Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova Universitatea Liberă

Internațională din Moldova Facultatea: Informatică, Inginerie și Design Catedra:

Tehnologii Informaționale

Disciplina: Etica profesională în informatică

Referat
Tema: Obiectul Eticii: geneza, problemele și structura

Grupa: TIR-46 Data :_______________

A efectuat: Pîrlog Andrei Nota:_____________
A verificat: Palachi Leonid Semnătura: _______________

Chișinău-2019

1
 Obiectul eticii

Etica reprezintă teoria sau studiul filozofic al moralei, care se ocupă de studiul principiilor,
normelor şi valorilor morale, de studiul originii, dezvoltării si justificării conţinutului lor. Se mai
numeşte şi "filosofie morală", alcătuind împreună filosofia politică, ceea ce se cheamă "filosofie
practica". Ea caută răspuns la întrebarea cum trebuie să acţioneze individul în raport cu sine însuşi, cu
semenii săi şi cu lumea din jur.
Numele disciplinei vine de la cuvântul grec "ethos" care înseamnă "obicei", "caracter",
"comportament". A fost introdus de către Aristotel 381-322 î.e.n în lucrarea „Etica lui Nicomah”.
Totuşi primul care sa preocupat de problema moralităţii a fost Socrate, Protagora şi Democrit.
Morala apare ca un sistem de reguli pe care omul le urmează sau trebuie să le urmeze în
viaţă sa personală şi socială. Valorile care reglează aceste conduite variază în funcţie de cultura şi
epocă.
Cel care a utilizat pentru prima data termentul de "deontologie" a fost Jeremy Bentham
(1748-1832), în lucrarea sa "Deontology or science of morality" ("Deontologia sau ştiinţa moralei"),
apărută postum în 1834.
Termenul de "deontologie" provine din doi termeni greceşti: "deontos"- cea ce se cade, ceea
ce este necesar şi "logos" - ştiinţă. El desemnează, în sens larg, acele teorii etice care se ocupă de
studiul datoriei morale, al originii, al naturii şi formelor acestora, în calitate de componentă a
conştiinţei morale.
In sens restrâns prin deontologie se înţelege un ansamblu de norme (datorii, reguli) morale
specifice unei anumite profesiuni (medicina, drept, ştiinţă).
Competenţa profesională este pe de o parte tehnică, pe de o parte morală. 
Orice individ îşi doreşte o viaţă condusă de anumite norme morale. Este adevărat ca nu
fiecare îşi clădeşte viaţa pe anumite norme şi principii morale.
Pentru o mai buna înţelegere a ceea ce trebuie sa reprezinte viaţa noastră condusă de aceste
norme morale şi etice, este potrivit să menţionam mai întâi definiţia moralei care reprezintă totalitatea
normelor, regulilor şi principiilor ce reglementează relaţiile dintre indivizi, fiind o forma a conştiinţei.
Ştiinţa care studiază aceste norme, principii morale, este etica. In lucrarea sa "Etica cercetării
ştiinţifice", I. Spielmann menţionează faptul că "Etica este unică pentru toţi membrii societăţii noastre.
Dar adevărul este totdeauna concret. Fiecare profesiune ridica o serie de probleme etice particulare,
care trebuie abordate şi rezolvate în spiritul moralei".
Astfel, ca ramura a eticii, este considerata şi etica muncii, al cărei domeniu este morala
muncii. Raportul dintre noţiunea de etica muncii şi cea de etica profesionala, prima având o sfera mai
largă, ultima fiind utilizată atunci când este însoţită de denumirea profesiunii la care se refera, se poate
exemplifica cu "etica profesiunii medicale" (de asistent medical) ca sinonim cu "deontologia medicală".
Astfel, în profesia medicală, există un cod deontologic, o etică medicala care se ocupă de normele
morale şi comportamentale ale celor ce îngrijesc şi tratează bolnavii.
Se utilizează frecvent noţiunea de datorie morală, obligaţie sau normă, ceea ce reprezintă
îndatorirea unui om faţă de alţi oameni, de societate, generată de conştiinţa individuală, implicând
simţul datoriei, nevoile raţionale ale individului, nevoile morale care-l domină pe individ.
In formarea conduitei morale e nevoie de trei factori si anume:
1. factorul intelectual - pe baza acestuia formându-se conştiinţa morală;
2. factorul afectiv - necesar pentru formarea convingerilor morale;
3. factorul volitiv - important în formarea comportamentului moral prin educaţie.
Omul îşi însuşeşte normele, principiile morale în mod empiric sau ştiinţific. În ceea ce
priveşte etica profesională, normele morale care privesc strict relaţiile interumane, sunt norme
dobândite chiar din fragedă copilărie, însă, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile profesionale,
aceste cunoştinţe se dobândesc în urma unei pregătiri profesionale.
Într-o lume în care permanent au loc schimbări şi se înregistrează explozii, o multiplicare a
profesiunilor şi accentuare a specificului locului de muncă, schimbări profunde pe piaţa muncii şi în
structurile socioeconomic sub impactul tehnologiilor informatizate unde se observă dublu aspect al
autocrceării şi autodistrugerii, al binelui şi al răului concomitent, apare o preocupare insistentă pentru
2
etică şi Deontologie.
O atenţie parte se iveşte pentru fundamentul etic al acţiunii omului, punând accentul pe
morală şi moralitate. Astfel ca utilul şi profitul să aibă şanse egale pentru a convinge interesele largi.
Tehnicismul să se muleze pe viziunea umanistă, pentru că este singura ce poate feri omului de la
autodistrugere. Pentru a orienta „responsabilitatea” spre „eficacitate şi performanţă” dându-i un
conţinut moral. Ne situăm într-o etică a muncii ce studiază valorile şi principiile centrate pe categoria
muncii. O etică a muncii îşi aduce aportul la formarea părerii asupra profesiei, asupra ansamblului de
elemente ştiinţifice, tehnologice, estetice, rostul fiind de a sensibiliza omul cu privire la temeinicia şi
varietatea cunoştinţelor pe care trebuie să le aibă nu doar pentru execuţie, ci şi pentru înţelegerea
activităţii pe care o desfăşoară.
Ramură a Eticii, centrată pe valoarea datoriei este Deontologia. Care aşează în câmpul
cunoaşterii, înţelegerii şi asumării datoriei în vederea manifestării atitudinii şi comportamentului cu
respectarea datoriei. Astfel spus conştiinţa datoriei şi acţiunea din datorie diferă, dar care duc la
funcţionarea regulii şi a moralei. Experienţa demonstrează faptul că buna acţiune se realizează în baza
respectului faţă se normă, în respectul legii. A.Sopenhauer spune „Lucrul cel dintâi este să percepi
regula, iar al doilea, să înţelegi aplicarea ei”. Una se dobândeşte prin raţiune, cealaltă prin deprindere
încetul cu încetul.
Deontologia poate fi abordată din 2 unghiuri:
 a unor principii generale, a unor reguli care servesc fundament pentru viaţa morală, în
