ÎNTRU SLAVA SFINTEI ŞI CELEI DE O FIINŢĂ, DE VIAŢĂ

FĂCĂTOAREI ŞI NEDESPĂRŢITEI TREIMI

†
Prof. Costel Neacşu

Sfârşitul lumii
Ediţia a III-a
(revăzută şi adăugită)
„Şi apropiindu-se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.
Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacurilor”(Mt.28, 18-20)

Pictură şi grafică

de
Adela Puiac
 CUPRINS:

ÎNTRU SLAVA SFINTEI ŞI CELEI DE O FIINŢĂ, DE VIAŢĂ FĂCĂTOAREI ŞI NEDESPĂRŢITEI

TREIMI............................................................................................................................................................. 1
PREFAŢĂ............................................................................................................................................................. 4
CUVÂNT INTRODUCTIV........................................................................................................................................ 7
CAPITOLUL I: SUBTILITĂŢILE LUI ANTIHRIST ÎN ISTORIA LUMII...............................................................................................9
Suflete…...............................................................................................................................................................10
„Vai lumii, din pricina smintelilor”(Mt.18,7).....................................................................................................10
Cea de-a Doua Preaslăvită Venire a lui Hristos.................................................................................................11
Cum este un adevărat creştin.............................................................................................................................13
Cine se ridică peste adevăr?...............................................................................................................................17
Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.........................................................................................................20
Raiul de pe pământ: Sf.Biserică...........................................................................................................................22
Înaintemergătorii lui Antihrist.............................................................................................................................26
Fraţii cei rătăciţi...................................................................................................................................................32
Papa Ioan Paul al II-lea - erezii şi erori dogmatice..............................................................................................35
Păcatul îl invită pe Antihrist.................................................................................................................................36
Ziua când Satan va fi dezlegat.............................................................................................................................40
Cutezanţe neîngăduite........................................................................................................................................45
CAPITOLUL II: SEMNELE SFÂRŞITULUI.............................................................................................................................47
Semnele vremurilor..............................................................................................................................................47
I. Venirea hristoşilor mincinoşi, căderea oamenilor de la credinţă şi înmulţirea fărădelegilor....................49
II. Catastrofe în natură şi discordie între oameni (secetă, cutremure, războaie, zvonuri de războaie, persecuţii,
foamete)..............................................................................................................................................................52
III. Venirea lui Antihrist.......................................................................................................................................52
IV. Trimiterea din cer a proorocilor Ilie şi Enoh..................................................................................................55
V. Propovăduirea Evangheliei la toate neamurile.............................................................................................56
VI. Întoarcerea evreilor la creştinism.................................................................................................................56
VII. Arătarea pe cer a semnului Fiului Omului, Sf.Cruce....................................................................................58
CAPITOLUL III: TÂLCUIREA APOCALIPSEI.........................................................................................................................58
Sfârşitul în duh profetic......................................................................................................................................58
Fragmente apocaliptice în Cartea lui Daniel – 1 Ioan - 2 Tesaloniceni.............................................................60
Tâlcuirea Apocalipsei..........................................................................................................................................62
Capitolul 1............................................................................................................................................................62
Capitolul 2............................................................................................................................................................64
Capitolul 3............................................................................................................................................................66
Capitolul 4............................................................................................................................................................68
Capitolul 5............................................................................................................................................................69
Capitolul 6............................................................................................................................................................70
Capitolul 7............................................................................................................................................................72
Capitolul 8............................................................................................................................................................74
Capitolul 9............................................................................................................................................................75
Capitolul 10..........................................................................................................................................................77
Capitolul 11..........................................................................................................................................................78
a) Predica proorocilor trimişi de Dumnezeu......................................................................................................80
Capitolul 12..........................................................................................................................................................81
a) Modificarea legilor naturii........................................................................................................................83
b) Semnele dinăuntru... limpezesc ochii şi auzul..........................................................................................83
Capitolul 13..........................................................................................................................................................84
a) Omul posedat de Satan.............................................................................................................................85
 b) Antihristul, între portret şi caracter..........................................................................................................86
c) Cine sunt cele două fiare...........................................................................................................................87
d) Când se va vedea „urâciunea pustiirii”!..................................................................................................88
e) Domnia lui Antihrist..................................................................................................................................89
f) Mânia lui Dumnezeu înainte de sfârşit....................................................................................................92
g) Fericiţii mucenici ai Strâmtorării..............................................................................................................92
h) „Icoana vorbitoare” a lui Antihrist...........................................................................................................94
Închinarea la icoane nu este idolatrie................................................................................................................95
i) Pecetea......................................................................................................................................................97
j) 666.............................................................................................................................................................99
Capitolul 14........................................................................................................................................................101
De strajă credinţei.............................................................................................................................................103
Capitolul 15........................................................................................................................................................111
Marea cădere de la credinţă............................................................................................................................112
Capitolul 16........................................................................................................................................................112
„Gongul” final de la Meghiddo........................................................................................................................114
Capitolul 17........................................................................................................................................................115
Capitolul 18........................................................................................................................................................116
Capitolul 19........................................................................................................................................................118
Capitolul 20........................................................................................................................................................119
Capitolul 21........................................................................................................................................................121
Capitolul 22........................................................................................................................................................124
Judecata pentru judecători...............................................................................................................................125
CAPITOLUL IV: „ARHITECŢII” GLOBALIZĂRII ANTIHRISTICE...............................................................................................126
Ce fel de stat se întrezăreşte............................................................................................................................126
Reacţii interne şi internaţionale.......................................................................................................................127
GRECIA...............................................................................................................................................................129
RUSIA.................................................................................................................................................................129
UCRAINA............................................................................................................................................................130
SERBIA...............................................................................................................................................................131
ELVEŢIA..............................................................................................................................................................131
ROMÂNIA..........................................................................................................................................................131
“ România - un posibil loc de început al pecetluirii apocaliptice?”................................................................132
Despre venirea lui Antihrist!.............................................................................................................................138
BIBLIOGRAFIE :................................................................................................................................................ 141

Prefaţă

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui
Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării, a exprimării credinţei noastre drept-slăvitoare şi a mărturisirii cu
timp şi fără timp. Cartea de faţă ne ajută să recunoaştem pe potrivnicii Bisericii, pe cei ce s-au făcut sau se
fac vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare făţă de adevăr şi Biserica lui
Hristos. Autorul nu îi judecă şi nu îi condamnă pe nici unul, ci propune doar să ne rugăm pentru ei şi să
fim vigilenţi la profeţiile eshatologice, pentru a nu cădea în aceleaşi păcate! Pe cel care a scris această
carte, Costel Neacşu, îl consider, după ce i-am citit câteva cărţi, ca pe una din remarcabilele persoane pe
care le-am cunoscut. Mai ales că ne-am şi cunoscut, în trecerea sa prin Vatra Dornei, pot să afirm că îl
simt deja un apropiat, un împreună-lucrător responsabil şi o trâmbiţă a Duhului. Mi-a atras prima dată
atenţia frământările şi neliniştile credinţei lui, mai ales când i-am citit cartea Sfârşitul lumii şi am dedus cu
uşurinţă faptul că ia în serios credinţa creştină, îi pasă de ce se întâmplă în jur şi observă cu multă acrivie
semnele vremii în perspectivă eshatologică şi soteriologică. Impresionantă nu îi este doar fermitatea, ci şi
echilibrul cu care tratează provocările actuale, într-un context interdisciplinar şi în duhul dragostei
credinţei ortodoxe, ceea ce îi conferă acestei cărţi caracteristica deplină a unei mărturisiri în Duh şi în
Adevăr şi nicidecum o carte polemică. Dacă mărturisirea credinţei naşte polemici, problema este de
cealaltă parte, adică de partea celui ce se simte vizat, şi nicidecum de partea mărturisitorului. Funcţia
ontologică a Ortodoxiei este să mărturisească şi nu să argumenteze, să polemizeze sau să se certe pe
cuvinte1.
Este profund creştin să nu ignori experienţele generaţiilor trecute (oricât de neplăcute sau de
stânjenitoare ar fi acestea) şi să îndemni la pocăinţă comunitară sau ecclesială, oferind posterităţii, astfel,
exemple de sancţiune şi de reparaţie morală, de atitudine teologică şi laică, toate în contextul revelaţiei
divine.
Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a păstorilor cât şi a păstoriţilor, relativizarea Evangheliei
lui Hristos, precum şi lipsa martirilor, este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor
oamenilor: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca
victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem iertarea păcatelor noastre... Nu mai suntem
vrednici să fim persecutaţi pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu”2. Cred
că acesta este cel mai mare rău, care ne vizează şi azi pe toţi.
În acest context, este de aşteptat ca din partea ierarhilor BOR să înceapă procedura de
canonizare a victimelor holocaustului roşu. Avem şansa să îmbogăţim calendarul românesc cu martiri,
iar cei responsabil eclesial este drept să nu mai amâne sau să nesocotească această bogăţie spirituală. Să
nu uităm că Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, bucurie şi pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17).
Iată câteva dileme istorice şi întrebări morale în acest sens:
a. De ce crimele şi ororile comunismului nu sunt considerate genocid şi condamnate ca atare, aşa
cum au fost declarate cele ale nazismului?
b. De la ce număr de victime în sus este „valabil” un genocid?
c. Are nevoie B.O.R de acordul politicienilor pentru a începe canonizarea martirilor închisorilor,
având în vedere cât a suferit în perioada comunistă?
d. Este mai grea sau mai uşoară perioada prin care trecem, adică epoca mondialismului ocult şi a
globalizării fără de Hristos, precum şi era descreştinării lumii, decât cea a comunismului ateu
păstrat, momentan, spre conservare şi reactivare?
e. Au învăţat credincioşii sau sinodalii ceva din teroarea holocaustului roşu, sau continuă, într-o
inerţie a fricii şi a duplicităţii, să stea „cuminţi” deoparte?
f. Evident, nu se poate evalua la justa dimensiune modul în care a înţeles ierarhia să se comporte
faţă de statul comunist, însă, după teroarea pe care au exercitat-o comuniştii, nu a fost uşor de
prevăzut că Patriarhilor şi unor membri ai Sf. Sinod, de după „epoca Patriarhului Justinian”, să
li se diminueze vigilenţa, fermitatea, opoziţia şi lupta împotriva terorii roşii?
g. S-ar putea oare explica, în contextul de mai sus şi, psihologic vorbind, aşadar, dărâmarea
a 25 de Biserici doar în Bucureşti3 sub ochii Patriarhului Teoctist şi a Sfântului Sinod, fără
ca aceştia să fi protestat în mod sinodal sau public, deci oficial, ci doar în culise 4?
h. Şi, după cum ştim că istoria se repetă, ce ne face să credem că nu se va repeta şi sub
presiunea duhului lui antihrist, care între timp s-a „perfecţionat” în metode din cele mai
viclene?
i. Cum trebuie să acţionăm noi toţi atunci când Biserica trece prin faze delicate şi sensibile? Când
cei puşi să conducă devin egoişti şi mândri şi „una este condiţia pentru a le câştiga prietenia:
să li se vorbească măgulitor. O nepotrivire de păreri este de ajuns (a constitui) motiv pentru
duşmănii. Asemănarea în greşeala le dă încrederea pentru participarea la rebeliune mai mult
decât orice fel de legământ.., pe când instituţiile evanghelice sunt în întregime răvăşite, se
observă o nedescrisă alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cârmă îşi
dă silinţa să iasă în evidenţă. Datorită acestei iubiri de stăpânire, o anarhie înfricoşătoare
domneşte şi între popoare. Recomandările conducătorilor sunt cu totul nefolositoare şi fără
rezultat, pentru că fiecare socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare
crede că este chemat să conducă pe alţii”?5.

1
1Timotei 6, 3-6: „Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului
nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind
de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene,
gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc
de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia.”
2
Origen, Scrieri alese, PSB 6, Bucureşti 1981, p 155.
3
Vezi „Bisericile osândite de Ceauşescu, Bucureşti 1977-1989”, scrisă de un grup pasionat de arhitecţi, cu o postfaţă
semnată de Teodor Baconsky.
4
Vezi şi Adrian Cherhaţ, „Rost”, nr. 49, martie 2007.
5
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, “Despre Sfântul Duh”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR,
1988.
 Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului şi atitudini
comunitare şi eclesiale greu de acceptat. Din păcate, atât politicienii din România şi cei din Uniunea
Europeană, cât şi unii din B.O.R. se complac duplicitar, de două decenii, în această incertitudine şi
compromis.
Regret că Biserica nu este mai prezentă în a condamna, cu toată fermitatea adevărului,
comunismul ca ideologie care deformează, umileşte şi ucide pe om, precum şi în a sancţiona moral şi
sinodal jaful şi devalidarea României făcută de clasa politică actuală, fără precedent în istorie, punându-se
sub dubii responsabilitatea eclesială, iar tăcerea vinovată, faţă de prezentul imoral şi viitorul incert al
lumii fără Hristos, lasă loc a-i acuza pe unii din Biserică de împreună-lucrare cu forţele lumii acesteia
prin omisiune de la propria misiune... Cu alte cuvinte, se adaugă şi lipsa mărturisirii plenare sau a unei
atitudini preventive din partea unor teologi sau a celor responsabili sinodal, privind apropierea tacită şi
vicleană a dictaturii lui Antihrist prin tot felul de planuri şi sisteme ecumenist-mondialiste oculte,
susţinute de o tehnologie informaţională care nu ţine cont de etica persoanei umane, ci parcă sunt făcute
pentru a făuri şi împlini întocmai epoca antihristului...
Cu excepţia unor duhovnici trecuţi prin închisorile comuniste şi a unor teologi şi laici care iau
atitudine morală, restul fac eforturi mari ca să ne convingă să stăm liniştiţi şi să dormim… că ne vor trezi
ei atunci când vine lupul... Soluţia ieşirii din această situaţie jenantă şi condamnabilă este folosirea unei
măsuri corecte de evaluare şi asumare a istoriei recente, atenţionarea credincioşilor în Duhul profeţiilor
despre timpurile de pe urmă, având ca punct de pornire revelaţia divină, valoarea omului ca persoană şi
chip al lui Dumnezeu şi mântuirea şi îndumnezeirea omului. Tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au
învăţat că, „chiar dacă nimeni nu există de partea bunei-credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din
mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul - şi
trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci,
punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel
mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul să-şi ia curajul de a înfrunta dreapta-
credinţă cu atâta uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care
am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei”6.
Dacă oficial se doreşte eliminarea martirajului ortodocşilor, mai ales într-o eră a globalizării,
când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonale
şi himere, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic, când
se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei
personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să mărturisim adevărul şi să urmăm
îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să
răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor” 7, să ne smerim de
dragul lui Hristos şi de dragul Bisericii Lui.
Întrucât Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie şi actualizare,
dintre trecut şi prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcarii şi al iertării, este chemată să
amintească omului şi generaţiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greşelilor
şi a păcatelor în mod personal şi plenar, clerul şi mirenii sunt datori să reamintească lumii profeţiile
eshatologice fără să le interpreteze obsesiv, psihotic sau „catastrofal”, ci, în Duhul revelaţiei divine, care
ne arată că apocalipsis însemnă revelaţie şi nu distrugere, însemnă împlinirea şi desăvârşirea istoriei şi nu
dispariţia ei. Să dovedim responsabilitate faţă de istorie, de prezent şi de viitor. În acest context, cu mici
interpretări personale, este scrisă cartea de faţă a profesorului Costel Neacşu. Autorul este conştient de
faptul că nu a scris o lucrare “perfectă” (cine poate pretinde aceasta?), de aceea a şi dorit ediţia a II-a şi, cu
toate acestea, anticipează totuşi critici sau polemici. Sunt convins că le va putea lua impasibil şi fără pică.
Eu salut eforturile sale şi curajul de a se ocupa de lucrul Mariei şi de partea care nu se va lua de la el.
Întrucât lucrarea de faţă aduce în prim-plan profeţiile eshatologice, interpretate şi expuse
patristic, încearcă să recunoască semnele vremurilor actuale în contextul revelaţiei divine, mărturiseşte
prezenţa şi lucrarea Sf. Treimi în lume şi sancţionează moral unele derapaje ale societăţii, ale unor
persoane din spaţiul creştin, care încearcă să „muşamalizeaze” istoria recentă, sau relativizează până la
secularizare revelaţia divină, toate acestea mă fac să afirm, cu toată convingerea, că această lucrare este o
contribuţie substanţială la îmbogăţirea teologiei ortodoxe române.

Pr. prof. univ.dr. Mihai Valică

6
Ibidem.
7
1 Corinteni 4, 12-13.
 Anul Domnului 2014

Sf. Mare Mucenic

Gheorghe, purtătorul de biruinţă

Cuvânt introductiv

„Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru
adevăr: oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”(In.18,37 ) –
Mântuitorul nostru Iisus Hristos

Îţi mulţumesc, Doamne, că în această sfântă zi, căci o alta poate mâine nu îmi vei mai dărui, cu
înfiorare resimt încă o dată, în adâncul inimii mele, fiorul măreţ al veşniciei Tale. Îţi mulţumesc Doamne
că, lăsându-mă acum să adulmec urma paşilor Tăi, M-ai ridicat din prăpastia pierzării, ca pe oaia cea
rătăcită, ca astăzi să Te pot ruga să ajuţi necredinţei mele şi să mă primeşti cu turma Ta cea mică în
Împărăţia cerurilor! Căci oare ce dor, sau ce altfel de bucurie ar fi mai adevărată decât fericirea supremă
de a fi pururea cu Domnul? Sau ce altfel de tristeţe ar fi mai dureroasă, indiferent de câte „sclipiri” false
am avea parte în această lume trecătoare, dacă vom cunoaşte cu diavolii plânsul cel veşnic din
întunecimea iadului? Răspunsul la aceste întrebări se regăseşte în lectura cu inimă bună a Cuvântului lui
Dumnezeu. O astfel de lectură m-a convertit definitiv la teologie şi m-a făcut să-mi dau seama în ce iluzii
credeam până atunci!
Abia acum conştientizez că nu filosofia istoriei, cu a sa retrospectivă abstractă, mă poate face să
înţeleg bine prezentul, ci numai cunoaşterea viitorului printr-o supraştiinţă necunoscută de mulţi aşa-zis
învăţaţi: teologia. Nicăieri, în altă parte, atât de clar, nu sunt elucidate mai exact, ca în înţelepciunea lui
Dumnezeu şi nu a oamenilor, „misterele” esenţiale ale existenţei umane: începutul creaţiei, sensul vieţii
omului, raiul şi iadul după „moarte”, sfârşitul lumii, Judecata, Împărăţia lui Dumnezeu etc. Şi cât de
mare folos avem cu toţii, în a nu rata veşnicia, de desluşirea profeţiilor despre cum va fi Sfârşitul lumii în
conformitate cu, în special, Cartea Apocalipsei! Subliniez că, în această carte, încărcată de simbolism,
centrul de greutate cade pe momentul venirii biruitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu şi nicidecum pe
finalul istoric al umanităţii. De aceea, creştinii adevăraţi nu se lasă impresionaţi de urgisirea gamei de
semne ale Apocalipsei, fiindcă ei trăiesc deja în Duhul Sfânt venirea lui Hristos. 8 În cuprinsul
Apocalipsei, cu un glas puternic, ca de trâmbiţă, observăm că Domnul nostru Iisus Hristos porunceşte
Apostolului Ioan să scrie „cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie”. Mărturisesc că m-am
ocupat de studierea a ceea ce veni peste lume nu doar cu frică şi cu cutremur, dar şi cu dragoste de
Dumnezeu şi de oameni, fiind convins că nimic din cele relatate, în această modestă lucrare eshatologică,
nu ne poate despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu. De altfel are mai puţină importanţă că, pe timpul
scrierii acestei cărţi, inima mi-a fost atât de rănită de o formidabilă descătuşare a duhurilor răutăţii! De
8
”Că Domnul a venit întru cei credincioşi, şi pururea vine, şi a venit în toţi ce au voit aceasta” (Sf.Simeon Noul
Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, ed.Deisis, Sibiu, 1998, Discursul 10, pag.388);
aceea, rog pe cei slabi în credinţă să nu se tulbure cu duhul în faţa înfricoşătoarelor dezastre ce ne sunt
puse înainte şi, cu mare credinţă, să aibă tăria de a tresălta în cuget la bucuria întâlnirii ce o vom avea cu
Hristos. Mă limitez şi a spune că eu, după cum se va vedea în cele ce urmează, m-am străduit „să nu mă
mişc” în afara duhului evanghelic şi al Sf.Părinţi ai Sf.Biserici, Ortodoxe, a lui Hristos...
Zilele noastre trec atât de rapid, iar tot mai mulţi ne întrebăm cât ne mai poate răbda Dumnezeu
răutatea! Da, aşa este, dar nu ştim încă ce vremi ne aşteaptă! Pentru că mari şi tăioase viclenii vor veni
peste Sf.Biserică, dar noi, fără tulburare, să luăm aminte: nu se cuvine să suferim, în goana spre cele
trecătoare, decât doar dacă veşnicul adevăr este încălcat şi denaturat! Să fim gata a pătimi pentru El, chiar
cu preţul vieţii, aşa cum ne sfătuieşte şi Sf.Ioan Damaschin: „Adevărul trebuie pus mai presus de orice
altceva, chiar mai presus de viaţă. Este mai bine să trăieşti şi să mori cu el, decât să trăieşti fără el”.
Deci este de datoria noastră să păzim Ortodoxia, adevărul ei revelat, de tertipurile imitaţiilor foarte subtile
ale falsei ortodoxii. Căci, după cum spune şi un părinte athonit, acum, cea mai bună faptă este
mărturisirea ortodoxă a lui Hristos, în condiţiile în care, spre deosebire de atâtea forţe ce se unesc pentru
a proslăvi o “mesianică” împărăţie lumească (hiliasmul), Sf.Biserică nu va înceta nicicând să
binecuvânteze altceva decât dumnezeiasca Împărăţie a cerurilor.
De altfel, o terestră orânduire “perfectă” cum “văd” rabinii evrei, într-un final “girat” de
Antihristul confundat de ei cu Mesia, niciodată nu a fost făgăduită omenirii de Dumnezeu şi de proorocii
Săi! Niciodată lumea nu se va uni în întregimea ei, aşa că tot cel ce va dori să trăiască evlavios în Hristos
va fi prigonit şi marginalizat până la sfârşitul lumii! Pe unul ca acesta nu îl va interesa unirea cu lumea, ci
cu Hristos. La picioarele lui Hristos este chemată să vină, în acord cu porunca propovăduirii planetare
până la sfârşitul lumii, întreaga suflare raţională a Terrei, indiferent de opţiunea religioasă sau filosofică.
Tocmai de aceea şi Cuvântul Său este viu, pentru că viu este Dumnezeu şi, prin Duhul Sfânt, El este
alături şi îi întăreşte pe oamenii Săi în a “pescui” inimile sensibile de la o margine la alta a pământului.
Aceasta este principala ţintă a adevăratului creştinism, de a-i învăţa şi căuta pe cei neştiutori sau rătăciţi
de la credinţa lăsată de Hristos moştenire Apostolilor, nu doar de a ne limita la ajutorarea nevoiaşilor.9
Azi, mai mult ca oricând, vedem că forţele răului se organizează, politic şi religios, în vederea
guvernării generale a unui singur conducător. Genial şi viclean, acest lider, Antihristul, se va da pe sine
drept Hristos, numai că Sf.Biserică îl va deconspira la timpul potrivit! În “laţul” pe care duhul lui îl
întinde lumii, va preconiza o unitate mondială areligioasă “patronată” de S.U.A, U.E. şi B.R.I.C. (Brazilia,
Rusia, India, China)! Lor li se va adăuga Israelul, a cărui domnie peste lume o susţine cu fervoare
francmasoneria prin instituţiile internaţionale O.N.U., U.N.E.S.C.O, O.C.D.E, F.M.I. etc. Nu este deci de
nici o mirare că, pretutindeni pe glob, inclusiv în România, francmasonii sunt plasaţi în poziţiile
decizionale cele mai înalte! Ei, care se consideră “apostoli ai unei religii mai sfinte ca toate celelalte”, nu
au nimic de-a face nici cu binele poporului român şi implicit nici cu credinţa noastră naţională, ortodoxă!
Nu întâmplător poetul nostru naţional Eminescu, al cărui trup adormit fusese comparat de Caragiale - la o
zi după înhumare 10- cu a “unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană”, s-a opus cu multă îndârjire
mişcării masonilor în România… Lor (şi nu numai) le stăm pur şi simplu ca un ghimpe în coastă, cum
rezultă şi din Memorandumul serviciului secret american C.I.A, din 29 noiembrie 1989, redactat înainte
9
”Biserica este adoima unui aşezământ de sănătate care îl vindecă pe om… Spre exemplu, preoţii se pot implica în
toate problemele oamenilor, în acţiuni filantropice ş.a.m.d., dar principala lor preocupare este aceea de a-l vindeca pe
om. Aceasta reprezintă adevărata acţiune filantropică, ce va avea urmări pe veşnicie. Căci ce rost are să avem grijă
doar de nevoile materiale ale oamenilor, dacă nu ne interesăm de viaţa veşnică a acestora? Dacă o Biserică ar
proceda aşa, ea ar putea fi considerată, şi de fapt şi este – o Biserică lumească” (Hierotheos, “Viaţa după moarte”,
ed. Bunavestire, 2000, pag.212);
10
În faţa unei mulţimi uriaşe, cum nu mai cunoscuse Bucureştiul până la 17 iunie 1889, Eminescu a fost
înmormântat cu mare cinste, iar bunii săi amici din cortegiu au rostit cuvinte de elogiere memorabile: “ E dureroasă
datoria pe care ni-o îndeplinim astăzi; şi e cu atât mai dureroasă, cu cât nu ducem la groapă numai pe un om,
ducem la groapă o glorie naţională (...) L-am cunoscut pe Eminescu... mai mult la rău decât la bine (...) Niciodată
nu l-am văzut îngrijindu-se de ceea ce turmenta restul oamenilor. Adăpost, foc în sobă, hrană regulată, la dânsul
erau nişte accidente. Ba încă atunci când neajunsurile păreau că-l biruie, gândul lui Eminescu lua sbor de vultur
(...) Te-ai stins prea devreme, prietene. Dar te-ai stins după ce ai revărsat valuri de lumină în cugetarea
românească. În această lumină va sta veşnica ta pomenire” (Dimitrie August Laurian); “E mic numărul acelor care
ne găsim azi aici ..., dar mare este jalea şi durerea pe care azi le simte toată suflarea românească, mare şi
nemărginită, precum a fost sufletul acestui nemuritor! (...) Dar înmormântăm trupul, sufletul nu! Sufletul lui
Eminescu rămâne... ca să fie chiar şi străinilor o veşnică mărturie doveditoare a destoiniciei românilor. Eminescu
avea o măreaţă deviză, în cadrul căreia a trăit toată viaţa sa. El zicea: “Românul trăieşte în lume pentru neamul
său, şi nu individual, pentru sine, căci de ar fi trăit românii altfel, demult n-ar mai fi!”. Trăind după legea aceasta,
amarul vieţii nu l-a putut răni niciodată, foamea şi mizeria nu l-au putut înconvoia, ci dimpotrivă, l-au oţelit. Aşa ai
trăit tu, Eminescule! 27 de ani, de când te cunosc, tu ai dispreţuit viaţa materială, precum ai dispreţuit şi prea
desele tale neajunsuri, parcă ştiai – tu cel mai modest dintre toţi – că în lume n-ai altă misiune, decât a reprezenta
ideea măririi neamului tău” (dr.Ioan Neagoe, în faţa mormântului deschis).
cu câteva zile de izbucnirea revoluţiei române: “În România, ultimul bastion de ultra-ortodoxie din Pactul
de la Varşovia…” Iată deci ce suntem şi ce vom fi, noi, românii: un bastion, adică o “redută” în calea
gnosticismului ultimelor zile! Să luptăm, cu forţele întunericului, cu armele invincibile ale drept-
măritoarei Ortodoxii… Îl avem ca pildă pe Sf.Apostol Pavel, în lupta sa cea bună, care i-a înfruntat cu
ajutorul lui Hristos pe cei ale căror “cunoştinţe speciale” erau în fond mai complicate decât cele simple
ale Sf.Biserici (gnosticii promovau, ca şi azi, o ciudată combinaţie de cosmologie, magie, filosofie,
mitologie şi vagi “convingeri” creştine)! Situaţia lor de astăzi nici nu trebuie să ne mai surprindă, dacă
luăm în calcul că numai în S.U.A., ţara cu 10.000 de astrologi, 95% din populaţie acordă credibilitate unor
superstiţii interzise de Dumnezeu, referitoare la astrologie, farfurii zburătoare, fantome etc. Până şi la
nivelul şefului de stat, sunt informaţii că fostul preşedinte american Ronald Reagan se “ghida”, în
mandatul său, de “sfaturile” date de astrologul Ioan Quigley… Şi încă multe, multe altele!
Ce ar fi de făcut? Evident, nimic altceva decât ceea ce trebuie: să fim cu ochii sufletului aţintiţi la
Hristos şi, în harul lui Dumnezeu, cu înţelepciunea şarpelui, să fim atenţi şi la faptul că duhul lui Antihrist
ar vrea să sucească de-a dreptul până şi minţile celor aleşi de Dumnezeu! Pentru a-şi atinge scopul,
Antihristul se va folosi de arta perfidiei ca în lume să-i stăpânească pe oameni printr-o confuzie totală ce îi
va face de nerecunoscut, de tot ce poate fi mai fermecător, mai prietenos şi mai milostiv! El va încerca să
imite chiar şi forma exterioară a Sf.Biserici, a adevăratei şi tradiţionalei Ortodoxii, reuşind totuşi să atragă
de partea sa cea mai mare parte dintre călugări şi preoţi! Rezultă că foarte puţini nu vor cădea
duhovniceşte în faţa “genialelor” predici antihristice despre, să zicem, ecumenism şi iubire! Aceşti foarte
puţini fideli ai lui Dumnezeu vor respinge sensul sucit al termenului de ecumenism, în pretenţia
“ecumeniştilor” de a convinge lumea că toate religiile ar fi mântuitoare, precum şi pe cel al iubirii
(vrăjmaşilor) - adică să ne plasăm, pe aceiaşi treaptă a “păcii”, laolaltă creştinii cu idolatrii! Însă nimic nu
ar fi mai fals, căci adevărul este cu totul altul: doar creştinismul (în sens ortodox) este mântuitor, după
Cuvântul lui Hristos care spune că “nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”(In.14, 6) şi “oricine se
abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu” (2 In.1,9), fiindcă religia creştină
este una misionară: ea nu vrea să împartă lumea cu alte religii, ci vrea să le înlocuiască! Dar, cum şi
păgânilor li s-a dat pocăinţa spre viaţă (F.Ap.11, 18), presupunând că aceştia nu au auzit Cuvântul lui
Hristos, au şi cei cu căinţă sinceră dintre ei, cu mila Domnului, o şansă la viaţa veşnică prin legile
conştiinţei şi ale zidirii… În ce-i priveşte pe evreii înşelaţi, care depăşesc în necredinţă toate neamurile, ei
vor fi judecaţi, după legea lui Moise, ca unii ce au auzit Cuvântul lui Hristos şi nu L-au primit! Ei ar vrea
acum, de ar fi cu putinţă, să şteargă de pe suprafaţa pământului învăţătura mântuitoare a Domnului nostru
Iisus Hristos! La sfârşitul lumii, doar o mică parte din Israel se va întoarce la credinţă şi aceasta se va
mântui… Referitor la noi, drept-slăvitorii ortodocşi, vom fi judecaţi de Dumnezeu după legea Harului
(sau a Darului), ca unii pentru care, cu lacrimi de sânge jertfelnic, S-a rugat Însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos (In.17, 20)… La rândul nostru, în demnitatea de a fi creştini, din iubire faţă de vrăjmaşi, noi ne
rugăm în duh şi în adevăr pentru toată lumea şi purtăm obligaţia de a le spune tuturor adevărul… Să-L
mărturisim pe Hristos în aşa fel încât şi aceşti vrăjmaşi, făcându-se vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu şi
de moştenirea slavei lui Iisus, să nu cumva să plece la Domnul, sau să grăbească sfârşitul lumii, cu a lor
ură, răutate, necredinţă, desfrânare şi invidie… Am scris această smerită carte cu năzuinţa că, în urcuşul
multora pe scara către Rai, voi sesiza câtuşi de puţin (spre a fi evitate) obstacolele puse oamenilor de
duhul amăgitor al lui Antihrist! Însă dincolo de meditaţia sinceră, cu care suntem datori fiecare înainte de
a pleca de pe acest pământ, să fim atenţi că a început numerotarea inversă privitoare la sfârşitul lumii.
“Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă” (Lc.21, 36) ne porunceşte Domnul. Şi, sus, la Domnul
având inimile, toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm! Ca astfel să fim, cu toţii, în Împărăţia lui
Dumnezeu. Amin! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Anul Domnului 2014

