Sunteți pe pagina 1din 38

Introducere:

Actualitatea temei investigate a prezentei teze constă în faptul că, anume în


condiţiile economiei de piaţă, dezvoltarea managementului operaţiunilor de credit
reprezintă un proces obiectiv şi inevitabil din multitudinea de aspecte financiare
legate de activitatea economică. Una dintre misiunile acestuia constă în elaborarea
şi implementarea unor tehnici, metode, instrumente noi de gestiune a operaţiunilor
de credit în cadrul băncilor comerciale . Actualmente, economia naţională se află
într-o fază critică: şi-a pierdut poziţia prioritară printr-o serie de ramuri
industriale importante, elaborările ştiinţifice autohtone nu ţin pasul cu ritmul
actual accelerat al progresului tehnico-ştiinţific, producătorii străini cuceresc tot
mai mult piaţa internă a Moldovei, ceea ce duce la degradarea potenţialului
economic al ţării.
Importantă este şi perfecţionarea strategiilor manageriale ale băncilor
comerciale, în scopul susţinerii finanţării afacerilor mari, dezvoltării leasing-ului
financiar, creditelor investiţionale, ipotecare şi de consum. Managementul
procesului de creditare, pe de o parte, joacă rolul decisiv în activitatea bancară, iar
pe de altă parte, de eficienţa lui depinde în mare măsură nivelul de dezvoltare a
economiei în ansamblu.
Utilizarea corespunzătoare a tuturor principiilor manageriale se va solda cu
dezvoltarea reţelei instituţionale, diversificarea portofoliului de credite, formarea
unui cadru juridic adecvat, apărarea drepturilor participanţilor la raporturile de
credit, creşterea nivelului profesional al funcţionarilor din sistemul de credit,
dezvoltarea sistemului informaţional etc. Toate cele menţionate vor contribui la
majorarea rentabilităţii agenţilor economici şi la minimizarea riscurilor ce intervin
în procesul efectuării operaţiunilor de credit.
Mecanismele noi apărute în gestionarea surselor financiare şi de credit
din economie dovedesc că, în ciuda greutăţilor perioadei, instituţiile
financiar-bancare se adaptează la exigenţele muncii financiare moderne,
devenind compatibile cu metodele practicate de instituţiile fnanciar-bancare

3
internaţionale. A cunoaşte aceste mecanisme, a le utiliza corect şi eficient sunt
condiţiile absolut necesare pentru gestionarea exigenta a tuturor operatiunilor
efectuate de o unitate bancară.
Ţinînd cont de faptul ca perioada dezvoltării tehnologiilor bancare este
înlocuită cu perioada dezvoltării tehnologiilor de comunicare cu clienţii, anul 2011
va fi dedicat în special creşterii eficientei identificării, comunicării şi atragerii
clienţilor noi prin concentrarea eforturilor asupra celor mai eficiente canale de
distribuţie.
Scopul cercetării rezidă în studierea şi analiza problemelor managementului
sistemului de credit din Republica Moldova, în special a riscurilor aferente
operaţiunilor creditare, în condiţiile actuale, şi elaborarea unor strategii în
asigurarea performanţelor de dezvoltare. Pentru realizarea scopului propus ne-am
trasat următoarele sarcini: studierea teoriilor managementului şi, în special, a
particularităţilor privind managementul instituţiilor creditar-bancare; cercetarea
elementelor managementului sistemului de credit în condiţiile economiei de piaţă;
argumentarea propunerilor ce ţin de perfecţionarea managementului instituţiilor
bancare naţionale, care sunt elementul principal de creditare în economia naţională;
Obiectivul tezei constă în studierea şi cercetarea managementului
operaţiunilor de credit şi elaborarea unor propuneri relevante privind
perfecţionarea şi eficientizarea acestuia.
Baza metodologico – ştiinţifică: Drept bază teoretică şi metodologică a
investigaţiilor ne-au servit monografiile clasicilor în domeniul managementului,
inclusiv ai managementului bancar, investigaţiile economiştilor americani şi
europeni, lucrările ştiinţifice ale economiştilor români, ruşi şi autohtoni. În primul
rând este necesar să menţionăm lucrările fundamentale ale lui H. Fayol, F. Kotler,
P. Rouse, F. Taylor etc. Paralel cu studierea lucrărilor specialiştilor în materie au
fost analizate publicaţiile periodice ale instituţiei financiar - bancare BC "Banca
Socială" S.A., publicaţiile şi datele statistice ale Ministerului Economiei şi
Reformelor, Ministerului Finanţelor, Băncii Naţionale a Moldovei.

4
În prezenţa lucrare managementul operaţiunilor creditare sunt studiate şi
cercetate în conformitate cu condiţiile stabilite de BC "Banca Socială" S.A., fiind
analizate in perioada anilor 2009 şi 2010, unde s-a bazat pe utilizarea diverselor
metode, cel mai frecvent utilizate fiind: metoda sistemică, metoda normativă,
metoda statistică, metoda grafică şi dinamică.
Structura lucrării. Scopul, sarcinile şi metodologia cercetării au determinat
structura tezei care constă din introducere, trei capitole ce reflectă conţinutul de
bază al cercetărilor, încheierea concluzii şi propuneri, apoi şi bibliografia cu 35 de
titluri. Conţinutul de bază a lucrării este expus în 90 pagini şi ilustrat de 11 tabele,
9 figuri, 3 anexe.
În Capitolul I ofera o privire de ansamblu asupra aspectelor teoretice
care se concretizează în particularitaţile şi rolul operaţiunilor de creditare.
Preocuparea specială a managementului bancar pentru activitatea de creditare
rezidă din faptul că, fiind cel mai important plasament bancar, cu o pondere mare
în activul bilanţier, de calitatea portofoliului de credite depinde în ultimă instanţă
stabilitatea băncii şi realizarea nivelurilor necesare ale indicatorilor activităţii
bancare privind solvabilitatea si lichiditatea. Organizarea activităţii de creditare
are în vedere o descentralizare a proceselor de analiză, evaluare, acordare şi
urmărire a ramburării creditelor, în condiţiile respectării normelor interne în
domeniu şi, de asemenea, în condiţiile stabilirii unor plafoane de creditare la
diverse niveluri organizatirice ale băncii. La fel se analizează şi creditabilitatea
clientului, principiile şi elementele aferente operaţiunilor de creditare.
Capitolul II are ca scop analiza politicii de creditare ca element de
gestiune a activităţii de credit în cadrul BC "Banca Socială" S.A., precum şi
în alte instituţii de credit de pe teritoriul Republicii Moldova . Creditele vor
reprezenta în continuare principala poziţie de activ în bilanţul băncii,
creditarea agenţilor economici fiind orientată spre susţinerea redresării
sectorului real al economiei, în special a producţiei orientate spre export, a
sectorului privat şi creditarea ipotecară. La fel se va efectua o analiză mai
aprofundată asupra gestiunei calităţii portofoliului de credit, formarea

5
dobînzelor la credite, politica de dobînzi ce este implementată în cadrul
băncii analizate.
În Capitolul III se va determina riscurile cu care se confruntă banca în
urma creditării economiei naţionale şi se va medita asupra problemei de
minimizare a acestora. BC "Banca Socială" S.A. îşi desfăşoară activitatea de
gestionare a riscurilor în concordanţă cu prevederile actelor normative în
viguare ale Republicii Moldova, precum şi ale Politicii interne de Dirijare a
Riscurilor, aprobată de consiliul bancii, care prevede gestionarea riscurilor în
trei nivele: nivelul deciziilor strategice, nivelul de dirijare funcţională şi
nivelul operaţional de dirijare. La fel se va stabili principalele strategii ale
managementului de creditare în asigurarea performanţelor de dezvoltare şi
creşterea eficienţei creditelor bancare. Vor fi propuse căi de perfecţionare a
activităţii creditare, care vor atrage după sine majorarea volumului de credite
şi minimizarea riscurilor.
Astfel în urma analizei managementului bancar observăm că un rol
important îi revine managementului operaţiunilor creditare, deoarece ele reprezintă
componenta cea mai importantă a operaţiunilor de plasament, atît din punctul de
vedere al volumului de activitate, cît şi al participării acestor categorii la operaţiuni
de realizarea profitului băncii. Organizarea deservirii financiar- crditare a
întreprinderilor, organizaţiilor, populaţiei joacă un rol important în dezvoltarea
economiei, în dezvoltarea structurilor financiar- economice şi în tendinţa de a
ridica nivelul de trai al populaţiei. Evoluţia sistemului de credit se determină în
mare măsură de situaţia economică din ţară dată.

6
Capitolul I : Mecanismul de gestiune a operaţiunilor creditare – ca parte
componentă a operaţiunilor bancare
1.1. Managementul operaţiunilor creditare : teorii şi concepte.

