului;
b) cu sprijin plantar, cu flexia trunchiului şi a gambei pe coapsă.
Poziţia înclinat prin flexia anterioară a trunchiului constă în aplecarea trunchiului şi a membrelor
superioare către un obiect aflat pe sol, în scopul ridicării acestuia. Pentru menţinerea echilibrului în
această poziţie, axa membrelor inferioare se ridică posterior împreună cu trunchiul. Extensia trunchiului
sau înclinarea laterală determină înclinarea membrelor inferioare în direcţie opusă;
Cea de-a doua poziţie - cu sprijin plantar cu flexia trunchiului şi gambei pe coapsă (poziţia pe
vine) se caracterizează prin situarea centrului de greutate la limita posterioară de susţinere a corpului, cu
ridicarea călcâielor de pe sol şi proiectarea braţelor înainte fie atingând solul, fie îmbrăţişând genunchii.
3. Poziţia ortostatică asimetrică cu sprijin unilateral (poziţia pe un singur picior). Poziţia este o poziţie
ortostatică, în care sprijinul se realizează fie pe un picior, fie pe altul. Este poziţia cea mai frecventă. Axa
longitudinală a membrului inferior de sprijin se deplasează lateral împreună cu bazinul care suferă o
mişcare de translaţie. Membrul inferior contralateral se flexează din articulaţia genunchiului, iar bazinul se
roteşte în axul vertical către membrul inferior în repaus. Coloana vertebrală, ca urmare a înclinării
bazinului, se reflectă către membrul de sprijin.
4. Poziţii ortostatice cu sprijin pe un picior cu deplasarea unor părţi ale corpului. Deplasarea membrului
inferior care nu serveşte de sprijin, determină curburi compensatorii ale coloanei vertebrale şi mişcări ale
membrelor superioare pentru redresarea centrului de greutate.
►- Poziţia şezând (aşezat) are ca suprafaţă de sprijin faţa posterioară a coapsei şi pelvisului.
Centrul de greutate este proiectat către limita posterioară a bazei de susţinere. Flexia anterioară a
trunchiului face posibilă sprijinirea mâinilor sau antebraţelor pe coapse, mărind, în acest fel, stabilitatea şi
comoditatea.
Dacă spatele este sprijinit, întreaga musculatură este relaxată şi reprezintă poziţia obişnuită de
odihnă. Dacă bazinul este înclinat posterior, lordoza lombară dispare, spatele va fi drept sau curbat în
funcţie de relaxarea muşchilor intervertebrali.
►- Poziţia clinostatică (culcat) reprezintă poziţia de sprijin fie de faţa anterioară a trunchiului şi a
membrelor inferioare în clinostatismul anterior, sau de faţa posterioară a trunchiului şi a membrelor
inferioare în clinostatismul posterior.
Analiza oricărei poziţii a corpului care poate apare în timpul muncii, trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
- descrierea înfăţişării corpului, cu menţinerea orientării axei longitudinale, a raporturilor
reciproce ale corpului şi a suprafeţei care ia contact cu planul de sprijin;
- localizarea centrului de greutate, delimitarea suprafeţei bazei de susţinere, raportul corpului faţă
de baza de susţinere, calcularea unghiului de stabilitate şi precizarea tipului de echilibru (stabil, instabil);
- analiza factorilor de perpetuare şi de menţinere a poziţiei;
- analiza critică a poziţiei, cu precizarea greşelilor şi a cauzelor generatoare, precum şi
recomandarea poziţiei corecte pentru creşterea randamentului în procesul muncii.
Adoptarea unei poziţii corecte de muncă înseamnă luarea unei poziţii cât mai aproape posibil de
poziţia naturală a corpului în repaus, adică atunci când planul longitudinal, sagital şi transversal formează
intersecţii de 90°.
Poziţia normală a corpului se caracterizează prin menţinerea echilibrului natural şi prin efectuarea
celor mai avantajoase mişcări, respectiv mişcările simetrice şi cele prin care sunt antrenate mase
musculare mici.
Criteriul determinant în stabilirea poziţiei de lucru este în majoritatea cazurilor greutatea
obiectului muncii. Când acesta este relativ uşor, până la 5-6 kg, muncitorul putând să-l mânuiască în

128
timpul prelucrării, poziţia şezând este cea mai indicată. Peste această limită, fiind necesară o forţă mai
mare, la care participă masele musculare dorsale, se impune poziţia ortostatică.
Această poziţie este mult mai obositoare decât poziţia şezând. Lucrul în picioare îngreuiază circulaţia
sângelui în tot organismul şi în special în membrele inferioare, greutatea corpului fiind repartizată pe o
suprafaţă mică, iar menţinerea echilibrului provoacă o tensiune musculară constantă şi un efort static care
creşte în funcţie de gradul de înclinaţie şi de echilibrul corpului. Totodată, această poziţie reduce
îndemânarea mâinilor şi precizia mişcărilor.