Naşterea Maicii Domnului

 Capitolul I: Subtilităţile lui Antihrist în istoria lumii

Suflete…

Călătorule, fiecare floare îşi are umbra ei. Oare nu este aşa şi cu omul? Tu înţelege, dar, că
străină şi plină de spini ne este calea vieţii în această vremelnică Vale a Plângerii! În această umbră, unde,
spunea Avva Pimen: „Nu este nici o posiblitate să scăpăm de lacrimi; ori aici, în mod voluntar, ori acolo,
în chinuri, în mod involuntar”! Câte sfinte dureri, câte sfinte întristări trebuie să suportăm în inimă ca să
cunoaştem limanul odihnei celei mângâietoare a minunii de a ne uni încă de pe pământ cu Domnul! Şi ce
tristeţi, în prăpăstioase deziluzii, o, suflete mâhnit! Dar şi câtă bucurie neîncetată, chiar de pe pământ, să
fii oaspetele Lui în Sfânta Biserică, iar în cer – partener veşnic... Că aşa şi este: „umbra” necazurilor
răbdate cu mulţumire pe pământ se pierde cu totul în faţa strălucirii cereştilor lăcaşuri...
Suflete, ia deci aminte ca nu cumva să vină cu surprindere ziua când îţi dai seama că ai trăit în
duhul antihristic şi nici măcar nu ai ştiut! Că nu ştii secunda când te vei întoarce la Domnul! Pentru că va
veni Ziua când pleoapa obosită îşi închide în ultima-i cădere prea scurta-i clipire! Atunci, ca un pui înhăţat
de ghearele vulturului, nemiloşii vameşi ai văzduhului îşi vor cere acuzator partea lor. Şi cât se vor mai
zbate să te despartă de Domnul, suflete... De dragostea Sa cea minunată, de frumuseţea lucrului mâinilor
Sale, de înâlnirea cu oamenii dragi cunoscuţi când sălăşluiai în trup, în raiul de pe pământ care este Sf.
Biserică... Vai, tu încă nu simţi cum crunta despărţire de trup îţi este atât de aproape!? Nici nu te miră ce
repede trece vremea atâtor generaţii, în clepsidra mileniilor, insensibil fiind la planul măreţ prin care
Atotţiitorul Dumnezeu, Cel ce este deasupra timpului şi în faţa Căruia „o mie de ani este ca ziua de ieri”11,
îl face pe om să suspine de dorul bunătăţilor cereşti, care sunt de neînchipuit şi nesfârşite?
Şi cât durează o „clipire” a Domnului, atât şi şansa vieţii tale pe pământ! Deci, mai contează
întrucâtva 70-80 de ani12 , adică o viaţă cât nici două ore terestre pentru Dumnezeu, când în faţă îţi stă
veşnicia? Şi ce inspirată cugetare avea înflăcăratul regizor Dan Puric, atunci când afirma că noi, creştinii,
după moarte (un somn trupesc întru nădejdea învierii promise) nu punem punct, ci virgulă. Ar mai fi, oare,
ceva de adăugat? Poate doar faptul că punctul cu pricina este sfârşitul nefericiţilor care concep doar ziua
de azi, iar virgula – o continuare făgăduită credincioşilor ce vor trăi pentru veşnicie. Or, tocmai în aceasta
ne şi deosebim de lumea cea înşelată în simţire: noi, drept – slăvitorii ortodocşi, aşteptăm veacul ce va să
vină spre întâlnirea cu frumuseţile Raiului, iar pe cel de acum îl considerăm deşert şi plictisitor. Îl
refuzăm. Îl respingem, pur şi simplu, ca şi învăţătura demonică despre cele trei momente importante din
viaţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea. Pentru noi, adevăratele momente – în urcuşul pe scara spre
Rai – sunt altele: naşterea, învierea spre viaţa cea de veci, Judecata. Ca urmare să nu spunem, nicicând,
că vom muri. Să fim mai exacţi şi să spunem că vom merge la Domnul...

„Vai lumii, din pricina smintelilor”(Mt.18,7)

Circulă, în popor, expresia biblică „mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Puţini, dar Hristos ar vrea ca toţi
oamenii „să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”13 şi „să se mântuiască, prin El, lumea”14. Dorinţa aceasta
ne arată mărinimia iubirii Celui care şi-a dat sângele, pe Sf.Cruce, pentru înălţarea la cer a celei mai
frumoase făpturi din corola creaţiei Sale. Ea este, totodată, o chemare la desăvârşire adresată celor hotărâţi
să urmeze calea îngustă care duce la viaţă şi să-şi scape sufletul prin a fi gata să-l piardă pentru Hristos şi
Evanghelie. Dar îL urmează, oare, toţi dintre noi? Răspunsul îl găsim, explicit, în textul sfânt: doar
„puţini”15, o „turmă mică”16. Restul, adică aproape toţi oamenii planetei, pot „câştiga” fără folos lumea
întreagă17, în schimb îşi vor pierde propriul suflet şi prietenia veşnică a lui Dumnezeu. Aceştia, fiind orbiţi
sufleteşte de „lumina” înşelătoare a obiectelor din afară, ce îi ataşează de plăceri păcătoase, au ajuns să
iubească lumea tocmai pentru că nu i-au cunoscut amărăciunea!
Într-adevăr, lepădarea celor ce îşi iau partea în veacul de acum este masivă, uriaşă, dar se înscrie
totuşi în ordinea divină a lucrurilor, încât se cuvine a o accepta cu bărbăţie duhovnicească! Să fim ca
piatra în faţa oricăror influenţe negative ale celor din jur! Toată tăria noastră de caracter, în felurite

11
2Pt.3,8; Ps.89,4;
12
Ps.89, 10-11;
13
In.3, 16;
14
In.3, 17;
15
Mt.7, 14;
16
Lc. 12, 32;
17
Mc. 8, 36;
necazuri, vine din încredinţarea că ele ne sunt trimise cu voia cea spre binele nostru a Biruitorului lumii18,
Cel ce a vorbit pe faţă lumii... Însuşi evanghelistul Ioan, ucenicul cel iubit de Domnul şi vas ales al
Duhului Sfânt, ne-a îndemnat la rupere de poftele trecătoare ale lumii 19, în timp ce Sf.Apostol Iacov a scos
în evidenţă consecinţele nefaste ale familiarităţii noastre cu lumea 20.
Pentru o înţelegere mai bună, subliniez că lepădarea de lume nu înseamnă nicidecum a încălca
porunca iubirii semenilor, inclusiv a vrăjmaşilor... Cerând darul iubirii, în rugăciuni, noi îL implorăm pe
Dumnezeu să fie milostiv cu întreaga omenire, dar delimitarea de orice forme de păcat este o
obligativitate creştină. Foarte potrivită, în acest sens, este atitudinea duhovnicească a Sf.Isaac Sirul. El
definea lumea ca „totalitatea patimilor omeneşti”, ale cărei slujiri, înspăimântătoare, îi conduc în robie şi
în iad pe cei cu vieţuire şi cugetare trupească. Lumea, în definitiv, îl duce pe acest sfânt cu gândul la a o
echivala cu desfrânarea. Or, desfrânarea nu este de la Dumnezeu! 21 Şi dacă lumea – înţeleasă ca Babilon -
nu este de la Dumnezeu, atunci ea este de la cel ce a pretins, în marea ispitire a lui Hristos, că are
autoritate peste lume, cel rău 22, numit chiar de Domnul ca „stăpânitor al acestei lumi”23. Se ridică acum
întrebarea pe cine ar putea să stăpânească el, care nu ar avea nici o putere dacă oamenii l-ar pune pe fugă
cu postul şi rugăciunea în viaţa bisericească? Doar Stăpânul cu toată puterea, în cer şi pe pământ, este Cel
Unul-Născut! Ca urmare, adevăratul stăpân este Domnul Iisus, iar diavolul îi stăpâneşte doar pe cei care i
se predau de bunăvoie (aproape toată omenirea) şi care se zbat, în plăceri... nefericite, în păcate. Toţi
aceştia, oricât ar mima voia bună, îşi lipsesc inimile de adevăratele bucurii ale vieţuirii cu Hristos.
În concluzie, a face pact cu deşertăciunea lumii vremelnice este cea mai gravă trădare a
Evangheliei. Un creştin adevărat renunţă cu seninătate la lume, chiar de ar fi să sufere martirajul,
considerându-se pe sine foarte mic în faţa măreţiei Domnului şi a Sf.Biserici a Sa. Omul credincios ştie că
lumea îl urăşte24 , că „chipul acestei lumi trece”25, dar nu se teme o clipă... întrucât Hristos din inima lui
mai mare este decât cel ce este în lume 26... Cinstite suflete, iată, lumea ce o vezi nu este decât o carceră, o
temniţă în beznă: are aer, dar nu şi viaţă. Evadează deci, zdrobeşte zidurile „închisorii” şi luptă în
rugăciune cu duhurile răutăţii. Încă înainte de a-L ruga să te ajute, Stăpânul oştilor cereşti este gata să te
audă şi să te scoată afară, la lumină... Abia atunci te vei bucura de libertate, ca un roib în galop,
transfigurat într-un om nou neîmpătimit, în care sălăşluieşte puterea lui Hristos... Războiul văzut şi
nevăzut este dur, neîntrerupt, însă nu te teme: cu noi este Dumnezeu, Cel slăvit în Treime, fără de care nu
am avea nici o şansă de izbândă în faţa capcanelor măiastre ale tuturor vrăjmaşilor... Biruinţa ta îţi este
asigurată de faptul că nici Biserica 27, nici creştinii28 - ca mădulare ale ei - nu sunt din această lume.
Aşadar, nu te lăsa impresionat de nimic şi nici nu te mulţumi cu lumea asta pierzătoare. Ori eşti prieten cu
lumea, ori cu Dumnezeu. Câştigă-L pe Dumnezeu, aşteptând ziua învierii şi nădăjduind la viaţa cea de
veci...

Cea de-a Doua Preaslăvită Venire a lui Hristos

„Iată, vin ca un fur. Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale, ca să nu umble
gol şi să se vadă ruşinea lui” – Apocalipsa 16,15.

Suveran în Univers nu este nimeni în afară de Dumnezeu. De Mila Sa se bucură tot cursul istoric,
toată creaţia văzută şi nevăzută. Fiecare din noi, fără excepţie, se află pus în demnitatea de a fi împreună-
lucrător cu Domnul nostru Iisus Hristos în parteneriatul spre fericita veşnicie promisă: şansa întoarcerii la

18
In.16, 33;
19
„Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume”(1In.2,15);
20
„Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face
vrăjmaş al lui Dumnezeu”(Iac.4,4);
21
„Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din
lume”(1 In.2,16);
22
1In.5,19;
23
In.14,30;
24
„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar
iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă
urăşte”(In.15,18-19);
25
1Cor.7,31;
26
„Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce
este în lume. Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu, cine
cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul
adevărului şi duhul rătăcirii”(1In.4,4-6);
27
In.18,36;
28
1In.4,6;
Dumnezeu o au chiar şi cei care s-au lepădat benevol de slava harului. Dacă se căiesc cu lacrimi amare, ca
şi Sf.Apostol Petru... Şi Domnul nu minte, ca omul. Dumnezeu împlineşte desăvârşit. Lucrează fără
greşeală. Aşteaptă îndelung-răbdător la uşa inimilor noastre, respectându-ne voinţa. Nu vrea siluire, ci
iubire cu voie bună. Totală... Până la limita lepădării de umanitatea cea păcătoasă, ca El să poată trăi
deplin în noi ca şi în Sf.Apostol Pavel. Căci Domnul a luat trup de om ca să-i ridice pe oamenii ce se
sfinţesc la cer. De aceea a şi binevoit să primească Răstignirea, ca prin cei ce cred în Împărăţia cerească
pregătită de la începutul lumii29 să se arate sensul veşnic al măreţiei omului. Fiindcă doar omul este ales
pentru Rai. Şi nu oricum, ci în însăşi calitatea de prieten – cum l-a şi numit Mesia. De altfel, în taina
creaţiei, frumuseţea omului este inegalabilă. Pentru că omul nu-i o făptură oarecare, cum sugerează cinic
filosoful Emil Cioran: ”De-aş fi Dumnezeu, m-aş face orice afară de om!”. Pur şi simplu, ni se dăruieşte
generos iubirea Sf.Treimi ca să ne ridicăm prin credinţa în Dumnezeu – Fiul la Dumnezeu – Tatăl.
Împreună. Pentru această contopire s-a rugat Mântuitorul nostru, ca acelora care rămân credincioşi în
Hristos să li se promită dăruirea iubirii Tatălui şi garanţia cuvintelor „Eu în voi”30 , „Eu întru ei”31, „în noi
să fie Una”32. Deci, numai o asemenea sfântă unire ne va da îndrăzneala şi puterea ca să nu ne ruşinăm
atunci când vom vedea Preslăvita Venire a lui Hristos pe norii cerului 33. Întru această entuziastă nădejde, a
unităţii cu Dumnezeu cel nevăzut, se află toată fericirea noastră – a celor ce ne străduim să umblăm „ în
legea Domnului”34.
În consecinţă, lumea se va sfârşi la vremea rânduită de Dumnezeu. Atunci, într-o clipă secretă şi
surprinzătoare, Hristos se va arăta35 spre bucuria tuturor celor care l-au dorit. Atunci, veacul cel vechi se
va termina şi, cu Domnul nostru Iisus Hristos, va fi inaugurat veacul cel nou. Ca urmare, să aşteptăm acest
unic moment cu nădejdea milostivirii Sale şi să nu ne lăsăm ispitiţi de cei care zic că deja au trecut de
atunci 2000 de ani. Sau că venirea Sa este un basm! Înşelările enumerate nu sunt altceva decât o grozavă
iluzie a firii căzute şi a lucrării demonilor. Altfel este însă adevărul – dacă totuşi Domnul întârzie să vină,
asta se explică doar prin grija Sa ca noi să dobândim o stare duhovnicească mai bună şi să nu pierim 36. Noi
să nu cădem din nebăgare de seamă. Să fim tari, să nu acceptăm ca împietrirea inimii, deznădejdea şi
abandonul în capcana păcatelor să ne umbrească bucuria celei de-a doua veniri..., atunci când omenirea în
ansamblu îşi va dori cu frică moartea 37. Iar de nu, vom fi ca şi cel cu credinţă molatecă, căruia Domnul îi
spune „am să te vărs din gura Mea”38. Doamne fereşte şi miluieşte!
Chiar dacă viitorul nostru este stabilit cu exactitate în profeţii, majoritatea oamenilor nu preferă
să cunoască cele ce vor să vină din perspectivă divină, ci mai degrabă aleargă pe calea pierzării la vrăjitori
şi ghicitori ce sunt urâţi de Dumnezeu. Or, în privinţa începutului zilelor celor mai de pe urmă, Duhul
Sfânt, insuflat peste vasele alese ale Domnului, este clar: ucenicul cel iubit, Ioan, spune că „este ceasul de
pe urmă”39; înflăcăratul Petru, la prima predică a Sf.Biserici la Cincizecime, proclamă că evenimentul în
cauză coincide cu începutul zilelor din urmă; Pavel, apostolul neamurilor, identifică întruparea lui Hristos
cu „sfârşitul veacurilor”40; Sf.Grigorie Dialogul, un mare nevoitor din secolul VIII, avertizează că
„sfârşitul acestei lumi este aproape” etc. Cu toţii fac apologia ultimelor clipe ale omenirii, dar, desigur,
actul final corespunde cu venirea triumfală a lui Hristos. Că Marea Sa Venire este iminentă o vesteşte şi
Sf.Petru41, în timp ce Sf.Pavel ne-a atras atenţia să stăm neclintiţi cu mintea în faţa ispititoarelor amăgiri
„cum că ziua Domnului a şi sosit”42.
Momentul sublim al coborârii lui Hristos, cu oastea Sa cea cerească, este complet inconfundabil.
El nu va lăsa loc de interpretări, întrucât mult-aşteptata venire va fi vizibilă, se va auzi şi se vor jeli „ toate
seminţiile pământului”43. Deci o eventuală tulburare între adevăraţii credincioşi este inutilă, cu atât mai

29
Mt.25,34;
30
In.15, 4-6;
31
In.17, 26;
32
1In.17,20-21;
33
1In.17,20-28;
34
Ps.118,1;
35
Apoc.1,8;
36
„Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi,
nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă(...) Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se
cuvine vouă să umblaţi în viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia
cerurile, luînd foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi”(2Pt.3,9-12);
37
„vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să moară; moartea însă va fugi de ei”(Apoc.9,6)
38
Apoc.3, 16;
39
1In.2, 18;
40
Evr.9, 26;
41
„Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni”(1Pt.4,7);
42
2Tes.2,2;
43
Mt.24, 30-31;Apoc.1,7;
mult cu cât sunt unii - adventiştii, „martorii” lui Iehova etc - care fabulează cum că Ziua Domnului a şi
sosit! Cine primeşte însă o astfel de înşelătorie se aruncă pe sine în cursele vrăjmaşului şi devine unealta
lui Antihrist... Căci acolo unde neoprotestanţii văd în Biblie vreo venire secretă a lui Hristos, cum atrage
atenţia cunoscutul părinte Serafim Rose, aceea va fi şi „portiţa” prin care mulţi se vor lăsa prinşi în plasa
amăgitoare a Antihristului.44
Când, unde şi cum va veni Domnul? În primul rând, să aceptăm că sunt şi lucruri pe care
Dumnezeu a hotârât să nu ni le dezvăluie. Deoarece Dumnezeu nu gândeşte ca omul... Ne este prea
suficient că ni s-a atras atenţia să fim pregătiţi, în rugăciune, post şi priveghere, spre a-L întâmpina pe
Stăpân neîncetat..., căci va veni când nici nu vom gândi.45 Ideea este că Hristos se află, cum stă scris,
„aproape, la uşi”46. Nu numai nouă oamenilor, cărora nu ni s-a dat să ştim anii şi vremile de sub
stăpânirea Tatălui47, dar chiar şi până îngerilor li s-a ascuns această mare taină a venirii. Oare nu scrie
evanghelistul Matei, negru pe alb, că „nimeni nu ştie..., numai Tatăl!”48 când cerul şi pământul vor trece?
Clipa aceasta, când tot omul va vedea măreţia lui Hristos, o prefaţează sugestiv Sf. Chiril de
Turovsk(+1183) astfel:

„Când apele globului pământesc îşi vor pierde echilibrul cu focul subteran şi focul va birui
stihia apelor, care neîncetat se împuţinează, atunci se va produce potopul de foc prezis în Sfânta
Scriptură şi mai ales în epistolele Apostolului Pavel şi va sosi a doua Preaslăvită Venire a Domnului şi
judecarea întregii lumi”.

