UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.

5
NOILE EDUCAȚII

1. Educaţia şi problemele lumii contemporane

Lumea contemporană este străbătută de schimbări rapide, care reorganizează într-un

mod nou domeniile realităţii naturale şi sociale.
Asistăm la o dezvoltare rapidă a ştiinţei şi tehnologiei, înregistrăm o explozie
informaţională fără precedent, o creştere demografică galopantă în unele ţări, dar şi o
deteriorare a atmosferei, un caracter limitat al resurselor naturale sau accentuarea fenomenelor
de sărăcie, foame, şomaj, conflicte între naţiuni etc.
Acestea sunt câteva dintre problemele care au generat un nou concept şi anume cel de
„problematică a lumii contemporane”, care s-a impus şi este folosit azi în mod obişnuit.
Caracterul social-istoric, precum şi cel prospectiv al educaţiei fac ca aceasta să se
adapteze şi să răspundă noilor deziderate ale epocii. În acest context, şcoala, ca principal
factor educativ, trebuie să formeze la tineri spiritul critic, capacitatea de a înţelege şi răspunde
adecvat diferitelor provocări din partea societăţii, de a deveni factorii propriei formări, de a fi
capabili să se adapteze permanent noilor condiţii, de a asimila adevărurile noi prin efort
propriu pe baza propriilor judecăţi şi responsabilităţi viitoare.
Şcoala contemporană trebuie să răspundă problemelor globale, interdisciplinare, presante
şi de anvergură cuprinse în conceptul de „problematică a lumii contemporane” prin noi forme de
conţinuturi introduse în planurile şcolare sau universitare. Acestea se pot realiza prin
introducerea unor discipline sau module, sau chiar tipuri noi de educaţie, cum ar fi: educaţia
ecologică, educaţia pentru schimbare, participare şi democraţie, educaţia pentru tehnologie şi
progres, educaţia pentru mass-media, educaţia pentru pace şi cooperare, educaţia demografică,
educaţia sanitară modernă (în care se pot incorpora educaţia alimentară şi cea sexuală),
educaţia economică, educaţia timpului liber, educaţia multiculturală etc. Se constată
deschiderea faţă de problematica lumii contemporane, precum şi creşterea acestei deschideri .
„Noile educaţii” adoptate în programele şi recomandările UNESCO, adoptate în cele
peste 160 de state membre şi în dicţionarele sau glosarele internaţionale, începând cu „anii
”80 sunt :
 Educaţia ecologică / educaţia relativă la mediu
 Educaţia pentru bună înţelegere şi pace
  Educaţia pentru participare şi democraţie
 Educaţia demografică / educaţia în materie de populaţie
 Educaţia pentru o nouă ordine internaţională
 Educaţia pentru comunicare şi mass-media
 Educaţia pentru schimbare şi dezvoltare
 Educaţia nutriţională
 Educaţia casnică modernă
 Educaţia pentru timpul liber.
Treptat o dată cu amplificarea unor probleme la nivel global şi cu apariţia altor
provocări şi imperative majore conceptul de „noile educaţii” a fost extins şi la alte
dimensiuni:
 Educaţia axiologică
 Educaţia anteprenorială
 Educaţia pentru creativitate
 Educaţia pentru toleranţă
 Educaţia pentru sănătate
 Educaţia pentru adaptarea la situaţii de urgenţă, calamitate
 Educaţia civică
Se prefigurează în viitor noi şi noi educaţii cum ar fi educaţia pentru comunicare
extrasenzorială etc.
Vom analiza în continuare câteva dintre „Noile educaţii” (educaţia ecologică, educaţia
interculturală, educaţia pentru sănătate, educaţia pentru pace şi democraţie) şi modalităţile de
abordare a acestora în procesul de învăţământ.