10.3 Clasele de mişcări

Principalele mişcări efectuate în timpul muncii: flexia, extensia, abducţia, adducţia, supinaţia şi
pronaţia, pot fi efectuate din diferite puncte de articulaţie ale corpului uman, iar după complexitate, după
lungimea masei musculare antrenate şi pivot se grupează în 5 categorii sau clase de mişcare, prezentate în
tabelul 10.1.
În general, clasele 1,2 şi 3 sunt efectuate prin mişcări precise, în zona normală de lucru, sunt
puţin obositoare antrenând mase musculare de lungimi reduse, şi sunt cele mai avantajoase din punct de
vedere al economiei de energie. Dar, clasele 4 şi 5 sunt din categoria mişcărilor complexe cu un mare
consum energetic, foarte obositoare, se execută lent şi imprecis şi antrenând mase musculare de lungimi
mari, deci sunt foarte obositoare. Acestea se execută, în general, în zona maximă de lucru.
Tabelul 10.1.
CLA-SA PIVOTUL DE ARTI-CULAŢIE ORGANE DE MIŞCARE

1 Încheietura degetelor Degetele (falangele)

2 Încheietura mâinii Degetele şi palma
3 Încheietura cotului Degetele, palma şi antebraţul
4 Încheietura umărului Degetele, palma, antebraţul şi braţul
5 Încheietura trunchiului Degetele, palma, antebraţul, braţul şi trunchiul

În concluzie, între clasele de mişcare, complexitatea mişcărilor şi zona de lucru există o

legătură directă.

10.4 Zona (sfera) de muncă

Zona de lucru este suprafaţa rezervată unui executant, individual sau colectiv, care
realizează aceeaşi lucrare, pentru a-şi îndeplini sarcinile de muncă.
Ea trebuie corect dimensionată, astfel încât să permită aşezarea mijloacelor de muncă şi a
obiectelor muncii necesare executantului pentru desfăşurarea activităţii cu mişcări cât mai puţin
obositoare.
Se disting următoarele zone: ►- zona de lucru în plan orizontal;
►- zona de lucru în plan vertical.
Atât zona de lucru în plan orizontal, cât şi cea în plan vertical, se compun dintr-o zona
normală şi o zonă maximă (figurile 10.1-10.5).

129
 Fig. 10.1 Zona de lucru normală în Fig. 10.2 Zona de lucru maximă în
plan orizontal [74] plan orizontal [74]
Zona de lucru normală, în plan orizontal, se obţine prin rotirea palmei şi antebraţului, în
jurul cotului, pe suprafaţa mesei de lucru. Zona de lucru maximă, în plan orizontal, se obţine prin
rotirea braţului întins, în jurul umărului pe suprafaţa mesei
de lucru.

Fig. 10.3. Determinarea limitelor tridimensionale ale zonelor

de lucru [74]

Fig. 10.4 Zone de

lucru în secţiuni
verticale 1- secţiune
frontală; 2 – secţiune sagitală; A – Zona normală; B – zona
maximă [74]

Zona de lucru normală, în plan vertical, se obţine

prin rotirea palmei şi antebraţului înainte sau lateral, în
jurul cotului aflat puţin depărtat de corp. Zona de lucru
maximă, în plan vertical, se obţine prin rotirea braţului
întins înainte sau lateral, având ca pivot umărul.
Între zona de lucru şi complexitatea mişcărilor există o legătură directă. În zona normală
se execută mişcări din categoriile I, a II-a şi a III-a, de complexitate mai redusă şi puţin
obositoare pentru executant. Desfăşurarea activităţii în zona maximă implică efectuarea de
mişcări din categoriile a IV-a şi a V-a, deosebit de complexe, care impun un consum mare de
energie şi care trebuie evitate în cadrul procesului de muncă.
Indiferent dacă munca se desfăşoară în plan orizontal sau vertical, este recomandabil să
tindem ca mişcările de muncă să fie efectuate în sfera normală. în acest scop, materialele, piesele,
butoanele spre care se întind mâinile, este recomandabil să fie plasate în interiorul sferei normale
de muncă, după criteriul frecvenţei de utilizare.
Fig. 10.5 Zonă maximă în plan vertical la lucrări
speciale a-poziţie sedentară; b-poziţie ortostatică [74]

10.5 Reguli şi principii ale economiei de mişcare

Specialiştii au constatat încă de la începutul secolului al XX-lea
legătura dintre diferite mişcări ale unui executant în procesul muncii şi
consumul energetic solicitat de aceste mişcări.
Soţii F. şi L. Gilberth au propus pentru prima dată câteva reguli
legate de economia de mişcare, astfel ca cheltuiala energetică a