Hristos va veni, ca un fulger, de la răsărit. 49 Şi nu de pe pământ, ci din cer. 50 Contactul Său cu

omenirea decăzută se va produce fără să ştim ziua şi ceasul 51, descoperindu-ni-se „pe neaşteptate”, „ca un
fur”52 , în toiul aţipirii generale. Momentul întâlnirii, noaptea, este sugerat în parabola celor 10 fecioare 53.
Despre venirea nocturnă vorbeşte şi Sf.Ioan Gură de Aur 54. Tot în noaptea aceea, spune evanghelistul
Luca, din doi într-un pat „unul va fi luat, iar celălat va fi lăsat”55. Cei luaţi vor fi ridicaţi în văzduh, de
îngeri, adunaţi fiind din cele 4 vânturi. 56 Nimic însă nu se va petrece până când Domnul nu ne va mai da o
ultimă şansă de întoarcere la căinţă. Este vorba de un „sfârşit pregătitor” ilustrat de cele 7 serii de plăgi.
Astfel, 3 serii de câte 7 plăgi vor „măcina” lumea de atunci (cetatea desfrânată a Babilonului), inaugurând
la scară cosmică confruntarea finală prin care Hristos îl va distruge pe Antihrist şi lucrarea sa satanică.
Lumea actuală, transformându-se cu o iuţeală de fulger, va fi descompusă prin foc 57 şi se va
înnoi. Coborârea din cer a lui Mesia se va produce oarecum simultan cu învierea morţilor 58, „într-o
clipeală de ochi”59, în vreme ce trupurile celor vii (identice cu cele de dinainte de moarte, dar lipsite de
malformaţii) se vor transfigura sub strălucirea venirii Domnului. La înviere, cei drepţi vor fi „ ca îngerii
lui Dumnezeu”60. Apoi va urma Judecata, unde ne aşteaptă fie fericirea, fie osânda veşnică. 61
Dumnezeu nu va veni decât atunci când numărul celor mântuiţi de pe pământ, ale căror nume
sunt scrise în Cartea Vieţii, vor completa locul rămas liber în ceata cerească de căderea îngerilor răi.

Cum este un adevărat creştin

44
„Nu poate exista nici un fel de pregătire pentru Hristos, în afară de aceea pe care şi-o lucrează fiecare creştin
ortodox prin credinţă... Cei care se pregătesc altfel pentru acest sfârşit, care spun că El este undeva aici..., fără să
menţioneze marile înşelăciuni care preced venirea Sa, sunt vădit profeţii ale lui Antihrist, falsul Hristos care trebuie
să vină mai întâi spre a ispiti lumea”(Serafim Rose)
45
Mt.24, 43;
46
Mt.24, 33;
47
Fa 1,7;
48
Mt.24, 30;
49
Mt.24, 27;
50
Mt.24, 30;
51
Mt.25, 13;
52
2Pt.3,10
53
Mt.25, 1-13;
54
„Îmi pare că Domnul spune că noaptea va fi venirea. Pentru că şi Luca spune aceasta”(Sf.Ioan Gură de Aur).
55
Lc 17, 34;
56
Mt.24, 31;
57
2Pt.3,10;
58
In.5, 28-29; „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în
pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Is.26, 19);
59
1Cor.15, 52;
60
Mt.22, 30;
61
„Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică”(Mt.25,46);
 „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul, (...) Şi a fost
aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată
lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el,(...) Şi ei l-au biruit prin sângele
Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte. Pentru aceasta,
bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi
având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt”- Apocalipsa 12, 7-12.

Ici-colo, în momentul poate cel mai neprevăzut, auzi pe câte un orb duhovniceşte cum vorbeşte
impunător cu mintea-i împătimită: „O viaţă are omul!”, „Viaţa e scurtă!”. Simţi pe loc cum ţi se pune în
faţă un şablon de existenţă pe cât de fatalist, pe atât de tragic şi de aiuritor. Nu te lăsa impresionat şi
dominat de ispită. Calculează-ţi cu tact reacţia şi adu-ţi aminte că veşnicia vieţii exclude limite de timp.
Mizează tot elanul pe cartea înălţătoare a creştinului adevărat, urmărind ca, în orice clipă şi în orice loc, să
fii purtător de bunătate şi de iubire. O altă cale către liniştea sufletului nu există. Tu înaintează cu prudenţă
hotărâtă în credinţă. Lasă-i discret pe cei din jur să observe cum te furişezi în singurătatea interioară şi
exterioară, încercând să respingi asaltul grosolan al lumii trufaşe cu o vieţuire creştină pilduitoare.62 Doar
suntem cu toţii parte dintr-un neam sfânt, ales de Dumnezeu63, mai tare decât toată puterea vrăjmaşului. Şi
aceasta pentru că, în neîntrerupta luptă duhovnicească, gândurile bune sădite în inimi prin rugăciuni ne
predispun la fapte bine plăcute Domnului. Cununa slavei o vom lua chiar de la Dumnezeu, dacă
sălăşluieşte în noi trezvia duhovnicească şi neliniştea cea bună. Altfel, neluptând cu hotărâre până la
capăt, cădem sub tirania mădularelor trupului şi riscăm să pierim, dacă: ochiul, în loc să slăvească
făpturilor, este focalizat spre dorinţe adulterine; limba, în loc să grăiască de bine şi slavă, o folosim în
grăiri deşarte şi blestem; mâinile, în loc să le împreunăm la rugăciune, au preocuparea de a fura;
picioarele, în loc să ne călăuzească pe căi drepte, ne conduc la fapte nedemne. Ca urmare, cum spunea
cineva, „să tacă limba, să vorbească viaţa”.
Tocmai de aceea a şi binevoit Domnul nostru Iisus Hristos să primească moartea Sa prin trup, ca
noi să renaştem sufleteşte. Căci de nu-l vom primi pe Hristos în inimă, nu suntem cu El, ci împotriva Sa şi
a noastră! Deci să nu nesocotim învăţăturile lui Hristos 64, chiar de ar fi să câştigăm întreaga prietenie a
lumii65. Oricum lumea ne este duşmană pe faţă – să ne baricadăm de ea invocând neîncetat rugăciunea
„Doamne , Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Ca răsplată a nevoinţei,
harul primit ne transformă în oameni noi, dătători de pace, progres duhovnicesc ce îl transmitem în chip
tainic tuturor rudelor şi cunoştinţelor noastre, vii şi adormiţi: iată că nu doar cu poveţe, ci şi cu o vieţuire
desăvârşită, în tăcere, schimbăm calea celor rătăciţi. Vom vedea atunci prin har – în curăţenia minţii,
inimii şi ochiului – frumuseţi care depăşesc cu totul sfera imaginaţiei: slava lui Dumnezeu, lumina
îngerilor, sufletele oamenilor, gîndurile prietenilor, viitorul... Trăiri mai înalte nici că se poate! Creştinul
discret, înţelept şi cumpătat, ajunge la ele dacă respectă câteva reguli esenţiale de vieţuire:

Ce ştie - tace; ce aude - tace; nu se amestecă în vorbele altora; la întrebări răspunde, dar nu
vorbeşte mult; la ce vrea să facă gândeşte singur, cu rugăciune, iar altora nu le zice înainte de vreme,
până nu le face; nu spune semenilor neajunsurile lor, mai ales dacă şi el le are; dacă îl mustră cineva,
trece sub tăcere; dacă cineva e nedrept faţă de el, spune încet şi calm; nu vorbeşte cu mânie şi nu se
înflăcărează; în toate ce se întâmplă vede voia lui Dumnezeu; nu povesteşte nimic despre sine; se
osândeşte pe sine; este îndelung răbdător; se mânie pe el însuşi şi pe diavol, nu pe aproapele; dragostea
o foloseşte pentru naşterea de fii, nu pentru desfrânare; pofta şi-o îndreaptă către virtute, nu către
patimi; mustră spre îndreptare, nu ca să rănească; îi vede pe toţi sfinţi, iar pe el păcătos; crede că toţi se
vor mântui, iar el nu; se bucură totdeauna; îşi concentrează atenţia nu pe Antihrist, ci pe Hristos;
62
„Din cauza uitării poruncilor evanghelice şi a neglijării lor... este necesar ca cei ce voiesc să se mântuiască să se
retragă din societatea omenească în singurătate exterioară şi interioară. Din cauza împuţinării conducătorilor
purtători de duh, din cauza învăţăturilor mincinoase, fermecaţi de înşelătoriile diavolului... este necesară o vieţuire
îmbinată cu smerenia, este necesară vieţuirea exactă după Evanghelie, este necesară îmbinarea rugăciunii deplângerii
proprii cu deplângerea întregii omeniri, este necesară precauţia faţă de orice aprindere a patimilor(...) Mântuind să-şi
mântuiască sufletul” (Sf.Ignatie Briancianinov);
63
Pt.2, 9;
64
„Toţi ai Bisericii care sunt sperjuri, înşelători, răufăcători, ghicitori, adulteri, beţivi, cămătari, neguţători şi alţii, nu
putem să-i enumerăm pe toţi, sunt împotriva învăţăturilor lui Hristos, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Însă
Cuvântul lui Dumnezeu este Hristos: tot ce este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu nu este al lui Hristos”(Augustin,
„De civitates dei”)
65
„Fiecare să-şi cerceteze conştiinţa: de este prieten al lumii, să se schimbe, să se facă prieten al lui Hristos, să nu fie
cumva Antihrist(...) Inima noastră (a creştinilor – n.a.) devine amfiteatrul luptei împotriva unor forţe interioare
sufletului nostru; prinţul acestei lumi devine prinţul dorinţelor celor care iubesc lumea, asemenea astfel cu diavolii,
având aceleaşi sentimente ca şi ei”(Augustin, op.cit.);
aşteaptă în linişte nu Apocalipsa, ci a A Doua Venire şi Judecata; trăieşte nu pentru ziua de azi, ci pentru
veşnicie; se dezice de ataşamentul faţă de lucruri; se comportă ca şi cum sfârşitul lumii ar avea loc în
fiecare clipă; nădăjduieşte că Domnul se va îngrji de el; poartă pecetea Domnului printr-o viaţă trăită în
împlinirea poruncilor lui Dumnezeu; îşi face cu putere semnul crucii; merge la Sf.Biserică; este prigonit
pentru cucernicia vieţii; are credinţă ortodoxă; îşi mărturiseşte credinţa în Hristos fără să îmbrăţişeze în
mod conştient erezii ce atacă Sf.Treime, pe Sf.Apostoli şi Sf.Părinţi; nu caută să placă oamenilor, ci lui
Dumnezeu; stăpâneşte peste patimi, întrucât are mijlocul încins şi făclia aprinsă(Lc12, 35) de credinţă,
nădejde şi dragoste; are părtăşie cu Hristos pentru că îşi păstrează până la sfârşit începutul stării în El;
fuge, cum zice Patericul Sinaitic, de viclenia în credinţă a apostaţilor; nu se sminteşte; se teme de numele
Domnului, dar nu de oameni; priveghează şi este gata ca să întâmpine sfârşitul lui şi al lumii; găseşte
desfătări în amărăciuni; învaţă pe cei neştiutori şi cheamă neamurile la ascultarea credinţei; nu se
închină lui Antihrist; fuge de păcat şi le plânge pe cele făcute; se străduieşte a intra în Împărăţia
cerurilor; neagă strâmbele învăţături lumeşti despre credinţă; se ridică mai presus de lume; se roagă
mereu lui Dumnezeu; Maicii Domnului, îngerilor şi sfinţilor; nu se lasă impresionat de globalizare şi de
vorbăria deşartă ecumenică etc.

Azi, atât de mult, se vorbeşte despre personalitatea omului. Dar o personalitate fără o vieţuire în
Hristos nu poate exista. Este o amăgire, o ispită ce te îmbie să uiţi de tine şi să acorzi atenţie altora. De
aceea şi firea creştinului este înclinată spre o singurătate cu Dumnezeu! Dar din străfundurile noastre iese
la iveală o tulburătoare teamă de a ne privi sincer şi analitic în oglinda conştiinţei! Nu vrem să ne
cunoaştem! A fi însă în rugăciunile sihăstriei, în bucuriile tăcerii şi meditaţiilor contemplative, presupune
a săvârşi cea mai eroică faptă posibilă. O faptă care, dacă ne opune lumii, lasă cale liberă sălăşluirii lui
Hristos în inimile noastre66. Ne plasează în creştinismul autentic, de a cărui necunoaştere nu avem nici un
fel de scuză67. Practic, nici un om nu are vreo scuză pentru că nu se afundă în propriul său inconştient, ca
să-i scoată pe diavolii ascunşi în străfundul sufletului păcătos. A lupta cu ură contra acestor duhuri ale
răutăţii68 care ne stăpânesc nu este nicidecum un păcat, ci o datorie mântuitoare 69. Căci de îL vom iubi pe
Dumnezeu, atunci trebuie să urâm pe oricine îi este potrivnic: nu se poate sluji la doi domni 70, ci numai
unuia singur – Domnul nostru Iisus Hristos. Cu El ne unim de bunăvoie la Sf.Botez, când sufletul nostru
renaşte şi îşi începe călătoria pe drumul mântuirii. Tot atunci şi începem războiul nevăzut împotriva lui
Satan, de care ne şi lepădăm prin făgăduinţa în faţa lui Dumnezeu de a lupta şi muri, până la sfârşitul
vieţuirii noastre pământene, pentru numele Său. Până la sfârşitul lumii.
Când va veni în lume adversarul declarat al lui Hristos, Antihrist, atunci va fi apogeul războiului
antidemonic. Cartea Apocalipsei vorbeşte foarte concis despre victoria ce o vor avea sfinţii în acele clipe.
Ei, sfinţii mucenici ai ultimelor veacuri, vor fi părtaşi la biruinţa pământeană împotriva demonilor
săvârşită mai întâi în cer de Arhanghelul Mihail şi oştirile sale. 71 Ei, cei cuprinşi de dumnezeiasca lumină,
sunt aleşi de Dumnzeu din toate neamurile pământului ca să se împotrivească lui Antihrist şi lucrării lui
diabolice. Sfinţii aceştia se vor deosebi cu totul de ceilalţi oameni, deoarece numele lui Dumnezeu, scris
pe frunţile lor, va închipui însuşirile vieţuirii lor cucernice. Aceştia vor sta în picioare pe „marea de
cristal”72, nevătămaţi de foc, cântând lui Dumnezeu o măreaţă cântare nouă de laudă şi biruinţă. Sunt
sfinţii cei moştenitori, de la sfârşitul lumii, ieşiţi din sămânţa Sf.Biserici – mireasa neprihănită a lui
Hristos. Pentru vitejia ce o vor avea, Însuşi glasul ceresc îi va ferici. Pe ei îi va arăta cel de-al şaselea
înger, cum reiese din pasajul biblic în care apele(persecuţiile asupra ortodocşilor) Eufratului (persecutorii
Sf.Biserici) vor seca... Atunci, martirii vor rămâne stabili în mărturia Cuvântului până la sfârşit. Mucenicii
aceştia se vor proslăvi în Împărăţia lui Dumnezeu ca cei mai mari mucenici şi sfinţi ai tuturor veacurilor 73,
fără a face vreo concesie referitoare la abaterea faţă de puritatea Ortodoxiei 74.

66
„A fi al lui Hristos înseamnă a te simţi necontenit răstignit de lume, prigonit de lume, ocărât, scuipat şi luat în
bătaie de joc. Lumea nu suferă pe oamenii purtători de Hristos(...) Pentru ortodocşi, martirul este un foc
curăţitor”(Sf. Iustin Popovici);
67
„Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc.
Motivul neştiinţei este unul: bunul plac... Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel ce închide
ochii de bunăvoie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui
Dumnezeu - Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării lui Antihrist
(Sf.Efrem Sirul);
68
Efes.6 ,12;
69
Ps.138, 21-22;
70
Mt.6, 24;
71
Apoc 15,7;
72
Apoc 15,2;
73
„Vă spun vouă că mucenicii acelor vremuri vor fi mai presus de toţi mucenicii”(Sf.Chiril al Ierusalimului);
 Sfinţii cei din urmă vor rezista eroic persecuţiilor Ierusalimului, tot aşa cum au făcut-o în
antichitate martirii persecutaţi de Roma. Pentru triumful adevărului ceresc, ei vor izbândi cu multa lor
tărie şi cu ajutorul lui Dumnezeu. Îl vor avea ca pildă pe Daniel cel credincios, care a supravieţuit
miraculos după aruncarea în groapa cu lei. Aşa va fi şi atunci: sfârşitul lumii îi va separa pe creştinii
adevăraţi de cei falşi, ca în pilda cu grâul şi neghina. Cei găsiţi ca adevăraţi nu vor sfârâma unitatea
Sf.Biserici prin felurite schisme, ci o vor feri cu tărie de orice sciziuni şi dezbinări. Ei se vor încununa prin
răbdare75. Nu îşi vor pierde firea, cum se va întâmpla cu majoritatea oamenilor 76. Ce se va întâmpla cu cei
lepădaţi de credinţă, o spune Sf.Nil Athonitul:

„Când se va apropia venirea lui Antihrist, se va întuneca mintea omului de toate patimile
trupeşti ale curviei, şi foarte mult se vor înmulţi necredincioşii. Atunci omul va redeveni de nerecunoscut,
schimbându-se feţele oamenilor, şi nu se vor mai cunoaşte feţele bărbaţilor de ale femeilor, pentru
neruşinata îmbrăcăminte şi a părului din cap. Oamenii din vremea aceea se vor înrăi ca nişte fiare
sălbatice, fiind înşelaţi de Antihrist. Nu vor da respect părinţilor şi celor mai bătrâni... Peste oamenii cei
sfinţi nu vor avea nici o putere să-i amăgească cu vrăjile lui, ci numai pe cei întunecaţi de patimi (...)
Atunci se va zămisli răutatea Satanei în inimile oamenilor şi va vieţui păgânătatea cu pecetea lui
Antihrist”.

Cei mai mulţi creştini, tocmai când ar fi trebuit să fie mai vigilenţi, vor fi toropiţi de somnolenţa
care i-a cuprins şi pe Apostoli în Grădina Ghetsimani, când Iisus le-a fost luat! Cugetul le va fi întunecat
de păcatul ereziilor şi apostaziilor, iar cu trupul se vor desfăta în pofte deşarte. Chiar şi acum, în
Sf.Biserică, sunt mulţi care pregătesc cu sârg instaurarea împărăţiei răului pe pământ! Puterea lor de a
simula pietatea creştină o au de la Satana, care le şi pune masca unei false schimbări a firii umane. Aceşti
intruşi nu tresar deloc când le vorbeşti de legile bisericeşti pecetluite de puterea Duhului Sfânt, de sângele
martirilor ce curge şiroaie în istoria Ortodoxiei, şi nici nu stau prea mult pe gânduri ca să te catalogheze cu
nonşalanţă drept fundamentalist, extremist, fanatic! Sub asemenea catalogări a fost prigonit şi Domnul
nostru Iisus Hristos. Aceştia sunt amăgitorii despre care ne avertiza Apostolul Matei, la începutul
capitolului 24 al evangheliei sale. Ei sunt criminalii care schimbă dogmatica ortodoxă, în opinia Sf.Chiril
al Alexandriei(+444). Vorba lor vicleană, de atentatori la Duhul Sfânt, este un sfat al şarpelui ce ne incită
la ieşirea din Sf.Biserică – Sf.Ioan Damaschin (+749) ne îndeamnă să nu-l primim. Să fugim de nisipurile
lor mişcătoare, din ce în ce mai acaparatoare...
Lumea în ansamblul ei va cunoaşte în viitor evenimente dramatice, când credinţa va fi greu
încercată. În acele ultime zbateri ale îngerilor răi, îngrijorător de mulţi oameni îşi vor pierde mântuirea. A-
ţi păstra calmul în vremi de restrişte este o mare artă, mai ales în condiţiile în care duhurile şirete ale
Universului vor inspira oamenilor o atracţie implacabilă faţă de Antihrist. De fapt, un creştin nici nu
trebuie să-l caute pe Antihrist. El se va arăta singur lumii, ca pretins mesia al evreilor, iar puterea lui va fi
proclamată public şi tunător... Antihrist va pretinde închinare generală şi va fi vai de cei ce i se vor
supune! În vremea urgiei sale, nicidecum nu se vor putea apăra cei fără viaţă duhovnicească. Vor veni
vremi înspăimântătoare, că până şi îngerii lui Dumnezeu se vor înfricoşa de muncile pe care Antihrist le
va pune asupra creştinilor. Nu este deci de mirare că cei ce se vor mântui atunci o vor face vărsând cu
amar multe lacrimi şi fugind în munţi 77, unde Domnul va fi cu ei78 şi îi va hrăni. Pentru unii ca ei s-a rugat
Hristos79, ca astfel cu harul ce le va fi dat să treacă prin Strâmtoarea de atunci „ mulţime multă, pe care
nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea
tronului(lui Dumnezeu – n.a.) şi înaintea Mielului”80. Ei sunt cei ce se vor dumiri, reuşind să demaşte

74
„Nu poate exista concesie în materie de credinţă”(Sf.Marcu al Efesului); „De mii de ori este mai bună dezbinarea
care se face prin cuvântul bunei credinţe ortodoxe decât pacea, când aceasta e unită cu patimile”(Sf.Grigorie
Teologul-+389); „Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu e sănătoasă (....) Dacă preotul e viclean în
credinţă, fugi de el”(Sf.Ioan Gură de Aur - +407); „Bine e să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă
acestea despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea celui
rău”(Sf.Maxim Mărturisitorul - +662). Cei care vor dezerta de la ortodoxie şi vor părăsi părinteştile şi dreptele
dogme ale credinţei... şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu credinţe absurde... şi vor măslui adevărul ortodoxiei,
aceştia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creştini cu adevărat”(Sinodul de la Constantinopol din 1724);
75
„De flămânziţi, răbdaţi, că Domnul vă va trimite ajutor din înălţime”(Sf.Nil Athonitul - +1692);
76
„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra
lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu e asemenea lor”(Sf.Antonie cel Mare);
77
„şi vor scăpa cei ce vor fugi dintre ei, şi vor fi în munţi”(Iez 7,6);
78
„Nici Domnul nu se îndepărtează de aceştia, ci îi luminează şi îi atrage spre Sine”(Sf.Efrem Sirul)
79
„Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean”(In.17, 15);
80
Apoc.7,9;
viclenia infernală a lui Antihrist şi să fugă în deşert, fiind numiţi de restul oamenilor ca adversari ai
bunăstării şi ordinii publice. Despre grozăviile acelor zile, Sf.Efrem Sirul(+373) atenţionează:

„În acele zile oamenii nu vor fi îngropaţi, nici creştin, nici eretic, nici evreu, nici păgân: din
pricina temerii, a groazei că nu va fi nimeni să-i îngroape, pentru că toţi oamenii îi vor ignora, fugind
care încotro ca să-şi scape viaţa(...) Dar cei ce vor pleca în deşert, fugind de chipurile şarpelui, îşi vor
pleca genunchii înaintea Domnului, precum mieii la ugerul maicii lor, fiind întăriţi de mântuirea
Domnului; şi în timp ce vor umbla în ţinuturile pribegiei, se vor hrăni cu ierburi”.

La sfârşitul lumii, numai cei uniţi în credinţă cu Dumnezeu vor deosebi ce anume este al lui
Hristos şi ce al diavolului. Viaţa lor va cunoaşte însă multe privaţiuni, căci nu vor putea cumpăra sau
vinde, dar pentru dragostea ce o poartă lui Dumnezeu se vor retrage la sat şi se vor hrăni în cumpătare cu
produse naturale: flori de tei, urzici, cereale etc. Îl vor aştepta neînfricaţi pe Hristos. Vor prefera mai
degrabă să moară decât să ajungă în iad, ştiind că nu există ispită peste puterile omului. 81
Ce să facem noi, cei de acum? Să ne trezim la adevărata viaţă creştină, luând aminte la
recomandarea făcută de Cuviosul Lavrentie: „Rugaţi-vă ca Domnul să ne mai prelungească aceste
vremuri pentru întărirea în credinţă”. Să nu lenevim cu duhul. Să păstrăm învăţăturile dumnezeieşti cum
ne-au fost transmise de Apostoli, împlinind îndemnul Cuviosului Iosif Isihastul de a năzui la bucuriile cele
adevărate şi veşnice care ni s-au pregătit nouă mai înainte de întemeierea lumii:

„Numai ce se săvârşeşte această viaţă de aici şi se închid ochii aceştia pământeşti, şi imediat se
deschid ceilalţi ochi şi începe viaţa cea nouă. Bucuria cea adevărată care nu are sfârşit(...). Atunci
sufletul se urcă la cele cereşti! Sunt suflarea lui Dumnezeu! Toate celelalte s-au desfăcut, au rămas pe
pământ dintre care au fost luate. Sunt fiu al Timpului veşnic! Sunt Dumnezeu după har! Sunt nemuritor şi
veşnic! Sunt într-o clipă alături de Tatăl ceresc”.