Indiferent de domeniul, volumul şi obiectul de activitate, o entitate


economică este întotdeauna formată din mijloace materiale, mijloace financiare şi
din resurse umane ce trebue combinate într-o structură particulară în vederea
realizării scopurilor propuse. În cazul particular al entităţii economice cu activitate
comercială, obiectivul este în totdeauna obţinerea unui grad ridicat de
profitabilitate, iar ştiinţa ce studiază rolul, funcţiile, principiile şi mijloacele de a
asigura conducerea unei asemenea entităţi economice în scopul realizării
obiectivelor de dezvoltare şi creştere a profitului este ştiinţa managerială.
Managementul bancar este deosebit de managementul altor activităţi datorită
specificului şi funcţiilor băncii, precum şi datorită modalităţilor şi instrumentelor
prin care acesta îşi realizează profiturile. Un rol important în cadrul
managementului bancar îi revine managementului operaţiunilor cerditare.
Organizarea deservirii financiar- creditare a întreprinderilor, organizaţiilor,
populaţiei joacă un rol important în dezvoltarea economiei, în dezvoltarea
structurilor financiar - economice şi în tendinţa de a ridica nivelul de trai al
populaţiei. Dezvoltarea managementului operaţiunilor de credit reprezintă un
proces obiectiv şi inevitabil din multitudinea de aspecte financiare legate de
activitatea economică în condiţiile economiei de piaţă. Una dintre misiunile
acestuia constă în elaborarea şi implementarea unor tehnici, metode, instrumente
noi de gestiune a operaţiunilor de credit în cadrul băncilor comerciale.
Conştientizarea teoriilor referitoare la management şi evoluţia acestora
constituie un aspect important al perceperii contextului general al managementului
creditar. Ideile ştiinţifice contemporane de management au apărut în Europa
Occidentală şi în SUA la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-
lea, ca răspuns la necesităţile de dezvoltare a economiei industrial-capitaliste.
Primele teorii referitoare la management şi cele ce au succedat, au reflectat factorii

7
economici, tehnologici şi sociali ai timpurilor reprezentative. Dezvoltarea gândirii
manageriale, mai ales în ultimul secol, vine în întâmpinarea necesităţilor de
utilizare a diverselor metode practice şi eficiente de conducere a instituţiilor de
credit.
O abordare privind ideea ca principalul scop al managementului este
realizarea unei prosperităţi maxime posibile pentru organizaţie a fost formulate de
savantul F.Taylor în lucrarea sa „Principiile managementului ştiinţific”, unde se
analizează principiile unui management corec. O altă ideea asupra managementului
este propusă de savantul H. Fayol, în lucrarea sa „Managementul industrial şi
general”, unde face o grupare sistemică a funcţiilor managementului.
Iniţial teoriile managementului instituţiilor bancare şi de credit dezvoltau
doar problemele împrumuturilor bancare sau ale managementului activelor,
bazându-se îndeosebi pe gestionarea împrumuturilor. Însă pe parcursul dezvoltării
activităţii bancare au evoluat şi concepţiile referitoare la gestionarea creditului.
Astfel concepţiile moderne a managementului în instituţiile creditarbancare
au ca punct de referinţă atât managementul activelor, cât şi cel al pasivelor.
Managerii moderni se axează îndeosebi pe analiza corelării resurselor atrase şi
celor plasate, având obiectiv major maximizarea profitului acţionarilor băncii.
De-a lungul timpului au fost dezvoltate următoarele teorii în acest domeniu:
• teoria împrumuturilor comerciale;
• teoria posibilităţii schimbării activelor;
• concepţia fondurilor comune;
• concepţia conversiunii fondurilor;
• concepţia modernă: interacţiunea activelor cu pasivele băncii.
Teoria împrumuturilor comerciale (self-liquidating loans). Una dintre
problemele majore ale băncii este cea a lichidităţii veniturilor. Pe de o parte, dacă
banca poate să ramburseze mijloacele băneşti titularilor de depozite, pur şi simplu
ea păstrează mijloacele atrase în tezaur sub forma unor active cu înaltă lichiditate şi
la fiecare solicitare înaintată de depunător banca va restitui în timp util numerarul
deţinătorilor. Pe de altă parte, banca poate să folosească fondurile atrase, acordând

8
împrumuturi. Însă, finanţarea întreprinderilor pe termene stabilite aduce băncii
venituri mult mai mari, în timp ce aceste venituri sunt însoţite de riscul de
nerambursare. Activele sub formă de împrumuturi nu sunt cu lichiditate înaltă, deci
în momentul când depunătorul va înainta o cerere de retragere a resurselor plasate
banca poate să se confrunte cu greutăţi în procesul de transformare a activelor în
numerar.
Pentru a rezolva această problemă, managerii bancari au recunoscut
avantajul formării împrumuturilor ce se „lichidează independent”. Un împrumut se
consideră cu „lichidare independentă”, dacă acesta este acoperit de debitor cu
mărfuri în proces de producere sau cele finite şi aflate în tranzit, care ulterior pot fi
realizate. În momentul când mărfurile sunt realizate, împrumutul este rambursat.
Astfel de împrumuturi puteau să asigure băncile cu lichiditate şi venituri continue
în timp ce lichiditatea şi venitul pot fi primite în acelaşi moment.
Cu toate că teoria împrumuturilor comerciale are părţi „forte”, aceasta are şi
un şir de părţi „slabe”. Conform teoriei respective este important de apreciat că nu
toate băncile din sistem pot să se racordeze concomitent la aceste tehnici
manageriale. Dacă toate băncile ar implementa această tehnică managerială atunci
în cazul unei crize bancare, nu vor fi onorate toate cererile de retragere a
lichidităţilor, totodată suferind majoritatea băncillor din sistem. Un alt neajuns
rezidă în faptul că dacă mărfurile nu vor fi vândute, nu vor fi rambursate
împrumuturile ce se „lichidează independent”, astfel va fi afectată, în ultimă
instanţă, lichiditatea băncii. De asemenea, ca punct slab al teoriei este că băncile nu
posedă lichiditate în decursul derulării creditului, sau posedă lichiditate în mod
neuniform în timp, pe măsura rambursării creditelor. Deşi creditele comerciale
reprezintă un component important al portofoliului de active al băncilor, este
evidentă dezvoltarea utilizării fondurilor în condiţiile moderne prin modificarea
metodelor operaţionale ale băncilor.
Teoria posibilităţii schimbării activelor (the shiftbility theory). Această
teorie a fost propusă de Moulon H.G. în 1918, fiind prezentată în lucrarea
„Comercial banking and capital formation”. Conform acestei teorii, lichiditatea

9
băncii poate fi asigurată doar dacă o anumită parte a depozitelor se vor plasa în
valori mobiliare, pentru care există piaţa secundară. În aşa fel, dacă banca are
nevoie de lichidităţi pentru efectuarea plăţilor depunătorilor în condiţiile creşterii
cererii faţă de retrageri, ea are posibilitate să utilizeze activele cu lichiditate înaltă
(valorile mobiliare) realizându-le pe piaţa secundară. Valorile mobiliare, numite şi
rezerve secundare, includ: titlurile comerciale, bonurile de tezaur, cambiile
bancare, obligaţiunile etc. Bazându-se pe această teorie, managerii bancari
justificau iniţierea acordării creditelor pe termen lung, care, prin urmare, majorau
media maturităţii portofoliului de împrumuturi.
Acest schimb al activelor de la o cantitate mică de împrumuturi cu lichiditate
înaltă la o cantitate mai mare de instrumente lichide ale pieţei monetare este
eficient, numai dacă toate băncile nu-şi realizează instrumentele lichide pe piaţa
monetară în acelaşi moment, în schimbul numerarului. Deci nu toate (sau
majoritatea) băncile pot fi în concomitent vânzători de aceste active, totodată pe
piaţă trebuie să fie şi cumpărători. Încercarea de a majora lichiditatea întregului
sistem bancar în acelaşi timp, de regulă, se soldează cu eşec, numai dacă banca
centrală, nu va procura aceste active în cazul când băncile încearcă să-şi mărească
lichiditatea.
Astfel teoria în cauză are acelaşi neajuns ca şi teoria împrumuturilor
comerciale. În ambele cazuri băncile trebuie să se bazeze pe autoritatea monetară –
banca centrală, pentru a le furniza o lichiditate în caz de necesitate. Când banca
centrală nu are posibilitate să verse lichidităţi îndeajuns, ea acoperă necesităţile
unei sau doar ale câtorva bănci, celelalte bănci însă confruntându-se cu riscul
major al lichidităţii. În acest context banca centrală trebuie să fie întotdeauna gata
de a fi cumpărătorul principal al valorilor mobiliare de la întreg sistemul bancar,
pentru asigurarea totală cu lichidităţi.

Concepţia fondurilor comune (the pool-of funds approach). După


înfruntarea experienţei severe a crizei de lichidităţi (aGreat Depresssion, SUA,
1930), managerii bancari din SUA au adoptat această concepţie prin care au

10
evidenţiat siguranţa veniturilor pe termen scurt. Adăugător, depozitele la vedere
erau resursele majoritare ale fondului băncii şi în aşa fel majoritatea obligaţiunilor
acestor bănci erau de termen scurt.
Concepţia fondurilor comune ţine de stabilirea unui nivel general de
lichidităţii necesare, limita căruia este stabilită de managerii superiori. La prima
alocare a fondurilor comune au servit rezervele primare – numerarul din tezaur,
rezervele depozitare obligatorii deţinute la banca centrală.
A doua alocare de fonduri este în rezervele secundare – titlurile de valoare
cu lichiditate înaltă pe termen scurt. Media maturităţii rezervelor secundare este de
obicei mai mică decât un an. Dacă lichiditatea primară a fost asigurată, fondurile
sunt alocate în scopul finanţării tuturor creditelor solicitate. Însă în acest caz este
necesar de a acorda o atenţie deosebită structurii activelor, îndeosebi distribuirii
portofoliul de credite, deoarece aceste active ale băncii nu sunt considerate surse
ale lichidităţii. După ce cererile de credit sunt acoperite, oricare alte fonduri atrase
pot fi utilizate pentru procurarea valorilor mobiliare de stat cu termen lung.
Concepţia fondurilor comune nu este însă lipsită de neajunsuri. Primul
impediment se explică prin faptul că nu sunt obiective de bază pentru a estima
„standardele lichidităţii”; al doilea: pe măsura unificării fondurilor, diverse
depozite au o volatilitate diferită; al treilea: concentraţia fondurilor majoritare în
activele cu lichiditate ce nu aduc băncii profitabilitate, dar pentru asigurarea
dezvoltării băncii pe termen îndelungat sunt necesare venituri adecvate; al patrulea:
această concepţie ignorează lichiditatea asigurată de portofoliul de împrumuturi
prin fondurile continue, în principal, din dobânzile aferente plătite. Şi, în final,
concepţia fondurilor comune ignorează caracterul interactiv al activelor şi
angajamentelor în generarea lichidităţii şi profiturilor.
Concepţia conversiei fondurilor (Conversion-of-funds approach). Apariţia
concurenţei din partea instituţiilor depozitare nebancare au iniţiat diverse schimbări
în angajamentele băncilor comerciale, şi au stimulat formarea noilor fonduri
bancare: eurodolarii, angajamente de răscumpărare (operaţiuni Repo) şi altele.

