Familia, partenerul de încredere al școlii

Prof. Înv. Preșc. Sterea Cătălina, G.P.S. Pinochio, Făgăraș

Rezumat:
Școala și familia sunt parteneri ai actului educațional care contribuie la formarea
tineretului. Familia e prima școala a copilului exercitând o influență foarte adâncă. Ea
răspunde la trebuințele elementare ale copilului și de protecția acestuia. În familie, copilul
începe să-și formeze vocabularul și modul de a se comporta cu cei din apropierea sa, aici
învață acele expresii și moduri de manifestare care îi vor servi în educația ulterioară. Odată cu
intrarea copilului în școală, funcțiile educative ale familiei nu încetează, ci se amplifică, în
sprijinirea rolului de elev. Profesorii trebuie să colaboreze cu familia, să facă în așa fel încât
să-l facă un aliat și să se sprijine reciproc în munca de educație. Cadrul didactic este veriga
dintre școală și familie, e consulant al părinților. Colaborarea dintre familie și școală
presupune o comunicare efectivă, urmărind același țel: binele copilului. Lipsa de comunicare
din partea uneia dintre ele afectează evoluția elevului, rezultatele școlare și natura
comportamentului. Îndrumarea părinţilor, atât prin şedinţe cât şi prin implicarea lor în
activităţi extraşcolare, trebuie să se facă în mod diferenţiat, în funcţie de nivelul de cultură al
părinţilor cât şi de particularităţile lor de personalitate
Scopul final al parteneriatului școală – familie este adaptarea copilului la orice situație
nou creată dar și posibilitatea profesorului de a se informa permanent teoretic și practic.

Educatia presupune pregatirea individului atat pentru prezent cat si pentru viitor, in
raport cu cerintele societatii, cu idealul si interesele celor implicati in procesul educativ, „ca
fenomen social, educatia este o actiune umana specifica, ea schimbandu-si finalitatile,
continuturile si functiile o data cu schimbarile societatii insasi, pe care o influenteaza, la
randul ei”. ( Ioan Jinga).
Funcția funadamentală a educației este de a pregăti omul pentru integrarea socială.
Principalii factori ce ajută copilul in dezvoltarea lui sunt: școala, familia și comunitatea.
Părinții sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai
existenţa materială, cât şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia
consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei comunicări afective,
nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă. exercita o infuenta puternica asupra
educatiei lui.
In ceea ce priveste formarea bazei morale ale copilului, o parte destul de mare este
atribuibila calitatii vietii de familie,aceasta fiind determinate de situatia sociala si economica a
parintilor, de traditiile si mentalitatile comunitatii din care fac parte. In familie i se transmit
copilului valori morale,culturale si religioase, se asigura pastrarea identitatii etnice,se initiaza
formarea constiintei civice a copilului, se insusesc de catre copil normele de comportament
acceptate social, i se dezvolta personalitatea, spiritual de initiative si de independent.
Părintele influenteaza dezvoltarea psihica in mod decisiv in primii ani de viata ai
copilului,constituind primul lui contact cu lumea înconjurătoare, fiind un model de viaţă şi
conduită pentru el. Familia este responsabila in mare parte de educarea copilului, rolul
părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar
modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statut şi in corespondenta cu ceea ce
se întâmplă în mediul educaţional.Parintii au anumite obligatii privind educatia copilului si
acestia trebuie sa constientizeze importanta atitudinii lor pentru reusita scoalara a copilului
Familia este şi trebuie să fie un model pentru copii. Copiii imită vorbele, faptele şi gesturile
celor în mijlocul cărora trăiesc. De aceea, părinţii trebuie să aibă mare grijăşi să se comporte
în faţa lor exact aşa cum doresc să se comporte şi copiii când vor fi adulţi. În ordinea firească
a lucrurilor, educaţia începe din familie, aşadar, între factorii educaţiei, familia este şi a fost
considerată ca factor prioritar şi primordial. Parte componentă a educaţiei informale, familia
joacă un rol esenţial în educaţia tinerei generaţii. Ea îşi aduce contribuţia în toate sectoarele
educaţiei, aici, copilul făcându-şi ucenicia pentru viaţă, cea morală rămânând însă
esenţialăprin substanţa pe care i-o imprimă familia. Ponderea familiei ca factor educaţional
este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic, aceasta scăzând odată cu înaintarea copilului
pe treptele superioare ale ontogenezei.