Cine se ridică peste adevăr?

„Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru
adevăr. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii. Domnul
păzeşte pe toţi ce-i ce-L iubesc pe El şi pe toţi păcătoşii îi va pierde” (Psalmul 144,18-20).

În rânduielile stricate ale lucrării demonilor, concretizate în final în persoana Antihristului, toate
lucrurile din lume pot fi răsturnate cu capul în jos, semănându-se astfel o gravă confuzie în
discernământul minţii noastre de a reuşi să delimităm corect păcatul de virtute, binele de rău, lumina de
întuneric, viaţa de moarte, adevărul de minciună, dreapta-credinţă de erezie, cerul de pământ, iubirea de
ură, Duhul lui Hristos de duhurile slujitoare ale lui Antihrist. Astfel, suntem invitaţi să devenim refractari
duhovniceşte! Doar puţini dintre creştini, purtând cu sine pecetea adevărului sub forma Duhului Sfânt, ar
fi dispuşi să plătească chiar şi cu preţul vieţii ca să opteze pentru urmarea binelui şi, aşa, să-şi asume pe
faţă rezistenţa la diversele forme de atac ale duhurilor malefice. Ne zbatem într-o mlaştină a păcatelor pe
care le percepem difuz! Or, toate lucrurile din lume sunt rânduite de Creator în termeni bine definiţi –
niciodată graniţa dintre alb şi negru nu va fi nici permutabilă, nici conciliabilă. Aşa cum da-ul este da şi
nu-ul este nu, tot aşa Adevărul nu poate să fie undeva... la mijloc.
Adevărul, la nivel de persoane sau de concepţii religioase, nu se poate împărţi la doi, la trei, la
mai mulţi... Rămâne întotdeauna întreg. El se constituie într-un tot unitar indivizibil pentru că este Însuşi
Dumnezeu, al Cărui Duh îL mărturiseşte în lume pe Hristos în toată plinătatea adevărului. În veci nu se va
putea ca El să mărturisească denaturat: 99% adevăr şi 1% minciună! Dacă ar fi aşa, ar fi un nonsens. O
blasfemie. O jignire adusă perfecţiunii lucrării divine. Acel 1% mincinos este suficient ca să te despartă de
Dumnezeu, căci se rezumă la hula conştientă şi înverşunată pe care o au împotriva Lui toţi aceia care
consideră că toate religiile sunt bune, sau că fiecare religie are partea sa de adevăr! Concepţia în cauză,
falsă, nu este bineplăcută Domnului. Pentru că tot cel ce nu-şi va pleca genunchii ca să se închine în duh82
şi în adevăr, va înainta vârtos spre poarta cea largă care duce la pieire... Hula de mai sus, împotrivindu-se
Duhului Sfânt, aduce atingere Adevărului83, care este Hristos84. Ceea ce nu se iartă... Căci niciodată, în
nici-o împrejurare, persoana de-a pururi vie Hristos n-a îngăduit şi nu va îngădui ca adevărul să fie
amestecat cu minciuna. Tocmai pentru aceasta a şi binevoit El să vină în lumea noastră păcătoasă, ca
81
1Cor.10,13;
82
In.4, 24;
83
Mt.12,30-33;
84
In.14,6;
omenirea să primească adevărul. Dar adevărul, anume că Hristos este Mesia, a fost respins cu înverşunare
chiar de la începutul propovăduirii Sale în Capernaum. Mânioşi, cei prezenţi acolo L-au scos pe Iisus
afară din cetate şi căutau să-L omoare, sub acuzaţia de a fi îndrăznit să le spună adevărul că este Unsul cel
vestit de profeţi. Felul minunat cum Iisus a arătat oamenilor adevărul şi iubirea a făcut ca neamurile să
primească adevărul absolut şi iubirea lui Dumnezeu, deschizând celor ce aveau să creadă în El calea spre
viaţa veşnică. De aceea, deşi la vârsta adolescenţei, Apostolul Ioan şi-a confirmat crezul fără şovăire:„noi
suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu
şi viaţa de veci”85. Şi nu doar apostolii sunt cuprinşi în „staulul adevărului”, ci toţi „cei ce vor crede în
Mine”86. Cu toţii trebuie să fim într-o unitate de gândire şi simţire, cum S-a şi rugat Domnul, „ca toţi să
fie una”87 – deoarece Duhul Adevărului, purces de la Tatăl, îL va mărturisi pe Fiul 88 şi pe cei aleşi din
lume într-o unitate desăvârşită în adevăr şi nu în greşeală. Ortodoxia este un adevăr revelat, deci nu avem
voie să facem concesii în materie de adevăr dumnezeiesc. Cel ce nu urmează calea trasată de Hristos, sau
o face doar parţial, indiferent din ce religie provine şi ce virtuţi ar etala, îşi pierde sufletul...
Cine va dori să fie mântuit, năzuind ca sufletul său să câştige un loc în fericirea veşnică a
Împărăţiei celei mai presus de lume, trebuie a se lepăda de acestă lume decăzută. 89 Să purceadă la a
cunoaşte adevărul şi a fi liber. La o desprindere de toată grija cea lumească, suntem chemaţi toţi 90.
Indiferent de continentul unde păşim! Să fim însă atenţi la buna vedere duhovnicească a călăuzelor, ca
urcuşul nostru în Rai să nu se facă la întâmplare, ci „având în lege dreptarul cunoştinţei şi al
adevărului”91. Câţi nu se pierd din pricina unor conducători idolatri şi prooroci mincinoşi ca Budha,
Confucius, Mahomed, Luther, Calvin, Zwingli şi urmaşii lor! Plină e lumea de călăuze oarbe, de stricători
ai adevăratei credinţe ce se abat, ca slujitori devotaţi demonilor, de la drumul mântuirii şi duc la pierzare
miliarde de suflete de pe glob!
Ce se va întâmpla cu lumea, în viitor? Va cunoaşte ea o cădere graduală de la credinţă, sau nu?
Sunt întrebări la care profeţi înaintevăzători au răspuns explicit, vorbindu-ne despre o proximă vârstă
matură a omenirii – ca expresie a lucrării desăvârşite în omenire a harului Duhului Sfânt, premergătoare
imediat momentului de sfârşit al lumii. Cei care vor ajunge pe această culme duhovnicească, profeţită, vor
vedea direct împlinirea cuvintelor „o singură turmă şi un singur păstor”. A se vedea în cauză scrierile
Cuviosului Paisie Aghioritul... Apoi lumea se va prăbuşi în rău, într-o urgie cum n-a cunoscut nici la
Potop, şi aşa va veni sfârşitul. Azi, contează prea puţin eficacitatea unor eforturi omeneşti prin care, în
chip viclean banalizându-se credinţa, se plănuieşte o unitate a lumii în numele unei păci ce anulează
învăţătura lui Hristos. „Feriţi-vă de ei”92 ne cere Hristos, că nu sunt altceva decât „lupi răpitori” şi „pui de
vipere”93. Învăţătura lor este o molimă de care trebuie să ne ferim, cum şi Hristos şi Apostolii au ignorat
aluatul (învăţătura) fariseilor şi saducheilor. Mişună printre noi atâţia şerpi ce se ascund sub masca
evlaviei... Deci nu comportă deloc faptul că ecumeniştii de astăzi ne vorbesc cu atâta pietate despre o
unitate în pace, căci oamenii înţelepţi şi sfinţi intuiesc cât de păguboasă este 94, dar contează să nu uităm ce
a spus Domnul nostru Iisus Hristos: „de acum înainte” pe pământ va domni dezbinarea95. De ce, totuşi,
dezbinare? Pentru ca adevărul să poată triumfa în faţa minciunii, fiind cu totul imposibilă vreo amestecare
între fiii luminii şi cei ai întunericului. Ca urmare, un fiu al luminii trebuie să urască neadevărul96, să fie
în trezvie duhovnicească printre învăţătorii de basme 97, să fie gata să devină martir dacă timpurile i-ar cere
mărturisirea de credinţă. Iar peste cei ce vor ţine nedreptatea drept adevăr, se va revărsa toată Mânia

85
In.5,20
86
In.17, 9-20;
87
In.17, 21;
88
In.15, 26;
89
„Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în
schimb pentru sufletul său?”(Mt.16,26);
90
1Tim.2,4;
91
Rom.2,20;
92
Mt.7, 15;
93
Mt.12,34;
94
„Pacifismul fără sufletul religios nu se poate realiza(...) A pune creştinismul... pe picior de egalitate cu
mahomedanismul sau cu budismul, în numele pacifismului religios, e o imposibilitate de principiu şi de
fapt”(Nichifor Crainic); „Împăcarea în sine e bună, dar numai în Adevăr; dacă nu-i în Adevăr, nu-i utilă”(părintele
Arsenie Papacioc); „Dacă vrei să-ţi pierzi armonia sufletească, vorbeşte cu cineva care are alt fel de a fi decât
tine”(Sf.Serafim de Sarov”); „În afara Bisericii nu există adevăr”(Sf.Teofan Zăvorâtul);
95
Lc.12, 51;
96
„Tot timpul vieţii noastre petrecute în credinţă nu ne va mai fi de nici un folos dacă nu vom urî neadevărul şi
ispitirile ce au să vină”(Sf.Apostol Varnava,+76);
97
„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor
grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(2Tim.4, 3-4);
Domnului98. Aceştia sunt ateii, închinătorii la idoli şi cei care au părăsit bimilenara Biserică Ortodoxă,
ereticii... Ei, ereticii, au primit „o lucrare de amăgire..., ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut
adevărul”99. Au comis impietatea de a împreuna adevărul cu minciuna, ciuntind credinţa – adică tot
adevărul100. Ei sunt cei care îi înşeală pe cei slabi în credinţă prin uneltirea rătăcirii lor, negând rodul
lucrării Duhului Sfânt prin care suntem înştiinţaţi de adevărul că există o singură Biserică şi o singură
credinţă (cea ortodoxă, cu o învăţătură neschimbată încă din vremea apostolilor), a Cărei imbatabilitate în
istorie o conferă faptul că Hristos Însuşi este Capul ei. De aceea, oricine va raporta separat adevărul de
Sf.Biserică101, Hristos sau Ortodoxie, poartă denumirea de eretic. Schimbătorilor credinţei le va dispărea şi
iubirea, întrucât adevărul şi iubirea sunt o singură credinţă. În acest sens, ilustrativ este sfatul părintelui
duhovnic Ilie Cleopa:

„Dacă nu cunoşti Sfânta Scriptură şi eşti întrebat de vreun sectar „Ce mărturiseşti tu?”, să-i
răspunzi aşa: „Eu sunt fiu al Bisericii ortodoxe”. Apoi, dacă te va întreba:”Şi ce crezi tu?”, tu să-i
răspunzi: „Adevărul”. Iar dacă te întreabă: „Care este adevărul?”, să-i spui:”Adevărul este cel pe care
îl mărturiseşte Biserica Ortodoxă”.

Noi oamenii dormim, dar diavolul nu. El poate să imite desăvârşit toate formele de manifestare
ale binelui. Poate să pervertească orice, ca să inducă în eroare, inclusiv ideile de dragoste şi adevăr.
Demonii acţionează subtil şi perfid împotriva sensurilor celor două cuvinte, sugerându-ni-le eronat. Ele,
de fapt, sunt un tot – Dumnezeu. Separate nu pot fi nicicând.
De pildă, eu sunt ortodox şi ştiu cât de importantă este legea iubirii semenilor. Şi Sf.Apostol
Pavel, atât de frumos, o spune în Imnul său 102. Ce bine să aflăm de acolo că dragostea pe toate le suferă...
Însă, în versetul 6, sfântul mai susţine ceva de valoare capitală: dragostea „nu se bucură de nedreptate, ci
se bucură de adevăr”. Iată: ambele conlucrează armonios, fără ca dragostea să acţioneze în paralel sau
contra adevărului. Dacă eu le-aş înţelege ca pe ceva separat, ar însemna că nu am dragoste adevărată. Sunt
cu sufletul gol! Or, tocmai în numele adevăratei iubiri, pot să mustru în duhul blândeţii pe cei ce strâmbă
dreapta-credinţă şi pot să refuz părtăşia cu minciuna dogmatică a ereticilor ce se opun adevărului şi
implicit Duhului Sfânt. Aceasta este o problemă de caracter şi demnitate ortodoxă, căci nu vreau ca
dragostea mea să se reverse peste păcatul de moarte al celor ce ascund şi resping adevărul Sf.Biserici,
ceea ce reprezintă în esenţă un rău doctrinar mai periculos decât vieţuirea imorală. Nu. Nu se poate
măsura dragostea cu tovărăşia la hoţie, cum spunea şi părintele Arsenie Papacioc. Dacă aş face altfel, aş
cădea în numele unei iubiri înţelese greşit în capcana duşmanilor adevărului. Desigur, cineva ar putea să
reproşeze că iubirea trebuie să-i cuprindă şi pe vrăjmaşi. Însă cum? Iubirea mea o pun în faţa Domnului în
rugăciunile private, când îL rog pe Dumnezeu să-i lumineze pe toţi ereticii şi să-i întoarcă pe calea
adevărului, înapoi în Biserica-Mamă. Astfel, aş da curs sfatului Sf.Maxim Mărturisitorul, cel care şi
recomanda să nu punem asprimea înaintea iubirii de oameni şi să ne bucurăm când cei rătăciţi
abandonează păcatul ereziei. Dacă se pune însă în discuţie credinţa, atunci nu avem voie să facem
concesii. Sfântul precizează:

„Vă rog să fiţi aspri şi neînduplecaţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor
nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeu dragostea ajutorului dat rătăcirii
ereticeşti spre mai marea pierzare a celor ce se ţin de această rătăcire”.

98
„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care
ţin nedreptatea drept adevăr”(Rom.1,18);
99
2Tes.2,11-12;
100
„Credinţa face neîndoielnic tot adevărul”(Sf.Maxim Mărturisitorul);
101
„Cei ce sunt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar câţi nu există adevărului, nu sunt nici în Biserica lui
Hristos”(Sf.Grigorie Palama, +1340); „Adevărul e Hristos, Biserica Ortodoxă(...) Unitatea... se referă numaidecât la
Adevăr, Care nu s-a stricat, rămâne imutabil şi singurul drum mântuitor; nu spun de la mine: cine va strica una din
aceste mici, mici se va chema”(părintele Arsenie Papacioc); ”În aceasta stă raţiunea tainei bisericii şi a dreptei
credinţe, că acela care tăgăduieşte o parte a tainei nu poate mărturisi partea cealaltă... numai o parte din toate nu-i
foloseşte la nimic”(Sf.Ioan Cassian); „Nu se poate ca cineva să aibă pe Dumnezeu ca Tată dacă nu are ca Biserica
Mamă”(Sf.Ciprian); „Tainele - ne zic Sf.Părinţi - sunt numai în Biserică. Şi aş vrea să se înţeleagă lucrul acesta mai
deplin. Când văd în tot felul de contexte (sintagma) asta: „Biserica creştin-ortodoxă” este, nu ştiu cum să zic, un
triplu pleonasm sau dulu pleonasm. Adică cele trei sunt sinonime: dacă e Biserică, nu poate fi decât creştină; dacă e
creştinism, numai ortodox. Tot restul este o deformare…” (pr.Rafail Noica, în revista „Credinţa ortodoxă”, Anul XII,
nr.6(148) din iunie 2009);
102
Cap.13, Epistola I-a către Corinteni;
 În concluzie, adevărata iubire este atunci când le spui ereticilor păcatul în care se află. Nu
contează că vei fi etichetat ca mărginit şi obscurantist! Contează numai şi numai Adevărul. Iar Acesta este
Unul şi nefragmentabil, într-o credinţă unică şi nu în mai multe religii. Acum, prea ţipător, se face multă
paradă de o pretinsă dragoste ca să te înfrăţeşti cu nelegiuiţii. Chiar ţi se recomandă să crezi orice vrei, dar
în nici un caz să nu ai pretenţia de a revendica monopolul adevărului şi a căii de mântuire! Că doar, zic
aceste duhuri pierzătoare, nimeni nu e în posesia adevărului absolut! Tonul zăpăcelii generale îl dau mai
ales adepţii globalismului şi ai ecumenismului, în lungile lor pledoarii mediatice în care exclud unirea
creştinilor prin mărturisirea aceleiaşi credinţe adevărate(ortodoxe) în Hristos, propunând în schimb o
uniformizare artificială a tuturor religiilor cu un Hristos pe acelaşi plan cu idolii neamurilor! Unirea lor nu
este o unire după voia Domnului. Este pur şi simplu o „unire antihristică”..., pentru că cine nu este cu
Hristos este împotriva Sa.

Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor

„Iată: stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi
cina cu el şi el cu Mine”(Apocalipsa 3,20) - Mântuitorul Hristos

Cel fără de păcat, Dumnezeu, s-a făcut om (fapt mai important decât ajungerea omului pe Lună)
pentru ca – spun Sfinţii Părinţi – oamenii ce vor crede „să se îndumnezeiască” şi aşa, cu o inimă curăţită
de orice stricăciune, să poată trăi fericirea veşnică în Împăraţia Sa cea din afara lumii. Dându-ne nouă
tărie în a voi neîncetat această nepreţuită comoară cerească, Domnul Dumnezeu a respins cea de-a treia
ispită prin care Satan îi oferea deşertăciunea împărăţiilor lumii şi slava lor în schimbul supunerii103. Le-a
refuzat, cu înţelepciunea-I mare, afirmând spre neliniştea multora că „Împărăţia Mea nu este din lumea
aceasta”104. Până şi slujitorii trimişi de farisei, ca să-L aresteze, rămăseseră înmărmuriţi de frumuseţea
mişcătoare şi nemaintâlnită cu care El le-a vorbit 105. Într-adevăr, nimeni de pe pământ nu s-a exprimat în
cuvinte atât de convingătoare ca Dumnezeu Cel Întrupat, a Cărui slavă se revarsă peste noi ca să fim
părtaşi prin har firii Sale îndumnezeite 106. Deci nu vom merge nicăieri altundeva decât la Domnul, Cel ce
ne-a creat pentru El ca să fim împreună un tot mai întâi pe pământ şi apoi în cer, pentru că la nimeni
altcineva nu putem găsi cuvintele vieţii celei veşnice107. Aşa cum spusese, înflăcărat, Sf.Petru. Vorba
sfântului e şi vorba noastră, având ca ţintă unică unirea cu Hristos108. Să respirăm deci uşuraţi la gândul
prezenţei Sale în noi, răpunzându-I totodată chemării ce ne-o face la înfiere. Pentru că în afara lui Hristos
(viţa), noi (mlădiţele) nu vom putea face niciodată nimic 109. Tăgăduindu-L pe Hristos devenim ai lui
Antihrist, oricât de îmbietoare ar fi plăcerile unei asemenea anormalităţi.
Din nefericire, iubitorul de oameni Dumnezeu este în general părăsit de fiinţa umană! Cum însă
îndelunga-răbdare a Celui ce nu constrânge pe nimeni este neînchipuit de mare, suntem aşteptaţi până la
sfârşitul lumii a-L ruga să se sălăşluiască în inimile noastre. Dorita legătură, eternă, cu cel osebit de
păcătoşi şi mai presus decât cerurile 110, o avem în şi prin Duhul Sfânt. Pentru o astfel de pecetluire cu noi
S-a Înălţat la cer ca om, ca Fiul să rămână în noi prin Duhul dumnezeiesc până la sfârşitul veacurilor.

„Fiul trebuia să se înalţe ca om la Tatăl pentru ca să trimită pe Duhul chiar din sânul Tatălui de
unde purcede”(Sf.Grigorie Palama).

Aşa cum un părinte îi doreşte copilului său ce poate fi mai bun, aşa şi Domnul Dumnezeu voieşte
să-i înfieze pe oamenii înduhovniciţi. Vor părinţii biologici o viaţă curată şi cinstită de la copii? Asta vrea
şi Tatăl nostru ceresc de la noi toţi. De nu, ţinând cont că în lume sunt şi fii ai diavolului şi în final ai
Antihristului, nu vom putea fi nicicând fii ai Tatălui. Sau invers. Fiindcă a şti că eşti divin, conştient adică
de provenienţa din Dumnezeu111, înseamnă a împlini poruncile şi a trăi din plin certitudinea că Domnul
nostru Iisus Hristos ne-a trimis din cer pe Mângâietorul „prin Care şi în Care este cu noi şi petrece cu
103
Mt.4, 8-9;
104
In.18, 36;
105
„Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om”(In.7, 46);
106
„El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de
stricăciunea poftei celei din lume”(2Pt.1,4);
107
In. 6, 68;
108
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”(Gal.2,20);
109
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu
puteţi face nimic”(In.15,5);
110
Evr.7, 26;
111
„Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi”(In.4,6);
noi”(Sf.Chiril al Alexandriei). De aceea, nici nu ne vom înspăimânta de cele ce sunt şi de cele ce vor să
vină: Domnul Hristos trăieşte în noi, sprijinindu-ne ca pe copii 112, fiind mai mare şi mai puternic „decât
cel ce este în lume”113. Cu sabia114 ce ne-a dat-o, să tăiem fără şovăire firea noastră cea căzută şi să îi
înfruntăm pe vrăjmaşii vechi (diavolii) şi viitori (Antihrist cu slugile lui) care ne atrag în lumea
înfricoşătoare a pierzaniei.
Să avem foarte mare atenţie, însă, căci aceşti lucrători vicleni ce ne războiesc vor avea de partea
lor lumea115 şi ne vor ispiti în prefăcute chipuri de apostoli ai lui Hristos, de îngeri ai luminii şi de slujitori
ai dreptăţii116. Dar nu contează. Noi să ne amintim de cuvintele omului lui Dumnezeu, Elisei 117, precum şi
de faptul că acela ce nu este cu Hristos îi este împotrivă 118. Şi plină este lumea de azi de astfel de
împotrivitori, care fie îL ignoră, fie îi răstălmăcesc învăţătura sau toate câte ni le-a poruncit!119 Oare astăzi
câte miliarde nu cred în oameni ca Budha, Mahomed etc? Or, câţi rătăciţi nu se interesează de viitor mai
degrabă la ghicitori decât la Cuvântul lui Dumnezeu? Ce prăpastie s-a creat între om şi Dumnezeu!
Neascultarea lumii va face însă ca Mâna Sa protectoare să fie retrasă, Domnul îngăduind cândva
îndepărtarea noastră. Aşa se face că locuitorii planetei, cu cât vor cădea mai mult sub tentaculele duhurilor
antihristice, cu atât vor genera o uriaşă „pricină de groază”120: bogăţiile vor fi zadarnice121, femeile nu vor
mai naşte122, secerişul va fi fără rod şi copiii vor muri 123.
Acum, la mare căutare pe mapamond sunt indecenţa şi excentricitatea. Noul. Modernul.
Incredibilul. Părerea de sine ni s-a pervertit. Ne-am pierdut reperele fundamentale ale smereniei, afişând o
mândră psihologie anticreştină! Am răsturnat esenţialul, lăsând loc larg banalului şi penibilului! Ne
preocupăm de ultimele parfumuri, dar uităm că mirul femeilor mironosiţe şi cel folosit de preoţi este cu
mult mai pătrunzător! Ne colorăm în fel şi chip părul şi faţa, dar gândul refuză să se încline în faţa
sângelui lui Hristos! Purtăm atâtea bijuterii, dar nu şi durerea coroanei de spini a Celui ce ne mântuieşte!
Ne lăudăm cu tatuaje, dar nu mai înţelegem răbdarea vânătăilor de bici şi suliţă ale Celui ce a luat asupra
Sa păcatele lumii! Căutăm cu nesaţ haine sofisticate, dar mantia de purpură a lui Iisus nu ne mai trezeşte
nici o emoţie! Astfel dovedim că îL vrem pe Antihrist, nu pe Hristos! Şi iată cum iubirea fără de margini
a lui Dumnezeu124 va fi înlocuită cu hotărârea Domnului de a-şi retrage privirea de la noi 125. Doar pentru o
scurtă vreme, atât cât Dumnezeu îi va îngădui lui Antihrist – aşa cum i-a vorbit Iisus lui Simon Petru
despre cererea Satanei – să ne „cearnă ca pe grâu”126. Şi nici măcar atunci, cu toată suferinţa posibilă, nu
va înceta milostivirea lui Dumnezeu cu noi! Nu va înceta pentru că nu puţini vor fi aceia care îL vor
aştepta cu dor pe Domnul Hristos, preferând să sufere cu mare îndrăzneală şi să nu se lase impresionaţi de
amăgirile lui Antihrist.
Abia apoi Domnul nostru Iisus Hristos va veni triumfal, pe norii cerului, ca să judece omenirea şi
să plătească fiecăruia după fapte. Căci tocmai de aceea lumea a şi fost creată, ca trecând prin judecata
finală să înainteze spre Împărăţia lui Dumnezeu. Clipa aceea nimeni nu o ştie. Ce se ştie este doar că văile
vor curge ca apele pe povârniş şi munţii se vor topi ca ceara la faţa focului 127, toate neamurile fiind
adunate pentru a fi judecate în valea lui Iosafat 128. Atunci, puterea împăraţilor va înceta, iar armatele lor

112
„Voi astăzi intraţi în luptă cu duşmanii voştri; să nu slăbească inima voastră, nu vă temeţi, nu vă tulburaţi, nici nu
vă înspăimântaţi de ei. Că Domnul Dumnezeul vostru merge cu voi, ca să se lupte pentru voi cu duşmanii voştri şi să
vă izbăvească”(Deut.20, 3-4);
113
1In.4, 4;
114
Mt.10, 34,
115
„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar
iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă
urăşte”(Mt.15, 18-19);
116
2Cor.11, 13-15;
117
„Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroşi decât cei ce sunt cu ei”(4Regi 6, 16);
118
Mt.12, 30;
119
„Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu
voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”(Mt.28, 18-20);
120
Ier.17, 17;
121
Osea 9,6;
122
Osea 9,11;
123
Osea 9,16;
124
Osea 11,4;
125
„Îmi voi întoarce privirea”(Osea 9,12);
126
Lc.22, 31;
127
Miheia 1,4;
128
Ioil 4,2;
ultramoderne vor fi neputincioase129. Vai atunci fiilor pierii130 şi copiilor ai căror părinţi L-au dispreţuit pe
Dumnezeu131. Toate vor avea răsplata cuvenită: celor ce lucrează binele până la sfârşit, Împărăţia „curând
va veni”132, iar cei ce au spurcat pământul cu păcatele lor îşi vor primi pedeapsa 133.
Lăsând dar la o parte vremea când vor veni „cu batjocură, batjocoritorii”134, noi să ne lucrăm în
linişte mântuirea prin revenirea la comunicarea în rugăciune şi post cu Dumnezeu, luând aminte că
Domnul Iisus ne-a vorbit de trupul Său ca de un Templu ridicat(înviat) în a treia zi. Oare unde, în lume, îi
este trupul? Trupul cel tainic al lui Hristos se află în Sf.Biserică Ortodoxă, al Cărei Cap şi este. Noi,
fiecare în parte, suntem mădulare ale acestui singur trup dumnezeiesc 135. De aceea şi spunem, atunci când
cineva se converteşte la Ortodoxie, că în fapt se zideşte trupul lui Hristos cu un nou mădular – sau, cum
spune Sf.Grigorie de Nyssa, Hristos se zideşte pe Sine Însuşi.
Din perspectiva Domnului înviat, Care se jertfeşte la fiecare liturghie a Sf.Biserici, înţelegem
duhovniceşte foarte uşor că sfârşitul lumii va fi atunci când se vor naşte toţi fiii luminii rânduiţi să
întregească trupul lui Hristos (conform Sf.Simeon Noul Teolog) şi când toate mădularele se vor strânge
în jurul Capului Sf.Biserici Ortodoxe, Hristos (conform Sf.Maxim Mărturisitorul). Tot de aici derivă şi
felul cum ar trebui să înţelegem „stăpânirea lumii” de către Satan şi demonii lui. Puterea lor este
inexistentă în faţa Sf.Biserici, în care lucrează irezistibil harul transmis prin punerea mâinilor lui Hristos
peste Apostoli şi ale acestor aleşi peste episcopi, preoţi şi diaconi... În esenţă, deci, viaţa noastră creştină
nu constă în agoniseli şi plăceri deşarte, ci în a sluji cu adevărat lui Dumnezeu în Sf.Biserica Sa.