11
Astfel utilizarea în practică a concepţiei fondurilor comune se face mai puţin sigură
şi este dificil de a analiza resursele băncii, ca fonduri comune cu
aceleaşi trăsături caracteristice. Fiecare sursă are un preţ unic dar inconstant şi
diferite cerinţe de rezerve legale. Concepţia conversiei fondurilor implică în sine
analiza fiecărei surse a fondului în mod individual şi corelarea fiecărui fond cu
activele care au maturităţi similare. Conform acestei concepţii se evidenţiază
profitabilitatea şi nu numai lichiditatea. Ca efect, este redusă valoarea medie a
rezervelor lichide şi se pune accentul pe creşterea alocării fondurilor în credite şi
investiţii.
Concepţia modernă: interacţiunea active-pasive (The modern approach:
asset-liability interaction). În sensul conceptual managementul active-pasive
implică coordonarea tuturor articolelor de bilanţ în scopul maximizării profitului
acţionarilor. Specific acestei concepţii manageriale este analiza sensibilităţii
activelor şi pasivelor unei bănci la variaţiile ratei dobânzii. Această concepţie a fost
implementată iniţial de managerii bancari la mijlocul secolului XX, căpătând mai
târziu o largă aplicare.
Conform respectivei concepţii toate activele şi pasivele unei bănci sunt
clasificate în două categorii: active şi pasive sensibile, respectiv insensibile la
variaţia ratelor dobânzilor pe piaţă. Analiza sensibilităţii ia în calcul variaţiile de
dobândă încasată (în cazul operaţiunilor active) şi de dobândă plătită (în cazul
operaţiunilor pasive) în funcţie de schimbările ratelor dobânzii pe piaţă, luând
totodată în considerare efectul schimbării ratelor dobânzii asupra valorii activului
respectiv.
Activele pasivele sensibile sunt acelea ale căror venituri din dobânzi variază
într-un anumit timp, în funcţie de nivelul ratei dobânzii existente pe piaţă.
Activele/pasivele insensibile sunt ale căror venituri aferente dobânzilor nu se
modifică într-un anumit timp în funcţie de nivelul ratei dobânzii pe piaţă. Însă este
foarte importantă alegerea intervalului de timp şi scadenţele activelor şi pasivelor,
pentru care se măsoară sensibilitatea acestora. Activele/pasivele sensibile sunt

12
considerate toate acele care au scadenţe de până la 1 an, celelalte sunt considerate
insensibile la variaţiile ratei dobânzii.
Aşadar, în concluzie putem menţiona că, deoarece în prezent economia
Republicii Moldova se află în condiţii de instabilitate strategiile manageriale nu
pot fi aprobate pe termen îndelungat.
De aceea este oportun ca către băncile să folosească strategia
managementului defensiv, deoarece prin ea băncile îşi vor menţine un echilibru
între activele şi pasivele sensibile la dobândă. În condiţiile de creştere a ratelor
dobânzii pe piaţă se vor produce cresteri egale ale veniturilor si a cheltuelilor
astfel incit marja neta va ramine practice neschimbata.
Analizând opiniile economiştilor din diverse ţări supuse analizei privind
definirea „operatiunilor de credit”, în opinia autorului „operartiunile de credit”
reprezintă totalitatea relaţiilor de credit, a formelor, metodelor şi normelor de
acordare a creditelor şi de organizare a rambursării acestora, existente în economia
unei ţări fiind realizate de instituţiile financiare de credit prin intermediul unui
ansamblu de norme juridice aprobate de stat, răspunzând cerinţelor unei anumite
etape de dezvoltare social-economică.
Studierea profundă a managementului operaţiunilor de credit si evidenţierea
particularitaţilor lui la etapa contemporană necesită cercetarea conceptului
creditului în teoria economică fundamentală. S-au evidenţiat două teorii ce reflectă
esenţa şi rolul creditului: cea naturalistă şi cea a creditului, privind investiţiile în
capital.
Teoria naturalistă a creditului iniţial a fost elaborat de A.Smith (1723-
1790) şi D. Ricardo (1772-1823) fiind dezvoltată în continuare de discipolii
acestora. Principalele concepţii ale acestei teorii sunt următoarele: obiectul
creditului îl constituie bunurile naturale; capitalul de împrumut este reflectat
prin capitalul real, iar circulaţia capitalului de împrumut coincide totodată
cu circulaţia capitalului de producţie; băncilor le revine rolul de intermediari pasivi
deoarece creditul execută un rol pasiv în economie. Promotorii teoriei naturaliste
au evidenţiat faptul că creditul nu creează capital real de unul singur, ci acest

13
capital apare numai în procesul de producere. De asemenea, ei au menţionat
dependenţa creditului de producere şi a dobînzii de profit, neînţelegînd în esenţă
legătura reciprocă dintre acestea.
Începînd cu mijlocul secolului al XIX-lea, teoria capitalului
creativ a ocupat o poziţie dominantă. Reprezentanţii acestei teorii analizează
independenţa creditului faţă de procesul de reproducere şi menţionează rolul
lui hotărîtor în dezvoltarea economiei. În opinia lor băncile nu sunt intermediari,
dar instituţii care creează capitalul. Cercetarea relaţiilor de credit de-a lungul
timpului denotă faptul că operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă simplă de
la relaţii dintre indivizi sub forma unor acorduri, până la tranzacţii mai complicate,
ce se efectuează pe pieţele monetare sau financiare bine dezvoltate. Esenţial
rămâne aceeaşi relaţie în ambele cazuri: o valoare actuală se transmite de un
creditor unui debitor în urma căreia cel din urmă se angajează să-o ramburseze pe
viitor conform condiţiilor specificate în acordul de credit, şi totodată se obligă să
plătească o dobândă pentru utilizarea creditului.
Astfel, pentru mulţi observatori principala operaţiune bancară este
creditarea. Într-adevăr, între plasamentele băncilor, pe primul loc se situează
creditele. Felul în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influenta
într-un mod hotarîtor dezvoltarea economică la nivel local sau naţional. Pe de altă
parte, orice bancă îşi asumă, într-o oarecare măsură, riscuri atunci cînd acordă
credite şi, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi la
potofoliul de credite, atunci cînd unii dintre debitori nu-şi onorează obligaţiile.
Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile în cadrul creditelor pot fi
minimizate dacă operaţiunile de creditare sunt organizate şi gestionate cu
profesionalism.
De aceea în cadrul activităţii de acordare a creditelor se evidenţiază următoarele
principii generale:
a) activitatea de angajare şi acordare a creditelor sub toate formele ;
b) activitatea de asumare a unor riscuri, ce se bazează pe resursele proprii şi atrase
ale bancii. În acest scop, este necesar ca evidenta contabilă sa fie structurată pe

14
un sistem de conturi, corespunzator, în lei şi valută, de credite şi disponibilităţi
deschise diferenţiat, pe urmatoarele categorii: feluri de valută; termen scurt,
mijlociu, lung; feluri de capital ale agentilor economici: de stat, privat, mixt,
străin sau al persoanelor fizice.
c) elementele de analiză care vor sta în toate cazurile la baza asumării de către
bancă a unor angajamente sunt urmatoarele:
 încadrarea în strategia generală a băncii; aceasta strategie generală a băncii
vizează atît menţinerea pe linia politicii monetare a BNM cît şi obţinerea
unui profit cît mai mare, evitarea riscurilor, gestionarea cît mai eficientă a
resurselor băncii;
 situaţia concretă a fiecărui client; se vor urmări lichidarea, bonitatea,
solvabilitatea, responsabilitatea activităţii desfăşurate, precum şi pozitia pe
piaţa a fiecărui agent economic;
 activitatea de asumare de angajamente şi de derulare a operaţiunilor de
creditare, va fi treptat, pe masura posibilităţilor, descentralizată în sensul
aprecierii serviciilor de clientelă din punct de vedere al localizării teritoriale.
Creditul se prezintă printr-un raport de interese băneşti ce apare între o
persoană fizică sau juridică numită creditor, care acordă pe un termen prestabilit
altei persoane numită debitor, un împrumut de bani sau care vinde mărfuri/servicii
pe datorie, în general, cu o dobândă stabilită în funcţie de riscul pe care şi-l asumă
creditorul sau de reputaţia debitorului. În condiţiile economiei de piaţă raporturile
de credit sunt diverse în dimensiuni şi multiple în varietate. De-a lungul timpului
raporturile de credit s-au cristalizat în cinci grupuri principale: creditul comercial;
creditul bancar; creditul obligatar; creditul ipotecar; creditul de consum . Toate
aceste sfere implică aceleaşi trăsături specifice ale relaţiei de credit cum ar fi
obiectul (instrumentul de gestiune) şi subiecţii (participanţii) raportului de credit,
promisiunea de rambursare, asigurarea creditului, termenul de rambursare,
dobânda şi însăşi tranzacţia – acordarea creditului.
Însă pe cât relaţia de credit uneşte, în esenţă, toate sferele în acelaşi proces,
atât putem menţiona că acestea au şi deosebiri, care le imprimă anumite trăsături