bază de ordin religios sau laic, ori în baza regulilor şi principiilor moralităţii ca repere:
nu ucide, nu fura.
 a unor principii concrete pe care le aplicăm în practică. De exemplu: aceasta ar trebui să
fac în situaţia X.
Dubla perspectivă ne oferă înţelegerea adecvată a elementelor specifice şi generale la nivel de individ şi
comunitate. De exemplu: Ce trebuie să fac? Ce vreau să fac? Cum pot să înfăptuiesc mai bine acest
lucru între ceia ce trebuie să fac şi ceea ce vreau? Apare problema exigenţa şi dorinţa.
Deontologia e o morală profesională tratată prin prisma datoriei şi ea cuprinde o serie de
reguli şi principii cerute unei anumite profesii.
Deci Deontologia profesională reprezintă o ştiinţă complexă o acţiune fundamentată pe
cunoştinţe indispensabile de specialitate, inclusiv cunoştinţe tehnice, o autentică cultură generală
umanistă, adică relaţii interpersonale. Astfel se conferă calitate actului profesional, precum: dăruire,
răbdare, respect, iubire, sensibilitate.
Deontologia profesională dă expresie necesităţii însuşirii şi demonstrării, în profesie a unor
norme tehnice de comportament, dar şi a unor norme etice care să contribuie la reuşita profesională.
Deontologia presupune:
- un grad de instrumentalizare, în cadrul general al scopului eficacitate şi producţie;
- o reliefare a valorilor comune semn al aparenţei la o cultură profesională, dar şi
motivaţie pentru munca celor angajaţi;
- grijă pentru conţinuturile morale ce pot, întradevăr modela relaţiile de muncă, favorizând
dezvoltarea sănătoasă a procesului de muncă, atingerea unor rezultate performante.
- Vorbind despre deontologie ar trebuie să punem accent şi pe un cod deontologic, de
aceea ne vom opri asupra acestui aspect mai detailat.
Codul Deontologic al angajatului, inginerului, prezintă în extensie drepturile şi
responsabilităţile persoanelor angajate în cadrul compartimentelor de activitate ale acesteia. Legal,
activitatea angajaţilor este reglementată de legislaţia în vigoare privitoare la domeniul muncii,
regulamentele şi dispoziţiile interne, care stabilesc sarcinile individuale şi modul lor de realizare.
În cadrul Organizaţiei există o ierarhizare care împuterniceşte membrii Consiliului Director
cu autoritate asupra subordonaţilor, autoritate ce trebuie să fie aplicată legal şi corect.
Acest Cod Deontologic nu are ca scop înmulţirea regulilor pe care angajatul trebuie să le ţină
minte, ci de a-i prezenta cu claritate ce se aşteaptă de la comportamentul său (să facă sau să nu facă),
să-i arate calea care trebuie urmată. Scopul lui este de a procura răspunsuri ce nu se găsesc în conţinutul
legilor sau regulamentelor pe care le-a învăţat, de a-i arăta ce este rezonabil şi ce nu, ce trebuie
combătut (eliminat) şi ce este acceptabil.
3
 Codul nu poate da răspunsuri pentru toate problemele (unele delicate) din activitatea
angajaţilor, dar desigur el este punctul de plecare pentru a ne gândi la acestea şi a le pune în dezbatere.
Considerăm că şi persoanele adulte îşi pot modifica modul de a gândi, că munca educaţională din
cadrul Organizaţiei şi exemplul personal al celor din conducere, pot influenţa comportamentul etic şi
profesional al angajaţilor.
De asemenea, redactarea unei broşuri scrise într-un limbaj accesibil care să arate ce aşteaptă
organizaţia de la noii săi angajaţi şi care trebuie să fie profilul personalităţii acestora, poate fi deosebit
de utilă în activitatea de selecţie.
Putem concluziona că acest Cod exprimă principiile şi valorile etice care trebuie să
caracterizeze conduita cotidiană a tuturor angajaţilor Organizaţiei, de la cei cu funcţii de conducere
până la personalul de execuţie. El stabileşte liniile directoare atât pentru relaţiile profesionale dintre
angajaţi şi public, cât şi între categoriile de personal, o atenţie deosebită fiind acordată relaţiei ,,şef-
subordonat‫ײ‬.
În acest fel, scopul principal al Codului Deontologic este de a-şi aduce contribuţia la
realizarea unei atitudini morale şi profesionale a personalului cu privire la munca şi comportarea, în
cadrul şi în afara Organizaţiei.
Astfel   Codul de etica a inginerului cuprinde ansamblul caracteristicilor ce definesc
calitatea activităţii profesionale, precum şi demnitatea inginerilor în procesul creaţiei tehnico-ştiinţifice
şi al producţiei şi în societate.
Responsabilităţile care-i incumbă inginerului îl obligă la respectarea necondiţionată a
Codului profesiei şi la o înaltă ţinută cetăţenească. Activitatea sa trebuie să se caracterizeze prin
competenţă, profesionalism, creativitate, cinste, responsabilitate şi patriotism. În întreaga sa activitate,
inginerul va acţiona aplicând următoarele principii deontologice:
1.Desfăşurarea activităţii profesionale la nivelul calitativ cel mai înalt, cu responsabilitate
şi cinste faţă de firmă; si client. 
2. Comportarea de natura sa contribuie la creşterea prestigiului de inginer, prin: 
- devotament faţă de profesiunea aleasă; efort personal de îmbunătăţire continuă a propriilor cunoştinţe
şi deprinderi; 
- instruirea şi perfecţionarea profesională şi asigurarea condiţiilor pentru creşterea
experienţei persoanelor subordonate; 
- promovarea spiritului de echipă, curajului opiniilor, încrederii şi respectului reciproc; -
păstrarea echilibrului între dorinţa de afirmare şi modestia, care trebuie să-l caracterizeze.
 3. Acordarea importanţei cuvenite aspectelor ecologice, sociale şi economice, în rezolvarea
problemelor inginereşti. 
4.Realizarea numai a acelor sarcini sau lucrări pentru care are competenţa necesară. 
5. Apel la sfatul şi experienţa altor specialişti, ori de câte ori interesele firmei sau clientului
vor fi mai bine servite în acest mod.
6. Evitarea oricărei concurenţe neloiale cu alţi ingineri prin publicitate defăimătoare,
exploatarea financiară a poziţiei sale sau a poziţiei unui subordonat, critica publică a altor ingineri în
probleme care ţin de profesie, exercitarea de presiuni sau influenţe pentru obţinerea de avantaje
nemeritate. 
7. Furnizarea de informaţii tehnice corecte, comparabile pe plan internaţional 
8. Promovarea şi utilizarea metodelor şi tehnicilor de asigurare a calităţii. 
9. Acordarea de consultanţă tehnică, economică şi ecologică corectă. 
10. Refuzul preluării de lucrări sau sarcini care nu sunt corecte din punct de vedere tehnic,
economic sau legal şi care, în mod evident, pot prejudicia interesele şi viitorul ţării. 
11. Respectarea drepturilor şi intereselor de proprietate ale altor persoane sau firme.