 EDUCAŢIA ECOLOGICĂ

Educaţia ecologică, eco-civică, ambientală, realizează legătura între ştiinţele educaţiei

şi ştiinţele naturii. Ea ilustrează tendinţa actuală de deschidere a ştiinţelor educaţiei spre
celelalte ştiinţe, precum şi realizarea unei conexiuni generale a ştiinţelor.
V. Cristea şi colab. (1996) arată că educaţia ecologică:
 „ trebuie să fie un proces activ, continuu, desfăşurat la scară globală şi în toate
mediile, clasele şi categoriile sociale;
 ea trebuie să fie o educaţie despre mediu, prin mediu şi în mediu;
  educatorul trebuie să aibă solide şi actuale cunoştinţe de specialitate, să
stăpândească foarte bine procedeele pedagogice şi să cunoască psihologia grupului cu care
lucrează;
 mijloacele şi formele utilizate trebuie să fie selectate, să fie atractive, sugestive,
actuale” .
Educaţia ecologică este o formă a educaţiei care printr-un sistem de acţiuni specifice,
asigură formarea unei conştiinţe ecologice şi a unui comportament ecologic.
Beneficiile introducerii educaţiei ecologice în şcoală, indiferent de modalitatea de
aplicare aleasă, sunt evidente, atât pentru profesori, cât şi pentru elevi, deoarece educaţia
ecologică presupune mai multe avantaje:
 Prezintă caracter de atractivitate pentru elevi, implicând aspecte actuale, critice,
relevante;
 Permite o abordare interdisciplinară, ca şi îmbinarea tratării sectoriale a
problemelor (pe discipline cum ar fi: biologie, chimie, geografie) cu cea holistă;
 Stimulează desfăşurarea lucrului în echipă;
 Contribuie la dezvoltarea creativităţii şi gândirii (prin identificarea şi rezolvarea
problemelor);
 Încurajează participarea la acţiuni sociale, civice concrete şi luarea deciziilor în
funcţie de valori morale conceptualizate.
Pornind de la recomandările Conferinţei de la Tbilisi, obiectivele educaţiei ecologice
în şcoală pot fi structurate astfel:
 Sensibilizarea faţă de natură şi creşterea responsabilităţii la problemele de mediu
prin informarea opiniei publice;
 Cunoaşterea aprofundată a aspectelor esenţiale ale mediului în totalitatea sa
(natural, construit, tehnologic);
 Formarea de priceperi şi deprinderi de observare, experimentare şi cercetare;
 Formarea unei etici ecologiste (atitudini, principii, convingeri);
 Crearea de noi comportamente individuale, grupale şi sociale care să reflecte
preocuparea faţă de menţinerea calităţii mediului şi capacitatea de acţiune directă, concretă în
luarea deciziilor cu impact asupra mediului.
În şcoală abordarea educaţiei ecologice prezintă anumite particularităţi metodologice.
Schema logică de abordare a educaţiei ecologice prezintă următoarele etape (fig. 1)
  Perceperea şi observarea naturii
 Definirea senzaţiilor şi sentimentelor
dobândite în urma perceperii mediului asigură adoptarea comportamentului
înconjurător ecologic
 Implicarea personală
 Asumarea responsabilităţii

 Alcătuirea unei strategii de acţiune trecerea spre acţiunea concretă

Figura 1. Etape ale formării comportamentului ecologic

Începând chiar cu ciclul primar se pot utiliza diferite tipuri de activităţi alternative
privind educaţia ecologică. Astfel de activităţi urmăresc:
 sensibilizarea - prin lecturi: „Gândăcelul” de Elena Farago; „Legendele faunei”;
„Legendele florei”; „Scrisoare din Delta Dunării” de Mihai Platon;
 identificarea (roci, plante, animale, etc.);
 percepţia (zgomote, culori etc.);
 observarea: liberă şi cu temă;
 explorarea mediului natural din zonă
 măsurarea (temperatură; nebulozitate; viteza vântului etc.);
 informarea;
 documentarea;
 vizionarea unor filme documentare („Migraţia păsărilor”);
 colectarea de materiale din natură (frunze, scoici, ramuri, stuf, mâţişori de primăvară);
 întâlnirile cu agenţii ecologi, observatori meteo, silvicultori, pescari în vederea
documentării şi a orientării profesionale;
 lucrul pe grupe (activităţi de plantare şi îngrijire a pomilor);
 activităţile cu întreaga clasă;
 jocurile de rol (anotimpuri, relaţii om-natură, „În poiană”, „La pescuit”);
 panoul pentru întrebări (formularea de întrebări care să genereze ipoteze verificabile
experimental);
 rezolvarea de rebusuri vizând: procese de întreţinere a vieţii, aspecte ale vremii, surse de
poluare etc.
 amenajarea de miniparcuri şi spaţii verzi;
 vizitele, excursiile, drumeţiile;
 îngrijirea unor animale sălbatice (întâlnite în excursii, drumeţii);
 concursurile de pescuit în perioade admise;
 acţiunile de igienizare a clasei, şcolilor, împrejurimilor.
În gimnaziu şi liceu de asemenea se pot utiliza diferite tipuri de joc (carnaval,
concurs, de construcţii, de cuvinte, cu desene, de dezvoltare a simţurilor, de dramatizare,
mimă, travestire, de enigmistică, ghicitori, îndemânare şi abilitate, mişcare în natură, de
perspicacitate, logică, isteţime, ştiinţifice,umoristice), observaţii în teren, metode alternative
de evaluare etc.
În cadrul observaţiilor de teren, elevii pot întocmi fişe de observaţie, iar în cadrul
metodelor alternative de evaluare pot fi amintite: fişe de evaluare/autoevaluare, liste de
control/verificare, scări de evaluare, investigaţie, proiect, referat, eseu, portofoliu.
Rezultă din cele prezentate că şcoala trebuie să se implice mai mult în educaţia
ecologică. Acumulările realizate la vârsta şcolară nu trebuie să fie numai de ordin cantitativ,
ci trebuie să conducă la asumarea unor roluri şi responsabilităţi. La orice nivel al şcolarităţii,
educatorii ar trebui să se axeze pe dezvoltarea facultăţilor afective mai întâi şi apoi să
supraliciteze valenţele cognitive. Ei ar trebui să dea elevilor ocazia de a explora mediul
înconjurător în imediata apropiere a şcolii şi să le mobilizeze în acest sens toate simţurile.

 EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE

Dreptul la sănătate este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Conform
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, sănătatea individului este definită drept „o stare de bine
fizică, mentală şi socială şi nu doar absenţa bolii sau a infirmităţii”. De aceea, din perspectivă
publică, sănătatea constituie unul dintre obiectivele cele mai vizate de politicile şi strategiile
guvernamentale din întreaga lume.
Una dintre principalele căi de promovare a cunoştinţelor corecte privind sănătatea şi
formarea unor atitudini şi deprinderi indispensabile unui comportament corect şi sănătos este
educaţia pentru sănătate în şcoală. În multe ţări, aceasta este disciplină obligatorie în şcoli
începând chiar din clasa I.
Şi în ţara noastră a fost iniţiat un program naţional intitulat „ Educaţia pentru sănătate
în şcoala românească”, adresat cadrelor didactice, elevilor, părinţilor acestora şi întregii
comunităţii. Au fost elaborate oferte de curriculum şcolar de „ educaţie pentru sănătate” ca
disciplină opţională, cu următoarele obiective:
 educarea populaţiei şcolare pentru un stil de viaţă sănătos şi, în mod indirect, educaţia
adulţilor;
 accesul la o informaţie corectă, avizată, atât în mediul urban, cât şi în cel rural;
 diminuarea numărului de îmbolnăviri şi reducerea comportamentelor cu risc pentru
sănătate;
 creşterea calităţii actului medical.
Programul naţional „Educaţia pentru sănătate în şcoala românească” oferă în ansamblul
său dezvoltarea componentei de educaţie pentru sănătate, atât în cadrul unui curriculum, cât şi
ca activităţi extracurriculare şi extraşcolare. Elaborarea curriculum-ului de educaţie pentru
sănătate a urmărit totodată adecvarea acestuia la contextul sociocultural naţional, racordarea
lui la evoluţiile înregistrate în plan internaţional, coerenţa manifestată în relaţia dintre
curriculum şi finalităţile sistemului de învăţământ, pertinenţa curriculum-ului şi transparenţa
acestuia în raport cu obiectivele educaţionale şi articularea optimă a fazelor procesului
curricular în ansamblul său (proiectare, elaborare, aplicare, revizuire).
Curriculum-ul de educaţie pentru sănătate poate fi elaborat în variantă modulară.
Orice organizare modulară oferă o bază flexibilă pentru aplicarea educaţiei pentru
sănătate în cadrul orelor de curriculum la decizia şcolii.
Pentru învăţământul liceal programele conţin:
- competenţe generale;
- valori şi atitudini;
- competenţe specifice şi conţinuturi;
- modalităţi de adaptare şi selectare a competenţelor şi a conţinuturilor la nivelul fiecărei
clase;
- sugestii metodologice şi de evaluare formativă.
Astfel structurate programele permit profesorilor selecţia şi adaptarea conţinuturilor
propuse în funcţie de achiziţiile elevilor, dar şi de alţi factori cum ar fi caracteristicile grupului
de elevi (vârstă, mediu social şi şcolar), resursele didactice disponibile etc. Unele teme
(prevenirea transmiterii HIV/SIDA) pot fi abordate în legătură cu anumite capitole de
legislaţie, igienă, sănătate mintală, prevenire a consumului de substanţe toxice, violenţă etc.
  EDUCAŢIA INTERCULTURALĂ

