VI.

CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

6.1.Autonomia criminologiei

6.1.1Caracterul autonom al criminologiei

Prin obiectul şi scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul cercetat, criminologia este o
ştiinţă autonomă. Deşi are legături strânse cu alte ştiinţe, criminologia nu are un caracter auxiliar în
raport cu dreptul penal sau cu alte ştiinţele sociale. Mai mult decât atât, într-o accepţiune foarte largă,
unul dintre cei consideraţi a fi fondatorii criminologiei, Enrico Ferri (1857-1929), deşi foloseşte
termenul de sociologie criminală1, consideră că este o sumă a tuturor ştiinţelor penale, înglobând şi
dreptul penal2.Acesată concepţie a fost preluată şi de unul dintr discipoliilui Ferri, respectiv românul
V.V. Stanciu, dar şi criminologul canadian D. Szabo.3

6.1.2. Caracterul unitar al criminologiei:

După ce nume ilustre în criminologie precum Sellin şi de Greff i-au contestat caracterul unitar,
realizarea sintezelor criminologice din anii ′60, care combină dreptul, psihologia, psihiatria şi biologia
într-o ştiinţă autonomă, contribuie la afirmarea caracterului unitar al criminologiei.

6.1.3. Caracterul interdisciplinar al criminologiei

Prin obiectul său de studiu, criminologia este o ştiinţă socială cu caracter interdisciplinar în cadrul
căreia criminalitatea este studiată prin apelarea la domenii conexe cunoaşterii umane. Abordările
interdisciplinare, în plan teoretic şi metodologic, realizează într-o finalitate proprie „sinteza
criminologică”.
Prof. Szabo susţine că, la nivel aplicativ, criminologia4 poate fi divizată în opt ştiinţe, şi
anume: criminalistica (ştiinta poliţiei), penologia (ştiinţa penitenciară), dreptul penal, psihiatria
judiciară, medicina legală, chimia legală, psihologia judiciară şi profilaxia criminală. Analizând
această enumerarea observăm că include atât discipline autonome (drept penal, criminalistica şi
penologie), cât şi discipline de ramură ale altor ştiinţe. Motivând această abordare, autorul
apreciază că, aşa cum nicio disciplină modernă nu mai poate fi autonomă, nici criminologia nu
mai poate aspira la acest statut epistemologic. In acest context ea devine o ştiinţă de graniţă, care
se individualizează prin efectuarea unei sinteze a rezultatelor disciplinelor enumerate.
Sesizăm aici atât filiaţia cu concepţia lui Jean Pinatel în legătură cu funcţia de sinteză a
criminologiei, cât şi cu opiniile exprimate de Laignel - Lavastine şi V.V. Stanciu despre
caracterul de supraştiinţă al acestei discipline.
Putem încadra în cadrul unie concepţii generoase privind obiectul criminologiei atât
Şcoala enciclopedică5, reprezentată de Hans Gross, Grassberger si Seelig, cât şi Şcoala
americană clasică, avându-l ca exponent pe E. Sutherland. Ambele şcoli consideră că
1
Termen care în opinia sa este sinonim cu criminologie
2
Dreptul penal reprezintă doar unul dintre capitolele juridice ale acestei ştiinţe generale.
3
R. Gassin, Criminologie, Paris,Ed. Dalloz, ed. 5eme, 2003, p.4
4
D. Szabo, Criminologie, Montreal, PUM, 1965, p.24 şi următ. şi Criminologie, Montreal, PUM, 1967, p.
24 şi următ.
5
R. Gassin, Criminologie, Paris,Ed. Dalloz, 5eme ed., 2003, p.4

1
Criminologia este o ştiinţă compozită atâta timp cât reprezentanţii primii şcoli apreciază
domeniul criminologiei include nu numai etiologia criminală, ci şi criminalistica şi ştiinţa
penitenciară.Acesată concepţie a fost preluată în Franţa de Jean Larguier. 6 De asemenea,
Sutherland apreciază că cele trei ramuri principale ale Criminologiei sunt: sociologia dreptului
penal, etiologia criminală şi penologia. În Franţa această influenţă s-a resimţit în abordările lui Leaute.7

6.1.4 Caracterul complex al criminologiei

Datorită obiectului, scopului, funcţiilor sale, criminologia este o ştiinţă cu caracter atât teoretic,
cât şi practic. Ea face parte din categoria ştiinţelor complexe, deoarece operează cu concepte care
implică judecăţi de valoare, dar care nu au semnificaţie decât în cadrul unei aplicări în practică. În
opinia criminologului francez Gassin această concepţie se încadrează într-o abordare restrânsă a sferei
criminologiei, promovată de J. Pinatel ( conform căruia putem vorbi despre o criminologie generală şi
de o criminologie clinică, prima teoretică, cea de-a doua practică)8.