Scoala, ca principal element educativ, ii revine responsabilitatea de a pregati tinerii
cu simt critic, cu capacitate de a intelege si raspunde adecvat diverselor provocari din partea
societatii, de a deveni tot mai mult agenti ai propriei formari, care sa-si organizeze, sa-si
structureze singuri cunoasterea, sa descopere singuri, avand formata judecata si
responsabilitatea viitoare. Din pacate acest lucru nu se realizeze in majoritatea scolilor, astfel
de continuturi fiind neglijate de profesori, fiind discutate doar in cadrul orelor de dirigentie si
al orelor de educatie civică, în cadrul ciclului gimnazial doar. O cauză care stă în calea
realizarii unei educatii eficiente a tinerilor si adeloscentilor este supraincarcarea programelor
scolare si transmiterea continuturilor de cele mai multe ori in manierea monodisciplinara.
Scoala ar trebui sa-si revizuiasca atitudinea fata de educatia morala a adolescentilor, prin
reconsiderarea obiectivelor educationale, in urma carora cele de ordin moral sa fie situate in
prin plan.
Mediul şcolar, în care copilul de 6 ani este primit, este complet diferit de cel familial,
el fiind creat pentru o muncă disciplinată, organizată. Şcoala constituie un mediu care, în locul
unui grup restrâns, ca cel de joc, oferă copilului o colectivitate şi un loc de muncă cu
numeroase întrepătrunderi: mentale, afective, morale, care se constituie ca un important resort
al dezvoltării lui psihice. Adaptarea la şcoală, la ocupaţiile şi relaţiile şcolare, presupune o
oarecare maturitate din partea copilului, care să-i insufle capacitatea de a se lipsi de
afectivitatea îngustă din mediul familial şi de interesele imediate ale jocului, pentru a pătrunde
într-un nou univers de legături sociale şi a-şi asuma îndatoriri. Mutaţiile bruşte care
acompaniază noua vârstă, mutaţii care se petrec sub acţiunea mediului şcolar, care aduce cu
sine noi cunoştinţe, tehnici intelectuale, exigenţe şi îndatoriri i-au făcut pe specialişti să
vorbească de şocul şcolarizării. De aici, importanţa deosebită a socializării prin grădiniţă, apoi
trecerea prin clasa pregătitoare, care, interpuse între familie şi şcoală contribuie la atenuarea
şocului unui nou început. După ce copilul intră într-o instituţie de educaţie, orizontul lui se
lărgeşte. El devine tot mai puţin dependent de familie, principalele preocupări ale lui devin
prietenii şi relaţiile cu cadrele didactice şi cu colegii. Principala provocare a şcolarului mic
este integrarea în mediul şcolar, în cadrul familiei şi printre prietenii săi. La această vârstă,
coplilul reuşeşte să-şi exprime emoţiile şi trăirile, are o gândire mai sofisticatăşi începe să se
compare cu alţi copii de aceeaşi vârstă. În general şcolarul mic este încrezător, aventuros şi
sigur de capacităţile sale, totuşi, o relaţie pozitivă a copilului cu familia, ajutămult în formarea
siguranţei copilului de a se aventura în afara teritoriilor cunoscute. Potrivit stadiilor de
dezvoltare psiho-socială, concepute de Erikson, şcolaritatea medie corespunde conceptelor de
hărnicie versus inferioritate. Prin hărnicie, copiii devin competenţi într-un anumit domeniu.
Copiii care au satisfacţia împlinirilor şcolare vor reuşi să rezolve cu succes acest conflict, în
schimb eşecul va duce la o stare de inferioritate şi deci la o stare de inerţie, de dezinteres.