15
pur specifice. Sferele creditului se deosebesc între ele prin însăşi elementele şi
modul îndeplinirii fiecărei trăsături a relaţiei de credit. De asemenea, putem
menţiona că două dintre aceste categorii de credit, creditul comercial şi creditul
obligatar, presupun obligaţiile directe dintre debitor şi creditor, posibile fără a fi
desfăşurate de la începutul tranzacţiei până la sfârşit prin intermediul băncilor.
Celelalte categorii de credite: ipotecar şi de consum, presupun desfăşurarea
unor raporturi de credit complementare intermediate de către bănci sau alte
instituţii specializate de credit. Însă se poate menţiona faptul că nu este exclus şi în
primul caz participarea băncilor, dimpotrivă transferul creanţelor de credit
comercial este folosit în majoritatea ţărilor utilizând scontările şi reescontările
creanţelor. Există două categorii de participanţi ai pieţei de credit: participanţii
direcţi şi cei intermediari ( anexa nr.1). Potrivit acestei interpretări în economie
acţionează trei mari categorii de participanţi direcţi ai pieţei de credit :
• participanţi excedentari, care economisesc banii/fondurile, aceştia fiind, în marea
majoritate, populaţia;
• participanţi deficitari, ponderea cea mai mare o reprezintă întreprinderile şi
organizaţiile nonprofitabile;
• participanţi cu situaţii financiare alternative: respectiv uneori excedentari, alteori
deficitari.
Astfel, în urma relatării ulterioare ajungem la concluzia că activitatea de
formare a operaţiunilor de creditare este, în acelaş timp, un proces permanent,
datorită diversificării operaţiilor bancare şi deschiderea băncilor spre domenii de
creditare noi pentru sistemul bancar moldovenesc actual.
Preocuparea specială a managementului bancar pentru activitatea de
creditare rezidă de asemenea şi din faptul că, fiind cel mai important plasament
bancar, cu o pondere mare în activul bilanţier, de calitatea portofoliului de credite
depinde în ultimă instanţă stabilitatea băncii şi realizarea nivelurilor necesare ale
indicatorilor activităţii bancare privind solvabilitatea şi lichiditatea. Organizarea
activităţii de creditare are în vedere o descentralizare a proceselor de analiză,
evaluare, acordare şi urmărire a ramburării creditelor, în condiţiile respectării

16
normelor interne în domeniu şi, de asemenea, în condiţiile stabilirii unor plafoane
de creditare la diverse niveluri organizatorice ale băncii.
Obiectivele principale ale activităţii de creditare sunt siguranţa băncii şi
atragerea de noi operaţii şi clienţi. În acest sens, personalul din activitatea de
creditare are responsabilitate să educe clientul asupra procedurilor de creditare a
băncii. Creditele aprobate pe baza analizei clientului trebuie să asigure rambursarea
datoriei către bancă, cu specificaţia că, determinarea capacităţii de plată a clientului
nu se va face ţinând cont de rambursarea prin împrumuturi obţinute de la alte bănci
sau instituţii financiare. Angajamentele luate de bancă pentru şi în numele
clientului prin acordarea de credit, trebuie să aibă la bază contracte ferme, prin care
clientul să cunoască şi să accepte toate condiţiile, să aibă date exacte şi să fie
garantate corespunzător. BC Banca Socială S.A. poate să acorde orice formă de
credit cu excepţia situaţiilor când:

 integritatea morală a clientului este dubioasă;


 obiectul creditului nu este clar justificat;
 proiectul sau activitatea clientului nu se încadrează în cerinţele interne şi
internaţionale de protecţie a mediului.
Concluzionând, putem afirma că managementul operatiunilor de credit
reprezintă ansamblul metodelor de organizare şi de conducere a instituţiilor
financiare de credit, prin care se realizează gestiunea: planificarea, organizarea,
controlul şi evaluarea tuturor componentelor procesului de credit. Pentru
îndeplinirea rolului şi funcţiilor sistemului de credit în economie, pentru
valorificarea la maxim a avantajelor şi diminuarea la minimum a dezavantajelor
relaţiilor de credit putem menţiona că sistemul de credit, în principal, trebuie să
cuprindă:
. cadrul instituţional care presupune un ansamblu de instituţii şi organisme de
credit specializate, cu o (vastă) reţea dispusă în teritoriu, dar şi cu relaţii de
corespondenţă cu instituţiile

17
similare din străinătate. Activitatea cadrului instituţional trebuie să fie
reglementată, controlată şi
supravegheată de anumite comisii/organe/institute organizate la nivel de stat în
scopul minimizării riscurilor.
. cadrul normativ-juridic este format din ansamblul tuturor reglementărilor
(legi, hotărâri, regulamente, instrucţiuni, norme etc.) care guvernează activitatea
instituţiilor de credit pe teritoriul unei ţări. Cadrul juridic trebuie să fie suficient de
flexibil pentru a lăsa spaţiu de afirmare liberei iniţiative a instituţiilor de credit, dar
totodată şi categoric, astfel încât să crească încrederea agenţilor economici şi să
limiteze riscurile operaţiunilor de credit.
. strategiile manageriale, tehnicile şi metodele de efectuare a operaţiunilor de
credit cu ajutorul cărora instituţiile de credit pun în aplicare diverse produse
creditare accesibile şi rentabile beneficiarilor de credite.
În principiu, atribuţiile compartimentelor de creditare dintr-o bancă trebuie
să acopere întreaga gamă de operaţiuni aferente acestei activităţi. În general, banca
organizează activitatea de creditare pe principiul dublei subordonări, faţă de un
departament din centrala băncii şi faţă de conducerea sucursalei. De asemenea,
reglementările legale actuale obligă băncile să constituie comitete de credite care
să analizeze cererile de creditare şi să acorde în urma evaluarilor sumele solicitate
de clienţii băncii. Lipsa reglementărilor legale în domeniul creditării precum şi
lipsa de protecţie a băncilor în cazul pierderilor generate de nerambursarea
creditelor (însuşi procesul de recuperare a creanţelor prin utilizarea garanţiilor este
deosebit de dificil) au determinat băncile să-şi elaboreze propriile norme de
creditare care, în timp, au căpătat caracter de generalitate, în sensul ca principiile
de creditare, obiectele creditului si tipurile de credit au devenit elemente comune
ale reglementărilor interne în domeniu la majoritatea băncilor.

18
1.2. Elementele şi particularităţile operaţiunilor de creditare.

Băncile comerciale se sprijină în activitatea de creditare, nu atît pe capitalul


propriu (care are o pondere mică), cît mai ales pe capitalul de piaţă financiar-
monetară. Sub acest raport se poate afirma că banca este o instituţie ce lucrează cu
banii altora. Cererile de credite sunt aşa de mari, încît capitalul propriu şi fondul de
rezerva nu pot face faţă. Capitalul şi fondurile proprii sunt numai "plămadeala" în
care au loc complexe operaţiuni bancare. Aceastea folosesc şi ca o primă de
asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le implică plasamentele fiecărei bănci.
Considerînd că banca este numai o instituţie care împrumută, ea trebuie mai întîi
să-şi asigure resursele de alimentare cu fonduri care, ulterior, să fie utilizate drept
credite. Preocuparea de a constitui resurse este tot atît de importantă ca acea de a le
plasa, deci de a acorda creditele.
În organizarea operaţiunilor de creditare un rol important îl are Banca
Centrală, deoarece conform legislaţiei statului, ea este banca ce acorda credite de
ultimă instantă statului şi băncilor comerciale,de asemenea ea elaborează şi
supraveghează politica monetar-creditară a statului.
Banca centrală elaborează un şir de acte juridice sub forma de regulamente,
instrucţiuni, norme prin care reglementează şi supraveghează activitatea Băncilor
Comerciale în domeniul creditar. Rolul Băncilor Comerciale constă în faptul că ele
acordă mijloace banesti (necesare economiei nationale) sub forma de credite
bancare. Astfel, Băncile creditează acele sfere ale economiei care nacesita mijloace
banesti, contribuind la prosperarea economiei nationale.La fel ele contribuie in
mod substanţial şi la susţinerea nivelului de trai al populţtiei prin acordarea
creditelor de consum, a creditelor pentru educaţie şi învăţămînt, pentru procurarea,
reconstruirea şi repararea imobilelor.
Băncile acordă credite persoanelor fizice atât pe termen scurt, cât şi pe
termen lung. Creditele pe termen scurt sunt solicitate pentru finanţarea cumpărării
unor bunuri de folosinţă îndelungată: automobile, aparatură electronică, etc.
Creditele pe termen lung sunt solicitate pentru achiziţionarea sau renovarea

19
imobilelor. BC Banca Socială S.A. acordă mai multe tipuri de credite cum ar fi
credit ipotecar, credit de consum, leasing autoturisme, credite preferenţiale etc.
Toate aceste credite se deosebesc unele de altele prin condiţiile cum ar fi: suma
creditului, termenul, rata dobînzei, documentele necesare ect., carateristica acestor
credite o putem observă în anexa nr.2.
Pentru a putea contura rolul şi funcţiile creditului bancar trebue evidenţiate
şi analizate urmatoarele particularităţi specifice ale creditului bancar:

 Obiectul creditului bancar- este reprezentat de disponobilităţile băneşti sub


formă de monedă fiduciară sau monedă scripturală;
 Participanţii (subiecţii) creditului bancar- cel ce acorda creditul, numi creditor
(banca) şi cel ce primeşte şi foloseşte creditul, numit debitor (agenţi economici,
populaţia, statul, alte bănci şi instituţii financiare);
 Scadenţa- momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului. La
stabilirea scadenţei băncile comerciale iau în considerare activitatea debitorului,
afacerea propriu-zisă, alte condiţii. Astfel, vor fi stabilite şi ratele ce vor fi
rambursate la scadenţă. Ratele pot fi rambursate în mod egal, în ordine crescatoare
ori descrescatoare, sau în funcţie de caracterul afacerii de credit. Un element
important, în acest context este stabilirea perioadei de graţie- perioada din
momentul angajării creditului şi momentul începerii rambursării lui. Aceste
condiţii sunt stipulate în contractul de credit încheiat între debitor şi creditor.
 Asigurarea creditului- formată din bunuri ce se constitue la dispoziţia sau
solicitarea creditului sau a unui terţ pentru a asigura îndeplinirea de catre debitor a
obligaţiunii de rambursare a sumei creditului, achitării dobînzilor şi a taxelor de
credit;
 Dobînda- este reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor
creditorului sau pentru împrumutul acordat pe un termen determinat şi pentru riscul
asumat de acesta în caz de neonorare a obligaţiunilor de credit.