6.2. Dependenţa criminologiei

6.2.1. Criminologia şi ştiinţele penale

a) Criminologia şi dreptul penal

- Deosebiri.
După criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect generic – criminalitatea şi un obiect specific
– triada infracţiune, răspundere penală, sancţiune.
Criminologia urmăreşte, în planul scopului imediat, prevenirea criminalităţii, umanizarea
formelor de reacţie socială, tratamentul delincvenţilor. Dreptul penal are ca scop imediat apărarea
valorilor sociale fundamentale împotriva criminalităţii. Cele două se deosebesc şi în ceea ce priveşte
funcţiile şi metodele folosite.
De asemenea, în timp ce dreptul penal este o ştiinţă normativă9, impunând reguli de conduită
persoanelor, criminologia este o ştiintă constatativă, ea descrie conduita criminală, caută cauzele crimei,
studiază criminalul .
- Dependenţa. Criminologia este dependentă de dreptul penal mai ales prin împrumutul de
concepte; în procesul de creare a legii penale, de individualizare a pedepsei etc. , criminologia
influenţează dreptul penal.

a) Criminologia şi dreptul procesual penal

Legislaţiile procesuale moderne au suferit modificări şi datorită influenţei criminologiei. Studiul

reacţiei sociale se concentrează asupra mecanismelor prin care se ajunge la dobândirea statutului de
delincvent, mai ales în condiţiile în care garanţiile procesuale nu sunt respectate sau sunt minime.

6
J. Larguier, Criminologie et science penitentiaire,Ed. Dalloz, 10 eme ed., 2005, p.3-4
7
J. Leaute, Criminologie et science penitentiaire, p.13-26
8
R. Gassin, Criminologie, Paris, Ed. Dalloz, 5eme ed., 2003, p. 7
9
J. Larguier, Criminologie et science penitentiaire,Ed. Dalloz, 10 eme ed., 2005, p. 5

2
 b) Criminologia şi ştiinţa penitenciară – penologia

Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu iniţial pedepsele în mediu închis, fiind asimilată la
începuturile ei criminologiei. Datorită amplificării şi diversificării sistemului sancţionator, denumirea a
devenit improprie, fiind înlocuită cu cea de penologie. Mulţi autori optează pentru denumirea de drept
execuţional penal, care ar acoperi ambele domenii. În concepţia nord-americană, penologia a fost şi
este inclusă în criminologie.

c) Criminologia şi politica penală

Prin finalitatea sa, criminologia îşi aduce o contribuţie esenţială la cunoaşterea criminalităţii, la
particularizarea principiilor de politică penală. Politica penală alături de dreptul penal definesc „axul” în
jurul căruia criminologia îşi desfăşoară cercetările. De altfel, prin politica penală se caută şi se propun
remedii pentru fenomen sau individ.10

d) Criminologia şi criminalistica

Criminalistica răspunde la întrebarea „cine”, criminologia la întrebarea „de ce”. Criminologia

oferă criminalisticii date privitoare la personalitatea infractorilor, a victimelor, la mecanismele trecerii
la act ; criminalistica oferă date cu privire la relaţia victimă-infractor, date privind modurile de
executare a diferitelor tipuri de infracţiuni.Unii autori susţin că practic, criminalistica reprezintă nu
numai un mijloc eficace de represiune, dar şi un instrument de prevenire în măsura în care contribuie la
descoperirea grabnică a adevărului şi judecarea celui vinovat.
e) Criminologia şi sociologia penală

Sociologia penală studiază interacţiunile dintre normele dreptului penal şi diferiţi factori ai vieţii
sociale. Ca scop, sociologia penală urmăreşte cunoaşterea influenţei factorilor sociali asupra normelor
penale. Ca metode, ea foloseşte numai metodele sociologice, în timp ce criminologia face apel la un
evantai mult mai larg de metode.

6.2.2.Criminologia şi alte ştiinţe

Criminologia este o ştiinţă generală despre criminalitate în timp ce ştiinţele de care este dependentă,
datorită caracterului ei interdisciplinar – sociologia, psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele
capitole sau subramuri ale acestora abordează numai anumite aspecte ale fenomenului criminalităţii.

6.3. Criminologia în învăţământul universitar

Scopul declarat al acestui demers este de a răspunde unor întrebări care încă mai frământă
lumea ştiinţifică:
10
J. Larguier, Criminologie et science penitentiaire,Ed. Dalloz, 10 eme ed., 2005, p. 5

3
 ◊ S-a reuşit sau nu implementarea criminologiei în diferite contexte? Cum?
◊ Se impune criminologia ca disciplină autonomă?
◊ Putem să vorbim despre ea ca despre „o veritabilă disciplină”?
Încercăm astfel să descriem şi să comparăm diferite modele alternative de inserţie
instituţională şi organizaţională a acestei discipline, având, evident, ca principal reper contextul
naţional.

