Cea dintai ninsoare - Edmondo de Amicis

Rămas bun plimbărilor de pe calea Rivoli! A sosit vesela prietena a copiilor, a

sosit zăpada! De ieri a început sa cada deasa, în fulgi mari și albi, ca florile de cireș.
Ce veseli eram dimineața la școala, când o vedeam cum se lipea de geamuri și se
grămădea pe pervazurile ferestre-lor! Chiar profesorul se uita bucuros la ea și își freca
mâinile. Toți ne înveselim gândindu-ne ce de bulgari o sa facem și cum o sa ne batem
cu ei. Ce-o sa ne mai dam pe gheața și ce dulce o sa ni se para, după aceea, căldura de
acasă!
Numai lui Stardi nu-i pasa; stătea cu coatele pe banca și cu fruntea între mâini,
ascultând ca de obicei explicația profesorului.
Ce frumusețe! Ce veseli eram la ieșirea din școala! Toți dădurăm navala pe ulița,
strigând, băgându-ne picioarele unde era zăpada mai mare și sumețându-ne mânecile,
ca sa facem bulgari și sa azvârlim unul într-altul.
Umbrelele părinților care așteptau pe afara, se făcuseră albe. Ghiozdanele noastre se
înălbiră într-o clipa. Toți eram nebuni de bucurie; vesel era însuși Precossi, fiul
lăcătușului, băiatul acela palid, serios și trist; Robetti, băiețelul care scăpase pe un
copil de sub roata omnibuzului, sarea și el sărăcuțul, cum putea cu cârjele la
subțioara; Calabrezul fiindcă nu mai văzuse zăpada în viața lui, făcuse un bulgare și
muș-ca din el ca dintr-o piersica. Crossi, băiatul precupeței, își umpluse ghiozdanul.
Zidărașul ne făcu sa ne prăpădim de ras. Tatăl meu îl pofti sa vina a doua zi pe la noi;
în minutul acela era cu gura plina de zăpada și necutezând nici s-o scuipe, nici s-o
înghită, stătea îndopat cu ea și se uita la noi zăpăcit, fără ca sa poată spune un cuvânt.
Chiar profesoarele râdeau și glumeau, când ieșeau din școala; pana și biata doamna
Delcati alerga prin zăpada tușind și acoperindu-și fața cu valul ei cel verde.
Sute de fete de la școala vecina făceau gălăgie și alergau sprintene pe așternutul alb.
Profesorii, pedelii, ba chiar și gardistul, strigau: Acasă băieți! Acasă! și înghițeau
fulgii de zăpada, care le încărunțeau mustățile și barba. Cu toate acestea se înveseleau
și ei de bucuria gălăgioasa a copiilor la vederea iernii.
Va înveseliți ca vine iarna!… Dar ia gândindu-va ca sunt copii care n-au nici haine,
nici încălțăminte, nici foc; ca sunt mii de băieți, care se coboară de la colibele lor, din
colinele singuratice pe o cărare lunga și obositoare cu o bucata de lemn în mâinile lor
degerate ca sa încălzească școala; ca sunt sute de școli nemețite în zăpada, goale și
întunecoase ca niște peșteri, unde copii, sunt înecați de fum, sau tremura de frig și se
uita cu groaza la fulgii cei albi, care cad nepăsători, grămădindu-se neîncetat pe
colibele lor depărtate, amenințându-le cu troiene.
Va înveseliți ca vine iarna!… Dar ia gândiți-va ca sunt mii de ființe cărora iarna le
aduce sărăcie și adesea chiar moarte!