20
Gîndirea managerială s-a dezvoltat în economia de piaţă mai cu seamă în
ultimul secol, pentru a satisface necesităţile de utilizare a unor metode practice
şi eficiente de conducere a organizaţiilor. Luînd în considerare faptul Republica
Moldova este pe calea dezvoltării economiei de piaţă, apare necesitatea
cercetării acestui domeniul în profunzime. Desigur, întelegerea principiilor
managementului nu rezolvă toate problemele şi nu garantează automat succesul
instituţiilor de credit, dar folosirea acestora duce la dezvoltarea unor tehnici şi
metode ce pot fi utilizate de manageri în practica lor.
Elementele managementului în condiţiile economiei de piaţă sunt :
• structura organizaţională- este importantă în mod special pentru organizaţiile
ce se află în proces de dezvoltare, care în lipsa unei structuri bine determinate,
gestiunea activităţii acestora ar deveni tot mai haotică, pe măsură ce mărimea lor ar
creşte. Ea contribuie la stabilirea sarcinilor şi activităţilor, monitorizarea
rezultatelor, evidenţierea problemelor şi luarea de măsuri corespunzătoare, când
este necesar. Structurile organizaţionale sunt reprezentate de managementul
superior, managementul de nivel mediu şi managementul operaţional constituind
piramida ierarhică de conducere. Astfel managementul prudent şi corect al
activităţii de creditare a unei bănci comerciale necesită organizarea şi menţinerea
unor structuri organizaţionale, având la bază politica de creditare a băncii.
• sistemele şi procesele de activitate- prin care înţelegem un grup de elemente
care conlucrează pentru atingerea unui anumit scop. Instituţia de credit reprezintă
în sine un sistem, respectiv acest sistem primeşte informaţii şi le prelucrează în
scopul obţinerii rezultatelor .Astfel putem delimita urmatoarele tipuri de procese:
• deschiderea de conturi;
• transferurile de fonduri băneşti;
• operaţiunile de depunere şi retrageri a numerarului de către clienţi;
• constituirea de depozite şi alte resurse echivalente acestora;
• acordarea de credite;
• capitalizarea dobânzii;
• rambursarea creditelor şi altele.

21
Procesul de creditare este unul dintre cele mai complexe şi totodată
responsabile procese efectuate de instituţiile de credit. Acest proces este prezentat
în figura: 1.2, de mai jos.
Beneficiarul de credit Comitetul de credit Direcţia
• Evaluează piaţa • Analizează Contabilitate
produselor de credit; documentele • Evidenţa contabilă
• Solicită creditul. beneficiarului şi a acordării
concluziile creditului;
Inspectorii de credite inspectorului;
• Evaluează cererea şi • Aprobă sau Controlori-operatori
documentele primite; dezaprobă acordarea • Creditează contul
• Perfectează concluzii creditului. clientului;
privind bonitatea
beneficiarului de Direcţia juridică Casierii
credit. • Perfectează • Eliberează creditul
contractele de credit şi
de asigurare a
creditului.
Direcţia

Figura 1.2: Procesul de acordare a creditului bancar


Sursa: C. Lucian Ionescu „Banci si operatiuni bancare”, Editura Economică
Bucureşti, 1996, (pag.35).
Procesul de acordare a creditului se desfăşoară prin intercalarea a mai multor
subsisteme cum ar fi: casieria, operatorii, contabilitatea, departamentul de creditare
(inspectorii de credit şi controlorii de evaluare a bunurilor gajate), direcţia juridică,
marketing etc. În procesul de creditare instituţia de credit este acea care realizează
informaţii, documente etc., iar beneficiarii de credit sunt acei care beneficiază de
resurse băneşti din acest proces (Figura 1.2).
• cultura organizaţională- reprezintă un important aspect al sistemului social
al organizaţiei, inclusiv a instituţiilor financiar-creditare, deoarece dezvoltă
stabilitatea şi comportamentul adecvat al angajaţilor, contribuie la organizarea
lucrului în echipă. Utilizarea şi înţelegerea culturii organizaţionale de către
managerii instituţiilor financiare de credit, duce la realizarea cu succes a politicii

22
şi obiectivelor instituţiilor respective. Acest lucru este foarte important mai ales în
cazul când instituţiile sunt în permanentă schimbare. Ca rezultat în aceste momente
utilizarea unei culturi adecvate sau neadecvate poate promova sau împiedica
procesul de restructurare sau alte iniţiative, privind schimbările intervenite.
• instituţia şi mediul în care activează- care înseamnă un complex de factori
interni şi externi ce determină modul în care instituţiile de credit îşi desfăşoară
activitatea şi totodată maniera în care aceasta este condusă. Aspectele ce reflectă
mediul intern sunt: conducerea superioară; angajaţii cu aptitudinile şi cunoştinţele,
experienţele, responsabilităţile sale şi motivaţia de lucru etc; comitetele din cadrul
instituţiei; structura şi sistemele; cultura organizaţională şi delimitările materiale
(clădirile etc). Mediul extern deţine un rol important în determinarea eficienţei
activităţii instituţiilor de credit. Factorii mediului extern ce afectează activitatea
instituţiei de credit sunt de ordin: legislativi, politici, etici, economici, sociali,
tehnologici şi concurenţiali.
 mediul care înseamnă un complex de factori interni şi externi ce determină
modul în care instituţiile de credit îşi desfăşoară activitatea şi totodată maniera în
care aceasta este condusă. Aspectele ce reflectă mediul intern sunt: conducerea
superioară; angajaţii cu aptitudinile şi cunoştinţele, experienţele, responsabilităţile
sale şi motivaţia de lucru etc; comitetele din cadrul instituţiei; structura şi
sistemele; cultura organizaţională şi delimitările materiale (clădirile etc). Mediul
extern deţine un rol important în determinarea eficienţei activităţii instituţiilor de
credit. Factorii mediului extern ce afectează activitatea instituţiei de credit sunt de
ordin: legislativi, politici, etici, economici, sociali, tehnologici şi concurenţiali. De
asemenea, în lista factorilor externi pot fi incluşi şi cei regionali, internaţionali
deoarece funcţionarea sistemului de credit naţional este afectată şi de situaţia
economico-financiară în ţările vecine, în primul rând în Ukraina şi România.
Deci, analizând gama de factori ai mediului, care influenţează activitatea
instituţiilor de credit putem menţiona că aceste instituţii trebuie să respecte
normele prestabilite de autorităţile de reglementare. Abilitatea maximizării
capitalului acţionarilor şi îndeplinirea altor obiective interne este, de asemenea,

23
restricţionată de factorii parveniţi din mediul exterior. În acest context observăm că
instituţiile de credit se deosebesc de celelalte organizaţii comerciale printr-un şir
de particularităţi:
 natura şi proprietatea resurselor: resursele cu care operează banca în procesul
de creditare sunt, în primul rând, financiare şi sunt în marea majoritare atrase de la
deponenţi, preponderent de la populaţie. Respectiv acest lucru conferă băncilor o
mare responsabilitate faţă de deponenţi, ceea ce demonstrează că instituţiile
bancare trebuie să fie strict reglementate;
 reglementarea. Pornind de la cele menţionate mai sus constatăm că apare
necesitatea reglementării instituţiilor de credit prin legi şi autorizarea instituţiilor
principale, banca centrală şi organul central de supraveghere a instituţiilor
nebancare, de a avea dreptul de licenţiere, supraveghere şi control a acestora,
impunând menţinerea unor indicatori de adecvare a capitalului, de lichiditate, de
formare a fondului de risc etc. Reglementarea în domeniul de credit este necesară
pentru ca instituţiile de credit să-şi păstreze în primul rând stabilitatea, lichiditatea,
să acorde credite pe baze prudenţiale, să gestioneze riscul cu profitabilitate şi, nu în
ultimul rând, să susţină politica economică a statului şi să nu abuzeze de poziţia lor
economică, unică (în felul său) şi puternică.
 necesitatea echilibrării riscului cu profitabilitatea: deşi riscul este un element
prezent în toate activităţile comerciale, gestionarea şi minimizarea lui este mult
mai importantă anume în activitatea de credit, deoarece creşterea riscurilor aferente
operaţiunii de credit în rezultat afectează lichiditatea şi solvabilitatea instituţiei de
credit.
Principalul factor perturbator în activitatea unei bănci sunt creditele acordate,
sau mai precis neperformante. Creditarea este o activitate de bază într-o bancă şi
principalul mod prin care băncile obţin venituri şi, deci, profit. însă, în cazul în
care o bancă acordă un credit unui client, iar acesta, din anumite motive, nu va
putea să-şi achite obligaţia faţă de bancă (restituirea creditului plus dobânda
aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să le suporte din profit.
Pentru a reduce la minimum pierderile din credite neperformante şi a proteja în

24
acest fel depozitele persoanelor fizice şi juridice, lucrătorii bancari implicaţi în
activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea
riscurilor pe care le presupune acordarea împrumuturilor şi să depună toate
eforturile pentru a-şi încasa debitorii.
Iată de ce se impun în această direcţie câteva măsuri prudenţiale, unele
stabilite de fiecare bancă şi altele de către banca centrală (sau autoritatea de
supraveghere, când aceasta este o instituţie separată).
 caracterul activităţii de credit pe termen lung: instituţiile de credit, în special
băncile comerciale, în comparaţie cu alte societăţi comerciale au o mai puţină
flexibilitate de a intra şi ieşi de pe piaţă. Ieşirea băncilor comerciale de pe piaţă
implică în sine un şir de obligaţiuni şi îndatoriri faţă de un număr mare de
depunători (clienţi) şi acţionari. Spre deosebire de societăţile comerciale, care au
un grad de flexibilitate mai mare de intrare şi ieşire pe piaţă, în funcţie de
profitabilitatea pe care o deţin, băncile comerciale trebuie să deservească uniform
şi neîntrerupt clienţii săi atât în perioade de crize, cât şi în perioade de prosperitate.
 interdependenţa între instituţiile de credit şi clienţii lor este unică în activitatea
comercială. Esenţa principală a acestei relaţii este că ea se bazează pe încredere şi
pe un set de obligaţii băneşti reciproce.
Analizând conceptul teoretic al managementului sistemului de credit, în
concluzie, putem menţiona că sistemul de credit al Republicii Moldova aflându-se
în proces de tranziţie este afectat atât de factorii mediului intern, cât şi de cei a
mediului extern, creându-i o instabilitate în acţiuni, activităţi. Bazîndu-ne pe
elementele enumerate, constatăm că managementul operaţiunilor de credit conţine
în sine urmatoarele părţi componente de bază:
• managementul procesului organizaţional; analiza procesului decizional în
domeniul de credit;
• managementul resurselor umane;
• asigurarea tehnologilor informaţionale;
• planificarea, derularea şi controlul deplin al procesului de credit;
• supravegherea şi controlul instituţiilor de credit;

