Acropole (gr. âxpoitoXig, -ewg; lat. arx, arcis).

In lumea greacă, termenul, în sens propriu,

desemnează partea mai înaltă a oraşului, situată în vîrful unei coline şi deosebită de restul aşezării, care
se în¬tinde pe pantele aceleiaşi coline sau în cîmpia de la poale. Dacă în epoca mice-niană acropolele
sînt înconjurate de ziduri de apărare, adăpostind palatul stăpînului, în epoca următoare, şi mai cu seamă
în cea clasică, ele devin locul sacru prin exce¬lenţă, iar templele înlocuiesc palatul res¬pectiv. Numai în
anumite cazuri, de pildă la Pergam, templele şi palatul seniorial con¬vieţuiesc pe acropole în epoca
elenistică. Acropolele prin antonomază sînt cele de la Atena: aici se concentrează cele mai vechi şi mai
înrădăcinate culte ale cetăţii, şi tot aici se desfăşoară principalele povestiri mitice. La ele se putea ajunge
parcurgînd Calea Sacră, pe care se desfăşura proce¬siunea serbărilor panatenee, şi trecînd de Propilee,
marea poartă monumentală ridi¬cată în epoca lui Pericle. Aici se ridicau marea statuie a Atenei
Promahos, sculp¬tată de Fidias în amintirea victoriei asupra perşilor, şi principalele edificii sacre ale
cetăţii, fiecare fiind legat de culte şi mituri particulare. Partenonul, marele templu doric, opera lui Ictinos
şi Calicrat, împo¬dobit cu splendidele sculpturi ale lui Fidias, era închinat zeiţei Atena Partenos, zeiţa
fecioară în cinstea căreia se celebrau serbările panatenee. Dar, cu mult înainte de ridicarea Partenonului
lui Pericle, Atena îşi avea aici locul de cult, aşa cum dove¬desc rămăşiţele unor temple mai vechi.
Erehteionul, templul caracteristic cu plani¬metria sa elaborată şi cu originalul elevat, caracterizat prin
prezenţa cariatidelor, era sediul unor culte de origine străveche: cu¬prindea altare destinate venerării
Atenei, a lui Poseidon şi a vechilor regi ai Atenei, Cecrops şi Erehteu; de la acesta din urmă, considerat a
fi ocrotitorul acropolelor, îi provenea şi numele (vezi EREHTEU). Mai precis, Tribuna cariatidelor
conducea către mormîntul lui Cecrops. în apropiere se înălţa măslinul sacru plantat în amintirea celui pe
care Atena îl făcuse să răsară în timpul întrecerii cu Poseidon pentru stă-pînirea Aticii, întrecere din care
a ieşit învingătoare (vezi ATENA). în interiorul tem¬plului era venerată o statuie străveche a Atenei
Polias, despre care se credea că ar fi coborît din cer. Se spunea că, pe terasa pe care astăzi se înalţă
micul templu al Atenei Nike, regele atenian Egeu rămă¬sese să scruteze marea în aşteptarea întoarcerii
fiului său Tezeu din misiunea împotriva Minotaurului şi că de pe aceeaşi stîncă bătrînul rege se aruncase
în mare, crezînd, în mod greşit, că fiul său fusese ucis în această încercare (vezi TEZEU, EGEU). Menirea
sacră a zonei acropolei ateniene în vremurile străvechi este atestată de im¬portante mărturii
arheologice care docu¬mentează prezenţa unor edificii de cult ce au precedat restaurările din epoca lui
Pericle, mai ales numeroasele statui de copii şi copile (în limba greacă kouroi şi korai), plasate, probabil,
ca ex voto oferite zeilor pe întreaga colină.

O tipologie similară cu cea a acropolei greceşti poate fi întîlnită în epoca fierului în Italia, mai ales în
cetăţile fortificate din Latium (Alatri, Ferentino, Norba, Palestrina) şi în Etruria, unde nu lipsesc exemple
pentru un tip de acropole sau de arx, colină cu temple şi destinaţie religi¬oasă (Marzabotto). La Roma, în
izvoarele literare, termenul arx desemnează partea cea mai înaltă a colinei capitoline, fundalul a
numeroase mituri legate de originea ce¬tăţii.