6.3.1. Modelul european

Ţările europene cele care au o puternică tradiţie în criminologie sunt Italia, Franţa,
Belgia şi Marea Britanie. În aceste state, criminologia ocupă un loc mai important ca disciplină
de învăţământ, domeniu de cercetare şi profesie.
În Italia, arată prof. Gatti, familiarizat cu programele de învăţământ şi cercetare de la
Montreal, “...după marele său succes iniţial, ea a cunoscut un declin rapid şi şi-a pierdut
autonomia şi a rămas mai degrabă izolată de influenţa ştiinţifică a altor ţări ”11.
Predată iniţial la facultăţile de drept şi medicină, în ultimele decenii se înregistrează o
sporire considerabilă a numărului de catedre de criminologie şi la alte facultăţi cum ar fi
sociologia, psihologia, ştiinţele politice, ştiinţele economice. Există, de asemenea, un doctorat
în criminologie. Şcolile cu specializare în criminologie clinică, cu o durată de trei ani, de pe lângă
facultăţile de medicină (Milano, Genova, Bari) se adresează licenţiaţilor în medicină, drept, sociologie,
psihologie etc.
Deşi criminologia italiană contemporană se înscrie în curentul general de integrare,
sinteza şi interdisciplinaritate „conotaţia clinică rămâne totuşi predominantă”12. În consecinţă,
un rol esenţial în formarea profesională a criminologilor îl au şcolile cu specializare în
criminologie clinică de pe lângă facultăţile de medicină. Având o durată de 3 ani, specializarea
se adresează celor ce au o licenţă în drept, medicină, sociologie, psihologie, pedagogie, ştiinţe
politice, litere şi filosofie. Programul de învăţământ este orientat în două direcţii: orientarea
medico-psihologică şi de psihiatrie destinată medicilor şi orientarea socio-psihologică destinată
posesorilor de alte diplome 13.
Deşi domeniile în care se exercită profesia de criminolog sunt foarte variate (judiciar,
penitenciar, medical, psiho-pedagogic, social), ponderea cea mai mare revine
delincvenţei .juvenile.
În Franţa, criminologia nu a fost niciodată o disciplină autonomă14. Ea nu există pe plan
instituţional şi organizaţional decât ca anexă a dreptului penal, situându-se la intersecţia unor
specializări ca medicină, psihologie şi ştiinţe sociale.
Precizăm că în anul 1960 (an de referinţă pentru criminologia din Montreal) existau în
mai multe oraşe din Franţa institute de criminologie sau de ştiinţe criminale, primul fiind
Institutul de criminologie din Paris, datând din 1922.
În ceea ce priveşte învăţământul superior, criminologia este predată cu precădere la
facultăţile de drept, existând şi „filiere specializate” în cadrul programelor de diplomă pentru studii
aprofundate, de studii superioare specializate, unele universităţi organizând şi seminarii speciale de
11
U. Gatti, La formation du criminologue: La situation en Italie, in Profession Criminologue, p. 59 apud
R.M.Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, Ed.Oscar Print, 2006, p.119 .
12
Ibidem
13
R. M. Stănoiu, op.cit., p.121.
14
Laurent Mucchielli, L`impossible constitution d`une discipline criminologique en France, Revue
Criminologie, vol. 37, nr.1, 2004, p.13 – 42 (autorul este cercetător la CEDDIP- CNRS, Franţa).