25
• managementul corelării pasivelor şi activelor instituţiilor de credit;
• gestiunea riscului de credit şi a altor riscuri aferente operaţiunii de credit.
Managementul procesului organizaţional al instituţiilor de credit poate fi
analizat atît la nivel macro, adică la nivel de sistem de credit, cît şi la nivel micro,
respectiv, la nivel de instituţie de credit în particular. În acest context este necesar
de a cerceta structura şi cultura organizaţională a instituţiilor de credit şi mediul în
care îşi desfăşoară activitatea instituţiile de credit. Managementul prudent şi corect
al activităţii de creditare a unei bănci comerciale necesită organizarea şi menţinerea
unor structuri organizaţionale, având la bază politica de creditare a băncii. Scopul
activităţii structurilor organizatorice respective este realizarea politicii şi
procedeelor de creditare ale băncii. Funcţiile unităţilor de credit şi ale personalului
funcţional implicat în activitatea de creditare trebuie să fie determinate prin
regulamente şi norme interne aprobate de organelle superioare de conducere, în
care se vor reflecta şi se vor defini clar obligaţiunile şi responsabilităţile acestora.
Structura organizatorică a unităţilor de creditare va depinde în mare măsură
de următorii factori: mărimea băncii; existenţa sau lipsa reţelei de filiale sau
reprezentanţe; diversitatea şi volumele de mijloace investite sub formă de credite;
structura portofoliului de credit (sistematizat în funcţie de mai mulţi factori: risc,
domenii şi ramuri etc.); tipuri de clienţi beneficiari de credit şi alţi factori.
Conform opiniei noastre activitatea departamentului de creditare a
instituţiei de credit trebuie să fie orientată în următoarele direcţii de bază:
 procedura depunerii cererii şi a documentelor însoţitoare prezentate de
beneficiarii de credit;
 analiza aspectelor financiare şi nefinanciare ale clienţilor;
 lucrul cu creditele în proces de derulare: acordare, rambursare a creditelor şi
plată a dobânzii;
 analiza sistematică şi revizuirea a calităţii portofoliului de credit;
 activitatea cu creditele problematice.
Din acest motiv creditele sunt elementul de bază în activitatea oricărei bănci,
dar tot odată şi elementul cel mai riscant al activităţii bancare, deoarece la orice

26
agent economic pot apărea dezechilibre sau disfuncţionalităţi care să pună în
pericol rambursarea creditului, iată de ce activitatea unui bancher presupune
asumarea de către acesta a unor serii de riscuri în relaţiile cu clienţii băncii.
Modul în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influenţa în
mod hotarîtor dezvoltarea economică la nivel local sau naţional. Pe de altă parte,
orice bancă îşi asumă, într-o oarecare măsură, riscuri atunci cînd acordă credite şi,
în mod cert, toate băncile înregistrează pierderi la portofoliul de credite, atunci
cînd unii debitori nu îşi onorează obligaţiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor
asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operaţiile de
creditare sunt organizate şi gestionate cu profesionalism.
În urma celor relatate ,putem spune că creditul bancar reprezintă
operaţiunea prin care Banca eliberează resurse financiare, în schimbul unui acord
de rambursare viitoare, însoţit de plata unei dobînzi (comisioane, spezi, penalităţi
etc.) în favoarea Băncii.
Particularităţile creditării bancare, care deosebeşte creditul bancar de
celelalte forme ale creditării sunt:
a) resursele utilizate pentru creditare sunt împrumutate de către Bancă;
b) caracterul public al relaţiilor legate de creditarea bancară, adică la riscul
nerambursării sunt supuşi şi clienţii Băncii, care au încredinţat Băncii
mijloacele lor băneşti;
c) activitatea de creditare reprezintă pentru Bancă o activitate de bază, efectuată cu
titlu profesionist, care aduce Băncii partea de bază a beneficiului;
d) creditarea bancară, ca regulă, nu este gratuită.
Astfel, în urma relatării ulterioare ajungem la concluzia ca activitatea de
normare a operaţiunilor de creditare este,în acelaş timp, un proces permanent,
datorită diversificării operaţiilor bancare şi deschiderea băncilor spre domenii de
creditare noi pentru sistemul bancar moldovenesc actual. Însă comparativ cu
organizarea sistemului de credit din ţările dezvoltate, cel al ţării noastre este mult
mai simplist şi conţine o gamă îngustă de tipuri de instituţii de credit, ceea ce nu dă
posibilitate de a satisface şi de a acoperi toate cerinţele pieţei de credit.

27
1.3 Politica creditară : esenţă şi conţinut.Calitatea Portofoliului de credite.
Preocuparea specială a managementului bancar pentru activitatea de
creditare rezidă de asemenea şi din faptul că, fiind cel mai important plasament
bancar, cu o pondere mare în activul bilanţier, de calitatea portofoliului de credite
depinde în ultimă instanţă stabilitatea băncii şi realizarea nivelurilor necesare ale
indicatorilor activităţii bancare privind solvabilitatea si lichiditatea.
Stabilirea şi actualizarea politicii de creditare este un proces continuu şi
dinamic, de aceea fiecare bancă trebue să îsi revadă periodic şi ori de cîte ori este
necesar, propria politică dacă anumite circumstanţe o solicită.
Obiectivele principale ale activiăţii de creditare sunt siguranţa băncii şi
atragerea de noi operaţii şi clienţi. În acest sens, personalul din activitatea de
creditare are responsabilitate să educe clientul asupra procedurilor de creditare a
băncii, creditele aprobate pe baza analizei clientului trebuie să asigure rambursarea
datoriei către bancă.
Astfel BC ”Banca Socială” S.A. îşi asumă, într-o oarecare măsură, riscuri
atunci cînd acordă credite şi, în mod cert, poate să înregistreze pierderi la
portofoliul de credite, atunci cînd unii debitori nu îşi onorează obligaţiile. Oricare
ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi
minimizate dacă operaţiile de creditare sunt organizate şi gestionate cu
profesionalism.
Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcţie a administraţiei băncii
este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate
a creditelor este principala cauză a falimentelor bancare care la rîndul lor sunt
generate de următorii factori:
- neatenţia în formularea normelor de creditare;
- prezenţa unor condiţii de creditare prea generoase, cu plată cu lipsa unor
normative clare;
- nerespectarea normelor interne de creditare de către personalul băncii;
- concentrarea riscantă a creditelor pe anumite pieţe;

28
- control ineficient al personalului (inspectorilor);
- creşterea excesivă a valorii portofoliului de credite, peste posibilităţile rezonabile
ale băncii de a acoperi riscurile;
- sisteme defectuoase de detectare a creditelor cu probleme;
- necunoaşterea fluxurilor de trezorerie a clienţilor;
- creditarea preferenţială (sub impactul condiţiilor de piaţă).
Pentru a depăşi deficienţele sistemice şi procedurale de acest gen, care duc
la creşterea pierderilor la portofoliul de credit, băncile trebuie să conceapă şi să
implementeze politici de creditare eficiente şi să angajeze/pregătească un personal
de un profesionalism ireproşabil, care să înţeleagă şi să respecte disciplina acestor
norme. Pentru aceasta este necesar să existe un control permanent prin care
conducerea băncii să fie informată despre eficacitatea procesului de control al
calităţii creditelor, astfel încît cele cu probleme să fie detectate şi corectate (în
limita posibilităţilor) din timp.
Pentru ca o politică bancară de creditare să se dovedească a fi utilă, ea
trebuie să îndeplinească condiţii de formulare corectă şi conţinut complet. Astfel
politica de creditare poate fi apreciată ca fiind corectă dacă în elaborarea ei s-a
acordat prioritate atingerii următoarelor obiective: selecţia unor credite sigure şi cu
o probabilitate maximă de rambursare; asigurarea unor plasamente fructuoase
pentru fondurile de care dispune banca; încurajarea extinderii creditelor care
corespund nevoilor pieţelor pe care opereză banca.
În acelaş timp la formarea politicii de creditare trebuie de ţinut cont de faptul
că ea se supune atît principiilor de ordin general cît şi principiilor specifice ei.
Printre principiile de ordin general vom enumera următoarele:
1) Baza ştiinţifică a politicii de creditare;
2) Optimalitate – structura politicii de credit trebuie să fie optimă pentru
bancă;
3) Eficacitate – trebuie să fie efectivă, utilizabilă;
4) Unitate – toate elementele politicii de credit să se afle într-o intercorelaţie
strînsă.