Raiul de pe pământ: Sf.Biserică

Pe pământ, în formă văzută, Sf.Biserică al Cărei cap este Hristos cel nevăzut se leagă de ziua
Cincizecimii. Ea este, sub soare, raiul de pe pământ – Împărăţia de har a Fiului lui Dumnezeu, adăpost
omenirii ostenite ce nădăjduieşte la Împărăţia gătită nouă încă de la întemeierea lumii. 136 Nu a fost deci un
timp când Sf.Biserică – înţeleasă şi ca raiul ceresc ce corespunde cu „sânul lui Avraam”, acolo unde stau
sufletele drepţilor până la Judecata de Apoi – să nu fi existat. Astfel trebuie să înţelegem şi faptul că,
vreme de 3817 ani (de la Adam la Avraam, plus robia israeliţilor în Egipt), Sf.Biserică a lui Dumnezeu a
călăuzit omenirea spre mântuire mai întâi prin predania orală şi abia de la Moise prin Scripturi. Sf.
Biserică este deci veşnică, la fel este şi Hristos întru Care suntem aleşi, prin chemare veşnică, a fi sfinţi
chiar înainte de facerea lumii 137. Căci, să nu uităm, harul ne-a fost „dat în Hristos, mai înainte de
începutul veacurilor”138. Ca urmare, rezultă că Hristosul Sf. Biserici de azi este acelaşi cu „Dumnezeul lui
Iacov”. El este împlinitorul Legii şi Cel care a venit să o desăvârşească, numindu-l sugestiv pe vameşul
Zaheu ca „Fiu al lui Avraam”139 şi distingându-l de falşii iudei ce descind din Avraam, dar nu fac faptele
acestuia: ei îşi zic iudei, dar „nu sunt, ci mint”140 pentru că fac poftele tatălui lor diavolul141şi sunt în
consecinţă sinagoga satanei142. De aceea şi Sf.Irineu al Lyonului spune, cu o atât de mare simplitate, că
„sămânţa(lui Avraam) e Biserica”. Iată aşadar că, în virtutea argumentelor expuse, Sf.Biserică nu se
limitează în timp (cum zic protestanţii) şi nu este nici locală (la Roma, cum îşi închipuie catolicii), ci este
prezentă în istorie ca, prin duhul veşniciei, să se sfinţească timpul şi să adapteze vremurile la trăirea sa
desăvârşită.
Ca Rai preafrumos pe pământ în care locuieşte Dumnezeu, clădit pe suferinţa răbdării noastre în
prigoniri, Sf.Biserică a lui Hristos însumă actul 5 în succesiunea temporală a celor mai importante
evenimente din istorie: Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înălţarea şi, la vremea rânduită, Ce-a de-a doua
Venire a lui Hristos de la sfârşitul lumii. Chiar dacă ea, Sf.Biserică, prefigurează Împărăţia lui Dumnezeu

129
Agheu 2,22;
130
Isaia 1,4;
131
„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc
pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, Şi mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi
păzesc poruncile Mele (Ieş.20, 5-6);
132
„A mea este răzbunarea şi răsplătirea când se va poticni piciorul lor; că aproape este ziua pierii lor şi curând vor
veni cele gătite pentru ei”(Deut. 32,35);
133
Ier. 16,18;
134
2Pt.3,3;
135
1Cor.13-14;
136
Mt.25, 34;
137
Efes.1, 4;
138
2Tim.1, 9;
139
Lc.19, 9;
140
Apoc. 3, 9;
141
In.8, 44;
142
Apoc. 2, 9;
în lume, fiind însă a lui Hristos nu aparţine acestei lumi 143. Sf. Biserică este, cum spunea cu înfricoşare
Iacov, „casa lui Dumnezeu... poarta cerului”. De aceea, la primul Sinod, Sf.Părinţi cei insuflaţi de Duhul
Sfânt au consimţit faptul că „Biserica din ceruri şi cea de pe pământ este unică”. Avem de-a face în
esenţă cu o singură Sf.Biserică vie şi sfântă, Ortodoxă, ai cărei adevăraţi creştini nu mai sunt locuitori
vremelnici, ci împreună cetăţeni cu sfinţii 144. Puterea sa imbatabilă Sf.Biserică o are din lucrarea lui
Hristos cel prelungit în credincioşi prin Duhul Sfânt de-a lungul veacurilor 145, până la sfârşit, sub a cărei
invulnerabilitate îşi vor găsi sfârşitul definitiv Antihrist şi omenirea ce i se va închina ca lui Hristos. La
forţa vie a Sf.Biserici contribuim noi, ortodocşii, conlucrători cu harul ca mădulare sfinţite, întrucât
primim cu smerenie hrana Sf.Euharistii spre nemurire. Din asemenea considerente, practic, doar
Ortodoxia noastră aduce rod de sfinţi, sfinţenie şi moaşte. Numai ea biruieşte neîntinată veacurile, noi
păzind credinţa146 cu ajutorul Sf.Duh147.A fost o vreme când cei sfinţiţi întru adevăr făceau în Sf.Biserică
minuni pe faţă. Dar bate la uşă vremea creştinilor feriţi de ochii lumii, când, cu multă smerenie, vor face
fapte bineplăcute lui Dumnezeu în ascuns de oameni. Nu vor face minuni, dar, profeţeşte Sf.Nifon al
Constanţianei148, vor fi mai mari decât cei care au făcut.
Legătura adevărată cu Hristos nu va înceta niciodată, deşi popor peste popor refuză să conlucreze
cu harul. Acest har, fiind o energie necreată izvorâtă din fiinţa divină, se revarsă prin Duhul Sfânt în
liturghia Sf.Biserici - „păstrătoare veşnică a harului”- în scopul mântuirii şi sfinţirii oamenilor. Harul
poate să cuprindă pământul întreg, căci vântul suflă unde vrea149, chemând şi aducând pe calea Sf.Biserici
Celei Una pe cine voieşte. Doar cel ce nu vrea, nu îl are. Cei ce de bunăvoie se lipsesc de har nu au, ca şi
diavolul, claritate duhovnicească: sunt orbi şi biruiţi de rău. Dar cei ce îl primesc, cu o inimă bună, sunt
conduşi în chip tainic de Hristos la o unire nedespărţită de har, adevăr şi viaţă. ÎL pot cunoaşte pe
Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, chiar din timpul vieţii. Deci Sf.Biserică nu trebuie înţeleasă doar ca o simplă
adunare, ci este Duhul lui Dumnezeu şi harul Sf.Treimi ce lucrează în acei credincioşi ce îşi pun darurile
în slujba necondiţionată a semenilor. Dar, faţă de cei din afara Sf.Biserici, revărsarea darurilor harice ale
Sf.Duh încetează faţă de cei ce nu vor să se alăture Sf. Biserici – ele nu mai pot zidi conştiinţe superioare
şi nici hrăni cu viaţă de la sânii mamei 150. Însă, de trei ori fericit este omul cu dreapta-credinţă în care se
sălăşluieşte harul Duhului Sfânt 151. Pentru că acolo, în El, se află libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu 152
şi doar cu efort neîncetat ne putem feri să luăm iarăşi jugul robiei de sub păcat şi moarte153.
Fără har, omul se dezumanizează. Lepădarea de el face ca, la sfârşitul veacurilor, oamenii
decăzuţi să joace după cum vor „cânta” demonii, inclusiv Antihrist. Atunci, în biserici lipsite de har, se
vor găsi doar nişte simple adunături demonice. Azi, prefigurarea acestor adunături o reprezintă
tăgăduitorii şi stricătorii adevăratei credinţe, în fapt împotrivitorii Sfântului Duh aflaţi sub anatemă
veşnică154. Zilele în cauză vor fi foarte puţin fără har, căci Hristos nu va întârzia să vină când până şi în
143
In.8, 44;
144
Efes.2, 19;
145
„Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi umbla şi
voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu» De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice
Domnul”(2Cor.16-17);
146
2Tim.4, 7;
147
2Tim.1, 14;
148
„Până la sfârşitul veacului acestuia nu se va împuţina numărul proorocilor lui Dumnezeu... Totuşi, în ultimele
veacuri, cei care vor sluji cu adevărat lui Dumnezeu se vor ascunde cu iscusinţă între oameni şi nu vor săvârşi
minuni şi alte semne, ca şi în prezent, dar vor merge pe calea faptelor, îmbinate cu smerenia şi vor fi mai mari decât
părinţii care s-au proslăvit prin minuni, pentru că atunci nimeni nu va mai face în faţa oamenilor minuni... Cei care
vor ocupa prestolurile ierarhice vor fi cu totul neiscusiţi... La fel vor fi şi fruntaşii monahilor, pentru că toţi vor fi
surpaţi de lăcomia pântecelui şi de mândrie(...) Va fi vai şi amar de acei călugări care vor agonisi aur”.
149
In.3, 8;
150
„Căci în Biserică, Dumnezeu a pus Apostoli, Prooroci, învăţători şi celelalte instrumente prin care lucrează Duhul,
de a Cărui părtăşie nu va avea parte nimeni dacă nu se va alătura Bisericii, lipsindu-se de viaţă prin stricatele lor
păreri şi vieţuire neruşinată. Căci acolo unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e Biserica; şi unde e Biserica, acolo e
Duhul lui Dumnezeu şi tot harul; dar duhul e adevărul. De aceea, cei care nu se împărtăşesc cu El nu sunt nici hrăniţi
întru viaţă de la sânii mamei, nici nu se bucură de cea mai limpede apă care curge din trupul lui Hristos”(Sf.Irineu de
Lyon);
151
„Cel ce are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă în Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune
omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului”(Sf.Serafim de
Sarov);
152
Rom.8, 21;
153
Rom.8, 2;
154
„Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oameni şi prin om, ci prin descoperirea lui Hristos, pe care au vestit-o
dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o sfintele sinoade ecumenice, au transmis-o prin succesiune premarii Dascăli
înţelepţi ai lumii şi au confirmat-o sângele vărsat de sfinţii Martiri. Şi ţinem mărturisirea pe care am primit-o curată
Ortodoxie vor zburda nestingheriţi atâţia figuranţi! Imitatorii aceştia nu îL vor avea pe Hristos, întrucât în
lăcaşurile lor cârmuirile umane vor dicta în locul lui Hristos – adevăratul Cap 155. Marele lor impostor,
Antihristul, va avea deci tot interesul să cheme pe cât mai mulţi oameni în false lăcaşuri de
închinăciune.156 Acela va fi momentul în care, refuzând să facem închinare idolatră la icoanele fiarei
aşezate ostentativ în iconostase, trebuie cu toţii să fugim. Să ne retragem în munţi... pentru că ne aşteaptă
o prigoană, pentru numele de creştin, la care vor rezista doar marii luptători şi stâlpi ai Ortodoxiei
obişnuiţi cu Rugăciunea lui Iisus. Fără să intrăm în panică. Doar cu grijă mare faţă de sufletele noastre. Şi
fără să purtăm grija Sf.Biserici, luată de la noi în ultimii doi ani ai sfârşitului. Cântările bisericeşti vor
amuţi, iar citirea Sf.Scripturi nu se va mai auzi 157. În predicile ierarhilor, vor răsuna glasuri viclene în a-i
pregăti pe falşii creştini să-l primească pe Antihrist. Atunci, în marile ispite ce vor veni peste Sf.Biserică,
doar o mică parte din Sf.Biserică Ortodoxă, izbăvită prin sabie, va trăi în curăţenie o viaţă duhovnicească
bine–plăcută lui Dumnezeu. O mare mulţime de arhierei 158 şi preoţi, când va veni Antihrist, vor renunţa să
mai apere dogma dată de Iisus în Sf.Biserică prin ucenici 159, vor fi surpaţi de mânia Domnului. Să ne ferim
din calea lor, căci pe unii ca ei, şi pe eretici, îi numeşte Sf.Pavel apostoli mincinoşi.
Când va veni Antihristul, nu la ortodocşi ci la iudei (cum spune Sf.Ioan Damaschin), va domni în
bisericile noastre o splendoare deosebită. Pe atât de mare va fi însă şi căderea de la dreapta-credinţă... Atât
de mare, că nici cununia nu se va mai recunoaşte oficial! Cu tot dezastrul în care se va cufunda fiinţa
umană, Ortodoxia nu va cunoaşte schismă datorită mulţimii drept-măritorilor Sf.Biserici. Cine va chema
în ajutor numele lui Iisus, ca ortodox, îşi va mântui sufletul. 160
Fericiţi sunt cei ce se găsesc acum la adăpostul rugăciunilor Sf.Biserici. Fiindcă cei din afara ei,
spun Sf.Părinţi, nu vor cunoaşte mântuirea. De acea, mântuirea atât de dorită ţine de dreapta-credinţă
(ortodoxă)161, iar aceasta de participarea evlavioasă la Sf.Liturghie 162 şi de o vieţuire după voia şi poruncile
Domnului.
Ce regretabil însă că, în lumea de azi, există o derută dogmatică de proporţii catastrofale. Doar cu
puţin peste o treime, din toate religiile, se auto-numeşte creştină. Însă autenticul creştinism, rămas până
acum nealterat de 2000 de ani, îl regăsim abia într-un procent de 3,5% ortodocşi. Restul (catolici,
protestanţi, neoprotestanţi, anglicani etc) se amăgesc cu false credinţe, pretins creştine, în timp ce peste
jumătate din oamenii planetei sunt închinători la idoli (musulmani, hinduişti, budhişti etc) şi numai puţin
de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o însufleţire a diavolului. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită,
nesuferind nici o micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel ce îndrăzneşte să facă sau să
sfătuiască sau să cugete la aceasta a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, şi s-a şi pus de bunăvoie anatemei veşnice,
pentru blestem împotriva Duhului Sfânt... Această înfricoşătoare anatemă... nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel
dintâi Mântuitorul nostru (Mt.12,32): Celui ce va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul de
acum, nici în cel viitor...”(Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, semnată de patriarhii şi episcopii din
Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim);
155
„Dreptul la propovăduire şi la săvârşirea legală a slujbelor bisericeşti îl vor avea numai cei ce respectă legile
statului şi nu încalcă disciplina. Lăcaşurile de închinăciune vor fi sub strictă supraveghere şi în ele va dicta aceiaşi
cârmuire, ea fiind capul în locul lui Hristos, dar nu va sluji lui Hristos, ci Antihristului. Însă creştinii nu vor observa
nimic, deşi acest lucru l-ar fi putut înţelege şi un copil mic”(Sf.Ermoghen al Tobolskului şi Siberiei);
156
„Atunci te vor mâna cu de-a sila la biserică”(Sf.Lavrentie de la Cernigov);
157
“Vor înceta atunci toate cântările bisericeşti; citirea Sfintei Scripturi nu se va mai auzi; iar învăţătura Sfintei
Evanghelii de tot va tăcea”(Sf.Ippolit);
158
„În vremurile de pe urmă arhiereii vor cădea duhovniceşte într-atât încât nici nu vor mai crede în dogma cea mai
importantă a credinţei”(a Învierii Domnului – n.a) - Sf.Serafim de Sarov; „Bisericile lui Dumnezeu vor duce lipsă de
arhierei, de duhovnici şi de preoţi drept-credincioşi”(Sf.Nil Athonitul);
159
„Această predanie şi învăţătură şi credinţă dintru început a Bisericii soborniceşti, pe care Domnul a dat-o,
Apostolii au propovăduit-o şi Părinţii au păzit-o. Căci întru aceasta Biserica s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta
nu mai poate fi şi nici nu se mai poate numi creştin”(Sf.Atanasie cel Mare); „Credinţa noastră este dreapta
mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea
păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic... În materie de credinţă
ortodoxă nu există concesie... nu admit iconomia (...) intermediari între adevăr şi minciună nu poate nimeni să
gândească, oricât s-ar strădui (...) Noi pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de latini, decât pentru că sunt nu
numai schismatici, ci şi eretici (...) fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt
apostoli mincinoşi, lucrători vicleni. Nu este altceva de mirare dacă şi ispititorii lui Satana se preschimbă în îngeri ai
dreptăţii” (Sf.Marcu Eugenicul, +1444);
160
„Numai cel ce trăieşte în credinţa ortodoxiei îşi va mântui sufletul”(Sf.Teodosie de la Perceska);
161
„Cine nu ţine credinţa cea dreaptă(...) sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; el este un vânzător declarat al
lui Dumnezeu”(Sf.Atanasie cel Mare); „Dacă tu, ca ortodox, ca deţinător al Adevărului în plinătatea lui, ai trăda
Ortodoxia, aderând la o credinţă diferită, ţi-ai pierde sufletul pentru totdeauna”(Sf.Teofan Zăvorâtul);
162
„E atât de necesară şi obligatorie participarea la Sf.Liturghie mai mult decât ne sunt necesare lumina şi aerul.
Dumnezeu ţine pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie. Liturghia e cea mai mare lucrare pe pământ”(părintele
Arsenie Papacioc);
de 15% îL tăgăduiesc pe Dumnezeu! Se observă uşor că apropierea sfârşitului acestei lumi, ca un indiciu
serios al cifrelor statistice de mai sus, îl constituie scăderea dramatică a sentimentului religios în mai
multe ţări aflate sub ispita bunăstării materiale. Sărăcita noastră ţară, România, cea majoritar ortodoxă,
este minoritară într-o societate europeană păgână (Franţa, Belgia, Olanda), eretic - protestantă
(Germania, Danemarca) şi eretic - catolică (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria). Oare ce fel anume de unitate
(controlată) vom putea avea deci noi cu aceşti stricători ai credinţei, vinovaţi de hulă împotriva legilor
sinodale insuflate de Duhul Sfânt? Oare nu ne amintim cum Sf.Părinţi spuneau, la sinoade, „Părutu-s-a
nouă şi Duhului Sfânt”? Iar noi ce facem acum, sfărâmăm cârma Sf. Biserici a lui Hristos? 163 Nu,
nicidecum. Indiferent de multitudinea religioasă ce tinde să o anihileze, Sf. Biserică Ortodoxă nu va pieri
niciodată. În triumf, ea va traversa istoria indiferent de răni şi va mântui sufletele tuturor mărturisitorilor
care nu îşi vor trăda credinţa. Pentru că numai ea, Sf.Biserică cea bimilenară, este jertfitoare de la
Răstignire, biruitoare de la Înviere şi desăvârşit – mântuitoare de la Cincizecime. Strălucirea sa o are,
cum bine mărturisea părintele nostru Arsenie Papacioc de la Techirghiol, de la Hristos cel ortodox 164.
Aşadar să nu ne sperie puţinătatea ortodocşilor de pe pământ, căci în însăşi textul sfânt se invocă mica
turmă a lui Hristos165, ca Sf.Biserică proprie166 al Cărei cap şi este167. Şi o altă învăţătură evanghelică,
decât cea ortodoxă, este pusă sub anatemă 168 - pentru că are ca temelie nu adevărul Domnului, ci părerea
omului.
Ce s-ar mai putea spune denigrator despre noi, ortodocşii? Poate cumva acuza că nu împlinim
porunca dragostei faţă de cei care lucrează taina fărădelegii încă din Sf.Biserică primară, a apostolilor şi
a ucenicilor? Dar oare ce rol duhovnicesc au avut biciul lui Hristos din Templul pângărit, sau sfânta palmă
dată de marele ierarh Nicolae, sau sângele martiric de sub orice persecuţie din istorie, sau adevărul revelat
Sf.Spiridon al Trimitundei şi Sf.Nicolae al Mirelor Lichiei pentru luminarea celor din întuneric? Toate au
fost în zadar? Nu spre zidirea noastră? Cum s-ar putea împăca ele cu denigratorii Adevărului Evangheliei
întrupate, adică cu Sf.Biserică? Nu îi numeşte însăşi duhul evanghelic, pe toţi cei rătăciţi, cangrenă169 ce
stă împotriva adevărului170 ? Oare ce fel de „adevăr” ar pune pe acelaşi plan Ortodoxia cu erezia, credinţa
dătătoare de viaţă cu cea care ucide, învăţătura ce uneşte cu Hristos cu cea care te uneşte cu diavolul,
cucernicia cu necucernicia, prigoana cea spre viaţa veşnică cu pacea pierzătoare? Nepotrivirile acestea,
total incompatibile, intră în sarcina atitudinii mustrătoare şi judecătoare a Sf.Biserici, a ierarhiei rânduite
să păstorească Sf.Biserica lui Dumnezeu171. Dacă însă ierarhia va ezita 172 să se împotrivească lor,
prevalându-se de iconomia Sf.Biserici, atunci vor cădea din demnitatea de reprezentanţi apostolici şi se
vor face vinovaţi de trădarea în ascuns a lui Dumnezeu şi a Sf.Biserici a Sa.
Ce atitudine să avem faţă de orice aluat stricat? Să fim cu luare aminte că dragostea noastră faţă
de sectanţi sau păgâni, în afara rugăciunilor pentru toată lumea, să nu fie o resemnare ce ne ucide sufletul
sub masca bunăvoirii. Să iubim a le da sfatul cel spre îndreptarea lor, făcându-ne toate pentru mântuirea
tuturor. Să fim ospitalieri, dar să le spunem că sunt eretici sau idolatri. Să nu cădem în ură faţă de ei, ci să-
i compătimim ca pe nişte bolnavi. Însăşi Sf.Biserică Ortodoxă, imitând chemarea pe care Hristos a făcut-o
tuturor neamurilor să îL cunoască pe El ca Fiul lui Dumnezeu, dovedeşte dragoste deplină când, fără a
evita cumva dialogul, invită pe toţi să vină la ea şi condamnă prin anateme pe ereticii nesupuşi. Regulile
acestui dialog duhovnicesc sunt foarte precis stabilite canonic, mergând doar până la anumite limite. Nu
este deci vorba de un dialog nelimitat cu alte credinţe, cu riscul de a relativiza dogma, pentru că Ortodoxia
stă neclintită în veci în poziţia unică de singură mântuitoare. Nu este posibilă urcarea pe acest piedestal,
prin vreo concesie dogmatică oricât de mică, după îndemnul adresat Sf.Petru al Alexandriei atunci când i
s-a arătat Hristos şi i-a spus „să nu primeşti în turmă un lup în chip de oaie”...
Mai mult, ca nişte candele vii ale Ortodoxiei, avem chiar datoria de a demasca lucrarea falselor
minuni prin care cohorte de eretici prefaţează venirea lui Antihrist şi sfârşitul lumii. Noi să urîm păcatul
lor, dar să-i chemăm la îndreptare. S-au lepădat apostaţii şi ereticii de toată plinătatea dumnezeiască a lui
Hristos din Sf.Biserică Sa? Atunci, faptele lor oricât de bune, nu mai au nici o legătură cu Hristos. La o
adică, să nu ne facem părtaşi la fărădelegile lor şi să ne ferim din calea lor. Vor zice ei poate că noi
suntem „exclusivişti ortodocşi”, călcători ai poruncii iubirii? Probabil, dar mai importantă este dragostea
163
„Cârma Bisericii lui Hristos sunt sinoadele”. (Sf.Ioan Gură de Aur);
164
„Am spus de atâtea ori fără să fac figuri de stil: Hristos e ortodox pentru că facem exact ce a spus El”;
165
Lc.12, 32;
166
Mt.16, 18;
167
Efes.1, 22;
168
Gal.1, 8;
169
1Tim.2, 17-18;
170
2Tim.3, 8;
171
F.Ap.20, 28;
172
“Nu mă bucur când văd atâtea forme de erezie pe care Biserica nu le condamnă. Ar trebui să fie mai
prezentă”(părintele Dumitru Săniloae);
care izvorăşte din credinţa noastră ortodoxă faţă de tradiţia apostolică, decât de ereziile prin care se
încearcă o imitare omenească a adevărului dumnezeiesc. Noi suntem cei care putem vorbi deschis despre
adevărata iubire şi adevăratul ecumenism, deoarece Ortodoxia este bun al tuturor şi Sf.Biserică o oferă
lumii în forma curată lăsată de apostoli. Nealterată măcar cu o literă!
Da, suntem tot mai ispitiţi, dar ştie Dumnezeu de ce. Ispite au tot fost, sunt şi vor fi. Poate nouă
ni se pare că o ducem rău, căci avem o altă voie. Dar să ne rugăm să se facă voia Sa. Deci să ne facem
viaţa o permanentă sărbătoare 173, prinzându-ne, ca mădulare în parte unul-altora, toţi ortodocşii în
legătura dragostei. Acesta e adevăratul ecumenism din turma mică a lui Hristos, nu ecumenismul din hora
eretică de care s-au ferit cucernicii noştri părinţi Dumitru Stăniloae, Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Teofil
Părăian, Iustin Pârvu, Arsenie Boca, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc.
Iar cine vrea o viaţă comodă, fără să coopereze cu harul tainelor Sf.Biserici, este pierdut.
Lucrează pentru întronarea lui Antihrist, şi poartă cu sine vina 174 de a nu se învoi a-şi deschide sufletul ca
să intre Domnul nostru Iisus. Însă cel ce suferă de dorul unirii cu Domnul Hristos, păstrându-şi astfel
„comoara cea de mult preţ”, se înnoieşte pe sine şi este sprijinit de har într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu
ispitele ce-i vin de la trup, diavol şi lume.