Obiectul şi problematica eticii.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupați să reglementeze relațiile dintre ei prin norme
care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al comunității, a comunității ca întreg sau a anumitor
segmente ale acesteia (familie, trib, gintă, popor, națiune, etnie, organizație etc.)

4
Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care şansa lor de a se impune este puțin
probabilă: să delimiteze, pentru toți şi pentru fiecare în parte obligații, interdicții, permisiuni; să fie
recunoscute de toți sau de cel puțin o majoritate; să prevadă sancțiuni pentru impunerea lor în folosul
comunității. Este de reținut faptul că chiar şi în cele mai autoritare şi opresive regimuri politice ale
istoriei, caracteristicile de mai sus ale reglementărilor s-au menținut, chiar dacă acestea au conviețuit cu
norme de conduită impuse împotriva voinței majorității, în folosul unei persoane sau al unei minorități.
La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente istorice şi
în diferite arii de conviețuire umană, constituite în baza concepțiilor dominante vehiculate în societate
despre sursa, valoarea şi sensul existenței umane. S-au constituit, astfel, o multitudine de perechi
valoare-normă destinate să diriguiască viața indivizilor şi a comunităților umane în conformitate cu
idealul uman şi cu sistemul de interese promovat la un moment dat.
Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificată ca aparținînd de sfera de
preocupări a eticii: sfera moralei. Natura acestei sfere este dată de problematica omului, raportată la
sensul şi semnificația, valoarea şi scopul ființei umane, de valori, norme, atitudini şi manifestări
raportate la categoriile de “bine” şi “rău”, toate acestea promovate, susținute şi apărate sub sancțiunea
opiniei publice şi a propriei conştiințe.

Delimitări conceptuale.
Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezintă înțelegerea corectă a
sensului şi semnificației termenilor cu care aceasta operează. Aceasta, deoarece la nivelul simțului
comun, precum şi în unele studii, analize, interpretări sau discursuri moralizatoare, în lucrări ştiințifice
sau articole de presă termenii de bază ai domeniului moral sunt adesea utilizați în mod inadecvat.
Un prim mod de utilizare inadecvată este stabilirea unui raport de identitate între etică şi morală, ca
noțiuni, sau între etic şi moral ca atribute ale unor persoane, acțiuni, comportamente.
Un al doilea mod inadecvat este utilizarea înpreună, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, a celor doi
termeni, sub forma binomului “etic şi moral” sau “etico-moral”, sugerând cuprinderea lor sub acelaşi
gen proxim, neidentificat, însă.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri vom preciza originea termenilor, precum şi evoluția acestora spre
semnificația pe care au căpătat-o astăzi în cele mai multe dintre studiile etice.
Termenii etică şi morală au, la începuturile utilizării lor, anumite similitudini. Ei provin din două
culturi diferite dar, în devenirea lor istorică, aflate într-un proces de permanentă influență: cultura
greacă şi cea latină. Astfel, termenul etică provine din filosofia greacă (ethos = lăcaş, locuință, locuire
şi ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce termenul morală provine din limba latină (mos-mores-
moralis = obicei, datină, obişnuință). Chiar dacă inițial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi
înțeles, filosofia modernă şi contemporană le-au separat semnificațiile, astfel că cei mai mulți eticieni
consideră etica drept disciplina filosofică ce studiază morala, în timp ce aceasta din urmă are
semnificația de obiect al eticii, fenomen real, colectiv şi individual, cuprinzînd valori, principii şi
norme, aprecieri şi manifestări specifice relațiilor interumane şi supuse exigenței opiniei publice şi
conştiinței individuale. Aderența la acest punct de vedere nu este unanimă, ea fiind mai pregnantă în
rândul filosofilor cu afinități spre cultura greacă, în timp ce romaniştii au preferat, o vreme, să
interpreteze ştiința despre morală cu acelaşi termen : filosofia morală sau pur şi simplu morală, cu
sensul de ştiință. În filosofia contemporană, însă, interpretarea eticii ca ştiință despre morală a devenit
predominantă, drept pentru care neo asumăm şi noi, în cadrul acestui curs.

Obiectul eticii
Încă din explicațiile date termenilor de bază ai eticii am stabilit că obiectul eticii îl constituie morala.
Fie că acceptăm acest punct de vedere, fie că îl preferăm pe cel care denumeşte ştiința despre morală
ca Filosofie morală sau Morală, obiectul său de studiu rămâne acelaşi: întreaga sferă a moralei, cu
determinațiile sale teoretice, axate pe înțelegerea categoriilor etice, a binelui – reper central al
moralității şi categorie etică fundamentală şi cu determinațiile sale practice, legate de problematica
generală a vieții morale. În Problemele de etică propuse elevilor de liceu, V. Macoviciuc defineşte etica
drept “teoria filosofică şi/sau ştiințifică asupra moralei, adică ansamblul constructelor conceptuale prin
care se explică structura, temeiurile şi rigorile experiențelor practico-spirituale ce constituie planul
5
moralității trăite, reale”. “Riguros vorbind – mai spune autorul - morala este obiectul de studiu al eticii,
chiar dacă în întrebuințarea lor cotidiană cei doi termeni pot avea aceleaşi semnificații” .
Dicționarul de filosofie (1978) propune următoarea definiție: “Disciplină filosofică care studiază
problemele practice şi teoretice ale moralei”, în timp ce în Dicționarul său de filosofie, Didier Julia
preferă să denumească disciplina cu termenul Morală, definind-o ca “ştiința binelui şi a regulilor
acțiunii umane” şi ca “ştiință a scopurilor vieții, a principiilor de acțiune”.
G. E. Moore, în Principia Ethica , susține că “problema cum trebuie definit “bun” e cea mai importantă
problemă a eticii. Ceea ce e semnificat de cuvântul “bun” e, de fapt, (cu excepția opusului său, “rău”)
singurul obiect simplu de cercetat specific eticii”. Autorul subsumează acestei categorii centrale a eticii
termeni precum “virtute”, “viciu”, “datorie”, “corect”, “trebuie”, precizând că atunci când formulăm
enunțuri ce cuprind aceşti termeni, sau când discutăm adevărul lor, discutăm probleme de etică.
Ideea de bine este prezentă ca obiect al reflexiilor etice încă de la Platon şi Aristotel, acesteia
adăugându-i-se, de-a lungul istoriei filosofiei, o problematică devenită tradițională: cercetarea originii
şi esenței moralei;
definirea şi determinarea noțiunilor de datorie, virtute, sensul vieții şi fericirea etc.;
elaborarea şi fundamentarea teoretică a unor sisteme de norme morale
(coduri);
cercetarea valorilor şi normelor morale specifice unor profesiuni
(deontologia);
cercetarea comportamentelor şi atitudinilor morale individuale şi colective
(sociologia moralei);
cercetarea istoriei moralei şi inventarierea doctrinelor etice; studiul raporturilor dintre etică şi celelalte
ştiințe; fundamentarea gnoseologică şi analiza logică a judecăților şi normelor etice (metaetica).
Diferitele curente filosofice adaugă acestei problematici preocupări mai specializate, specifice acestor
curente, cum sunt problemele subiectivității morale (autocunoaşterea şi responsabilitatea individului) la
Socrate, ierarhia valorilor morale la Platon, “rațiunea practică”, “libertatea şi demnitatea umană” la
Kant, raportul dintre “morala subiectivă şi morala colectivității” la Hegel, “criza moralei” la Nietzsche,
morala şi “comunicarea” la M. Buber şi E. Levinas etc.
Una din problemele care se pot pune în legătură cu statutul eticii este aceea a justificării ei ca disciplină
filosofică şi ştiințifică.
Argumentele potrivit cărora etica este o disciplină filosofică sunt următoarele:
a apărut şi s-a dezvoltat pe tărâmul filosofiei, fiind parte componentă a operei majorității filosofilor
importanți pe care i-a dat istoria filosofiei; are la bază o concepție generală asupra existenței, fiind
indispensabilă unei filosofii despre om; desfăşoară un demers sintetic şi conceptualizant, categoriile
sale fiind de aceeaşi înălțime conceptuală cu categoriile filosofice; abordează realitatea ca relație a
subiectului cu obiectul, la nivelul maxim de interpretare, propriu filosofiei.
Există suficiente argumente pentru a demonstra că etica este o disciplină ştiințifică: are un
obiect propriu de studiu: morala; îşi revendică o modalitate proprie de abordare, fiind, prin excelență, o
disciplină axiologică şi normativă; este de-sine-stătătoare şi nu se pierde în peisajul diversificat al
ştiințelor şi nici nu rămâne la nivelul simțului comun; tinde spre o explicație conceptual-logică a
obiectului său.