29
Principiile specifice politicii de creditare sunt:
1) Rentabilitate – fiecare credit trebuie să fie rentabil;
2) Profitabilitate – tot portofoliul creditar trebuie să genereze profituri;
3) Siguranţă – existenţa unui risc minim.
Nerespectarea acestor principii duce la nulitatea şi imposibilitatea politicii
de creditare de a-şi realiza funcţiile pentru care a fost implimentată. În ceea ce
priveşte funcţiile politicii de creditare, acestea la fel se împart în două grupe:
a) Funcţiile de ordin general care presupun:
 Funcţia de control – de verificare apreore şi presteore a proceselor de creditare;
 Funcţia comercială – de formare a unui cadru de încasări a veniturilor în urma
activităţii de creditare;
 Funcţia de stimulare – prevede stabilirea unor domenii prioritare de stimulare
sau de dezvoltare a mecanismelor specifice de creditare.
b) Funcţiile specifice:
 Funcţia de optimizare a activităţii de creditare prin stabilirea unor scopuri
specifice în domeniul creditării;
 Funcţia de reformulare a activelor de credit în urma experienţei băncii în
domeniul dat.
Politicile de creditare variază în timp şi în funcţie de ciclul economic.
Elementele ei trebuie să fie actualizate şi să devină adaptabile la modificările
mediului concurenţial şi economic astfel încît să permită realizarea deplină a
funcţiilor politicii de creditare. Din acest motiv stabilirea elementelor politicii de
creditare este punctul de pornire pentru elaborarea şi implementarea acesteia.
Tot aici trebuie de menţionat faptul că politica de creditare poate fi privită
atît sub aspect macroeconomic cît şi sub aspect microeconomic:
1) La nivel macroeconomic ea reprezintă politica promovată de băncile
comerciale într-o ţară care urmăreşte asigurarea unui echilibru economic prin
intermediul creditului şi a instrumentelor specifice lui. La modelul general
stabilirea direcţiilor prioritare de creditare, formele creditelor specifice pentru o

30
ţară dată. În acest context la promovarea politicii de creditare banca la modul
particular îşi formează politica de credit individuală.
2) Sub aspect microeconomic politica de creditare reprezintă strategia şi
tactica băncii în domeniul formării şi gestionării portofoliilor de credit.
Deci putem spune că politica de creditare la banca analizată reprezintă un
element din strategia generală de dezvoltatre a băncii ce cuprinde elementele
esenţiale cu privire la tipurile de credit acordate de banca dată, modul de selectare
a acestor credite şi gestiunea lor în scopul asigurării profitabilităţii şi stabilităţii
băncii. În aproape toate ţările dezvoltate, băncile au dobîndit şi menţin poziţii
dominante în ceea ce priveşte creditarea populaţiei.
În Republica Moldova, acordarea creditelor populaţiei e la început de
cale. O dată cu intensificarea concurenţei bancare, băncile propun noi servicii
şi operaţiuni bancare cu scopul de a se apropia de necesităţile clientului.
Astfel, chiar aflate la început de cale, unele bănci comerciale încearcă să
crediteze populaţia în scopul procurării bunurilor imobiliare şi de consum.
În domeniul creditării Banca urmăreşte următoarele obiective:
1. susţinerea activităţii economice şi prin aceasta contribuirea la creşterea şi
dezvoltarea economiei naţionale;
2. asigurarea accesului clienţilor Băncii la produse creditare de înaltă calitate
pentru susţinerea afacerilor;
3. obţinerea profitului maxim posibil la un nivel de risc acceptabil prin metode
efective de gestionare a riscului;
4. descrierea normelor metodologice care ar asigura formarea şi menţinerea unui
portofoliu de credite de înaltă calitate şi bine echilibrat (după maturitate,
distribuţie geografică, ramură, expunerea la clienţi etc.)
Politica de creditare la nivel de bancă este influenţată de calitatea
angajamentelor şi a portofoliului de credite. În linii generale, portofoliul de credite
reprezintă totalitatea creditelor acordate de bancă la un moment dat de timp
structurate după calitatea creditelor acordate clienţilor şi clasificate după anumite
criterii. Din acest motiv portofoliul de credite trebuie analizat atît din punct de

31
vedere al volumului, cît şi al structurii dat fiind faptul, că poate fi influenţat de
ascensiunile şi recesiunile economice, situaţii, în care clienţii băncii pot fi afectaţi
de riscul activităţii bancare. Diversificarea portofoliului de credite constă în
stabilirea proporţiilor optimale a tipurilor de credit (de consum, imobiliare,
comerciale etc.) în suma totală a portofoliului, luînd în consideraţie riscul implicat
în fiecare tip de credit.
Managementul corect şi prudent al portofoliului de credite al BC”Banca
Socială” S.A. necesită un sistem eficient de informare, care trebuie să includă toate
aspectele importante privind eliberarea creditelor. Disponibilitatea unui astfel de
sistem este o condiţie esenţială indispensabilă pentru dirijarea şi verificarea
efectivă a riscului de către administraţia băncii.
Analiza şi evaluarea calităţii portofoliului de credite permite băncii să
gestioneze operaţiunile de creditare. De structura portofoliului de credite depinde
stabilitatea, imaginea, rezultatele financiare ale băncii. Deaceea, controlul calităţii
portofoliului de credite trebuie efectuat în orice bancă la fel ca şi evidenţierea
abaterilor de la scopurile propuse în politica de creditare.
Astfel analiza calităţii portofoliului creditar cuprinde următoarele criterii:
 Structurii;
 Lichidităţii (termen de scadenţă);
 Gradului de utilizare;
 Gradul de asigurare;
 Rambursării;
 Profitabilităţii;
 Stabilităţii;

După structură, portofoliul creditar se descompune în dependenţă de:


1) Tipul de debitori:
 Credite acordate persoanelor fizice;
 Credite acordate persoanelor juridice;

32
2) Tipurile de credit – (ipotecare, de consum), după scopuri, determinarea
gradului de bonitate al fiecărui tip de credit pentru bancă. Din experienţa anilor
precedenţi banca stabileşte ce tipuri de credite sunt cele mai profitabile şi puţin
riscante pentru ea, pentru a stimula creşterea volumului acestor credite în
portofoliu.
3) Tipuri de ramuri de creditare – credite acordate persoanelor juridice, care
se împart în subgrupe după ramuri (industriale, comerţ, agricultură). Se va
determina tipul de credit care este optim pentru bancă şi el va fi stimulat.
După lichiditate – lichiditatea creditului presupune termenul de scadenţă a
lui şi clauza de revocare. Portofoliul creditar se grupează în trei subgrupe:
 Termen scurt (pînă la un an);
 Termen mediu (1-5 ani);
 Termen lung (5 şi mai mult).
Dacă banca decide să menţină un portofoliu creditar lichid ea va majora
ponderea creditelor pe termen scurt. Dacă însă banca are posibilităţi de majorare a
lichidităţii ea va menţine în portofoliu un volum mai mare de credite pe termen
mediu şi lung. Tot aici trebuie de mai menţionat faptul că creditele pe termen lung
sunt cele mai riscante pentru bancă, din aceste considerente banca optează pentru o
pondere majoră a creditelor pe termen scurt şi mediu.
După gradul de utilizare - se presupun resursele din care creditele sunt
finanţate. Majorarea ponderii creditelor în total active este benefică pentru bancă
deoarece duce la majorarea profitului ei.
După gradul de asigurare – creditele sunt clasificate în trei categorii:
1) Credite asigurate – creditele care sunt asigurate cu gaj lichid, costul
căruia acoperă împrumutul acordat sau este asigurat cu garanţii bancare;
2) Credite neasigurate – credite care nu sunt asigurate, adica nu
implica nici o garanţie imobiliară sau mobiliară.
Din punct de vedere al rambursării creditele din portofoliu se clasifică în
trei categorii:

33
1) Credite ordinare- se acordă integral prin deschiderea contului de împrumut în
baza unui document de plată.
2) Credite overdraft – se acordă pe termen de o lună, şi este destinat pentru
executarea unor plăţi curente.
3) Avansuri în cont curent- ele nu au termen fixat de rambursare şi nu sînt
acoperite prin garanţii reale sau personale.
4) Linia de credit- presupune efectuarea creditării în cont curent sau deschiderea
unui cont separat de împrumut.
5) Credite de scont- pentru finaţarea subscrierii de titluri de credit şi pentru
finanţarea tranzacţiilor agenţilor economici la bursă.
După Profitabilitate – rezolvarea problemei profitabilităţii portofoliului
creditar duce după sine spre îndeplinirea scopului managementului bancar.
Profitabilitatea Portofoliului creditar se determină conform următorului indicator:
Incasari din dobinda - plati din dobinda - cheltuielile creditelor neperformante
Pn  * 100%
Profitul creditar

După stabilitate – este cel mai important criteriu, deoarece portofoliul de


credite se analizează şi după gradul de expunere la risc. Această clasificare se
efectuează cu scopul evaluării riscului creditar şi a formării fondului de risc creat
pentru asigurarea lichidităţii băncii şi protecţiei acţionarilor şi clienţilor săi. În baza
clasificării creditelor se determină mărimea minimă necesară pentru rezervarea
mijloacelor în fondul de risc. Conform acestui criteriu creditele se clasifică în
următoarele grupe:
 Standart – credit eliberat împrumutătorului cu o situaţie financiară stabilă şi cu
un raiting înalt de solvabilitate, ce nu poate provoca dubii referitor la
rambursarea oportună a împrumutului eliberat şi achitarea dobînzii aferente
calculate;
 Supravegheat – credit eliberat împrumutătorului cu o situaţie financiară stabilă,
dar cu unele aspecte neclare ale situaţiei financiare sau asigurării creditului. La
această categorie se referă creditele prolongate, cu condiţia achitării sistematice

34
a dobînzii şi a sumei iniţiale a creditului la momentul prolongării, pe parcursul a
cel puţin 6 luni, din mijloacele proprii ale împrumutătorului;
 Substandart – credit eliberat împrumutătorului cu o situaţie financiară şi
asigurarea căruia este nefavorabilă în legătură cu care creşte probabilitatea
riscului nerambursării;

 Dubios – credit eliberat împrumutătorului a cărui situaţie financiară s-a dovedit


a fi şubredă la momentul întocmirii contractului. Clasificarea unui asemenea
credit se suspendează pînă la determinarea unei situaţii mai clare a acestui
credit. Dacă totuşi există factori obiectivi care ar asigura în perspectivă
rambursarea datoriilor către bancă;
 Compromis – la momentul clasificării, debitorul nu dispune de posibilitatea
reală de rambursare a creditului. Banca poate să constituie activitatea sa în
direcţia rambursării datoriei prin intermediul organelor judecătoreşti sau altor
instanţe.
Astfel în cadrul dirijării portofoliului de credite managerii în baza examinării
structurii portofoliului de credite şi a factorilor care au influenţat asupra acesteia,
elaborează măsuri în domeniul politicii de creditare a băncii. Printre acestea pot fi:
modificările destinaţiei creditelor în sectoarele de alocare a resurselor creditoare,
primirea garanţiilor suplimentare, intensificarea controlului preventiv şi ulterior
privind îndeplinirea condiţiilor contractului de credit, organizarea eficientă a
procesului de creditare.
Acordarea creditelor este una din funcţiile principale ale BC”Banca Socială”
S.A. şi de aceea decizia bancară de a acorda un credit trebue susţinută de
capacitatea de rambursare prezentă şi viitoare a clientului. Pe baza documentelor
prezentate de acesta, banca procedează la analiza şi pregătirea documentaţiei,
urmind să acorde credite în numele şi în favoarea clienţilor. Analiza şi evaluarea
solicitantului de credit revine inspectoratului de creditare şi, respectiv, şefului
serviciului (biroului) de creditare din cadrul unităţii operative a băncii. În cadrul
analizei condiţiilor de creditare inspectoratul desfăşoară mai multe acţiuni:

35
- Analiza formală, în cadrul căruia se urmăreşte prezentarea tuturor documentelor
în vederea întocmirii dosarului privind decizia de creditare. Cererea de credit va fi
completată de către solicitant pe formularul- tip al băncii.
- Evaluarea performanţelor solicitantului, ceea ce reprezintă analiza credibilităţii
clientului, care se bazează pe: analiza performanţelor financiare curente şi
anterioare; analiza riscului general al mediului de activitate; analiza produselor şi
pieţelor de desfacere; analiza producţiilor şi a strategiilor de aprovizionare; analiza
garanţiilor propuse, ş.a.
Elementele analizei bonităţii clientului pot fi grupate în două direcţii principale:
 Analiza aspectelor economico-financiare, ceea ce vizează atît analiza
perioadei anterioare(de regulă 2-3 ani), curente cît şi proiectele financiare
pentru perioadele viitoare. Această analiză se realizează în baza raportului
financiar privind rezultatele financiare şi în baza raportului privind fluxul
mijloacelor băneşti. Cunoaşterea reală a activităţii desfăşurate de clienţi oferă
băncii posibilitatea să propună acestora produse şi servicii bancare adecvate şi
totodată să ia măsuri corespunzătoare pentru diminuarea şi prevenirea
riscurilor în vederea rambursării creditelor şi încasării dobînzelor. Pentru a
realiza plasamente rentabile, banca trebuie să-şi selecteze judicios clienţii.
 Analiza aspectelor nefinanciare este o activitate foarte importantă în
evaluarea poziţiei agenţilor economici vizînd creditabilitatea clienţilor,
marcată, în primul rînd, de calităţile morale şi profesionale ale mangerilor
societăţilor solicitante de credite, ale principalilor asociaţii, parteneri şi
colaboratori ai societăţii. În al doilea rînd, vizează calitatea activităţii
desfasurate de agenţii economici şi îndeplinirea obligaţiilor generate de
relaţiile cu partenerii de afaceri.
Indicatorii economico-financiari ce redau performanţele agenţilor economici
sunt:
1. Lichiditatea reprezintă posibilitatea agenţilor economici de a-şi mobiliza rapid
activele de care dispun şi de a le transforma rapid în mijloace băneşti menite să-şi
onoreze obligaţiile. Analiza lichidităţii bilanţului se efectuează prin compararea

36
mijloacelor active grupate după gradul de lichiditate şi repartizate în ordinea
descreşterii lichidităţii cu obligaţiile din pasivul bilanţului.
2. Solvabilitatea reprezintă gradul în care capitalul propriu asigură acoperirea
creditelor pe termen scurt sau lung sau capacitatea agentului economic de a-şi onora
obligaţiile asumate faţă de terţi cu ajutorul activelor proprii.
3.Profitabilitatea este un indicator de echilibru care indică volumul profitului
întreprinderii raportat la diferite elemente ca nivelul activelor, nivelul vînzărilor etc.
4. Activitatea de afaceri, în care se compară vînzările unei întreprinderi cu
totalul activelor sale şi cu principalele tipuri de activitate: creanţe, stocuri etc.
În continuare sunt propuşi principalii indicatori financiari luaţi în calculul
aspectelor financiare pentru a obţine o imagine economico-financiară a creditorului .
Prin determinarea rezultatelor indicatorilor de bonitate, banca poate pune în
evidenţă situaţia financiară a agentului economic marcată prin punctele „tari" şi
punctele „slabe”, ceea ce va face ca decizia de creditare sa fie bine argumentată.
Sistemul de evaluare a rezultatelor fmanciare este determinat de fiecare bancă în
parte, în funcţie de factorii politicii de creditare a băncii.
În scopul asigurării creditelor bancare, pot fi utilizate, în mod separat,
anumite forme de garanţii. Valoarea de piaţă şi valoarea acceptată de banca a
acestora se stabileşte de fiecare bancă în parte, în funcţie de anumite tipuri de
garanţii, care sut determinate în tabelul de mai jos:
Tabelul: 1.2
Valoarea garanţiilor pe piaţă şi a garanţiilor acceptate de bănci
Nr. Tipuri de garanţii Valoarea de Acceptată de
piaţă(%) bancă(%)
1. Garanţii bancare 100 100
2. Depozitul bancar 100 100
3. Ipoteca 100 80
4. Cesiunea de creanţă 100 75
5. Gajul cu deposedare 100 70
6. Gajul fără deposedare 100 60
7. Cauţiunea 100 50
8. Alte garanţii 100 40
Sursa: Cornelia Grigoriţă”Activitate bancară” ed.a III-a,(pag.238).

37
Băncile trebuie să identifice riscurile fiecărei cereri şi propuneri de creditare,
să le recunoască şi să contribuie la reducerea şi chiar la eliminarea lor. Pentru
aceasta, este necasar de un studiu de senzitivitate sau risc, pentru că număi în acest
fel acesta se poate reduce sau elimina. În funcţie de acest studiu se aprobă sau se
refuză cererile de creditare.
Necesitatea garantării creditelor decurge din existenţa riscului împrumutului.
Deci banca trebuie să asigure ca agenţii economici care trebuie sa se împrumute au
capacitatea restituirii creditelor şi oferă posibilitatea recuperării acestora şi a
dobînzilor aferente, cînd nu îşi achită aceste obligaţii.
Deşi capacitatea de rambursare este criteriul principal de evaluare a
creditului, normele Băncii prevăd obligativitatea garatării creditului. Aceasta este o
măsură de protecţie şi reprezintă ultima sursă de rambursare a creditului atunci
cînd prognozele privind situaţia economico-financiară a creditului au fost greşite.
Garanţiile adecvate la creditele din portofoliu permite Băncii de a minimiza riscul
de creditare.
Pentru a minimiza pierderile Băncii în cazul realizării riscului de creditare,
Banca îşi crează pentru fiecare credit aprobat un provizion (rezervă), procent
atribiut la soldul creditului .
Posibilitatile de rambursare sunt determinate pe baza analizei financiare şi
economice, a altor indicatori, date, studii, avizări. Se pune accent pe indicatorii
economico-financiari şi pe proiecte de investiţii prezentate la bancă şi pentru care
se solicită credite. Se poate afirma că garanţiile reprezintă acoperirea materială a
datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate.
În practica internaţională şi cea moldovenească există trei tipuri principale
de garanţii pentru credite şi anume:
1. garanţii reale reprezintă un activ acordat de către un debitor unui creditor (în
cazul nostru banca ce a acordat împrumutul), astfel încat datoria să fie însoţitî
de o anumită sigurantă. Deci o garanţie reală este întotdeuna un element de
activ mobiliar sau imobiliar. Garanţia reală constă în rezervarea unor bunuri

38
individualizate în scopul garantării creditului. Garanţiile reale cuprind ipotecile
şi gajurile.
2. garanţii personale reprezintă aranjamentele agenţilor economici şi persoane
fizice prin care aceştia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă
pentru creditele acordate. Acest tip de garanţie mai poartă denumirea de
cauţiune sau fidejusiune şi este valabil dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
 să existe un contract separat prin care o persoana fizică sau juridică se obligă
să garanteze obligaţiile agentului economic împrumutat cu întregul sau
patrimoniu;
 cel ce garantează să aibă deplină capacitate (să aiba 18 ani daca este
persoană fizică, sau sa fie legal constituită în cazul persoanei juridice);
 garantul să fie solvabil;
 garantul să domicilieze sau să aibă sediul în locul unde funcţionează banca
ce acorda creditul;
 patrimoniul ce se constituie garanţie să nu fie afectat de alte datorii sau
obligaţii.
3. alte garanţii din acestea fac parte:
 Gajul general este un gaj comun la dispoziţia tuturor creditorilor, aceştia avînd
o poziţie egală faţă de bunurile debitorului împotriva căruia se derulează
executarea silită. De acest gaj nu conferă băncii privilegiu de a-şi recupera
singură datoriile (ca în cazul garanţiilor reale), ceea ce înseamnă că riscurile ei
sunt mult mai mari. Gajul general cuprinde întreg patrimoniul debitorului, deci
atît bunurile mobile, cît şi cele imobile. El reprezintă o garanţie prin efectul
legii (chiar daca nu s-a incheiat un inscris separat).
 Depozitele în lei şi valută- este vorba numai de disponibilităţile băneşti
constituite în depozite distincte, create special în scopul garanţiei creditelor.
Aceste depozite se constituie pe baza unor contracte de gaj cu deposedare.
Termenul de valabilitate al garanţiei este perioada de timp cînd Banca este
responsabilă faţă de beneficiar pentru totalitatea angajamentelor asumate în textul

39
garanţiei.
Garanţia intră în vigoare din momentul emiterii ei, dacă garanţia nu prevede
altceva, sau la survenirea unor evenimente, sau la prezentarea unor documente
specificate, şi rămîne valabilă pînă la data expirării indicată în garanţie, sau la
survenirea unor evenimente, sau la prezentarea unor documente specificate.
Garanţiile constituie deci un privilegiu pentru bancă în raport cu alţi creditori.
Garanţiile pentru credite sunt asiguratorii şi sunt oferite, atît de agentii economici
care împrumută, cît şi de alte persoane juridice sau fizice, care devin în acest fel
garanţi.

40