130
organismului să fie cât mai redusă. Aceste prime reguli au fost completate în 1940 de R. Barnes
în lucrarea sa "Studiul mişcărilor şi a timpilor" într-un set de 22 de reguli şi principii legate de
economia mişcării.
Aceste reguli şi principii se pot grupa în trei mari categorii:
1. Reguli şi principii ale economiei mişcărilor referitoare la corpul uman;
2. Reguli şi principii ale economiei mişcărilor referitoare la amenajarea locurilor de muncă;
3. Reguli şi principii ale economiei mişcărilor referitoare la proiectarea şi construcţia
utilajelor, maşinilor, SDV-urilor.
1. Reguli şi principii ale economiei mişcărilor referitoare la corpul uman
1) Mâinile să înceapă şi să termine mişcarea în acelaşi timp. Acest principiu urmăreşte ca ambele
mâini să execute mişcarea, să fie active, înlăturând tendinţa de a executa mişcarea doar cu mâna dreaptă,
în timp ce mâna stângă ţine obiectul muncii. Aceasta deoarece deosebirea de efort dintre mâna dreaptă şi
cea stângă influenţează viteza de muncă, ritmul de muncă. Ţinerea obiectului muncii se poate efectua prin
intermediul unui dispozitiv special conceput astfel încât efortul static al mâinii stângi să poată fi înlocuit
cu efort dinamic.
2) Mâinile să efectueze simultan în sens opus mişcări simetrice. Acest principiu se bazează pe
construcţia simetrică a corpului uman şi în acest mod echilibrul corpului nu este tulburat, mişcările
efectuându-se cu viteze mari şi fiind precise. În acest mod, nici sistemul nervos coordonator al mişcărilor
şi nici segmentele antrenate în mişcare nu sunt solicitate în mod deosebit. Mişcările nesimetrice duc la
modificarea centrului de greutate al corpului provocând încordarea masei musculare sau deplasarea în
sens opus pentru a realiza echilibrul. Deşi aceste acte se produc în mod reflex ele se constituie în acte
perturbatorii influenţând negativ viteza mişcării.
3) Mişcarea mâinilor să se limiteze la clasele cele mai mici de mişcare. Implicaţiile de ordin
fiziologic se concretizează printr-un consum inutil de energie pentru mişcări din clasele mari datorită
solicitării unor mase musculare voluminoase.
4) Momentul forţei să fie folosit în folosul muncitorului şi să fie redus la minim dacă el trebuie
depăşit de efortul muncitorului. Momentul forţei reprezintă produsul dintre greutatea care se deplasează şi
viteza sa de mişcare. În munca industrială greutatea totală deplasată este, de cele mai multe ori, o sumă de
mai multe componente cum ar fi: greutatea materialului deplasat, a uneltelor, sculelor şi greutatea
corpului. Când este nevoie să se aplice o lovitură puternică materialul trebuie astfel lovit, pe cât posibil, în
momentul când se atinge cantitatea de mişcare maximă. Cantitatea de mişcare trebuie redusă la minim
când se realizează printr-un efort muscular al executantului.
5) Mişcările trebuie să fie curbe, line şi continue. Aceasta presupune evitarea mişcărilor rectilinii
cu schimbări bruşte de direcţie şi formând unghiuri ascuţite. Mişcările curbe sunt mişcări naturale ale
corpului corespunzătoare structurii sale anatomice şi corespunzătoare cu rotirea segmentelor corpului într-
un pivot sau articulaţie. În procesul muncii este de preferat o astfel de mişcare care nu solicit sistemul
nervos, ci se efectuează în mod mecanic.
6) Mişcările balistice sunt mai rapide, mai uşoare şi mai precise decât cele cu restricţii sau cele
controlate. Mişcările balistice sunt cele executate cu pivotul în articulaţia cotului sau a umărului, sunt cu
traiectorii curbe şi în această categorie se includ mult mai rar mişcările cu pivotul în articulaţia mâinii sau
a degetelor. Aceste mişcări se caracterizează prin cursul lor normal, firesc determinat de activitatea liberă
a muşchiului, care se contractă şi care nu este contracarat de muşchiul opus limitator nesolicitând efortul
de control, se execută cu viteze mari şi eficienţă economică mare.
7) Munca să fie astfel organizată încât să permită un ritm uşor şi natural. Prin ritm natural se
înţelege dispoziţia de muncă a fiecărui executant. Această dispoziţie este determinată de constituţia fizică,
caracteristici psihice şi de starea de sănătate a individului. În condiţii de deplină sănătate fiecare om
adoptă propriul ritm care îi dă senzaţia de plăcere şi confort.
8) Efectuarea mişcării în direcţia utilizării forţei de gravitaţie. Gravitaţia este una din puţinele
surse de energie care nu cost nimic, iar pentru valorificarea ei trebuie antrenat efortul muscular sau dacă