Înaintemergătorii lui Antihrist

Dialog între părintele Ilarion Argatu şi un sectant:

„ - De ce-ai venit? Nu stau de vorbă cu dumneata, poţi să pleci de la mine.
- De ce, părinte? Unde-i iubirea faţă de aproapele?
- Tocmai de aceea nu stau de vorbă cu dumneata, pentru că nu pot iubi un lup, un pui
de viperă, un balaur cu capete, nu aşa vă numeşte pe voi Sfânta Scriptură?... Nu stau
de vorbă cu dumneata şi dintr-un alt motiv mai mare decât toate, nu stau la negociat
credinţa şi Scriptura cu un drac.
- Eu sunt drac? Astea-s vorbe de un slujitor al lui Dumnezeu?
- Drac poate că nu eşti, dar faci ce face dracul. Ia spune-mi şi recunoaşte, dracul fuge
de Cruce?
- Fuge.
- Dar voi? Şi voi fugiţi de Cruce, nu faceţi ca el?; apoi, dracul fuge de agheazmă –
fugiţi şi voi, nu faceţi ca el?; dracul fuge de tămâie – fugiţi şi voi, nu faceţi ca el?;
dracul fuge de Biserică – fugiţi şi voi, nu faceţi ca el?; dracul fuge de preot – fugiţi şi
voi, nu faceţi ca el?; dracul fuge de lumină sau lumânare – fugiţi şi voi, nu faceţi ca
el? ş.a.m.d. Deci, cum fac dracii faceţi şi voi şi vrei să mai stau de vorbă cu dumneata,
ce să-mi spui? Nu ai ce discuta cu mine şi-ţi poruncesc să laşi credincioşii în pace, nu-i
mai momi şi trage după dumneata la iad” (Ilarion Argatu:”A plecat sectarul ca din
puşcă, aşa ar trebui să le ziceţi când vă mai necăjesc şi vă bat la uşi sectarii. Sfânta
Scriptură ne porunceşte că mai mult de două ori să nu stăm de vorbă cu ei, în casă să
nu-i primim, la masă cu ei să nu stăm, ci să ne scuturăm încălţămintele de praf în faţa
lor şi să plecăm”).

Cât de mare îi este credinţa cuiva, necesară mântuirii, se observă din felul cum înţelege şi
respectă dogma. Cuvântul dogmă, înţeles - greşit - de apologeţii modernismului ca o condamnabilă
înapoiere, semnifică universul complet şi definitiv al credinţei sub aspectul tuturor poruncilor insuflate
de Duhul Sfânt. Caracterul neschimbător al dogmei rezultă din faptul că ea este adevărul fundamental
revelat de Dumnezeu prin Sf.Biserică, exprimat cu titlu de lege în predania orală şi scrisă, şi care a
luminat de-a lungul istoriei, integral, învăţătura profetică şi canoanele Sf.Părinţi. Despre dogme vorbea
atât de frumos Sf.Maxim Mărturisitorul, asemuindu-le simbolic cu turnurile de apărare ce străjuiesc poarta
Sf.Biserici, cu rol de călăuze în drumul nostru spre mântuire. De altfel, mântuirea nu se rezumă doar la a
face fapte bune, ci presupune şi obligaţia de a cunoaşte şi a aplica dogma Sf.Biserici în toată vremea vieţii
173
„Pentru noi întreaga viaţă e o sărbătoare. Noi îL recunoaştem pe Dumnezeu că există peste tot. Bucuria e trăsătura
principală, caracreristică Bisericii”(Sf.Clement Alexandrinul);
174
„Lăuntrul vostru e întotdeauna zăvorât. Însuşi Domnul stă afară şi bate, ca să i se deschidă. Ce anume va deschide
uşa? O anumită atracţie(simpatie), predispoziţie sufletească, învoirea. Cel în care toate acestea înclină de partea
satanei, în acela intră satana; dimpotrivă, cel în care toate acestea înclină de partea Domnului, în acesta intră
Domnul. Dar pentru că intră satana, iar nu Domnul, vinovat este omul. Nu-ţi îngădui gânduri plăcute satanei...
Atunci, va da câtva timp târcoale în jur şi va pleca; căci lui nu i s-a dat stăpânire asupra nimănui(...) După
simpatizarea cu ele vor veni şi pornirile rele(...) Atunci începe alegerea, acceptarea şi hotărârea; iată păcatul lăuntric.
Uşa inimii este deschisă la maximum. Imediat ce apare învoiala, satana răzbeşte înăuntru...”(Sf.Teofan Zăvorâtul);
noastre. Altfel spus, dogma ne învaţă cum îi place lui Dumnezeu să fie iubit, în rânduiala Sa bine
ordonată, arătându-ne calea cea adevărată şi luminoasă spre Împărăţia cerurilor. Este vorba de o cale al
cărei „paşaport” îl dă duhul smereniei, nu cel al mândriei, căci atât căderea îngerilor cât şi a oamenilor se
datorează trufiei în a înţelege rânduiala divină. Mai întâi, mândria a avut-o Satana. Acest premergător al
lui Antihrist a şi devenit astfel primul eretic, întrucât, cugetând la cele rele, a căutat să dezbine şi să
preschimbe rânduiala din Împărăţia lui Dumnezeu, căzând din cele înalte şi trăgând cu sine pe ceilalţi
îngeri răi. Aşa a luat naştere prima sectă (a îngerilor răi), care, de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei,
purtând o invidie de moarte pe oamenii chemaţi de Domnul ca să le ocupe locul în cer, caută cu
înverşunare să insufle întregii omeniri gânduri de mândrie în felul stricat de a înţelege dogma. De atunci
s-au rătăcit, în drumul către Împărăţia cerurilor, miliarde şi miliarde de oameni! Atâţia eretici şi
schismatici, rău-slăvitori, pe calea întunericului, s-au despărţit de trupul lui Hristos – Sf.Biserică! Cu toţii,
smintindu-se unii pe alţii, au alterat dogma şi s-au plasat cu îndrăzneală nepricepută deasupra înţelepciunii
Duhului Sfânt!175 Râvna lor greşită şi-au pus-o în a-l chema pe Antihrist, fiindcă se ştie că duhul
antihristic se află pretutindeni unde Hristos este denaturat cât de puţin, punând astfel câte o „cărămidă” la
templul demonic al acestuia. Şi nici nu mai contează că s-au abătut cu o simplă cirtă(literă) de la adevăr,
dară mi te cu o poruncă înţeleasă greşit de a lor minte, pentru că ni s-a dat porunca evanghelică de a-L iubi
pe Domnul cu toată fiinţa şi nicidecum a sluji la doi stăpâni. Cât de mult se înşeală cine îşi imaginează că
primeşte toată învăţătura Sf.Biserici în afară de una, cât de mică! Dacă am face aşa, ne-am afla în afara
Bisericii, deoarece faptele noastre ar contrazice învăţătura lui Hristos şi am deveni antihrişti cu toţii! Am
cădea în marele desfrâu numit erezie, despărţindu-ne de har! Am fi îndrumaţi de diavol la o credinţă
otrăvită! Am deveni ca acei eretici, ce se cred pocăiţi, dar în realitate sunt lepădaţi! Posedaţi! Să ne
ferească Domnul... Mintea unor asemenea rătăciţi, vătămată de duhul ereziei, nu mai are capacitatea să
„vadă”: îl confundă pe Antihrist cu Hristos. Păcătuiesc de moarte.
Odinioară, legionarii romani L-au răstiginit pe Iisus la voinţa mai marilor iudeilor şi sub
strigătele aprobatoare ale mulţimii evreilor. Astăzi, uciderea Lui se face de cei ce urmează o învăţătură
stricată! Ieri, se renega o parte din Hristos. Azi, totul. 176 Ieri, erau doar câteva curente eretice. Azi, fiecare
tinde să creadă după cum îl „taie” capul, în ciuda faptului că Sinodul II(prin canonul 1) cere să fie dată
anatemei orice erezie a celor ce merg pe calea pierzării, iar Sinodul VII proclamă interdicţia de a se face
orice inovaţie dogmatică. Canoanele de mai sus au condus la mai multe anateme, cum ar fi cea dată în
1983 de Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei 177 etc. Exemplele invocate arată, iată, că
viaţa bisericească a poporului lui Dumnezeu nu se desfăşoară la întâmplare, ci în supunere faţă de
hotarele dogmei prin canoane ce descoperă adevărul şi în ascultarea de sfinţita ierarhie bisericească prin
care ereticii sunt anatemizaţi după cuvintele lui Hristos 178 şi ale Sf.Apostol Pavel.179 De fapt, osânda celor
căzuţi în erezie şi-o fac ei înşişi, dar Sf.Biserică constată nelegiuirea şi, sub ameninţarea osândei veşnice,
îi cheamă pe toţi oamenii să se întoarcă la turma ortodoxă. Ce se întâmplă cu cei peste care este dată
anatema? Trebuie spus mai întâi că ereticii (sectanţii) sunt pogorâţi de vii în iad cu dracii şi sunt tăiaţi, ca
nişte înstrăinaţi de Dumnezeu, de Trupul tainic al Sf.Biserici a lui Hristos. 180 Însăşi Sf.Biserică dezleagă
foarte greu consecinţele unei anateme. Pentru marele lor păcat, al ereziei, părintele Ilie Cleopa îi numeşte
pe sectanţi „slugile lui Antihrist”,, „înaintemergătorii lui Satan”, „prooroci mincinoşi” etc.
Deocamdată, lumea nu îl cunoaşte pe Antihrist în persoană, îi cunoaşte doar lucrarea făcută de
înaintemergători! Dar îl va cunoaşte şi în persoană atunci când, ca semn important al sfârşitului lumii, se
va produce masiv lepădarea de credinţă. Toţi aceia care poartă vina ştirbirii adevărului dogmei, începută

175
„Cine scoate ceva din cuvinte inspirate de Dumnezeu şi dictate de Duhul Sfânt, fie sunt necredincioşi, ori se cred
mai înţelepţi decât Duhul Sfânt”(Sf.Isidor Pelusiotul – n.360);
176
„Poate astăzi mai mult ca oricând, Hristos este renegat. Atunci era ceva negat din El: nestorienii negau unitatea de
persoană, monofiziţii au negat umanitatea, arienii au negat egalitatea cu Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se
neagă peste tot Hristos. Şi asta ne somează să punem şi mai mult în lumină adevărurile lui”(pr.Dumitru Stăniloae);
177
„Anatema celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa e împărţită în aşa-zise ramificaţii ce se
deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor când toate
„ramificaţiile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup şi... spun că Botezul şi
Euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire(...) celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub
pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, să fie ANATEMA”;
178
„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l (...) iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi (...) Şi de nu-i
va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”(Mt.18, 15-
17);
179
„Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o – să fie
anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi
primit – să fie anatema!”(Gal.1, 8-9);
180
„Ereticul se rupe de Cel Viu... şi se alipeşte diavolilor şi îngerilor lui căzuţi. Iar cel ce se desparte de Hristos deja
nu mai este cu Dumnezeu..., ci în toate privinţele e pierdut”(Avva Aghaton);
chiar din vremea apostolilor, lucrează ca înaintemergători la „taina fărădelegii” al cărei apogeu îl
reprezintă Antihrist. Aceşti semănători de neghină, lepădaţi de Sf.Biserică, au ieşit chiar din rândul
creştinilor – cum ne spune Sf.Ap.Ioan. 181 La fel şi acum, şi în viitor... Deşi îşi spun creştini, sau pocăiţi,
sunt de fapt păcăliţi, impostori. Mint. Hulesc Duhul Sfânt, pentru că s-au rupt de Sf.Biserică şi o atacă în
chip viclean prin învăţături ale demonilor182 şi basme lumeşti183. Nu mai vor să sufere învăţătura
sănătoasă184, stricând legea Domnului185 sub pretenţia perfidă că fac lucrare de evanghelist! Ei par că
propovăduiesc pe Dumnezeu, dar conduc către adâncurile Satanei 186. Zic cu extraordinară şiretenie că ne
conduc la mântuire, dar ferească-ne Domnul să ajungem cu ei la pierzare. Pur şi simplu vor merge până
într-acolo încât, luîndu-şi fără ruşine chipul bunei credinţe187 şi având pretenţia că ne sunt fraţi188, se vor
înstăpâni în Sf.Biserică acţionând în ascuns ca aliaţi ai lui Antihrist şi îi vor prigoni pe creştinii adevăraţi.
Mulţi se vor lăsa cu uşurinţă, creduli după aparenţe, amăgiţi, iar în cele din urmă nu va mai exista nici o
înţelegere între preoţime şi turmă. Majorităţii dintre noi, cu o inimă îndoită între Dumnezeu şi lume, ne va
fi foarte greu a ne elibera din plasa ispititoare a vicleşugului. Atunci, cel ce nu va fugi189 şi va accepta
comuniunea cu Antihrist, se va transforma pe sine într-un duşman al lui Hristos. 190 Va fi vai de el 191.
Învăţătura lor pierzătoare, venită chiar de la oameni a căror evlavie pare să nu aibă nici un fel de fisură
morală, să nu ne fie nouă nicicum o pricină de poticnire în a fi păcăliţi de falşii virtuoşi192. Pe aceşti mari
meşteşugari ai înşelăciunii eretice, Biblia îi aseamănă cu nişte lupi îngrozitori193, câini şi porci194,
antihrişti195 etc. Noi, înarmaţi cu multă priveghere şi rugăciune, în faţa sfâşierilor lor cele întru chip
paşnic196, este bine să ne ferim 197 chiar dacă avem impresia că au râvnă către Dumnezeu. Sunt în lume
apostaţi a căror râvnă, cum zice Sf.Apostol Pavel, nu este după cunoaşterea cea duhovnicească, de aceea,
181
„Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici
cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost ai noştri, ar fi
rămas cu noi”(1In.2, 18-19);
182
Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărata de la credinţă, luînd aminte la
duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor”(1Tim.4, 1);
183
„Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă”(1Tim.4,7);
184
„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor
grămădi învăţători după poftele lor”(2Tim.4,3);
185
„Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta”(Ps.118, 126);
186
Apoc.2, 24;
187
„Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele: că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de
arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste,
neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de
desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.
Depărtează-te şi de aceştia”(2Tim.3, 1-5);
188
„Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, care sunt duşmani ascunşi, cu atât mai primejdioşi cu cât cred că sunt
fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorilor
acestei lumi. Predica lor e ca o hrană care a început să se strice şi, în loc să hrănească, o otrăveşte pe cei care o
mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile Creştinilor. Aceştia sunt ispita cea mai mare a neamului celui de pe urmă.
Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în veacul de apoi:”Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi vor înşela” –
Mt.24, 5. „Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfânta şi prea-dulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie, de fapta bună, de
smerenie şi de virtute, ajutând obştile creştine. Cât e de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine
au înaintea lor! Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele „filozofice” şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc
în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte de Dumnezeu, ci închinarea la un idol care se numeşte
om”(Sf.Ioan Iacob Hozevitul, 1913-1960);
189
Dacă episcopul sau clericul „ e viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el nu numai ca de un
om, ci chiar şi înger din cer de-ar fi”(Sf.Ioan Gură de Aur);
190
„S.Ioan Gură de Aur a spus-o deschis, că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în
comuniune cu ei”(Sf.Teodor Studitul);
191
„Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici!”(Sf.Efrem Sirul);
192
„Oare nu se întâmplă adesea ca buzele să mărturisească iubirea, chipul să surâdă, ochii să strălucească de bucurie,
în timp ce în inimă se lucrează vicleşug, iar în spatele cuvintelor de pace se pregăteşte lovitura necinstită?”(Sf.Chiril
al Ierusalimului, 313-387);
193
FAp.20, 29;
194
Mt.7, 6; Filip.3,2;
195
1In.2, 18;
196
„Cei ce poartă piele de oaie (ereticii-n.a.) şi se prezintă pe dinafară cu chip paşnic, sfâşie dinăuntru cele
înţelegătoare ale lui Hristos şi vatămă mult”(Sf.Vasile cel Mare, +380);
197
„Pe eretici, ca pe nişte blasfemeietori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură nu i-a numit oameni, ci câini
şi lupi şi porci şi antihrişti, după cum zice Domnul: Nu daţi cele sfinte câinilor... Şi Ioan zice că mulţi antihrişti s-au
arătat. Pe aceştia, deci, nu se cuvine să-i iubim, nici să ne întreţinem cu ei, nici să ne rugăm împreună cu ei, nici să
mâncăm împreună, nici să-i primim în casă, nici să-i salutăm, ca să nu ne facem părtaşi faptelor lor cele
viclene”(Sf.Efrem Sirul);
pentru că de bunăvoie s-au separat de Dumnezeu, vor şi avea soarta lui Satan. „Deci băgaţi de seamă”, ne
sfătuieşte vrednicul de pomenire părinte Ilie Cleopa, „că sectarii nu au ierarhie canonică, nu au pe Duhul
Sfânt în ei, au numai pe Satana; n-au cele 7 Sfinte Taine, nu cinstesc pe Maica Domnului şi Sf.Cruce şi
nu au mântuire. De aceea, feriţi-vă de sectanţi”.
De eretici şi smintitele lor glasuri deşarte, textul biblic ne reaminteşte în mod insistent a ne
depărta198, a-i părăsi199, a nu le da bineţe 200, a ne feri201.Cât de hotărât îi condamnă şi Sf. Pavel, când fără
ezitări îi numeşte “fiii diavolului”!202. La fel de fermi sunt şi Sf.Apostoli şi Sf.Părinţi, ale căror sfinte
canoane fixează în amănunt comportamentul creştin faţă de cei înstrăinaţi: nu avem voie să ne rugăm cu
ei (canoanele 10 şi 45 ale Af.Apostoli); suntem opriţi de la comuniunea cu necreştinii şi ereticii(can.64);
ereticilor le este interzis să intre în Sf.Biserică (can.6, Laodiceea, din 343); ca dreptcredincioşi, suntem
datori de a ne despărţi de cel care învaţă erezii în Sf.Biserică (can.15, Constantinopol, din 861) etc. Din
toate aceste trimiteri, să nu se înţeleagă cumva că Duhul biblic şi canonic ne-ar interzice dialogul
dragostei cu cei din exteriorul Sf.Biserici. Dimpotrivă, în rugăciunile noastre private, exceptându-i însă de
pe pomelnicele date către preoţi, noi ne rugăm pentru luminarea şi întoarcerea la Ortodoxie a tuturor
vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Sunt, în istoria ascetică, mulţi şi mari nevoitori ce L-au rugat pe Domnul a se
milostivi până şi de demoni, ca vrăjmaşi nevăzuţi... Însă ştim că nu doar virtutea dragostei rămâne în
veşnicie, ci şi - a se vedea versetul 2 din Psalmul 116 – „adevărul Domnului rămâne în veac”... Totodată,
mai ştim că „inima” dragostei stă în adevăr şi că dragostea, cum scrie Sf.Apostol Pavel în fascinantul Imn
al iubirii din Epistola I către Corinteni, se bucură numai de adevăr... La mare cinste se află adevărul.
Aşadar, iubirea cea adevărată o ai atunci când te rogi pentru vrăjmaşi şi când depui mărturie în faţa lor
despre adevărul pe care l-au părăsit... Numai din această perspectivă se înţelege de ce toţi sfinţii
Ortodoxiei mărturisesc dragostea mântuitoare axată doar pe o unire dogmatică, printr-o binecuvântată
chemare a apostaţilor, ereticilor, necreştinilor şi necredincioşilor de a vieţui în dreapta credinţă. Calea
aceasta, a singurei iubiri de adevăr, au urmat-o chiar cu preţul vieţii Sf.Părinţi, martirii şi toţi cuvioşii
mărturistori. De aici reiese şi că a urma calea unirii adogmatice, în numele „dragostei”, înseamnă atât a
participa la o unire în afara credinţei adevărate, cât şi la a da naştere unei religii sincretist-tolerante al cărei
artizan din umbră este Lucifer. Cei ce văd „normală” o astfel de unire, înfăptuită prin făţărnicia dragostei,
refuză sfinţirea Duhului şi se înşeală unii pe alţii. Relativizând fidelitatea faţă de lege, ei nu ţin cont că
doar lupta după lege încununează203 şi nici că a trece cu vederea o singură poruncă înseamnă a te face
vinovat de toate poruncile204.
Păzirea dogmei de către Sf.Părinţi, în primul mileniu creştin, le-a dat putere adevăraţilor creştini
să învingă toate ereziile. Din lunga listă a celor care au refuzat părtăşia cu ereticii se cuvin a-i numi pe
Sf.Policarp al Smirnei, Sf.Irineu de Lyon, Sf.Atanasie cel Mare, Sf.Vasile cel Mare, Sf.Ioan cel Tăcut,
Sf.Maxim Mărturisitorul, în vreme ce înfruntarea ereticilor au făcut-o Sf.Nicolae al Mirelor Lichiei,
Sf.Spiridon al Trimitundei, Sf.Chiril al Alexandriei, Sf. Metodie, Preacuviosul Teodosie cel Mare;
Sf.Epifanie al Ciprului, Sf.Nichifor Mărturisitorul, Sf.Policarp, Sf.Petru al Kievului etc. De ei, dar încă şi
de mulţi alţii, nu s-a atins „muşcătura de şarpe” apostată, iar dintre cei „muşcaţi” ai Sf.Biserici (fie de au
şi murit cu îndrăzneală în erezia lor) sunt consideraţi ereziarhi, nicidecum martiri.205
Pe scara către Împărăţia cerurilor, susţinuţi de harul dumnezeiesc, urcă doar creştinii capabili de
sacrificiu în suferinţe. Vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, răcnind ca nişte lei, mişună ameninţător peste tot în
jurul nostru. Însăşi Sf.Biserică s-a confruntat, de la început, cu adversitatea unor duhuri dintre cele mai
subtile, perfide şi mincinoase. Pentru că au ca scop abaterea noastră de pe calea cea strâmtă a mântuirii,
credincioşii au fost şi sunt atenţionaţi să nu le acorde nici un fel de crezare. Să le cerceteze cu multă luare
aminte pe fiecare206, ca nu cumva să fie înşelaţi de vreun duh al lui Antihrist, mai ales că unele se
revendică a lucra în numele lui Hristos! Toate aceste ispite ale stricăciunii, niciodată atât de intense încât
198
„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o.
Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia... înşeală inimile celor fără de răutate”(Rom.16, 17-18);
199
„De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te. Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în
păcat, fiind singur de sine osândit”(Tit 3, 10-11);
200
„Păziţi-vă... Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu... Dacă cineva vine la voi
şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce zice: Bun venit! Se face
părtaş la faptele lui cele rele”(2In.1, 8-11);
201
„Să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi”(2 Tes.3, 6);
202
F.Ap.13, 10;
203
2Tim.2, 5;
204
„Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate
poruncile”(Iacov 2,10);
205
„Oare n-au fost în istoria Bisericii mari eretici care au murit cu curaj şi îndrăzneală în erezia lor? Dar numai
pentru aceasta Biserica nu i-a validat printre martiri şi sfinţi, ci tot ereziarhi au rămas, departe de Biserica
mântuitoare”(Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului);
să depăşească puterea de rezistenţă a noastră şi a îngerilor păzitori, sunt permise de Domnul Dumnezeu ca
să trimfe credincioşii cei tari 207. Mai întâi, în lupta cu duhurile răutăţii, Sf.Biserică a ieşit biruitoare în
urma persecuţiilor împăraţilor romani păgâni, ale unei părţi a poporului evreu şi ale unor secte gnostice
care năzuiau la înlocuirea creştinismului cu o improvizată unitate a religiilor. Pe lângă atacurile externe
enumerate, s-au adăugat însă şi cele din interior.
Din rândurile legiunii schismatico-eretice208, răsărită din sânul Sf.Biserici, au căzut pe rând
nestorienii, eutihienii, apolinariştii, arienii, pnevmatomahii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii,
uniaţii etc. Fără tăgadă că marea cădere au suferit-o romano-catolicii, în 1054, după ce, în urmă cu un
secol, în vremea Sf.Fotie (820-891), când papismul catolicilor era deja în faşă, Sf.Sinod de la
Constantinopol (879-880) a condamnat ca eretice noile inovaţii dogmatice ale catolicilor.
Hotărârea luată de sinod s-a întărit şi de către ierarhii prezenţi la Sf.Sinod de la Constantinopol,
convocat în 1009. În consecinţă, după ieşirea catolicilor din Sf.Biserica lui Hristos în 1054, au urmat două
secole în care ortodocşii au fost ucişi şi jefuiţi de cruciaţii catolici, până când, în 1204 şi 1261, cruciaţii
catolici cucereau „inima Ortodoxiei”, Constantinopolul, lăsând în urma steagurilor lor „sfinţite”
nenumărate biserici, mănăstiri şi biblioteci distruse. Acţiunea lor devastatoare, pornită dintr-un dispreţ
dogmatic afişat ostentativ şi astăzi, a generat, în 1453, prăbuşirea Constantinopolului sub flamura
steagurilor cu chipul antihristului turc Mahomed (înainte de Mahomed, în templul de piatră din Mekka,
arabii venerau 360 de zeităţi păgâne; una din ele, „al illah” (zeul lunii), a fost prescurtată de islamişti în
Allah! Aşa s-a reînviat cultul antic al lunii). De atunci, creştinii au început să fie asupriţi sistematic de
fanaticii adepţi ai religiei islamice, antihristice, la care s-au adăugat în timp promotorii unor curente ce
vizau deformarea adevărului de credinţă: neopăgânismul umaniştilor şi renascentiştilor şi toate celelalte
denominaţiuni ieşite din erezia catolică – protestantismul, neoprotestantismul (adventişti, „Martorii” lui
Iehova, penticostali, baptişti etc)...
În zilele noastre, ignorând cu trufie faptul că practică un creştinism deformat, Roma papală
continuă să-şi dorească a fi un centru de autoritate, indiferent că acest ţel ar presupune chiar şi o unitate în
diversitate religioasă. La finalizarea proiectelor adogmatice ale catolicilor îşi dau concursul generos şi
neoprotestanţii, sub pretextul globalizării şi al ecumenismului, precum şi alte entităţi politico-religioase
care, „reînviind” păgâna concepţie ariană a antichităţii 209, vor să schiţeze o unitate a lumii în afara lui
Hristos! Vor să se închine făpturii umane, nu Făcătorului. La intenţiile lor diabolice, încheiate cândva cu
întronarea lui Antihrist, conlucrează tot mai vârtos, evident, oştirea nevăzută a demonilor lui Satan. Să nu
ne temem de ea, căci cu noi este Dumnezeu. Pentru vinovăţia gravă a ereticilor de a divorţa de conştiinţa
canonică a Sf.Biserici, ei nu se mai bucură de sprijinul harului şi, ca urmare, nu mai au nici un fel de
putere. Sunt doar bieţi purtători de anatemă210, ca unii ce învaţă altceva decât Sf.Apostoli şi Sf.Părinţi,
ceea ce înseamnă că vor purta osânda, ca eretici, până la sfârşitul veacurilor. Cei mai versaţi dintre ei îşi
imaginează că vor adormi conştiinţa dogmatică a ortodocşilor prin invocarea unor conferinţe ecumenice
internaţionale, dar „recomandările” lor nu au putere de a anula o anatemă. De pildă, sunt inutile
recomandările făcute la a VII-a Sesiune Plenară de la Balamand, Liban, din 1993. Niciodată, nimeni din
cei cu credinţă sănătoasă, nu va accepta vreodată: că Ortodoxia este pe picior de egalitate cu erezia; că
Sf.Biserică, Ortodoxă, este nu „Una sfântă”, ci la fel ca celelalte „case de rugăciuni” stricate; că slujbele
ortodoxe sunt tot aşa de valabile ca şi cele impietoare; că sfânta mustrare, făcută de ortodocşi, ar fi
înlocuită cu „prietenia” faţă de „viaţa” duhovnicească a sectanţilor; că tinerii teologi ortodocşi ar
abandona conştiinţa canonică în favoarea „concilierii” cu cei rătăciţi; că s-ar impune respectarea aşa-
zişilor „martiri” care... au luptat de-a lungul timpului contra învăţăturilor Sf.Biserici! Noi nu ne vom