FUNCȚIILE ETICII
Fiind o disciplină filosofică cu un caracter aparte, lumea moralei fiind eminamente o lume a
intersubiectivității, a interacțiunilor dintre indivizi, precum şi dintre individ şi grupurile umane sau
dintre grupurile umane, însele, rolul eticii nu se poate rezuma la o simplă critică a unor concepte
teoretice. Ea este deopotrivă o ştiință teoretică şi practică, descriptivă şi normativă, reflexivă şi
axiologică. Toate aceste laturi se regăsesc mai mult sau mai puțin evident în diferite curente filosofice,
astfel încât putem realiza o sinteză a principalelor funcții ale eticii.
Funcția cognitivă. Această funcție a eticii se realizează prin cel puțin patru momente distincte
ale contactului cu lumea morală: momentul descriptiv, în care valorile, normele şi faptele morale sunt
puse în evidență ca realități descoperite sau de descoperit; momentul analitico-sintetic, în care toate

6
acestea trec din planul empiric în cel ştiințific, fiind supuse metodelor de tip epistemic; momentul
explicativ, în care intră în funcțiune doctrinele etice, acelea care dau seamă de felul particular de
interpretare a fenomenului moral; momentul comprehensiv, în care universul conceptual al eticii trece
de la teoretician spre producătorul de fapte morale, iluminându-l pe cale rațională sau intuitivă, între
cunoaşterea comună şi cea ştiințifică realizându-se astfel necesara unitate.
Funcția normativă (axiologică). Prezentăm această funcție ca produsul relației inseparabile
dintre valoare şi normă, în lumea moralei. Este de reținut faptul că etica nu crează norme; ea doar le
descoperă ca fiind consecințe ale universului axiologic, la rîndul său originat în morala individuală şi
colectivă. Rolul eticii este doar unul de sistematizare, de conceptualizare, de raționalizare şi de
comunicare.
Funcția persuasivă. Aşa cum remarca încă Aristotel, diferența între raționamentul categoric şi
cel dialectic, specific ştiințelor normative, printre care şi etica, este aceea că spre deosebire de
raționamentul categoric în care totul este demonstrabil, în raționamentul dialectic intervine
argumentarea, ca mijloc de convingere a interlocutorului. Cu alte cuvinte, ştiințele normative nu numai
explică, ci şi conving, chiar dacă, aşa cum interpretăm noi etica, nu este vorba de convingere pe calea
manipulării conştiințelor, ci de convingere pe calea deschiderii conştiinței spre raționalitatea şi eficiența
respectării normelor, în eticile “consecinționaliste”, respectiv spre caracterul legic, indiscutabil, sacru al
Legii morale, în eticile “deontologiste”.

EVOLUȚIA CONCEPȚIILOR FILOSOFICE DESPRE MORALĂ

Tema morală este una dintre cele mai vechi teme ale filosofiei. Ea a fost şi este constitutivă naturii
umane, iar conștiință de sine a omului s-a constituit, înainte de toate, în jurul valorilor morale. Este
suficient să aducem ca argument unul dintre cele mai vechi documente istorice, Biblia, în care păcatul
originar, care a dus la răspândirea omului în lume și la devenirea lui istorică, s-a săvârșit tocmai prin
accesul acestuia la cunoașterea binelui şi răului. De altfel, primele judecăți de valoare morală au apărut
în strânsă legătură cu doctrinele religioase ale începutului istoriei și au rămas până astăzi componente
majore ale religiozității și, totodată, surse importante pentru constituirea doctrinelor morale.
Primele idei sistematizate despre morală în afara unor sisteme religioase au apărut în filosofia greacă
presocratică. Presocraticii identificau morala cu virtutea, cu viața în armonie cu natura, cu universul,
fiind prin excelență adepții unei morale individualiste și cosmogonice.
Realizând marea răsturnare epistemologică a filosofiei grecești, prin întoarcerea cugetării filosofice
spre om, Socrate pune la baza moralității rațiunea ca virtute, realizând o ierarhie valorică asupra căreia
se vor opri numeroși alți filosofi ai antichității:
ÎNȚELEPCIUNEA
CURAJUL
CUMPĂTAREA
DREPTATEA
Preluând liniile de cercetare filosofică ale lui Socrate, eroul dialogurilor sale, Platon consideră că
morala există în viața oamenilor în baza unor prescripții sub forma virtuților, constituite după
principiile rațional, volițional şi sensibil proprii naturii umane, dar aparținând societății ca un “dat” al
universului. Platon a gândit etica drept o ştiință a organizării raționale a societății, ierarhia valorilor
morale stabilită de acesta fiind:
DREPTATEA
ÎNȚELEPCIUNEA
CURAJUL
CUMPĂTAREA
Pentru Aristotel, morala este produsul unui raport social, prin care se asigură cultivarea unor virtuți
confirmate social, apoi trăite conştient. Aristotel a formulat pentru prima dată ideea libertății de a alege,
dar nu ca un atribut înnăscut al individului, ci ca relație socială.
La fel ca predecesorii săi, şi Aristotel are un punct de vedere cu privire la ierarhia valorilor. În
concepția sa, primordială este DREPTATEA, care generează raporturile individului cu societatea, în
timp ce ÎNȚELEPCIUNEA, CURAJUL şi CUMPĂTAREA determină raportul individului cu sine.

