Adoratio.

Cu acest termen (din latinescul ad os, literal „la gură") era desemnat în
religia romană gestul de adoraţie împlinit prin înclinarea uşoară a corpului în faţă,
flectînd uşor genunchii, atingînd cu mîna dreaptă obiectul de adoraţie (care putea
fi o statuie, un altar sau altceva) şi ducînd la gură (ad os) mîna stingă. Gestul de
ado¬raţie, răspîndit la curţile orientale (mai ales la cea persană), faţă de suveran,
a fost adus la curţile occidentale de către Alexandru cel Mare, care 1-a lăsat
moşte¬nire suveranilor elenistici (vezi şi ADULATIO). La Roma, adorarea
împăratului a fost intro¬dusă în mod oficial la curtea lui Diocleţian şi s-a menţinut
pînă în epoca bizantină, păs-trînd întotdeauna un pronunţat caracter religios,
subliniat şi de ritualul ce preceda apariţia suveranului dinaintea supuşilor, pentru
a primi omagiul acestora.

Adranos (gr. 'ASpavoţ, -ou). Zeitate din ve¬chea Sicilie, venerată de indigeni într-
un sanctuar celebru în apropierea căruia, potrivit mărturiei lui Diodor din Sicilia,
Dionysios I a întemeiat, lîngă Etna, ceta¬tea care şi-a luat numele de la cel al
zeului. Animalul sacru al lui Adranos era cîinele, de aceea în sanctuarul său erau
crescuţi foarte mulţi cîini.