206
„Iubiţior, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte
că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu.(1In.4, 2);
207
„Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi”(1Cor.11,19);
208
“Astfel au căzut, mai întâi, gnosticii, apoi arienii, pnevmatomahii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii,
protestanţii, uniaţii... şi, pe rând, toţi ceilalţi care aparţin legiunii eretico-schismatice”(Sf.Iustin Popovici),
209
„Adică au dezbrăcat toată slava de la Hristos Domnul şi au pus-o pe umerii unor oameni pe care i-au înălţat la
rangul de noi Mesia... iar cultura şi civilizaţia înseamnă la ei cinstirea făpturii... Acesta este acum cel din urmă stadiu
al omenirii apusene, în alunecarea ei neoprită şi veşnică de la învăţăturile lui Hristos spre tartarurile Satanei. Aceasta
este culmea egalităţii oamenilor din Apus cu vechea închinare la idoli a Romei şi cu cei de astăzi ai Asiei. Mii de
cărţi tipăresc anual, aceasta spre slava marilor bărbaţi şi spre lauda civilizaţiei lor, şi mii de ziare slujesc zilnic
această trecătoare şi mincinoasă slavă, aflându-se în slujba laudei lucrărilor omeneşti, cu numele supraumflat de
„civilizaţie”. Pentru aceasta i-a dat Dumnezeu la plăceri ruşinoase şi la patimi, încât să-şi găsească mulţumirea în
ceea ce este pământesc, iar nu ceresc, şi numai în ceea ce pricinuieşte diavolilor bucurie şi râs, iar Îngerilor lui
Hristos jale”(Sf.Iustin Popovici);
210
„Un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se împotrivesc şi nu se supun Soborniceştii Biserici, este
pusă... nu doar pentru o oarecare vreme, ci până la sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclintită şi nedezlegată cu darul
lui Hristos”(Cuvinte şi scrieri duhovniceşti, vol.II, Chişinău, 1999, pag.49);
lepăda credinţa nicicând, în ciuda împrejurărilor oricât de vitrege ar fi, deoarece Adevărul nu suportă
negocieri, concesii. Pentru apărarea credinţei şi a adevărului, s-a murit martiric! Oare am putea noi să
trecem cu vederea că, preţuind mai mult ca orice slava Adevărului 211, Sf. Maxim Mărturisitorul i s-au tăiat
limba şi mâna dreaptă ca să nu mai poată propovădui dreapta credinţă? Sau cum să uităm pătimirile
suportate, întru aşteptarea încununării cu laurii veşniciei, de Sf.Martiri şi Mărturisitori năsăudeni,
canonizaţi la 11 mai 2008: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Morod, Grigore din Zagra şi Vasile
din Telciu? În acea zi memorabilă, de acum 246 de ani, a avut loc în Transilvania revolta năsăudenilor
condusă de Atanasie Todoran. Atunci, cei patru vrednici de pomenire, punându-şi sufletele pentru Hristos
şi pentru Evanghelia Sa, au îndemnat două batalioane de grăniceri, ca stavilă la expansionismul catolic, să
nu renunţe la Ortodoxie. Cu ce pedepse s-a întâmpinat măreaţa lor faptă mărturisitoare? Primul, Atanasie
Todoran, a fost tras pe roată, iar ceilalţi trei au fost spânzuraţi. Iată o parte din exemplele ce le avem noi,
românii, pentru apărarea credinţei. Ei au plătit cu sânge martiric neacceptarea ereziei catolice, condamnată
în cuvinte explicite de mai marii trăitori din istoria Ortodoxiei: Sf. Fotie cel Mare 212, Sf.Grigorie
Palama213, Sf.Simeon al Tesalonicului214, Sf.Marcu Eugenicul215, Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul 216,
Sf.Cosma Etolianul217, Sf.Paisie de la Neamţ218, Sf.Visarion Sarai219, Cuv.Serafim Rose220, Cuv. Filothei
Zervakos221, Cuv. Paisie Aghioritul222, Sf.Iustin Popovici223 etc. Prăpastia dintre ortodocşi şi catolici,
astăzi, tot mai mult se adânceşte. „Hăul” îl sapă cu sârg bolnava dogmă catolică, repudiată şi prin
Enciclica Patriarhilor de la 1848224, ca şi prin îndemnul părintelui Ilie Cleopa de a arunca pe foc orice
carte eretică225 şi a nu ne închina când trecem pe lângă „bisericile” lor!
În această lume idolatră, ateistă şi eretică, adevărata şi unica Sf.Biserică, Ortodoxă, îl dăruieşte
credincioşilor pe Hristos întreg, viu, desăvârşit şi adevărat. Ea îmbrăţişează, într-o singură credinţă, tot
pământul. Ea nu oferă, ca „bisericile” mincinoase ale ereticilor lui Antihrist, simboluri şi substituiri ale
Domnului nostru Iisus Hristos. În toate actele lor publice, ereticii sunt nişte simpli imitatori, inclusiv în
iluzoriile lor „minuni”. Nu sunt altceva decât lupi traverstiţi în oi, într-o Europă stăpânită de erezia
catolică în proporţie de 50%, care ne constrâng să stăm împreună la masa fărădelegii. Doar o clipă de
neatenţie ne poate costa pierderea harului! Este doar suficient a le spune, după rugăciuni comune, că ceea
ce cred ei poate fi adevărat.226 Până şi cei sinceri dintre ei, păcăliţi în nevinovăţia lor de cei ce cu bună
ştiinţă pervertesc adevărul, nu se pot scuza din punct de vedere canonic. A crede deci că cei cu inimă

211
„E un lucru îngrozitor să prefer cinstirea mea, cinstirii adevărului”(Sf.Maxim Mărturisitorul);
212
„Înainte-mergători ai apostaziei”(Sf.Fotie cel Mare, +895);
213
„Nu vă vom primi nicicând în comuniune atâta vreme cât mărturisiţi pe Duhul a fi şi de la Fiul”(Sf.Grigorie
Palama, +1340);
214
„Toate le-au făcut... afară de rânduiala Mântuitorului nostru, a Apostolilor şi a ucenicilor şi Sf.Părinţi”(Sf.Simeon
al Tesalonicului, +1429); „- Părinte, de ce fac catolicii crucea de la stânga la dreapta? – Ei, mă întrebi de ce dracu-i
drac!” (Pr.Arsenie Papacioc, în Credinţa Ortodoxă, An IX, nr.10 (104) oct.2005, pag.12);
215
„Sunt (catolicii-n.a.) nu numai schismatici, dar şi eretici”(Sf.Marcu Eugenicul, +1444);
216
„Un sprijin deosebit a acordat şi credincioşilor români din Transilvania. Se mai păstrează şi azi în parohiile
româneşti din Transilvania şi Banat sute de cărţi tipărute de Antim Ivireanul (+ 1716). Una din ele, Carte sau
lumină, o lucrare polemică în care erau combătute cele patru puncte florentine, s-a tipărit în chip special ca să vină în
sprijinul credincioşilor români din Transilvania, care erau ameninţaţi de acţiunea prozelitistă a catolicilor” (pr. prof.
dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, ed. II-a, Bucureşti, 1994, pg.156) ;
217
„Antihrist e unul papa”(Sf.Cosma Etolianul,+1779);
218
„Unia (unirea cu romano-catolicii – n.a.) este înşelăciune diavolească (...) este mlădiţa înaintemergătoare a
Antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori (...) este Iuda”(Sf.Paisie de la Neamţ, +1794);
219
„Nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi... Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti,
nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească
(ortodoxă)” (Sf.Visarion Sarai, +1701);
220
„Romano-catolicii şi protestanţii de astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu
sunt capabili să-l deosebească de înşelătoriile drăceşti(...), nu îşi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi ele
(cultele-n.a) fiinţează în afara ei”(Cuv. Serafim Rose, +1982);
221
„Noul-Baal-Papa şi slujitorii săi” (Cuv.Filothei Zervakos, +1980);
222
„Nume de catolici, de martori ai lui Iehova etc, nu e bine să pomeneşti la Sf.Proscomidie. Pentru aceştia nu se
poate scoate miride şi nici parastas nu se poate face”(Cuv.Paisie Aghioritul, +1994);
223
„Papismul cu etica lui este în mare măsură arian”(Sf.Iustin Popovici);
224
„Noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede, este în sine erezie, iar cei care
o urmează, oricare ar fi ei, eretici sunt(...) şi orice părtăşie duhovnicească în slujire a ortodocşilor, fii ai Bisericii
Soborniceşti, cu unii ca aceia e neîngăduită”;
225
„Pe foc (cărţile lor-n.a.)... ei au diavoli numiţi arhiconi, zice Ioan Gură de Aur... le tâlcuieşte toată Sfânta
Scriptură pe dos (...) Păgânii, necredincioşii şi apostaţii, lepădaţi de dreapta credinţă (catolicii, protestanţii,
neoprotestanţii) nu au harul Preasfântului Duh”(părintele Ilie Cleopa);
bună, aflaţi în erezie, nu ar fi rătăciţi, este o ignoranţă fatală dintr-o învăţătură satanicească. Sinceritatea
lor, însă, ar putea fi premisa suficientă ca să se întoarcă la Ortodoxie. Lepădarea lor de erezie şi primirea
în Sf.Biserică, Ortodoxă, se face prin impresionanta slujbă a Sf.Botez.
Doar o cale are pregătită Dumnezeu pentru cei ce vor să intre în Împărăţia Sa. Ca o sfântă
datorie, să-i chemăm şi pe cei rătăciţi, ce se zbat în pânza de păianjen întinsă de Antihrist, pe ea. Să le
spunem adevărul de credinţă o dată, de două ori, bătându-le la poarta inimii întru numele Domnului. Iar
de nu ne vor asculta, neprimindu-ne, să considerăm că L-au refuzat pe însuşi Dumnezeu 227.

Fraţii cei rătăciţi

Farmecul sărăciei materiale, izvorât din credinţă, rămâne multora o taină de nedesluşit. Emoţia
sfântă a fiecărei clipe, trăită cu Domnul, te face să uiţi de toate cele pământeşti. Ţi se pare că pe întreg
pământul tu eşti cel mai neînsemnat, la un prea mic pas de hăul ce te desparte de deşertăciunea
deşertăciunilor, dar şi că ai vrea să fii „centrul Universului” gândindu-te la Împărăţia cerurilor promisă de
Dumnezeu. Laşi în urma ta orice dorinţă, ca monahii noştri dragi, unii chiar tronuri împărăteşti, rămânând
doar cu nădejdea reîntâlnirii cu cei iubiţi în veşnicie... Pe continentul american, al treilea ca mărime, cei
aproximativ 300 de milioane de locuitori ai S.U.A. îşi petrec zilele rânduite într-un lux sfidător faţă de, să
zicem, mamele nigeriene ce nasc în medie 8 copii şi îi cresc într-o cruntă sărăcie. Cu a sa prosperitate
economică, ispititoare, tărâmul Americii a fost prezentat în sursele mediatice ca un veritabil „pământ al
făgăduinţei” – înţeles ca un pseudo-rai în care oricine ar fi posibil să se „bucure” de cele mai neverosimile
desfătări lumeşti. Dar de adevăratele desfătări se fericesc doar aceia care, de bunăvoie, refuză să-şi ia
partea în această lume.
Afişata aroganţă a americanilor, precum şi trufia de sine că au un statut social „lipsit de griji”, au
devenit „embleme” psiho-comportamentale fundamentale ale unui prestigiu internaţional incontestabil. De
la această stare de euforie nestăpânită, la adaptarea valorilor creştine într-un ritm de viaţă, foarte relaxant,
nu a fost decât un pas minor. Spre a lor cădere, exaltaţii americani au deformat grav dogma creştină,
consacrată deja în Europa, dându-i înţelesuri paralele cu lucrarea de veci a Duhului Sfânt. Intuindu-i
cumva rolul catalizator, de locomotivă a lumii, ayattolahul Khomeini al Iranului, nu comportă că din
raţiuni politice, avea să declare nonşalant că prin spiritul ce domină S.U.A. îl întrezăreşte pe... „ Marele
Satana”. Într-adevăr, cel care insuflă gânduri de vieţuire trupească (la modă nu doar printre americani),
diavolul, se implică fără de odihnă ca oamenii să cugete febril la faptul că Raiul şi-l pot crea singuri... pe
pământ. Cu repeziciunea unui fulger s-a răspândit, în toată America, psihoza cu „rădăcini” în antichitate a
ereziei milenariste. Pe scurt, erezia consacră focalizarea atenţiei oamenilor spre pământ, nu spre cer, unde
chipurile s-ar inaugura domnia lui Hristos cu sfinţii pe o perioadă de 1000 de ani edenici. Bineînţeles,
duhurile răutăţii au conlucrat „fructuos” cu minţile fabulatoare ale adventiştilor şi „martorilor” lui Iehova,
aceştia grăbindu-se să „proorocească” de câteva ori ziua când Hristos va reveni ca să-şi înceapă
guvernarea în Împărăţia de 1000 de ani. Neavând însă darul Duhului Sfânt, ca să poată pricepe înşelarea
ce i-a animat, americanii au raţionalizat sensul profetic al Apocalipsei 228 şi au nesocotit alte texte din
Sfânta Scriptură, în care se spune clar că împărăţia lui Hristos nu va avea sfârşit 229. De altfel, veşnicia
împărăţiei o mărturisim cu toţii, când rostim Crezul, aşa cum au hotărât Sfinţii Părinţi purtători de Duh, la
Sinodul constantinopolitan din anul 381. În ce ne priveşte pe noi ortodocşii, noi deja ne găsim în împărăţia
harului lui Dumnezeu, avându-L ca protector pe Hristos până la sfârşitul veacurilor. 230 Ca urmare,
Sf.Biserică a luat atitudine chiar din primele veacuri împotriva adepţilor ereziei milenariste, atrăgând
atenţia tuturor că Evanghelia nu învaţă despre un mileniu pământesc (cum învăţau ereticii montanişti în
secolul II), ci despre împărăţia cerească. Dar oricâte superstiţii eretice s-ar face, ele nu pot să clintească
nicicum mărturisirea pe care o face Duhul Adevărului...
Răzvrătirea apocaliptică a „iniţiaţilor” S.U.A. a crescut vertiginos, de la o zi la alta, zelul lor
contagios revărsându-se peste tot globul ca o avalanşă dezlănţuită. Având iluzia că au „decriptat” toată
lucrarea tainică a Duhului Sfânt, organizaţia americană „martorii” lui Iehova au năucit omenirea cu
arianismul antihristic al neîntrupării lui Dumnezeu şi cu erezia milenaristă, în solidaritate cu adventiştii
care, „profetic”, îl şi „vedeau” venit pe Domnul pe pământ! Cum toate „profeţiile” lor au eşuat lamentabil,
Creatorul refuzând să fie robul voinţei creaturii, entuziasmul religiozităţii americane pentru o „fericire

226
„Ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea lor că şi ei au biserică şi
taine”(Sf.Ciprian al Cartaginei);
227
„Cine vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte, şi cine mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe
Mine”(Mt.10, 49);
228
“Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani”(Apoc.20, 4-6);
229
„Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”(Lc.1,33)
230
(Mt.28, 19-20);
pământeană” s-a transformat rapid şi într-un elan în plan politic. La iminentul „eden pământesc” al
visătorilor americani, s-au coagulat, cu sprijinul financiar al antihriştilor din masoneria evreiască, variate
proiecte ale administraţiei de stat ce au împânzit mapamondul cu conceptul de globalizare. De la
cancelariile de stat, până în straturile cele mai de jos ale societăţii, nu se mai vorbeşte nimic altceva decât
despre fericirea comună într-o preconizată unitate în diversitate a locuitorilor planetei. Chiar forţat, la o
adică... Noua lor Eră, într-un „previzibil” rai pământesc, L-ar „împăca” pe Hristos cu idolii şi pe
adevăraţii creştini cu blasfemiatorii! Or, o pace improvizată ca aceasta, de s-ar şi însoţi cu o viaţă
virtuoasă a oamenilor, n-ar fi de nici un folos în absenţa credinţei sănătoase şi a unirii duhovniceşti.231
Acum, adevăratul creştinism, pe care nu l-au cunoscut niciodată în mod real americanii,
administraţia de la Washington îl sacrifică cu nonşalanţă invocând principii aparent nobile ca pacifismul,
bunăstarea, securitatea între naţiuni etc. O lume întreagă priveşte, încordată, cu ochii aţintiţi la unison,
„salvarea” care vine de la S.U.A.- considerată ca cea mai prosperă ţară din lume – şi de la Casa Albă – al
cărei preşedinte este prezentat ca cel mai puternic om de pe planetă (atât de „puternic” este preşedintele
Barack Obama, de exemplu, că a şi refuzat să continue tradiţia depunerii Jurământului cu mâna pe Biblie,
la recenta sa investire în funcţie!)... Dar noi suntem „neştiutori” şi ne facem că nu înţelegem ce se
întâmplă la cele mai înalte niveluri... Nici nu suntem capabili a „pricepe” încotro bate faptul că, în slujba
politicilor de laicizare ale liderilor de stat americani, se află şi „instrumente” operaţionale, în orice colţ al
Terrei, ca O.N.U. şi U.N.I.C.E.F! Oricum, nu întâmplător ex-secretarul de stat american Henry Kissinger
sublinia insistent în discursurile sale diplomatice că „globalizarea este impunerea modelului american”,
sugerând fără echivoc necesitatea rolului coordonator al S.U.A. faţă de toate naţiunile pământului.
Cu proiectul globalizant, promovat de S.U.A., s-au solidarizat ecumenişti din toate religiile lumii.
Ecumeniştii au şi înfiinţat, pe post de „purtător de cuvânt”, Consiliul Mondial al Bisericilor, în 1948, ale
cărui decizii „democratice” niciodată nu vor putea fi influenţate de numărul minoritar al pseudo-
reprezentanţilor Ortodoxiei noastre. Acest C.M.B., ca o rotiţă cu rol determinant în angrenajul complex al
arhitecturii unei noi ordini mondiale, urmăreşte unirea tuturor religiilor într-un unic centru de putere
politică şi o convergenţă a economiilor ce va culmina cu intrarea în uz a... monedelor virtuale. Scoaterea
din circuit a banilor va lăsa loc tranzacţiilor comerciale efectuate, atenţie, prin scanare. Din structura
organizatorică a C.M.B., printr-o „tovărăşie interzisă”232 ce s-ar putea solda cu fisuri dogmatice
intolerabile, fac parte şi persoane din Sf.Biserică Ortodoxă Română. Necofundându-se însă cu o asemenea
orientare, ceea ce constituie o cinstire a martirajului creştinilor care au luptat în catacombe împotriva
sincretismului religios, au luat atitutidine publică faţă de parodierea creştinismului şi a dogmelor
personalităţi ca: părintele Arsenie Papacioc 233, părintele academician Dumitru Stăniloae 234, Nichifor
Crainic235, Mircea Eliade236 etc. Cât priveşte complicitatea „fraţilor” români ce frecventează C.M.B,
aceasta trebuie însă privită ca pe ceva strict particular, întrucât în poziţia sa oficială, Sf.Biserică Ortodoxă
Română nu aduce, în numele ecumenismului, modificări dogmei şi nici nu se consideră ca parte integrantă
în proiectul unei ordini generale anticreştine. Totuşi, să fim foarte vigilenţi la faptul că a cunoaşte dreapta
orânduire a lui Dumnezeu, continuînd a păstra o legătură nepotrivită cu păcătoşii (a se reţine că
mahomedanii, budiştii, brahmanii, hinduiştii, şintoiştii sunt păgâni care, având o pondere de 40% din cei
declaraţi religioşi în lume, sunt închinători la idoli sau la diavoli; ereticii neocreştini (greco şi romano-
catolicii, protestanţii, anglicanii), estimaţi ca fiind în jur de 25% din cei declaraţi religioşi, provin din
spaţii geografice unde păcatele contra firii sunt protejate de lege fie pe faţă – recunosc dreptul la
„căsătorie” al persoanelor de acelaşi sex Belgia, Olanda, Spania, Canada – fie făţarnic – parteneriatul civil
a două persoane de acelaşi sex figurează în Austria, Belgia, Croaţia, Cehia, Danemarca, Elveţia, Finlanda,
Franţa, Germania, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Anglia, Ungaria, Olanda, Norvegia, Portugalia, Slovenia,
Suedia, Italia), te face vrednic de moarte237. S-a ajuns până acolo încât „fraţii” noştri anglicani, zicându-şi
„creştini”, chiar îi sprijină pe homosexuali!