131
muncitorul execută o mişcare în sens opus ei, trebuie suplimentat acest efort fiind o mişcare obositoare şi
cu productivităţi reduse.
9) Cursivitatea naturală a mişcărilor. Mişcările succesive trebuie să fie legate astfel încât să
permită trecerea uşoară de la o mişcare la alta. Fiecare mişcare trebuie să se termine cu o poziţie care să
favorizeze începerea mişcării următoare. Acest fapt favorizează menţinerea ritmului prin evitarea
accelerărilor la sfârşitul unei mişcări urmând ca după aceea să se treacă la accelerare la începutul mişcării
următoare.
10) Fixările ochilor să fie pe cât posibil cât mai puţine şi de durate cât mai reduse. Activitatea
ochilor se intensifică în momentul în care mişcarea se execută cu reţinere pentru că nu este perfect însuşită
sau din cauza unor elemente imprevizibile. În timp, acest lucru se traduce prin oboseală şi încetinirea
mişcării următoare.
2. Reguli şi principii ale economiei mişcărilor referitoare la amenajarea locului de muncă
1) Pe masa de lucru să se menţină numai materialele şi sculele de care este nevoie pentru
lucrarea respectivă şi în ziua respectivă.
2) Sculele, materialele să aibă un loc defint şi permanent. Acest principiu duce la formarea
obişnuinţelor de a pune materialele la loc automat, imediat fără controlul mintal sau vizual.
3) Materialele, sculele şi verificatoarele să fie plasate aproape de punctul de utilizare. Aşezarea
corectă a acestora este în faţa executantului în zona normală de lucru pentru a putea fi folosite mişcările
din clasele 1-3.
4) Cutiile şi containerele din care se alimentează să ofere materialele aproape de punctul de
utilizare şi prin folosirea gravitaţiei. Folosirea gravitaţiei presupune proiectarea unor cutii sau containere
cu fund înclinat astfel încât conţinutul lor să alunece spre partea inferioară de unde orice piesă să poată fi
apucată cu uşurinţă .
5) Degajarea locului de muncă de materiale şi semifabricate să se facă oriunde este posibil prin
cădere liberă. Aplicarea acestui principiu urmăreşte eliberarea mâinilor de activitatea de degajare, ele
putând începe ciclul următor fără întrerupere şi menţinând ritmul de muncă.
6) Materialele şi sculele să fie astfel plasate încât să permită cea mai bună succesiune a
mişcărilor. Acest principiu urmăreşte eliminarea mişcărilor în gol.
7) Să se asigure condiţiile corespunzătoare de lucru.
8) Înălţimea locului de muncă şi a scaunului să fie astfel stabilită încât alternarea poziţiei
ortostatice cu cea şezând să fie uşor de executat. Această alternare permite odihna grupelor de muşchi
care sunt solicitaţi şi îmbunătăţirea circulaţiei sanguine. Oricare din cele două poziţii dacă este adoptată
pe un timp îndelungat devine obositoare. Alternarea permite menţinerea sănătăţii şi a ritmului de muncă.
9) Să se asigure fiecărui muncitor un scaun ergonomic şi cu o înălţime care să îi permită o
poziţie corectă în scaun. Scaunul este elementul component al confortului în muncă. Când executantul
foloseşte un scaun această schimbare a poziţiei ortostatice în şezând trebuie să ducă la o creştere a
gradului de confort şi nu trebuie să aducă în sfera conştientului preocupări care să îi distragă atenţia.
Preocupările pot fi: căutarea scaunului, păstrarea echilibrului. Poziţia corectă şezând se menţine prin
poziţia corpului drept între şold şi gât nepermiţându-i să se flexeze sau să se încline din mijloc. Dacă
există posibilitatea de sprijinire a spatelui, aceasta este de preferat deoarece se reduce oboseala. Orice
poziţie care permite înclinarea coloanei vertebrale diminuează vitalitatea individului prin diminuarea
mişcării sângelui.
3. Reguli şi principii ale economiei mişcărilor referitoare la proiectarea şi construcţia utilajelor,
maşinilor, SDV-urilor
1) Mâinile să fie degajate de orice activitate care ar putea fi efectuată de un dispozitiv, care ar
putea fi acţionat cu piciorul.
2) Două sau mai multe scule să fie combinate ori de câte ori este posibil.
3) Sculele şi materialele să fie prepoziţionate ori de câte ori este posibil.
4) În cazul în care fiecare deget execută o mişcare, sarcina să fie repartizată corespunzător
capacităţii specifice.

132
 5) Pârghiile, manivelele şi roţile de mână să fie astfel amplasate în poziţii în care muncitorul le
poate manipula cu o schimbare cât mai mică a poziţiei corpului.

133