CARCATERIZARE – OTILIA MARCULESCU - ,,ENIGMA OTILIEI’’

Introducere

Romanul „Enigma Otiliei”, de George Călinescu, a apărut în anul 1938, variant iniţială
fiind conceputa in doua volume cu titlul “Părinţii Otiliei”.

Otilia este personaj eponim, deoarece numele său apare şi în titlu, chiar şi în forma iniţială
a acestuia, cum intenţionase Călinescu să-şi intituleze romanul. Este un personaj tridimensional
sau rotund, deoarece are un caracter complex, evoluează pe parcursul acţiunii, iar uneori este
surprinzător şi contradictoriu.

Statutul psihologic al Otiliei Marculescu este marcat de faptul ca, inca de la o varsta
frageda, ramane orfana. Obisnuita cu luxul si rasfatata cand mama ei traia, odata ajunsa sub
tutela tatalui sau vitreg, Costache Giurgiuveanu , copila incepe sa invete ce inseamna
singuratatea si rautatea celor din jur. In plus, caracterul sau enigmatic provine tocmai din trecerea
foarte rapida de la gesture ce ii reflecta maturitatea la o atitudine copilaroasa.

Viziunea despre lume a autorului se reflecta si la nivelul statului moral al personajului.

Ideea transmisa de text este aceea ca individual este influentat de mediul in care traieste si se
formeaza. In acest sens, Otilia s-a dovedit, prin intregul sau comportament, a fi un personaj cu o
existenta inscrisa in sfera moralului. Informatiile pe care naratorul le ofera in epilog releva
modul in care persoanlitatea acesteia reflecta mediul in care s-a format.

Inconsecventa, atât la nivel psihologic și comportamental, devine principala trăsătură de

caracter a personajului feminin. O prima secvență narativă semnificativă în acest sens poate fi
considerată aceea în care Felix și Otilia se află în vacanță în Câmpia Bărăganului, la moșia lui
Pascalopol. Este momentul în care tânărului declara fetei dragostea lui sinceră. rRaspunsul
Otiliei se constituie însă o formă de autocaracterizare, ce ii releva tocmai această inconsecvență
ce o caracterizează: ,, Ce tânăr de vârsta mea crezi ca m-ar putea iubi pe mine așa cum sunt?
Sunt foarte capricioasă: vreau să fiu libera! Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede
și sufăr când sunt contrariată''.

Finalul romanului se constituie intr-o altă secvență narativă relevantă pentru trăsătură de
caracter definitorie a personajului. În noaptea de dinaintea plecării cu pascalopol la Paris, Otilia
se furișează în camera lui Felix, cerându-i permisiunea de a înnopta alături de el. Cei doi poartă o
discuție lungă despre dragoste, căsnicie, despre viitor, Otilia declarandu-i dragostea. A doua zi
dimineață , tânărul descoperă ca patul în care a adormit Otilia este gol.

Titlul initial, "Parintii Otiliei ", reflecta tema paternitatii, intalnita si la Balzac in romanele
"Eugenie Grandet" şi " Pere Goriot", si ilustreaza ideea ca aproape toate personajele cartii pot fi
considerate parinti ai orfanilor Felix si Otilia, deoarece se intereseaza de viitorul lor, insa , in
mod diferit, sincer sau malitios. Schimbat in "Enigma Otiliei", titlul evidentiaza tehnica
reflectarii poliedrice, prin care se caracterizeaza personajul principal feminin, devenit personaj
eponim. Tehnica pluriperspectvismului are un rol important in descrierea Otliei, fiecare personaj
vazand-o intr-un mod diferit. Mos Costache o iubeste pe “fe-fetita mea”, el fiind “papa” care
primeste de la ea un strop de voiniciune, tinerete si lumina. Pentru Felix, Otilia este o fata
deosebita, admirabila, pe care o iubeste, dar a carui comportament merge dincolo de puterea sa
de intelege. Pascalopol vede in Otilia o “mare strensarita”, “un temperament de artista, femeie in
devenire”. In ochii rai ai Aglaei, Otilia este o amenintare la averea lui Costache si o considera o
“usuratica” . Din punctul de vedere al lui Stanica Ratiu, Otilia este ,,fata delicioasa’’ si ,,sireata’’.

Conflictul exterior  este declansat de mostenirea lui mos Costache, a carui avere se cuvine
fiicei sale vitrege, Otilia Marculescu, dar care este vanata de claul Tulea si de ginerele sotilor
Tulea, Stanica Ratiu. Un conflictul interior ii apartine lui Felix care nu o poate înţelege pe femeia
iubită, iar un al doilea îi aparţine moşierului Pascalopol care nu isi poate da seama daca iubirea
lui pentru Otilia este una paterna sau una erotica. La început, el insista ca Otilia ii este ca o fiica
si ca singura lui fericire este de a-i face cadouri si de a o rasfata ulterior, insa,  ii devine sot si
descopera ca Otilia nu mai este o fetita, ci o femeie de care este interesat. Un alt conflict este
reprezentat de Otilia care are de ales între iubirea ideala despre care vorbeste Felix si viața lipsita
de orice grijă, reprezentata de Pascalopol. Ea incearca sa isi motiveze hotararea de a fugi la Paris
si de a se căsători cu mosierul ca pe un gest de altruism. În scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix,
dupa despartire, încearca sa-l convinga de faptul ca parasindu-l i-a făcut un bine.

În concluzie, datorită elementelor prezentate ulterior, „Enigma Otiliei” de George

Călinescu întruneşte toate notele definitorii ale unui roman realist de factură balzaciană prin
prezentarea critică a  unor aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea, prin motivul
paternităţii şi cel al moştenirii.