4
doctorat.. Nici una dintre diplome nu conferă însă un statut de „profesionist”. Această situaţie
constituie în prezent obiectul unor serioase critici din partea specialiştilor, care propun o
revizuire generală, în sensul unui program de formaţiune profesională global şi integrat în
cadrul unor institute interdisciplinare cu o largă autonomie. Mucchielli subliniază că asistăm la
o creştere a cercetărilor privind criminalitatea, dar acestea, în general, nu se desfăşoară sub
,,umbrela”, criminologiei.
Putem conchide astfel că, în ciuda lucrărilor şi contribuţiilor ,,criminologice”, datând de
multă vreme care continuă să prolifereze, criminologia nu se impune la nivelul unui
departament sau a unei şcoli echivalente celor de sociologie, psihologie sau drept.
Criminologia din Belgia a dobândit foarte de timpuriu dimensiunea interdisciplinară.
Astfel, în 1921 se înfiinţează o şcoală de criminologie şi criminalistică de pe lângă Ministerul
de Justiţie, moment considerat ca reprezentativ pentru recunoaşterea criminologiei ca o
disciplină de învăţământ necesară atât pentru magistraţi, cât şi pentru cei ce lucrează în poliţie
şi penitenciare.
Criminologia a fost implantată instituţional ca o unitate academică în interiorul
facultăţilor de drept, fără a fi împiedicată să cucerească o autonomie instituţională şi să aducă
aporturi şi specialişti în alte discipline 15.
Aşadar, contrar multor ţări europene, mai ales Franţei, criminologia a cucerit o
autonomie în măsura în care oferă o formaţie proprie şi emite propriile diplome. Belgia
demonstrează astfel că o disciplină îşi poate cuceri autonomia instituţională chiar dacă se
dezvoltă în interiorul unui cadru organizaţional al altei discipline.
Deşi s-au înfiinţat şcoli de criminologie în cadrul facultăţilor de drept, în 1929 la
Louvain, în 1936 la Bruxelles, în 1937 la Gand şi Liege, nu era recunoscută profesia de
criminolog, ci numai o specializare în acest domeniu. Aceasta tradiţie s-a schimbat începând cu
anul universitar 1968-1969, când Universitatea Catolică din Louvain a introdus un program
academic complet în criminologie cu o durată de 4 ani, finalizat cu o diplomă de licenţă în
criminologie. 16. Criminologia înceta să reprezinte numai o „specialitate”, ea devenea o
formaţiune de bază, cu un program de patru ani, finalizat cu o diploma de licenţă în
criminologie. Pornind de la lucrările lui De Greeff, Debuyst şi Kinable, autorii susţin că la
Louvain se dezvoltă o criminologie clinică de inspiraţie fenomenologică fondată pe
interdisciplinaritate. 17 Acest curent se inspiră atât din psihologie, psihiatrie si psihanaliză, cât şi
din contribuţiile sociologiei devianţei privind reacţia socială şi controlul social.
Ca atare, Şcolile de criminologie din cadrul facultăţilor de drept erau considerate centre de
specializare a juriştilor şi ofereau o licenţă specială în criminologie alături de cea de bază.
In consecintă se impune să prezentăm câteva concluzii privind învătămantul
criminologic european:
Observăm că statutul Criminologiei în ţări cu tradiţie din Europa este incert, oscilând
între a fi recunoscută ca disciplină academică autonomă şi a avea statutul de specializare în
cadrul altor formaţiuni, în principal facultăţi de drept sau medicină.
În ceea ce priveşte influenţa criminologiei continentale asupra celei de peste Atlantic,
putem afirma că prin prezenţa constantă a prof. Debuyst, criminolog belgian, s-au deschis noi
15
Francoise Digneffe et Christophe Adam, Le developpement de la criminologie clinique a l`Ecole de
Louvain, Revue Criminologie, vol. 37, nr.1/2004, p. 65.
16
T. Peters, J. Van Kereckvoarde, op. cit., p. 47 apud R.M.Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, Ed.Oscar
Print, 2006, p.121.
17
Jean Poupart et Alvaro P. Pires, La criminologie comme discipline scientifique, Montreal, Revue
Criminologie, vol.37, nr.1/2004, p. 10

5
orizonturi spre criminologia clinică, predominantă în Şcoala de criminologie a Universităţii din
Louvain.
La rândul său, criminologia din Montreal „a exportat“ în Europa, acolo unde profesorii
Şcolii de Criminologie au fost invitaţi, analiza preponderent cantitativă a fenomenului
criminalităţii, dar şi alte abordări sociologice ale acestuia (având în vedere că printre primii
profesori ai Şcolii canadiene erau absolvenţi de sociologie).

6.3.2.Modelul nord-american

În toate centrele universitare, colegiile din SUA, se menţine împărţirea domeniului

criminologiei în două domenii: criminologia ca disciplină ştiinţifică şi acela al justiţiei penale şi
educaţiei specializate (ca profesie). Criminologia se predă în departamentele de sociologie, iar
programele universitare destinate formării specialiştilor în justiţia penală cuprindeau cursuri de
drept, administraţie şi criminologie. În prezent, se manifestă o anumită detaşare a criminologiei
şi justiţiei penale de sociologie, ca şi o revenire în atenţia programelor universitare a ideii de
tratament şi resocializare.
Criminologia ca disciplină universitară şi ca profesie ocupă în Canada un loc deosebit.
Una dintre dimensiunile definitorii ale bogatei activităţi instituţionale a prof. Szabo o
reprezintă crearea învăţământului criminologic la Facultatea de Ştiinte din cadrul Universităţii
din Montreal. Ca fondator al Departamentului de criminologie (1960), devenit după 10 ani
Şcoala de Criminologie, a fost unul dintre principalii protagonişti ai introducerii criminologiei ca
disciplină autonomă în mai multe universităţi din America de Nord şi din alte zone, precum şi ai
recunoaşterii profesiei de criminolog.
Cum a reuşit un profesor din Europa, de formaţie sociolog, să iniţieze şi să
construiască o adevarată „cetate” a criminologiei într-o ţară din America de Nord ?
Vorbind despre contextul implementării criminologiei în învăţământ, prof. J.
Poupart18consideră că realizarea acestui deziderat a fost pregătit din anii `40-`50 când reprezenta
un domeniu de specializare în cadrul disciplinelor existente (psihologie, psihiatrie, sociologie).
Transformarea graduală a criminologiei într-o disciplină autonomă pe plan instituţional şi
universitar în Quebec a fost favorizată, în opinia aceluiaşi autor, de transformarile care s-au
produs la nivel intelectual şi în domeniul sociopolitic la mijlocul secolului trecut. Pe de o parte,
inserţia criminologiei ca disciplină autonomă se înscrie în contextul expansiunii şi diferenţierii
ştiinţelor sociale, iar, pe de altă parte, în cel al reformelor Statului şi curentului de
profesionalizare care se făcea simţit atunci la nivelul sistemului penal.
Din punct de vedere istoric este prima instituţie în acest domeniu creată în Quebec şi, în
acelaşi timp, în Canada19.
Care au fost totuşi obiecţiile ridicate de către adversarii acestei inovaţii ? Ele pot fi
rezumate astfel20:
a) criminologia nu există nici ca ştiinţă, nici ca disciplina autonomă;
b) chiar dacă exista nu se poate găsi niciun profesor pregătit să o predea;
18
Jean Poupart et Alvaro P. Pires, La criminologie comme discipline scientifique, Montréal, Revue
Criminologie, vol.37, nr.1/2004, p. 10
19
André Normandeau, La petite histoire de la criminologie au Quebec (1960 -1985), 25e anniversaire de
l`Ecole de Criminologie de l`Universite de Montréal, Revue internationale de criminologie et police technique,
nr.1/1987, p. 87.
20
Denis Szabo, La criminologie dans l`enseignement universitaire: contribution a la sociologie
d`innovation, Revue internationale de politique criminelle, nr.22/1964, p .28.