Astăzi în lumea contemporană, în condiţiile creşterii contactelor, a interacţiunilor,

indivizii şi societatea, în general, acordă o atenţie tot mai mare dimensiunii culturale a
existenţei. În aceste condiţii, educaţia interculturală urmăreşte două categorii de obiective:
 Primul se referă la păstrarea diversităţii culturale a populaţiei şcolare care vizează
pe de-o parte adaptarea educabilului la mediul său propriu, la cultura sa particulară, iar pe de
altă parte adaptarea la mediu în condiţiile de coexistenţă a mai multor grupuri culturale;
 Al doilea obiectiv defineşte specificitatea educaţiei interculturale prin aceea că ea
promovează interacţiunea culturală, cultura conjugată. Ca instrument de transmitere a
moştenirii culturale acest tip de educaţie îşi propune să evidenţieze toate culturile, în
diferenţele lor specifice cu bogăţiile lor indispensabile.
Cele două categorii de obiective pot conduce la formarea unor atitudini, conduite,
comportamente interculturale cum ar fi : deschiderea spre alte culturi, atitudinea de a
percepe pozitiv ceea ce nu este al nostru, atitudinea favorabilă de a explora moduri
existenţiale diferite în vederea deschiderii către alţii, performanţa de a cuceri identităţi mai
largi, mai globale precum cea de cetăţean european, cetăţean al lumii fără însă a renunţa la
propriile noastre identităţi, capacitatea de a recunoaşte, de a relativiza propriile repere etno-
socio-centriste fără a le renega dar şi fără a le transforma în ceva absolut.
Educaţia interculturală în şcoală presupune parcurgerea a două etape:
 Formarea capacităţii de a recunoaşte inegalitatea, prejudecăţile, injusteţea,
rasismul etc.;
 Dobândirea de cunoştinţe, abilităţi care îi vor ajuta să înfrunte şi să schimbe
asemenea mecanisme.
Educaţia interculturală presupune, deci, o nouă manieră de concepere şi implementare
a curriculum-ului şcolar şi o nouă atitudine relaţională între profesori – elevi - părinţi,
deschizăndu-se noi căi de manifestare a diversităţii şi diferenţelor prin cultivarea unor
atitudini şi comportamente de respect şi de acceptare a diversităţii.
Problema comunicării interculturale în învăţământ conduce la soluţionarea unor
probleme cum ar fi : perceperea de către profesori a diferenţelor culturale, adaptarea de către
aceştia a stilului comunicativ la profilul cultural al elevilor, înţelegerea şi valorificarea
potenţialelor culturale diferite ale elevilor şi contribuţia lor ( a profesorilor), precum şi a
elevilor şi părinţilor la dezamorsarea unor tensiuni interculturale. Pentru rezolvarea acestor
probleme, educaţia interculturală reprezintă o pistă de importanţă primordială.
 Planul de învăţământ ca şi programele analitice ar trebui să fie structurate astfel încât
să formeze la elevi o conştiinţă europeană şi universală; încă din clasele primare este de dorit
să se cultive respectul şi solidaritatea faţă de cultura altor popoare. Pentru aceasta câteva
valori-cheie trebuie să-şi facă loc în programele şcolare şi în procesul de învăţământ: aspiraţia
către democraţie, respectul drepturilor omului, respectul drepturilor copilului, justiţia socială,
echilibrul ecologic, toleranţa şi pacea, tradiţiile culturale etc.
Formele de realizare a educaţiei interculturale sunt aceleaşi cu cele ale oricărui tip de
educaţie: educaţie formală, activităţi nonformale, influenţe informale exercitate în afara
perimetrului şcolar.
Metodologia educaţiei interculturale este cea a unei pedagogii active şi participative
care să solicite interesul şi creativitatea elevilor şi care să le permită să se exprime, să
comunice şi să colaboreze cât mai bine. La acestea se pot adăuga şi alte tipuri de activităţi:
realizarea de proiecte, anchete prin interviuri, jurnale de clasă, jocuri de rol, povestiri, recitări
de poezii, studii de caz, dezbateri asupra unor probleme, exerciţii de reflecţie critică şi
constructivă etc.
În concluzie, trebuie să spunem că munca efectuată în spiritul educaţiei interculturale
trebuie şi evaluată. În evaluare se va pune accent atât pe calitatea mijloacelor sau activităţilor
realizate, cât şi pe calitatea raporturilor a căror dezvoltare o permit aceste mijloace şi activităţi
şi eficacitatea utilizării lor.

