Meșterul Manole, de L.

Blaga( comentariu literar)

Scrisă în 1927, „ Meșterul Manole” este o dramă mitică, expresionistă și de idei,

prin modul în care valorifică mitul jertfei pentru creație căruia dramaturgul îi conferă
conotații filozofice și estetice.
Tema textului este destinul tragic al creatorului, al artistului însetat de frumos și
stăpânit de patima creației. Influența expresionistă reiese din valorificarea originală a
unor mituri și credințe străvechi, personajele cu valoare de simbol, plasarea faptelor în
atemporalitate, limbajul metaforic. Drama reia mitul folcloric al jertfei pentru creație
întâlnit la toate popoarele balcanice, însă dramaturgul realizează aici o operă modernă cu
accentul pus pe tema cunoașterii și a sensurilor operei de artă. Drama e alcătuită din cinci
acte și dezvăluie treptat frământările interioare ale personajului principal mistuit de focul
creației. Reperele spațio-temporale sunt vag precizate, deoarece acțiunea e fixată în
atemporalitate, într-un timp îndepărtat și un spațiu mitic, românesc, ca în balada populară
„Monastirea Argeșului” :„ Pe Argeș în jos. Timp mitic românesc.”
Două personaje reprezentative pentru tema și viziunea dramaturgului despre lume
sunt Manole și soția sa, Mira. Manole e prezentat în ipostaza creatorului de artă, un
„martir” al frumosului, deoarece pentru el creația înseamnă patimă și mistuire. Portetul
lui reiese mai mult din frământările interioare. Pe de altă parte, Mira este soția lui
Manole, un personaj lipsit de individualitate psihologică, mai mult un personaj simbol
raportat la conflictul interior al dramei. Ea devine în text un simbol al vieții, al frumuseții,
al optimismului. Pentru Manole, Mira e sensul propriei existențe :„ Tu ești începutul și
sfârșitul.” Numele ei provine din slavonescul„ lume”, dar și „ pace”.
Titlul dramei conține numele personajului principal și statutul acestuia, de creator
de frumos, al cărui destin stă sub semnul tragicului.
Personajul central al dramei de idei este Manole, la care se raportează toate
celelalte personaje. Portretul fizic al lui Manole este foarte sumar schițat, dar trăsăturile
morale sunt bine puse în evidență atât prin mijloace de caracterizare directă, cât și
indirectă. Astfel, prin intermediul autocaracterizării este ilustrat faptul că Manole este
stăpânit de patima pentru creație care-l copleșește :„ pentru biserică zilnic mor…e foc ce
mistuie … și e pedeapsă și e blestem”. Prin intermediul caracterizării directe realizată de
alte personaje sunt reliefate diverse trăsături ale lui Manole. Mira îl vede ca pe „o inimă
fără odihnă, gând treaz, visare fără popas”.
Drama debutează cu conturarea conflictului interior declanșat în sufletul lui
Manole, care de șapte ani încearcă să ridice o mănăstire, dar de fiecare dată zidurile se
surpă. Eroul oscilează între„ a crede” și „ a cerceta”, neînțelegând cine se opune înălțării
construcției :„ Cine-mi dărâmă zidurile ?; Cine mă tot încearcă ?” Starețul Bogumil, un
personaj simbolic, amestec de benefic și malefic, susține necesitatea unei jertfe umane
pentru a opri surparea zidurilor. Manole se revoltă neputincios împotriva acestui
sacrificiu echivalent cu o crimă :„ Jertfa aceasta de neînchipuit –cine o cere ?…
Dumnezeu nu poate s-o ceară…puterile necurate…”. Eroul se simte singur, părăsit de
divinitate , ceea ce-i intensifică zbuciumul interior:„ Pentru ce am fost pedepsit cu dorul
de a zămisli frumusețe ?”. Suferința lui cuprinde întreg universul, iar ceilalți meșteri
surprind frământarea lui Manole, care„ cu un ochi tot măsoară, cu celălalt se roagă.” ;
„ Vorbește ca un duh speriat și rătăcit.” Singurele momente de alinare sunt aduse de
Mira, soția lui Manole, a cărei prezență înseninează atmosfera tensionată și sumbră a
locului. De altfel, Mira, lipsită de individualitate caracterologică, e doar un personaj