6
 c) nu se vor înscrie studenţi pentru aceste cursuri;
d) specialiştii, deja titulari ai universităţii, estimau că, dacă ideea avea să fie bună, o vor
realiza ei-înşişi.
Totuşi programul de masterat a fost creat în 1960. Alţi profesori care s-au asociat
iniţiativei lui Denis Szabo sunt: Justin Ciale şi Marcel Frechette 21, psihologi-practicieni, Părintele
Julien Beausoleil, psiholog - cercetător, mai târziu, dr.Henri Ellenberger, medic-psihiatru, iar în
1963, Marie-Andree Bertrand, asistent social. Astfel, iniţial, clinicienii dominau prin numărul
lor. În cea mai mare parte, ei se înscriau într-o tradiţie deja bine stabilită în Quebec 22. Denis
Szabo era singurul sociolog.
La sfârşitul anilor `60, se alătură Departamentului de criminologie alţi profesori, cum
sunt: Jose Rico şi Ezzat Fattah (jurişti), Emerson Douyon şi Francyne Goyer (psihologi), precum
şi Denis Gagne, Therese Limoges, Andre Normandeau, Pierre Landreville, Marc LeBlanc şi
Maurice Cusson (sociologi-criminologi).
O altă pleiadă de specialişti valoroşi li de adaugă în anii `70. Este vorba, printre alţii,
despre: Jean Poupart (sociolog), Pierre-Marie Lagier şi Jean Trepanier (jurişti-criminologi), Jean-
Paul Brodeur (filosof-criminolog), Micheline Baril şi Louise Langelier-Biron (criminologi).
Numărul cadrelor didactice depăşea cifra de 20, în timp ce numărul studenţilor înscrişi în primul
an de facultate era în jur de 120.
Departamentul rămâne singura unitate din Quebec cu acest specific, de învăţământ şi
cercetare în criminologie, până în anii `70.
Toate acestea demonstrează că „Modelul Québec” se conturează din două puternice
tradiţii, concurente: o orientare clinică şi psihologică de origine europeană, puternic reprezentată
în Quebec şi o tradiţie sociologică de inspiraţie americană.
Şcoala de criminologie de la Montreal organizează un ciclu complet de învăţământ, devenind
principala furnizoare de specialişti pentru o serie de structuri (servicii sociale, comisii de liberare
condiţionată, clinici pentru sprijinul copiilor delincvenţi). Aceasta a ajuns cel mai renumit
departament de Criminologie al francofoniei. Programele sale de studiu pentru ciclurile 2 şi 3
sunt, de asemenea, recunoscute la nivel mondial.
Urmând această linie ascendentă, zece colegii de învăţământ specializat s-au dezvoltat
de-a lungul Quebecului. La rândul lor, absolvenţii au creat „secţiuni de criminologie” în alte
universităţi din Quebec, respectiv Rimouski, Trois-Rivieres, cât şi la McGill, Concordia şi Laval.
Începând cu 1967, graţie prof. Szabo, cu sprijinul Fundaţiei Ford, au avut şansa de a se
pregăti la Montreal o serie cercetători din Europa Occidentală şi Centrală 23, precum şi tineri
jurişti din Europa de Est. Din grupul de „bursieri” Ford au făcut parte şi cercetători de la
Institutul de Cercetări Juridice care ulterior au valorificat optim experienţa acumulată alături de
mentorul lor. Astfel, din 1970 studiul Criminologiei a fost reintrodus în Facultăţile de Drept.
Însăşi tematica acestui curs a fost inspirată din contribuţiile eminentului profesor 24. Datorită
21
Marcel Frechette - licenţiat al Universităţii din Montreal în psihologie a lucrat în „clinică criminologică”
pe parcursul câtorva ani la penitenciarul Saint-Vincent- de -Paul, la periferia oraşului Montreal .
22
Într-adevăr, în 1944, părintele Mailloux construia un învăţământ specializat în psihologia crimei la
Universitatea din Montreal. B. Cormier, un psihiatru, s-a dedicat psihiatriei legale şi, în 1955, a iniţiat un curs de
terapie de grup ,la Universitatea McGill, în care i-a implicat şi pe domnii Ciale şi Fréchette.
23
Uberto Gatti (profesor de criminologie la Universitatea din Genova, Italia), Candido d’Agra (profesor şi
director al Şcolii de Criminologie din Porto, Portugalia), Jacques Farsedakis (profesor, director al secţiei de
criminologie din cadrul Universităţii Panteios, Atena, Grecia), Andras Szabo (profesor, fost judecător, Budapesta,
Ungaria), etc.
24
R.M.Stănoiu, Criminologie, Bucureşti, Ed.Oscar Print, 2003, p.30, 130,186,187, 190,191,192,222.