Această perioadă este esenţială în dezvoltarea încrederii în sine, dacă sunt încurajaţi şi lăudaţi
de către profesori şi părinţi, copiii devin mai perseverenţi. Dacă, în schimb, sunt ridiculizaţi şi
pedepsiţi, şcolarii mici se simt inferiori şi se închid în sine. Pentru a combate eşecul şcolar,
atât familia cât şi cadrul didactic trebuie să intervină cu mijloacele necesare pentru a creşte
motivaţia copilului.
Interesul pentru o buna relatie dintre scoala si familie este de ambele parti deoarece
aduce beneficii multiple in principal elevilor, imbunatateste climatul educativ din scoala,
rezolva o parte din problemele comunitatii. Pentru realizarea acestui lucru sunt necesare
eforturi la nivelul fiecarei institutii scolare, al pregatirii cadrelor didactice dar si la nivel
individual intr-un efort comun al parintilor, cadrelor didactice, elevilor.
Pentru ca relatia dintre scoala si comunitate sa fie una de succes este nevoie de o
legatura permanenta, constanta intre cadrele didactice si agentii comunitari.Pornind de la
contextual actual, pentru ca scoala romaneasca sa actioneze ca agent al inovatiei, schimbarii si
dezvoltarii, parteneriatul in domeniul educatiei trebuie promovat la nivelul intregii societati si
la nivelul tuturor comunitatilor sale.
Multe dintre problemele dificile cu care se confrunta scoala pot fi rezolvate cu ajutorul
comunitatii locale care se bucura de serviciile educative oferite de unitatile de invatamant si
de calitatea educatiei a indivizilor care fac parte din ea. Scoala trebuie sa aiba initiativa
parteneriatelor comunitare, ea avand rolul de a forma viitori locuitori ai comunitatii.Însă,
această initiativă trebuie sa fie bine planificată si proiectată, prin actiuni in sprijinul acesteia si
in colaborare cu factorii comunitari.
Îndrumarea părinţilor, atât prin şedinţe cât şi prin implicarea lor în activităţi
extraşcolare, trebuie să se facă în mod diferenţiat, în funcţie de nivelul de cultură al părinţilor
cât şi de particularităţile lor de personalitate. În domeniul educaţiei intelectuale, nu este
indicat să se pretindăpărinţilor un ajutor prea mare. Ei pot fi de folos şcolii creându-le copiilor
condiţii adecvate pentru desfăşurarea activităţilor de studiu individual. Un rol deosebit îl are,
însă, familia în domeniul educaţiei morale. Sintagma românească a „celor 7 ani de-acasă”
vizează tocmai educaţia morală, adică expresia exterioară a acesteia: comportamentul.
Comportamentul elevat nu apare de la sine, ci numai în măsura în care părinţii se preocupă de
formarea lui.
O formă eficientă de întărire a colaborării dintre şcoalăşi familie o constituie
parteneriatele. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter opţional şi ţineau
mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de
educaţie a elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din
primii ani ai copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă şi în
carieră.
Parteneriatul educaţional este o formă de comunicare, cooperare, colaborare în sprijinul
copilului la nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii
şi acţiuni educative între factorii educaţionali. Realizând un parteneriat cu familia, părinţii vor
fi automat implicaţi în activitatea şcolară. Parteneriatul se va realiza după un scop precis, şi
anume acela de a întări implicarea părinţilor în activitatea de tip şcolar. Lunar, se poate
organiza o gamă largă de activităţi la care părinţii vor participa cu plăcere: prelegeri, discuţii
părinţi-elevi-învăţători, consiliere educaţională, schimburi de experienţă cu alte clase,
dezbateri, jocuri didactice, prezentări Power- Point, vizite, excursii, concursuri, serbări etc. Cu
timpul, părinţii pot înţelege rolul esenţial al tuturor acestor activităţi, pot ajunge să aprecieze
educaţia la adevărata ei valoare şi poate vor simţi nevoia să acorde sprijin şi ajutor cadrului
didactic în acţiunile pe care doreşte să le realizeze.