7
Odată cu apusul carierei politice a lui Alexandru Macedon, stăpânul celui mai mare imperiu din istorie,
dar şi ucenic în ale înțelepciunii al lui Aristotel, filosofia intră în ceea ce s-a denumit perioada
elenistică.
Preocupările pentru soarta ființei umane, tot mai amenințată de desele prăbuşiri ale ordinii sociale, trec
de la nivelul trăirilor autentice la nivelul filosofării, astfel că se cristalizează două curente etice majore,
care vor influența îndeosebi filosofia clasică: epicurian ismul (hedonismul), pentru care scopul
fundamental al omului este fericirea, şi stoicismul, pentru care omul nu poate urmări alt țel în viață,
decât virtutea, sau practica datoriei. Începând cu anul 529 d.Chr., cînd împăratul imperiului roman,
Justinian, a interzis religiile păgâne, în favoarea “Bisericii catolice şi apostolice şi a credinței
ortodoxe”, filosofia clasică a antichității este îngenuncheată, fiind interzisă, ca religie păgână. Cele
două curente filosofice medievale, patristica şi scolastica, dezvoltă o nouă morală, la baza căreia stau
perceptele creştine. Marii filosofi ai antichității, îndeosebi Platon şi Aristotel vor fi reinterpretați de pe
pozițiile creştinismului, fără ca valorile morale promovate de aceştia să-şi găsească, în vreun fel,
continuitatea. Epoca modernă cunoaște o mare varietate de interpretări ale moralei. Unele se înscriu în
continuarea concepțiilor religioase, unele îl redescoperă pe Platon, altele interpretează morala de pe
poziții psihologice sau biologice. Cele două curente majore ale epocii moderne, raționalismul şi
empirismul se manifestă, ca atare, şi în etică, de o parte Descartes şi Spinoza ducând ideile etice spre un
raționalism extrem ( bazate pe cunoașterea adevărului, la Descartes, respectiv pe cunoașterea lui
Dumnezeu, la Spinoza), de cealaltă parte Hume şi Locke, deducând regulile morale din experiență şi
obișnuință. O perspectivă aparte au realizat materialiștii francezi ai secolului al XVIIIlea, care explicau
morala de pe pozițiile ştiințelor naturii.
Meritul constituirii unei etici robuste, bine conturată în peisajul filosofic, aparține filosofiei clasice
germane, reprezentate de marile repere ale filosofiei din toate timpurile, Immanuel Kant şi Georg
Wilhelm Friedrich Hegel. Acaştia s-au constituit în critici nemiloşi ai naturalismului, revenind la
raționalism şi punând bazele eticii ca disciplină filosofică autentică.
Immanuel Kant realizează, în “Scrieri moral-politice”, în “Întemeierea metafizicii moravurilor” şi mai
ales în celebra sa lucrare “Critica rațiunii practice” o imagine de mare profunzime a eticii dominată de
imperiul datoriei, exprimată sub forma imperativului categoric şi a unității dintre libertatea voinței şi
Legea morală.
G.W.F. Hegel consideră moralitatea ca factor constitutiv al statului, la nivel individual manifestându-se
doar trebuințe. Acestea sunt cele care determină respectul pentru lege. Normele morale, după Hegel,
sunt impuse de specificul corporatist al societății civile, având ca scop buna funcționare a acesteia.
Cele două mari direcții postclasice, neokantianismul şi neohegelianismul au deschis drumul filosofiei
contemporane spre o mare diversitate de curente etice, începând cu reprezentanții Şcolii neokantiene de
la Baden şi continuând cu mari curente filosofice: neopozitivismul, utilitarismul şi pragmatismul,
existențialismul, filosofia analitică etc.
Lucrarea “Valorile şi adevărul moral” propune un inventar al principalelor direcții prezente în peisajul
contemporan al eticii de factură anglo-saxonă, scrisă în limbajul filosofiei analitice, cu accent îndeosebi
pe studii de metaetică, sau, cum se exprimă autorul, “etica de ordinul doi”.
Prezentăm, în cele ce urmează, două modele de inventar al curentelor etice. Unul diacronic, care ține
seama de istorie, şi unul sincronic, după tabla de materii a lucrării lui Valentin Mureşan. Primul
surprinde întreaga evoluție a eticii, din antichitate până astăzi; este realizat cu o mai mare aproximare,
dar şi cu o mai mare putere de cuprindere; al doilea surprinde tabloul eticii contemporane, în care
punctele de vedere sunt mai precis şi mai nuanțat delimitate şi în care este de observat absența
filosofiei de inspirație latină, mai puțin aplecată spre problemele contemporane ale moralei şi mai mult
preocupată de analize şi interpretări ale filosofiei antice şi clasice.Valoarea celor două modele este
orientativă. Nu există analogii sau corespondențe între ele, nici măcar pe segmentul contemporan. O
imagine de ansamblu asupra eticii este posibilă numai prin examinarea ambelor modele, în conținutul şi
structura lor intimă.

MODELUL ISTORIC AL CURENTELOR ETICE

Etica religioasă
Hedonismul

8
Eudemonismul
Naturalismul
Etica datoriei (deontologismul)
Individualismul (existențialismul)
Pragmatismul (utilitarismul, consecinționalismul)