7
vizitelor constante şi a sprijinului acordat de acesta s-a putut vorbi despre criminologie în
România, în 1990 înfiinţându-se Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică.
Ulterior, profesorul îşi face simţită prezenţa şi la momentul inaugurării internaţionale a
Institutului Naţional de Criminologie din Bucureşti (2003).
În opinia prof. canadian M. Cusson, se poate vorbi pentru modelul Quebec de premise
favorabile25.
Reţeta reuşitei pentru „a face” criminologia din Quebec să funcţioneze includea, în opinia
discipolului, nu numai şansa, dar şi câteva condiţii de bază.
Prima condiţie: un antreprenor. Această onoare revine incontestabil lui Denis Szabo
care a intuit necesitatea cercetării şi formării profesionale în sistemul justiţiei penale din Quebec.
Acesta a gândit şi realizat o viziune eclectică şi unificatoare a criminologiei. Cu putere de
convingere, a obţinut resursele necesare pentru a constitui o echipa completă de profesori. A
ţesut o reţea de alianţe, fondând în 1960, Societatea de Criminologie din Quebec. El a lansat o
serie de proiecte de cercetare la nivelul Şcolii de Criminologie. Apoi a consolidat-o prin crearea
unui doctorat, precum şi prin fondarea Centrului Internaţional de Criminologie comparată. De
aceeaşi părere sunt şi alţi specialişti din Europa (Franţa,26 Belgia, Italia, Portugalia) şi din Canada
(profesori şi foşti studenţi deveniţi profesori) care au avut amabilitatea de a răspunde unui sumar
chestionar cu privire la activitatea prof. Szabo. Sintetizând răspunsurile acestora vorbim despre
un om disponibil, pregătit să abordeze noi experienţe, dincolo de drumurile bătătorite, fidel
propriului itinerar spiritual sinuos şi complex, dar şi unei colectivităţi în curs de a-şi construi o
nouă imagine.
Cea de-a doua condiţie: emanciparea disciplinelor mamă. Criminologia s-a emancipat
din sociologie, nefiind niciodată afiliată Facultăţii de Drept. În timpul anilor ‘60, în domeniul
ştiinţelor sociale s-a conturat un nou avânt şi s-au proiectat mari speranţe pentru evoluţia
acestora. Apartenenţa criminologiei la Facultatea de Ştiinţe Sociale şi nu la cea de Drept părea
în natura lucrurilor. Pe scurt, beneficiind, cel puţin, de neutralitatea binevoitoare a juriştilor,
sociologilor şi psihologilor, criminologia dobândeşte autonomie, ca specializare inclusă firesc în
progresul cunoaşterii.
Cea de-a treia condiţie: o sinteză originală. Denis Szabo a propus comunităţii
universitare o sinteză originală, combinând elemente din psihologie, sociologie, drept şi
psihiatrie într-o disciplină orientată spre cercetare şi politică penală, spre diagnosticul şi
tratamentul infractorilor. Criminologia nu trebuia să fie anexă nici pentru drept, nici pentru
sociologie sau psihologie. A fost concepută ca o ştiinţă atât descriptivă, cât şi experimentală,
aplicată, având ca finalităţi prevenirea criminalităţii, represiunea umanizată pe cât posibil şi
tratamentul infractorului.
Ca atare, Szabo se alătură, în plan ştiinţific, acelor mari personalităţi care realizează
“sinteza”27. Meritul său deosebit constă în faptul că depăşeşte sfera teoretică, oferind un cadru de
manifestare la nivel universitar şi debuşee profesionale, prin recunoaşterea profesiei de
criminolog.
Cea de-a patra condiţie: satisfacerea unei cerinţe sociale. În 1960, în Canada politica
penală evolua de ceva vreme către un tratament mai uman aplicat infractorilor. Oameni influenţi
au fost cuceriţi de ideea că cei condamnaţi trebuie trataţi şi reeducaţi, că deţinuţii pot face
obiectul unui diagnostic, pot fi clasificaţi şi, în consecinţă, pot fi liberaţi condiţionat. Din 1960,
25
Maurice Cusson, Le modele quebecois, Specialisation ou professionnalisation ? Actes du XVIIIe congres
de l`Asociation francaise de criminologie, Profession criminologue, Ed. Eres, 1994, p.30
26
Lygia Negrier-Dormont, op.cit., p.11
27
R.M.Stănoiu, op.cit., p. 16