 EDUCAŢIA PENTRU PARTICIPARE ŞI DEMOCRAŢIE

Scopul acestui tip de educaţie este de a promova, consolida şi proteja cultura

democratică a drepturilor şi responsabilităţilor care reprezintă drumul către acţiunea
voluntară, eficientă şi susţinută a cetăţenilor; deci, ea se leagă de cunoştinţele fiecăruia şi
angajamentul faţă de valorile democratice împărtăşite, dar şi de instituţiile democratice care
garantează protejarea şi îmbunătăţirea acestor valori.
Aptitudinile create prin educaţia pentru participare şi democraţie sunt : aptitudini
legate de gândirea critică şi argumentare; aptitudini creative şi productive; aptitudini pentru
soluţionarea problemelor; aptitudini de apreciere şi evaluare; aptitudini necesare pentru
aplicarea cunoştinţelor; aptitudini de gândire etică. Sunt de asemenea şi anumite aptitudini
specifice legate de comportamentul social: aptitudini pentru participare; aptitudini de muncă
în echipă şi cooperare; aptitudini de dezbatere, negociere şi compromis; aptitudini legate de
interculturalitate; aptitudini de mediere şi facilitare; aptitudini de prevenirea şi rezolvare a
conflictelor; aptitudini de conducere democratică; aptitudini pentru lobby.
În ceea ce priveşte metodologia educaţiei pentru participare şi democraţie, aceasta
urmăreşte: interdependenţa dintre obiective, conţinuturi şi demersul metodologic al acestui
tip de educaţie. Acesta din urmă implică luarea în considerare a unei varietăţi de factori
condiţionali şi de anumite variabile.
Factorii condiţionali sunt:
- grupa de vârstă a celor care învaţă;
- capacităţile individuale de învăţare;
- mediul de provenienţă socio-economic a celor care învaţă;
- cunoştinţele deja acumulate;
- experienţele legate de socializare.
Variabilele de care trebuie să ţinem seama sunt:
- nivelul interesului în privinţa educaţiei pentru democraţie;
- motivaţia;
- nevoile;
- perspectivele sociale (climatul social în mediul de studiu, şansele de viitor în viaţă);
- experienţele sociale şi de comunicare;
- bariere apărute în calea studiului.

BIBLIOGRAFIE

1. Cojocaru, Venera Mihaela, Educaţia pentru schimbare şi creativitate, Editura Didactică

şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2003
2. Cristea, V., Denayer, S., Herremans, J.,-P., Goia, Irina, Ocrotirea naturii şi protecţia
mediului în România, Editura Cluj Univ. Press, Cluj-Napoca, 1996
3. Dasen, P., Fundamentele ştiinţifice ale unei pedagogii interculturale în Dasen P.,
Perrgaux C., Rey M., „Educaţia interculturală”, Editura Polirom, Iaşi, 1999
4. Delors, J., (coord.), Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei
Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi,2000
5. Dinu, V., Mediul înconjurător în viaţa omenirii contemporane, Editura Ceres, 1988
6. Durkheim, E., Educaţie şi ecologie, Editura literară, Bucureşti, 1974
 ☺ Aplicații

1. Argumentaţi necesitatea studierii noilor educaţii de către elevi

.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................
2. Formulați alte trei ”noi educații” în măsura în care realitatea permite așa ceva. Notați-le
în spațiul următor.
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
3. Întocmiţi o listă de teme referitoare la marile probleme ale lumii contemporane pe care le
puteţi aborda în cadrul lecţiilor de specialitate.
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
4. Prezentați importanța educației pentru sănătate în dezvoltarea personalității
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
5. Comentați, în scris, citatul următor: ”Protejând mediul, omul se salvează pe sine”
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................