simbol, o prezență pură, o ființă inocentă și plină de viață ce amintește de lumea
copilăriei. Ca și Ana din balada populară, Mira manifestă o dragoste necondițonată pentru
Manole, ea intuind perfect rostul ei în existența soțului:„ femeia adusă de peste apă nu e
tocmai totul, dar să zicem jumătate din tot. Cealaltă jumătate e ea( arată spre bisericuță).”
Sosirea Mirei în actul I va însenina pe moment gândurile lui Manole. Acesta, conștient de
dragostea soției, dar și de focul creației ce-l copleșește, afirmă :„ Între voi două nicio
deosebire nu fac, pentru mine sunteți una.”( femeia și biserica). Energia și gesturile ei
copilărești luminează chipul lui Manole. Sărind cu picioarele pe Găman, un personaj
simbolic ce anticipează frământările sufletești ale lui Manole, Mira se identifică cu
biserica:„ Nu m-am prăbușit. Trupul meu e întreg,…stâlpii sunt drepți.” Ea aduce lumină
și echilibru în sufletele tuturor prin simpla ei prezență.
Însă solul trimis de Vodă pentru a verifica înaintarea lucrărilor va grăbi decizia lui
Manole de a accepta sacrificarea unei ființe umane pentru a-și vedea visul împlinit. Ca în
balada populară, meșterii vor depune un jurământ, dar cel sortit sacrificiului va fi Manole.
De altfel, în actul III, Mira ajunge de dimineață la meșteri și e hotărâtă să împiedice
sacrificiul pus la cale de Bogumil. Confruntarea Mirei cu meșterii devine acum o
confruntare a luminii cu întunericul. Ea trăiește presentimentul unei nenorociri, de aceea
încearcă să-i convingă pe meșteri să renunțe la intenția lor, numindu-i în glumă„ nouă
ucigași. Și cu Manole zece.” Împăcat cu soarta, Manole o pregătește pe Mira pentru jertfa
supremă, prezentată sub forma unui joc ritualic,„ un joc de-a viața”, născut din suferință.
Abia acum se intensifică zbuciumul interor al eroului prin sensurile metaforei femeie-
biserică, ambele fiind simboluri ale frumuseții și ale vieții, două elemente ale
personalității artistului. Punctul culminat al dramei e subliniat prin zidirea Mirei în
temelia bisericii. Înțelegând patima soțului, Mira acceptă cu seninătate și inocență acest
joc ritualic al zidirii din care se va naște„ o lungă și fără sfârșit minune.” Pentru Manole
creația se naște din suferință : „Lăcașul va fi un cântec de iubire împletit cu un cântec de
moarte.” Mira devine în dramă„ altar viu între blestem și jurămînt”, împlinind astfel
idealul artistic al lui Manole. Doar prin sacrificarea a ceea ce are mai drag, meșterul își
poate desăvârși opera. Zidirea Mirei e descrisă într-un limbaj metaforic și într-un ritm
alert pentru a sugera febra creației.
Însă, după zidire, Manole se revoltă împotriva crimei înfăptuite, încercând să o
salveze pe Mira din ziduri. Meșterii îl opresc pe Manole să-și distrugă creația, deoarece
opera de artă aparține acum eternității. Manole se simte pustiit sufletește și trăiește intens
tragedia artistului însetat de frumos care încearcă să se opună propriului destin :„ Manole
nu mai este. Numai un trup a rămas aici care s-a rănit de spinii cerului… A mea a fost
patima, eu am fost al patimei :”
Deznodământul dramei grăbește sfârșitul tragic al eroului. În timp ce mulțimea
admiră desăvârșirea bisericii, boierii și călugării îl acuză pe Manole de crimă și cer
pedepsirea lui. Înstrăinat de tot ce se întâmplă, Manole se urcă în turla bisericii, trage
clopotul, apoi se aruncă în gol. Sinuciderea lui Manole trimite la mitul icaric. Gestul
deliberat al eroului simbolizează o contopire, prin moarte, cu propria soție și creație.
Moartea lui Manole marchează intrarea creatorului și a operei de artă în mit și legendă.
În concluzie, Manole devine simbolul artistului care se eternizează printr-o operă
perfectă, rod al suferinței și al iubirii. Sacrificarea Mirei pe altarul artei îi va aduce
creatorului de frumos desăvârșirea creației.