8
au început să se angajeze psihologi în închisori, s-a creat o clinică pentru sprijinul minorilor
delincvenţi, s-au dezvoltat serviciile sociale, s-a creat Comisia Naţională de liberări condiţionate
(în 1959). Mai târziu, a luat fiinţă Serviciul de probaţiune (1967), apoi au fost deschise Case de
tranziţie. Toate aceste evoluţii au generat o cerere pentru personalul calificat, o cerere care
continuă şi astăzi să fie prezentă. Or, nu există nici o şcoală în Canada în cadrul administraţiei
penitenciarelor a cărei misiune să fie instruirea personalului, aşa cum se găseşte în Franţa. Ca
atare, Şcoala de Criminologie a acoperit această nevoie. Încă de la început, ea a pregătit personal
pentru a lucra în calitate de ofiţeri de probaţiune, ofiţeri pentru liberări condiţionate,
managementul de caz etc. Organizând un ciclu complet de învăţământ Şcoala devine principalul
furnizor de profesionişti în criminologie. De altfel, acesta este şi principalul motiv pentru care nu
le-au lipsit niciodată studenţii, pregătirea acestora fiind suficientă pentru ocuparea locurilor
disponibile.
Un alt autor care apreciază locul pe care-l ocupă Şcola de Criminologie fondată de prof.
Szabo este un renumit criminolog francez, profesorul R. Gassin. Diversitatea structurilor
învăţământului criminologic din diferite ţări constituie un alt capitol în care autorul amintit
expune contribuţia prof. Szabo.28
Profesorul francez afirmă că, în regiunile în care se predă criminologia în lume, există
două renumite modele:
1) modelul Şcolilor de Criminologie care asigură o formaţie universitară autonomă
completă, echivalentă cu cea a facultăţilor de Drept, Medicină, Sociologie, Psihologie, etc.
2) modelele unităţilor de învăţământ (aşa cum exista în unele universităţi din Franţa),
unde se eliberează diplome complementare unei specializări principale în drept, medicină,
sociologie, psihologie sau mai simplu, în urma finalizării unui curs de criminologie (deseori
opţional şi regăsit în ultimul an al ciclului al doilea) integrat într-una dintre specializările
principale enumerate mai sus29.
Dintre modelele de referinţă ale ţărilor francofone, Gassin remarcă „modelul Şcolii
integrale de criminologie” de la Montreal. El presupune o formaţie completă, licenţă în
criminologie, căreia i s-a adăugat din 1999 şi o diplomă în „Securitate şi poliţie”, urmate de
masterat şi doctorat în criminologie. S-a extins de-a lungul timpului prin proprii profesori şi
cercetători, cât şi prin foştii studenţi şi au generat o adevărată reţea de şcoli de criminologie şi
centre de cercetare care gravitează în jurul celui mai important: Centrul Internaţional de
Criminologie Comparată. În acest context rolul de pionier al prof. Denis Szabo este de
necontestat, mai ales în condiţiile în care şi criminologii francezi aspiră către crearea unui
asemenea model.
În plus, apreciază autorul francez, absolvenţii canadieni beneficiază de recunoaşterea
profesiei de criminolog, ceea ce le-a asigurat acestora posibilitatea de a alege dintr-o paletă
largă de locuri de muncă.

28
R.Gassin, Criminologie, Ed. Dalloz, ediţia a 5-a, 2003, p. 221.
29
În Franţa, de ex., ca şi în alte ţări statutul acestei discipline se raportează la sistemul modelului minimal
care face din criminologie o formaţiune pur complementară uneia principale de o altă natură (drept, psihologie,
sociologie), deşi au existat apeluri reînnoite de multe ori în vederea creării unei veritabile formaţii complete în acest
domeniu. Fără îndoială, există Institute de Ştiinte Penale în multe Facultăţi de Drept sau în cadrul unor universităţi,
dar niciuna nu dezvoltă un învăţământ criminologic veritabil, autentic. Chiar dacă studiile în acest domeniu sunt
mai avansate în unele instituţii, se eliberează totuşi numai diplome complementare. În aceste condiţii, cu ocazia unor
congrese recente pe ordinea de zi s-a aflat şi problema rolului învăţământului criminologic în formarea poliţiştilor şi
a personalului din penitenciare. Programul Erasmus oferă, considera Gassin , speranţe în acest sens.

9
 În Canada unităţi asemănătoare se regăsesc la universităţile din Toronto (1963), Ottawa
(1968), Simon Fraser şi Edmonton (1975), Winnipeg (1980), Regina (1982) şi Halifax (1985).
În SUA în jur de 100 de unităţi similare şi-au deschis porţile din 1960, odată cu fondarea
în acel an a Centrului de criminologie al Universităţii Pennsylvania, în Philadelphia.