MODELUL CURENTELOR ETICE CONTEMPORANE

Naturalismul Intuiționismul
Emotivismul
Prescriptivismul
Proiectivismul
Realizaționismul
Realismul
Dacă în privința modelului istoric, explicațiile date evoluției curentelor etice este satisfăcătoare pentru
identificarea principalelor idei vehiculate de acestea, în legătură cu modelul propus de V. Mureşan sunt
necesare câteva propoziții de identificare, lăsând la dispoziția celor care studiază etica pătrunderea în
universul explicativ al fiecărui curent etic, cu ajutorul textelor propuse de autor.
Vom folosi, pentru aceasta, aprecierile făcute de J.R. Lucas în Cuvântul înainte la cartea lui V.
Mureşan.
Naturalismul este caracterizat de J.R.Lucas ca un transfer al schemei explicative proprii ştiințelor
naturii, drept pentru care “părea inevitabil ca moralitatea să fie şi ea adaptată acestei scheme
explicative generale iar conceptele noastre de “bun” şi “trebuie” să fie explicate în termeni naturalişti,
ca tot ceea ce asigură supraviețuirea speciei (Spencer), sau ca tot ceea ce asigură fericirea cea mai mare
pentru cei mai mulți (J.S. Mill). Naturalismul explică fenomenul moralității, dar el nu dă nici o
explicație valorii, obligației, deliberării, alegerii sau judecății de valoare; toate acestea nu sunt decât
epifenomene, care nu trebuie luate prea în serios de cei ce urmăresc să înțeleagă cursul real al
evenimentelor.” (1. p. 8)
Respingând naturalismul ca model explicativ al moralității, Intuiționismul consideră că binele nu este o
calitate naturală, ci una nenaturală, pe care o percepem prin intuiție, fapt pentru care atât Moore, cât şi
Pritchard şi Ross susțin că nu ne pot spune care e definiția binelui sau care sunt criteriile după care ceva
este bun.
În ce priveşte emotivismul, considerat de aceeaşi factură cu subiectivismul şi expresivismul, acesta se
caracterizează prin poziția potrivit căreia “limbajul moral nu poartă un înțeles cognitiv obiectiv-valabil,
ci spune doar care sunt opiniile vorbitorului”. (1, p. 9) Sursa acestor opinii este emoția vorbitorului în
fața faptului moral sau imoral.
Prescriptivismul, aşa cum rezultă intuitiv şi din denumirea dată acestui curent, susține că “specificul
discursului evaluativ e, esențialmente, orientarea acțiunilor”(1, p. 9), fapt pentru care şi discursul etic
trebuie înțeles ca unul prescriptiv, de orientare a acțiunii oamenilor, astfel încât acestea să fie
moralmente corecte.
Proiectivismul readuce în discuție necesitatea obiectivității valorilor cu care operează etica, dar punctul
de vedere al lui Makie este acela că, în realitate, asemenea valori nu există, drept pentru care discursul
moral e bazat pe o neînțelegere. Două sunt argumentele sale, în acest sens: primul, acela că dacă ar
exista, totuşi, valorile morale ar fi “stranii” şi deci discursul evaluativ moral nu poate fi obiectiv; al
doilea, faptul că în domeniul moralei nu se poate realiza un acord convingător.
Realizaționismul pune priblema unității şi corelației dintre valoare, înțeleasă ca “unitate organică” şi
sens, ca disponibilitate spre depăşirea limitelor, a granițelor .
Semnificația cotiturii post-lingvistice în etică, inaugurată de Bernard Williams, o constituie părăsirea
dezbaterilor metaetice proprii filosofiei analitice şi “revenirea în prim-plan a problemelor de ordinul
întâi”. Este perioada în care s-au afirmat sau dezvoltat teorii etice semnificative cum sint utilitarismul,
consecvențialismul, deontologismul,
teoria virtuților, teoria drepturilor, precum şi o serie de teorii în domeniul eticii aplicate.
Realismul moral este o temă prin care se continuă tradiția metaetică, asupra căreia se opreşte studiul
lui Sayre-McCord , publicat în cartea lui V. Mureşan. În acest studiu se propune o hartă a realismului

9
etic cuprinzînd două modele care se interpătrund , numite “teorii ale erorii”, respectiv “teorii ale
succesului”, din primul model făcând perte non-cognitivismul, iar din al doilea obiectivismul,
intersubiectivismul, subiectivismul şi cognitivismul. Toate aceste teorii sondează condițiile de adevăr
ale propozițiilor etice. Un alt studiu, cel al lui David Brink, nepublicat în limba română, dar analizat de
V. Mureşan, propune o clasificare tripartită a teoriilor din această categorie: realismul moral,
nihilismul, şi constructivismul.

Aşa cum rezultă din cele de mai sus, tabloul curentelor etice este deosebit de bogat; el este în continuă
expansiune, noi teme etice venind să-l completeze, pe măsura creşterii complexității vieții şi activității
oamenilor şi a relațiilor dintre aceştia. Privind acest tablou, precum şi numărul deosebit de mare de
filosofi care-l populează, înțelegem că este pe deplin justificată afirmația potrivit căreia etica este o
disciplină filosofică şi ştiințifică cu un statut bine consolidat în lumea ideilor şi a practicii sociale.

NORME GENERALE DE MORALĂ ŞI ETICĂ PROFESIONALĂ

 
Cele câteva norme generale de morală şi etică profesională prezentate, sunt desprinse din
experienţa acumulată de secole în relaţiile profesionale şi interumane şi sunt unanim valabile pentru
aproape toate categoriile de ,,slujbaşi‫ײ‬. Ele sunt explicate, argumentate şi însoţite de concluzii, fapt ce 
contribuie la mai buna lor înţelegere. 
Pentru a nu ne situa în afara legii şi a moralei, nu trebui de depăşiţi atribuţiile, şi nu acţionaţi
sub imperiul emoţiilor puternice, al arbitrariului, al propriilor preferinţe determinate de opinii
personale, politice sau de altă natură.
Procedând astfel, puteţi să evitaţi să vă expuneţi riscului de a intra sub incidenţa legii penale,
veţi avea întotdeauna conştiinţa datoriei împlinite în mod corect, indiferent de epitetele folosite de orice
persoană împotriva dumneavoastră, a colegilor şi instituţiei în care lucraţi.
O regulă importantă este ţinuta decentă, îngrijită este obligatorie pentru toţi angajaţii.
O îmbrăcăminte decentă, îngrijită, dacă este posibil chiar elegantă, este dovada respectului
pe care îl acordă fiecare, sieşi şi celor din jur.
În general tinerii, mai ales tinerele femei, doresc să se facă remarcaţi. Pentru aceasta folosesc
diferite mijloace printre care şi ţinuta vestimentară, apelând uneori la croieli extravagante sau culori
stridente. Nimic mai greşit !
Abordaţi la serviciu o îmbrăcăminte cu croială clasică, în culori odihnitoare şi exprimaţi-vă
personalitatea cu ajutorul unor accesorii discrete de bun gust. Veţi fi cu siguranţă admiraţi !
Bărbaţii trebuie să aibă părul potrivit şi să fie zilnic proaspăt bărbieriţi, iar femeile pieptănate
cu grijă şi fardate discret.
O altă regulă care poate fi aplicată este: limbajul folosit trebuie să fie în orice situaţie
elegant, elevat, politicos. Având în vedere pregătirea pe care o aveţi, este firesc să folosiţi termeni
eleganţi şi elevaţi, dar adaptaţi-vă limbajul la persoana cu care sunteţi în contact pentru a nu părea
îngâmfaţi.
În relaţiile cu publicul folosiţi în permanenţă un ton politicos, reacţionând cu blândeţe la
eventualele irascibilităţi ale petenţilor. Nu uitaţi că ni se adresează oameni necăjiţi, aflaţi în situaţia de a
li se fi încălcat, uneori foarte grav, drepturile, ajunşi la capătul răbdării. Abordaţi-i cu calm şi
înţelegere. Uneori o vorbă bună din partea dumneavoastră poate fi o alinare. Când credeţi că este
cazul, fiţi fermi, dar nu răi. Nu vă lăsaţi umiliţi dar nici nu jigniţi pe nimeni. În cadrul colectivului fiţi
politicoşi dar deschişi şi apropiaţi. O glumă bună nu răneşte pe nimeni dacă nu este maliţioasă şi
contribuie la destinderea atmosferei. Chiar şi un compliment poate fi oricând binevenit.
Corectitudinea eficienţa şi iniţiativa în rezolvarea sarcinilor de serviciu – caracteristici
obligatorii tuturor angajaţilor, este o altă regulă importantă.