6.3.3. Perspectivele internaţionale ale învăţământului criminologic

Care sunt perspectivele internaţionale30 ale învăţământului criminologic ?

A. Dacă ne referim la practica internaţională, constatăm că învăţământul criminologic se
situează cel mai adesea (dacă există) la două niveluri: profesional şi universitar.
Dacă învăţătământul universitar este momentan principalul subiect de dezbatere, nu
trebuie să neglijăm şi celălalt aspect, cel profesional. Interdependenţa acestora este evidenţiată de
solicitările pieţei de muncă, în ţările unde profesia de care ne ocupăm îşi găseşte o consacrare
oficială.
Cercetarea fundamentală este indispensabilă, dar în practică îşi găseşte criminologia
principala sa legitimare. Teoretic, cel puţin nu trebuie să separăm de o manieră atât de radicală
cele două nivele, învăţământul şi formarea profesională. Practic, modelul Quebec, articulează de
multă vreme şi cu succes aceste două componente. În cel puţin două ţări europene se încearcă
preluarea şi, respectiv, adaptarea acestui model, Portugalia şi Grecia.

B. Obstacolele pe care le întâmpină încă criminologia sunt de trei tipuri, de aceea trebuie
să se acţioneze în trei direcţii pentru a le depăşi:
1.primul obstacol vizează natura structurilor universitare. Asupra acestei probleme au fost
dezbateri în care s-au subliniat contrastele între sistemele universitare de tip continental şi cel de
tip anglo-saxon, în privinţa învăţământului criminologic. În funcţie de specificul acestor structuri
universitare, în diferite ţări, s-a realizat recunoaşterea criminologiei ca şi disciplina autonomă.
În sistemele naţionale, cu vechi tradiţii domină - cel mai adesea - un anumit imperialism
juridic, recunoaşterea criminologiei este cel mai adesea dificilă şi atunci când este admisă, este în
general, sub forma învăţământului complementar, opţional. Este cazul celor mai multe state
europene. De aceea, principala contestare a criminologiei, în calitate de disciplină autonomă,
provine frecvent de la penalişti.
În măsura în care structurile universitare nu creează suficient loc ştiintelor sociale (ceea
ce este deseori cazul acestor sisteme tradiţionale) recunoaşterea criminologiei este şi mai
delicată, iar statutul ei incert. În schimb, proba contrară a fost adusă pentru ca profesorilor de
sociologie, mai activi şi dinamici, cum este cazul în numeroase universităţi Nord-americane, le
este permis deseori să dezvolte învăţământul criminologic. Finanţarea privată sau publică şi
gradul de autonomie al universităţii joacă de asemenea un rol important.
Un alt factor care trebuie luat în considerare vizează procedurile interne şi tradiţiile
universităţilor în ce priveşte repartizarea studenţilor, în interesul şi prestigiul fiecăreia. Situaţia
este eterogenă şi în acest domeniu. Fără îndoială, trebuie să constatăm că - cu câteva excepţii -
disciplina Criminologie nu este favorizată în repartizarea studenţilor. Aceasta în raport, fie cu
învăţământul tradiţional mai prestigios (este cazul în domeniul juridic), fie, mai ales, faţă de

30
G.Picca ,op.cit., p.176 şi următ.

10
structurile noi, cu o accentuată conotaţie practică, predominant economice (informatice, dreptul
afacerilor, etc. ).

2. Un alt obstacol se referă la locul recunoscut ştiinţelor sociale, în sistemul universitar.

Criminologia nu are alte posibilităţi de raportare, în planul disciplinelor, decât acela oferit de
către ştiinţele sociale; învăţământul criminologic este orientat pe acest drum. Ştiinţele sociale nu
au acelaşi calapod ca şi ştiintele reale, mai ales atunci când este vorba despre repartizarea
mijloacelor financiare. Astfel, prioritate au, în general, fizica nucleară sau biologia. Efectele
acestei alegeri sunt vizibile, pe de o parte, în recrutarea studenţilor, atribuirea de credite, dar şi la
nivelul debuşeelor profesionale.

3. Alt element priveşte partea rezervată cercetării şi legăturii acesteia cu învăţământul. În

primul rând, prin învăţământ se poate suscita vocaţia de cercetător.
Complementaritatea între învăţământ şi cercetare însă se verifică şi în procesul invers.
Experienţa a demonstrat că solicitarea şi funcţionarea programelor de cercetare în anumite
universităţi a contribuit la facilitarea recunoaşterii învăţământului. Cercetarea furnizează
materiale care aparţin învăţământului după difuzare, dar poate, în acelaşi timp, să constituie o
metodă de învăţare.
Altfel spus, învăţământul unifică, stimulează, coordonează şi impulsionează cercetarea.
De asemenea, învăţământul superior poate fi orientat spre pregătirea candidaţilor pentru cercetare
cum este cazul în învăţământul doctoral sau postuniversitar.
De altfel, relaţia învăţământ-cercetare nu trebuie să fie neglijată pentru dezvoltarea
învăţământului criminologic.

11