10
  Întotdeauna ne dorim ca cei cu care avem relaţii să fie corecţi. Acelaşi lucru îşi doresc şi cei
care vi se adresează în vederea soluţionării problemelor pe care le au. Încercaţi să nu le înşelaţi
aşteptările şi trataţi-i ca şi când v-ar fi persoane apropiate sau rude. Vă asiguraţi astfel de respectul lor.
După fiecare zi de muncă încercaţi să vă faceţi o scurtă analiză a eficienţei muncii prestate. Vedeţi ce
mai este de făcut şi nu precupeţiţi nici un efort pentru a vă îmbogăţi cunoştinţele sau priceperile care să
vă ajute la sporirea calităţii şi eficienţei acesteia. Fiţi deschişi la nou şi daţi dovadă de creativitate.
Chiar dacă nu toate iniţiativele voastre vor fi încununate de succes, veţi fi apreciaţi pentru faptul că aţi
încercat.Inerţia, rutina, sunt duşmanii progresului însă adesea iniţiativa este adesea motorul succesului.
 Disciplina, ordinea şi ataşamentul faţă de Organizaţie şi idealurile pe care ea le proclamă
- fundamentul unei activităţi profesionale de un înalt nivel.
 S-a dovedit în timp că, în armată, disciplina militară este garantul îndeplinirii cu succes a
misiunilor de luptă. Într-o instituţie, respectarea regulilor de către personal şi asigurarea ordinii la locul
de muncă a demonstrat, tot în timp, că asigură în mare parte succesul afacerii şi, implicit bunăstarea
angajaţilor.
Disciplina muncii este fundamentală pentru orice activitate umană. În sport, în familie, pe
stradă, până şi în joaca celor mici, totul se desfăşoară conform unor reguli. De aceea trebuie de însuşit
regulile activităţii profesionale, ele trebuiesc acceptate ca pe o necesitate şi respectate cu stricteţe. Veţi
fi apreciaţi de către şefi şi vă veţi asigura o mai mare eficienţă a muncii. Când consideraţi că una sau
mai multe dintre ele vă lezează drepturile sau demnitatea, aduceţi acest lucru la cunoştinţa şefilor
argumentându-vă părerea. Cu siguranţă veţi fi ascultaţi.
Acceptând să munciţi în cadrul organizaţiei înseamnă că vă însuşiţi idealurile proclamate de
către aceasta. Faceţi un titlu de onoare din respectarea şi promovarea lor. Fiţi mândri de apartenenţa la
această organizaţie şi luptaţi pentru sporirea prestigiului ei dovedindu-vă astfel ataşamentul.
Niciodată nu trebuie de uitat că activitatea profesională - o permanentă şcoală iar
colectivul de muncă - a doua familie.
 Dedicaţi un număr cât mai mare de ore pentru perfecţionarea prin eforturi proprii, a
pregătirii profesionale, conştient că de aceasta depinde reuşita activităţilor şi acţiunilor dumneavoastră.
Etica profesiei impune angajaţilor organizaţiei să se situeze la cel mai înalt nivel de competenţă, sub
toate aspectele.
Repertoriul de cunoştinţe de specialitate, dar mai ales de priceperi şi deprinderi cerute, este
considerabil. El cuprinde deopotrivă cunoaşterea legilor şi regulamentelor, a literaturii de profil apărută
în lume, a limbilor străine, cunoştinţe în domeniul comunicării şi informaticii, abilităţi în  conducerea
auto, etc. Nu este vorba numai de un contact superficial cu aceste componente ale pregătirii
profesionale, ci de îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor, de perfecţionarea priceperilor şi a
deprinderilor şi, totodată, de menţinerea lor în stare operativă, singura modalitate de a face faţă, la un
înalt nivel de profesionalism, multiplelor situaţii ce se pot ivi oricând.
În acest scop, trebuie folosit la maximum timpul afectat prin program pentru instruire şi,
totodată, valorificate atent „ferestrele” ce se creează pe parcursul activităţilor obişnuite. Fiecare
fragment de oră irosit, reprezintă o parte pierdută a vieţii noastre. Niciodată nu a fost mai actuală
expresia latină „fugit irreparabile tempus”. De aceea trebuie de utilizat la maxim minutele şi orele cu
eforturi de perfecţionare continuă a propriei instruiri.
Pentru o zi de salariu sunteţi datori să daţi o zi întreagă de muncă, îndeplinindu-vă
atribuţiile în mod corect şi cu cele mai bune gânduri.
Cu siguranţă, la fel ca pe orice om, vă dezgustă obiceiul unor persoane de a irosi timpul de
muncă, fără a da ceva concret în schimbul a ceea ce primesc de la societate. Astăzi, şi cu certitudine
oricând, o asemenea atitudine este intolerabilă. Trebuie de muncit astfel încât să nu fie nevoie să
corecteze altcineva ceea ce aţi făcut sau să fie nevoit să o ia de la capăt.
11
 Este profund imoral să găsiţi o sursă de satisfacţie în pierderea timpului pentru care sunteţi
plătit. Chiar dacă, la un moment dat, se întâmplă să nu aveţi ceva concret de îndeplinit, folosiţi timpul
pentru a vă îmbogăţi cunoştinţele generale şi de specialitate, pentru a vă împrospăta, prin
autoantrenament, anumite deprinderi. Niciodată nu veţi regreta eforturile depuse în acest scop.
 Următoarea regulă ne explică că o viaţă cinstită îţi asigură liniştea sufletească şi
împăcarea cu propria-ţi conştiinţă.
 Nu vă angajaţi în afaceri de natură să afecteze îndeplinirea corectă a atribuţiilor de serviciu.
În principiu, orice om are dreptul să intre într-o afacere aducătoare de profit. În cazul multor profesii,
există totuşi limitări legale, la care se adaugă cele de ordin moral.
De exemplu, se consideră abatere de la normele etice angajarea în afaceri lucrative, cu
intenţia de a folosi datele confidenţiale la care persoana are acces prin intermediul activităţii de
serviciu, prin faptul că lucrează cu oameni şi în instituţii în care se pot obţine cu uşurinţă informaţii
avantajoase. Lansarea în asemenea afaceri este în afara moralei, chiar când în rol de titulari figurează
membrii ai familiei, rude, prieteni, cunoscuţi. În condiţiile economiei de piaţă concurenţiale, este dificil
de rezistat tentaţiei unor câştiguri mai mari, dar normele morale trebuie respectate.
 Fiţi gata oricând să treceţi la îndeplinirea unei sarcini primite, fără să vă preocupaţi
excesiv de respectarea rândului la serviciu sau de alte considerente.
 Specificul unor acţiuni, precum şi atitudinile diferite ale oamenilor, îi determină pe şefi să
solicite mai frecvent anumiţi subordonaţi, în comparaţie cu alţii. Este atributul lor, ca unii care răspund
de folosirea optimă a forţelor disponibile. În aceste condiţii, angajaţii trebuie să accepte ideea că pot fi
solicitaţi aşa cum dictează interesele de serviciu, fiind convinşi că şefii nu pierd din vedere normele
echităţii. Este motivul pentru care, chiar în momentul în care v-a fost trasată, trebuie să treceţi la
îndeplinirea sarcinii încredinţate, fiind preocupat exclusiv de reuşita ei deplină. Trebuie de memorizat
că şefii nu sunt obligaţi să justifice, în faţa executanţilor ordinele pe care le dau. Ei răspund în faţa legii.
Spuneţi sincer şefului nemijlocit orice nemulţumire personală de natură să afecteze calitatea
prestaţiei dumneavoastră. Nu este deloc anormal ca, pe parcursul exercitării serviciului, să apară
insatisfacţii provocate de condiţiile de muncă, de atitudinea manifestată de colegi, de discrepanţele
dintre aşteptări şi realitate. Orice nemulţumiri de acest fel pot influenţa negativ, în scurtă vreme,
calitatea activităţii dvs., mai ales că ele au tendinţa de a se auto-întreţine. Pericolul ameninţă mai ales
pe cei care îşi stăpânesc mai anevoie pornirile impulsive.
În cazul când, după o autoanaliză făcută, pe cât posibil, la rece şi cu un efort real de
respectare a obiectivităţii, constataţi că, totuşi, insatisfacţiile persistă şi sunt de natură să impieteze
asupra atenţiei, spiritului de observaţie, asupra deciziei de a nu percepe nimic pentru îndeplinirea
activităţii, aduceţi-le la cunoştinţă şefului nemijlocit.
 Să nu uităm că nu trebuie de utilizat bunurile organizaţiei pentru rezolvarea problemelor
personale.
 Pentru munca pe care o prestaţi în folosul organizaţiei sunteţi retribuit conform legii. Când
specificul activităţii impune, beneficiaţi de facilităţile corespunzătoare. Este însă imoral să recurgeţi la
bunurile Organizaţiei în interes personal, pe timpul serviciului sau în afara acestuia. Mijloacele de
transport, cele de telecomunicaţii, orice alte materiale destinate îndeplinirii serviciului, trebuie utilizate
exclusiv în acest scop, cu spirit gospodăresc. Nu uitaţi că fondurile puse la dispoziţia organizaţiei sunt
sever limitate. Şi nu urmaţi exemplul rău pe care-l vedeţi uneori.
Corupţia are multe faţete; deturnarea în scopuri personale a bunurilor instituţiei, chiar în
forme care la prima vedere par minore, reprezintă una din ele. Este bine să aveţi în vedere că atunci
când ceva este în avantajul său, omul găseşte cu uşurinţă tot felul de scuze şi justificări. Şi nu trebuie de
confundat avutul public cu cel personal.
   Următoarea regulă ne comunică că trebuie de evitat promisiunile diferitelor persoane. Nu
12
vă angajaţi să rezolvaţi probleme cu caracter particular sau de serviciu, uzitând de relaţiile pe care
vi le-aţi creat, dacă acestea nu intră în sfera atribuţiilor dumneavoastră funcţionale. 
Multă lume consideră că, în postura de angajaţi ai organizaţiei, având atribuţii în domeniul
juridic, puteţi interveni pentru rezolvarea, uneori chiar cu încălcarea legalităţii sau principiilor morale, a
anumitor probleme personale. Din această cauză, veţi fi ţinta constantă a unor insistente rugăminţi, nu o
dată sprijinite de atenţii mai mult sau mai puţin consistente, pentru a interveni, a obţine, a facilita, a
pune o vorbă. Este de ajuns o singură dată să intervii şi să oferi un serviciu în favoarea celui care
solicită, se ajunge în cel mai scurt timp la intervenţii pentru prietenul prietenului, apoi pentru un
cunoscut al cunoştinţei prietenului …Nesfârşitul lanţ al slăbiciunilor şi de aici, cu siguranţă că veţi plăti
un preţ ce vă poate costa nu numai onoare şi demnitate, dar chiar şi cariera profesională.

Bibliografie:
Valorile şi adevărul moral, Selecție, traducere şi note de Valentin Mureşan; Editura
Alternative, 1995.
Nicolae Bellu, Morala în existența umană, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 50-63 J.S.
Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994.
Teorii ale dreptăii, Ediție îngrijită de Adrian Miroiu, Editura Alternative, 1996. A. Macintyre,
Tratat de morală. După virtute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 62-101. T. Cătineanu,
Elemente de etică, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.24-60, 77-85. V. Macoviciuc,
Probleme de etică, în Filosofie, manual pentru licee şi şcoli normale, Editura Didactică şi
pedagogică R.A., 1992, p. 207-223.
Didier Julia, Dicționar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 103,
217-219. Dicționar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 246-247. C. Lazăr,
Autoritate şi deontologie, Editura Licorna, 1999, p. 38-60
Bibliografie: Traian Gânju, Lumea morală, vol.1, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982. O.G. Drobnițki, Noțiunea de morală, Partea I şi a II-a, Editura Ştiințifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981 Bernard Williams, Introducere în etică, Editura Alternative,
1993, p. 80-87.
Valorile şi adevărul moral, Selecție, traducere şi note de Valentin Mureşanş Editura
Alternative, 1995. Nicolae Bellu, Morala în existenŃa umană, Editura Politică, Bucureşti,
1989. J.S. Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994. Teorii ale dreptății, Ediție îngrijită de
Adrian Miroiu, Editura Alternative, 1996. A. Macintyre, Tratat de morală. După virtute,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1998. T. Cătineanu, Elemente de etică, vol. I, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1982, p.24-60, 77-85. V. Macoviciuc, Probleme de etică, în Filosofie, manual
pentru licee şi şcoli normale, Editura Didactică şi pedagogică R.A., 1992, p. 207-223. Didier
Julia, DicŃionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,

13