231
„Nu este (pacea-n.a.) aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost(...), ci ea vine de la unirea
duhovnicească”(Sf.Ioan Gură de Aur);
232
„Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”(1Cor.15,33);
233
„Ecumenismul este o problemă ce nu va reuşi niciodată(...), nu e o creaţie a masoneriei, e a diavolului”;
234
„Ecumenismul este pan-erezia timpului nostru(...), este produsul francmasoneriei; iarăşi vor să relativizeze
credinţa adevărată”;
235
„A pune creştinismul... pe picior de egalitate cu mahomedanismul sau cu budismul, în numele pacifismului
religios, este o imposibilitate”;
236
„Luciferismul omului modern nu constă în împotrivirea lui faţă de Dumnezeu, ci în împotrivirea lui prin imitaţie
vulgară a lucrării lui Dumnezeu. Imitaţie şi contrafacere – iată adevăratele stigmate ale luciferismului”;
237
„Plini fiind de toată nedreptatea(...) neînţelepţi, călcători de cuvânt... aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a
lui Dumnezeu, ca cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi
încuviinţează celor care le fac”(Rom.1,32);
 Vai însă de cel care a uitat că păcatele străine, la care ne-am făcut co-părtaşi prin comuniunea cu
semenii greşiţi, vor cântări greu în momentul Dreptei Judecăţi ce va să vină, atunci când vom răspunde şi
pentru ce puteam să facem şi n-am făcut. Vom da socoteală, de pildă, dacă nu am zis nu nelegiuirii, ci
doar da sau poate.
Cum Iisus îi condamna pe cei ce-şi ziceau iudei şi nu erau, la fel şi noi, dacă nu cumva suntem
atinşi de aceleaşi păcate, să-i mustrăm pe cei ce-şi zic creştini şi nu sunt. Pentru că neocreştinismul,
proslăvind deşertăciunea şi păcatele în toată plinătatea, îl are ca ingenios autor pe marele imitator al lui
Hristos, Antihrist. El va veni în lume sub flamura unui fals mântuitor, ca propovăduitor al unui adevăr
aparent. Duhurile supuse lui vorbesc şi astăzi, peste tot, savant, pregătindu-i venirea printr-o filosofie
eretică insuflată omenirii de diavol şi ridicată la rang de religie ca să ne amăgească. Ne vor ispiti cu sânge
rece, aducându-ne cu o viclenie de neînchipuit, cum elocvent mărturisea părintele Serafim Rose, un „neo-
dumnezeu”238 atât de „bun” încât: nu va spune că doar creştinismul este singura cale de mântuire; nu va
considera că doar Tainele Sf.Biserici Ortodoxe sunt sfinţitoare şi mântuitoare; nu va spune că ereticii şi
schismaticii s-au rupt complet de trupul Sf.Biserici; nu va mărturisi că Iisus e Fiul Unul-Născut al lui
Dumnezeu, fiindcă se va identifica cu cel pe care îl aşteaptă toate religiile: Maitreya şi Bodhisattva la
budişti, Krishna la hinduişti, mesia la evrei, Hristos la creştini şi Imam Mahdi la musulmani; nu va cere
oamenilor să creadă într-un singur Dumnezeu, o singură învăţătură de credinţă, o singură Sf.Biserică, un
singur Adevăr... Toate aceste aberaţii se vor regăsi într-o nouă-biblie universală, fără a pomeni de Rai şi
iad, în care Hristos este limitat la un simplu iniţiat. Falsa biblie a vremurilor ce vor veni va mărturisi că
toate religiile sunt unite în „duhul” unui singur Dumnezeu, că oamenii pot deveni dumnezei fără
Dumnezeu şi că înainte-mergătorii venirii lui Antihrist sunt... cei ce vor pretinde a crede în Iisus.
În acele cumplite vremuri, „oamenii de cultură” vor susţine că civilizaţia şi cultura păgână ar fi
„superioară” celei creştine. De fapt, un fel de precedent a fost creat în 1937, când Sf.Sinod al B.O.R. a
condamnat masoneria, după exemplul Sf.Sinod al B.O. a Greciei, în 1933, deoarece masonii evrei îi
„consideră pe evrei superiori creştinilor”. Francmasonii sunt interesaţi de discreditarea creştinilor,
întrucât evreii nu L-au recunoscut pe Iisus ca Dumnezeu şi ar dori, în tendinţa de a „controla” cursul
istoriei cu monopolul lor financiar, să-i determine şi pe credincioşii din spaţiul creştin să se lepede de
Hristos.
Modificarea mentalităţilor colective, survenită în urma duhului ecumenist ce vizează scoaterea
lui Dumnezeu din om şi demonizarea lui, a început în S.U.A. şi Anglia în urmă cu mai bine de 100 de
ani. Au pus din greu umărul, la provocarea marii apostazii creştine, francmasoneria condusă de demoni şi
etalată vizibil de protestanţii lui Luther239, cel care, în traducerea germană a Bibliei, a trunchiat un pasaj,
îndreptat însă după moartea lui. Protestanţilor de mai târziu le aparţine ecumenista „ teorie a ramurilor”,
prin care comparau Sf.Biserică cu un arbore având mai multe ramuri – formate din protestanţi şi alţi
eretici – n.a), neoprotestanţi(„Martorii” lui Iehova, baptiştii, penticostalii, adventiştii), Bahaii şi, ca un
dirijor al „simfonei lui Antihrist”, catolicii (ei au dezvoltat „teoria celor doi plămâni”, lansând supoziţia
eronată că ortodocşii şi catolicii ar face parte din „biserici-surori”)! Ei sunt însă înaintemergătorii lui
Antihrist, cei care, într-o Europă catolică şi protestantă, şi-au propus să umilească dogmatic popoarele
ortodoxe din Balcani şi să instituie pe pământ o „pace” aducătoare de moarte duhovnicească.
Acum, în Europa, cel puţin, unirea religioasă s-ar vrea a fi sub egida papalităţii, ale cărei
„simboluri” atât de mediatizate, papa Ioan Paul al II-lea şi maica Tereza, şi-au trădat dogma catolică cu o
erezie şi mai mare – ecumenismul. Primul dintre „simboluri” mărturisea deschis că toate religiile sunt
bune, ajungând să se roage chiar şi cu vrăjitorii, şamanii şi hinduşii, iar cel de-al doilea „simbol” neglija
rolul întrupării lui Hristos şi ne invita să-L acceptăm fiecare după religia pe care o are în minte 240 ... nu
după cum a vrut El să se descopere oamenilor... Păstrând însă proporţiile între cele două „simboluri”
catolice, impactul cel mai mare asupra lumii l-a avut papa Ioan Paul al II-lea, a cărui nemaipomenită
perseverenţă în marea erezie ecumenistă, cum se va demonstra mai jos, a fost repudiată ferm de unul din
cei mai admirabili sfinţi ai Ortodoxiei contemporane 241 .

Papa Ioan Paul al II-lea - erezii şi erori dogmatice

238
„Omul modern a creat un nou dumnezeu, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul noilor vremuri”;
239
„Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă”(Iacov 2,24);
240
„Dacă îL întâlnim pe Dumnezeu faţă în faţă şi îL acceptăm în viaţa noastră... devenim hinduşi mai buni,
musulmani mai buni, catolici mai buni, orice ar fi – mai buni. Trebuie să îL acceptăm pe Dumnezeu aşa cum există
el în mintea noastră”;
241
„Ecumenismul e numele de obşte al pseudocreştinismului şi al falselor biserici din apus. El cuprinde în sine
întregul umanism european, în frunte cu papismul(...) Aceste erezii înlătură pe Hristos, Dumnezeu-Omul, punând în
locul lui pe om(papa)” – Sf.Iustin Popovici;
 ÎNVĂŢĂTURA CATOLICĂ
Copiii au nevoie de botez pentru mântuire
Numai catolicii se pot închina lui
Dumnezeu
Duhul Sfânt nu-i dătător de viaţă pentru
eretici
Dacă cineva se roagă cu ereticii, el singur
este eretic
Biserica catolică este singura misiune
apostolică
Libertatea conştiinţei este o boală
Numai catolicii sunt creştini
Hristos nu se află în toţi oamenii
Credinţa adevărată nu se află în afara
Bisericii
Noua ordine mondială este rea
Fără credinţa catolică este imposibil să fii
bineplăcut lui Dumnezeu
Evreii neagă credinţa în Hristos
Masonii sunt fiii diavolului
Ereticii sunt fiii diavolului
Sinoadele ecumenice trebuie să apere
adevărul
Noua ordine mondială este o conducere a
terorii
Ereticii sunt duşmanii noştri
Erezie este când ne rugăm cu ereticii
Rugăciunea cu ereticii pentru „unitate”
este erezie
Nimeni nu se poate ruga cu ereticii şi să
rămână catolic
Biserica este forul suprem al păcii
Este erezie să spui: toate religiile sunt
adevărate
Modernismul încearcă să distrugă
Biserica
Rugăciunea cu religiile false, pentru pace,
este erezie
Papa nu se închină diavolului
Abrevieri:
- CH - Crossing The Threshold of Hope , by John Paul II, Alfred A.Knopf, Inc, 1994;
- CT – Catechesi Tradenendae, Exhortation of John Paul II, oct.16, 1979, Pauline Books;
- LOR - L' Obsservatore Romano, Vatican City, Italy, English edition;
- PA – The Pope Comes to America, Publication international, Ltd. Stokie, IL, 1987;
CREDINŢA PAPEI
Se pot mântui fără botez – Ev.99,
3/25/1995
Musulmanii se închină lui Dumnezeu Cel
Unul Adevărat – Ch:141/1991
Duhul Sfânt foloseşte sectele ca mijloc de
mântuire – CT:32;10/16/1979
Trebie să ne rugăm cu ereticii pentru
unitate – UUS:21, 05/25/1995
Sectele eretice au o misiune apostolică –
LOR, 06/101998
Libertatea conştiinţei este un drept al
omului – 09.01.1980
Ereticii sunt creştini – LOR 12/23/1982
Fiecare om este unit cu Hristos –
RH:13/3/1979
Ereticii au credinţă apostolică – US:62,
05/25/1995
Noua ordine mondială este unitate sfântă
–PA.39, 1987
Dumnezeu îi iubeşte pe eretici, păgâni –
PA: 48, 1987
Evreii sunt fraţii noştri mai mari în
credinţă – CH 99/1994
Masonii sunt fii ai lui Dumnezeu Tatăl –
LOR, 05/22/1984
Ereticii sunt fraţii noştri în Hristos –
LOR, 9/16/1980
Nu – CH 162, 1994
Noua ordine mondială este necesară
pentru om – PP809/09/02/1981
Ereticii sunt fraţii noştri – UUS.
05/25/1995
Este iubire când ne rugăm cu ei – UUS
21, 05/25/1995
În 1991, papa s-a rugat cu luteranii pentru
unitate – UUS 25, 05/25/1995
Catolicii pot primi Împărtăşania de la
eretici în mod legal –UUS 46,05/25/1995
NU este for suprem al păcii şi dreptăţii –
PP 112, 10/02/1979
Biserica Catolică respectă tradiţia
spirituală islamică –PP 2443, 08/10/1985
Modernismul reînoieşte şi uneşte Biserica
lui Hristos – CH 76, 1994
Rugăciunea cu religiile false poate aduce
pace CH: 81, 1994
Papa Ioan Paul al II– lea s-a rugat cu
vrăjitorii, numindu-i „duhuri” – LOR,
08/11/1985
 - PP – Path to Peace, A.Contribution Liturgical Publications Inc., Brookfield, WI, 1987;
- RH – Redemptor Hominis, Encyclical of John Paul;
- UUS – Ut Unum Sint, Encyclical of JoHn Paul II, May 25, 1995, Pauline Books;
- EV – Evangelium Vitae , Encyclical of John Paul II, March, 25, 1995, Pauline Books;
- CT – Catechesi Tradendae, Exhortation of John Paul II, oct.16, 1979, Pauline Books;

În pregătirea popoarelor pentru un sistem economic absolut, se va genera cernerea grâului de

neghină şi mulţi fraţi242 de-ai noştri, „creştini” ecumenişti 243, vor considera că trierea noastră după
cerinţele Bibliei ameninţă ordinea publică 244 şi vor incita forţa autorităţii de stat împotriva noastră. A şi
venit peste noi vremea când păcatelor li se spune „drepturile omului”, cerându-ni-se respectarea
regulamentelor lor245 în dauna legilor lui Dumnezeu.
O altă cale, decât lupta cu păcatele, aşa cum i-a înfruntat Hristos pe iudei şi păgâni, iar
Sf.Apostoli şi martirii pe eretici, nu avem. Să ne asumăm eroic demnitatea de creştini, indiferent că vom fi
admonestaţi, maltrataţi, izgoniţi sau omorâţi. Să le lăsăm copiilor noştri moştenirea adevăratei comori –
dreapta credinţă.

Păcatul îl invită pe Antihrist

Pentru oricine se abate de la calea învăţăturii lui Dumnezeu, mântuitoare, păcatele sunt nişte
rătăciri. Numai călindu-ne în focul ispitelor, în suferinţe asumate de noi şi miluite de Domnul, vom intra
în mult râvnita Împărăţie a lui Dumnezeu. Ultimul obstacol în lume, Antihrist, nu îi va putea opri pe
creştinii al căror har le asigură definitiv victoria... Oricât de multe ar fi încercările rânduite nouă în drumul
spre Rai, dacă le înţelegem ca pe binecuvântate cercetări ale credinţei, niciodată nu vor depăşi puterea
dată nouă de Domnul ca să le înfrângem. Ar fi, totuşi, de preferat, cum şi cerem în rugăciunea Tatăl
nostru, ca Domnul Dumnezeu să ne ferească inimile smerite de cursa ispitelor, de subtilitatea lor uneori
atât de insesizabilă... Căci nestatornicia minţii noastre în inimă, părăsind chiar şi pentru o clipă cugetarea
la Dumnezeu, ne aruncă în ispita de a gândi fie la păcate, fie la oameni. Altfel spus, a-L pierde pe
Dumnezeu din gânduri echivalează cu însăşi a pierde iubirea şi, cu ea, raiul... Chiar şi cu o secundă de
neatenţie! Oare nu doar o clipă de neatenţie le-au trebuit protopărinţilor noştri, Eva şi Adam, ca în mintea
lor să se înscăuneze diavolul ispititor 246 şi, prin a lor cădere, să intre în lume păcatul? Moartea?
Blestemul?... Iată deci cum consimiţirea noastră la păcat aduce cu sine sinuciderea sufletului şi mergerea
în focul cel nematerialnic şi veşnic al iadului 247. Încă de atunci, din Eden, s-a arătat cum firea omului, în
care Dumnezeu a sădit primul impuls al cunoaşterii de a face binele şi a evita răul, a fost surpată de
acceptarea pustiitorului păcat şi schimbată în rău. Aşa s-a ajuns la izgonirea din rai a celor care, de

242
„Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini, îi vor prigoni cu atât mai lesne
pe veritabilii creştini(...) Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţii de stat”(Sf.Ignatie
Briancianinov);
243
„Cum este posibil ca unii ierarhi ortodocşi care participă la viaţa Bisericii, să poată fi membri activi într-o
organizaţie religioasă unde Sf.Treime este respinsă, unde ceilalţi participanţi cred că Biserica lui Hristos este
sfărâmată în bucăţi şi că fiecare sectă este o parte din acest întreg, dar mai ales însăşi Biserica Ortodoxă de Răsărit ar
reprezenta un fragment”(Mitrop.Irineu al Samosului); „Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin
slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă: arhierei, preoţi de mir,
călugări sau mireni. Înapoi la Sf.Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sf.Părinţi ale celor 7 soboare ecumenice, altfel la
iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu” (Păr.arhimandrit Arsenie Boca, +1989);
244
„Al lor cult al trecutului(creştinismul – n.a.)... şi pe fanaticii religioşi, care trăiesc şi mor conform Bibliei”(Guy
Ferhofstadt, preşedinte al Consiliului U.E., prim-ministru al Belgiei);
245
„Ştii unde este dogma? Întâlnirea noastră, apropo de biserică şi apropo de ceea ce se întâmplă acum, întâlnirea
noastră cu Occidentul, cu societatea secularizată, este ca în povestea aceea, spusă de Lev Tolstoi. A trecut o dată prin
faţa zidului Kremlinului şi a văzut un cerşetor, un om în vârstă, şi, normal, a băgat mâna în punguţă să-i dea doi bani.
Dar, în clipa aceea, spune el, a ieşit foarte francheş gardianul şi bietul bătrân a fugit. Şi eu, spune Tolstoi, m-am uitat
la gardian şi am zis: Dumneata ştii să citeşti? Şi gardianul a avut, aşa, o clipă de cutremurare şi a zis: Da, dar de ce
mă întrebi?; Ai citit Evanghelia?; Da!; Păi, nu spune acolo că omul să fie milos, să dăruiască? Şi, spune Tolstoi,
Pentru o secundă, l-am simţit cutremurat, după care o lumină total nouă a venit în ochii lui, care-i dădea aşa,
sentimentul de siguranţă. Dar dumneata ştii să citeşti?, l-a întrebat gardianul pe Tolstoi. Da, dar de ce?; Ai citit
matale regulamentul? Deci, întâlnirea între Evanghelie şi regulament este întâlnirea dintre România şi Europa
secularizată” (Dan Puric);
246
„Nici nu daţi loc diavolului”(Efes.4, 27);
247
„Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit
diavolului şi îngerilor lui”(Mt. 25, 41);
bunăvoie, au căzut în păcat aruncându-se în întuneric şi ne-au transmis nouă, sub îndemn demonic, ispita
lăuntrică a trupului248 contra duhului...
Ce agere forţe, văzute şi nevăzute, se aruncă însă asupra noastră! Cauzele ample ale ispitelor,
exceptându-le pe cele din firea noastră înclinată spre păcat, mai rezultă şi din capcanele ce ne sunt întinse
de diavoli şi de lume. Din „ghearele” lor, iscusite, doar rugăciunile ne pot salva şi curăţa inimile de
întinare. Păcatul, sinonim cu răul, loveşte cu intensitate diferită bunătatea, puterea şi înţelepciunea lui
Dumnezeu. Când îl săvârşim, jignim autoritatea divină, hulim, călcăm şi distrugem poruncile date nouă de
Creator. Îi dovedim lui Dumnezeu că nu îL ascultăm, nu îL cinstim. A păcătui înseamnă a ne rupe de
Dumnezeu, a-i invita în noi pe diavoli şi, în definitiv, pe duhul antihristic. La o adică, chiar o mică fisură,
în slăbiciuni şi neatenţii, este suficientă ca păcatele ce le facem cu gândul, cu vorba şi cu fapta să ne
slăbească puterea sufletului în a-L cunoaşte pe Domnul, a-L dori şi a-i împlini voia. Devenim, în
săvârşirea păcatelor, lucrători ai fărădelegii 249, îndepărtaţi de Împărăţia lui Dumnezeu. Ne cufundăm în
păcate, părăsiţi de har, robi250, slăbiţi în credinţă şi vrednici de plâns. Realmente, negândind la Dumnezeu,
suntem egoişti şi mândri că însemnăm ceva – o patimă ce închide uşa minţii în faţa voinţei harului lui
Dumnezeu de a intra la noi. Să ne ferim ca, păcătuind, să atragem pedeapsa eternă şi osânda morţii
veşnice.
Mai ales când ne aflăm la greu, Domnul nu ne uită. Cât ar fi omul de păcătos, dacă are
pocăinţă251 sau o sinceră părere de rău252, Dumnezeu îl ascultă şi îi transformă întunericul inimii în lumină.
Celui ce a căzut în slăbiciune, conştient în rugăciune de nimicnicia lui, Domnul îi vine în ajutor. Îl avem
ca exemplu pe regele David, alesul lui Dumnezeu, care a păcătuit cu femeia lui Urie. El s-a căit cu duh
umilit şi inimă înfrântă, dar acela ce continuă a păcătui 253 aduce stricăciune sufletului mult mai mult decât
o poate face ciuma254.
În zilele de faţă, pe continentul nostru se înmulţesc tot mai ameţitor pricinile ca, în mânia Sa,
Dumnezeu să grăbească sfârşitul lumii. Europa, ca un sicriu ambulant, este o fabrică de idoli. Din ce în ce
mai puţin se aud vorbe despre nemurirea sufletului, în schimb idolatrizarea deşănţată a trupului umple
ecranele televizoarelor şi monitoarele calculatoarelor. Până şi la cei mai neaşteptaţi oameni, ruinaţi în
adâncul lor de superficialitate, au împrumutat de la americani o „morală de maimuţă” şi, fără a-şi pune cu
adevărat încrederea în Dumnezeu, înclină a năzui în progresul... dezumanizant. Filmele cultivă
neseriozitatea în cadrul familiilor, tutuirea obraznică a părinţilor de către copii neascultători, imoralitatea
relaţiilor dintre bărbaţi în vârstă şi adolescente, încolonarea telespectatorilor într-o turmă ale cărei reacţii
sunt „stimulate” de aplaudaci, banalizarea răului prin captarea simpatiei publice faţă de monştri S.F.,
propagarea cultului necreştin al vrăjitoriei după modelul personajului demonic Harry Potter, raporturile
sexuale (denaturate) din afara căsătoriei nu mai sunt considerate ca păcate, ci expresia unei iubiri
garantate ca „drept al omului”, scene de comedie grotească în care eroii declară, pur şi simplu, că îşi
doresc să ajungă în „iadul atotrâzător” etc. Ce sărăcie duhovnicească, ce îndrăcire în masă, ce teren „bun”
pentru a domni Antihrist...
Nu are nici un fel de relevanţă că suntem, azi, contemporanii unor vremuri în care, ca o culme a
sfidării şi a iresponsabilităţii morale, preacurviei i se spune... iubire. Cu o aşa decădere, nu facem altceva
decât să profanăm lucruri sfinte: iubirea este cu totul altceva şi exclude orice formă de păcat... Desigur,
aşa, lumea nu evoluează. Din contră. Involuţia societăţii a „uitat” de frumuseţea relaţiilor interumane, de
fidelitate, amestecându-le pe toate 255. Legea nu are însă nici o tangenţă cu fărădelegea, aşa încât învoirea
noastră la gravitatea păcatelor ţine cont de următoarea lor clasificare:
Păcatele faţă de Dumnezeu sunt contrare celor trei virtuţi creştine: credinţa, nădejdea şi
dragostea. Ele lezează poruncile divine şi lovesc în persoana lui Dumnezeu, culminând cu cele ce se

248
“Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din
lume”(1In.2,16);
249
„Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”(Mt.7, 23);
250
„Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”(In.8, 34);
251
„Dumnezeu nu judecă pe creştin că păcătuieşte, ci pentru că nu se pocăieşte. Pentru că a păcătui şi a se pocăi este
omeneşte, dar a nu se pocăi este semnul diavolului”(Sf.Nifon);
252
„O adâncă părere de rău e tot un plâns, cu lacrimi nevăzute”(părintele Arsenie Papacioc);
253
„Păcatul învederat creează o atmosferă de iad, un mediu natural beznei păcătoase din care iese fiara”(Sf.Teofan
Zăvorâtul);
254
„Ciuma cea mai grozavă şi trăznetul nu pot face atâta stricăciune şi atâta prăpăd cât face pentru suflet
păcatul”(părintele Arsenie Papacioc);
255
„Apoi n-a fost destul că au rătăcit întru cunoaşterea lui Dumezeu, ci, vieţuind – din întunericul minţii lor – în
război necurmat, au numit pace atâtea rele(...) Şi nici viaţa, nici căsătoriile nu le mai păzeau curate, ci unul pe altul
ucidea prin viclenie sau îl batjocorea prin desfrânare...(...) Desfătările lor sunt nişte bucurii smintite, proorociile lor
sunt mincinoase, ei trăiesc în nedreptate şi jură strâmb cu uşurinţă” (Înţelepciunea lui Solomon 14, 22-28);
împotrivesc acţiunii sfinţitoare a Duhului Sfânt(nu se iartă)256, ca o sfidătoare culme a urii faţă de
Hristos257. Cine a păcătuit, astfel, are nevoie de o formidabilă pocăinţă de iertare;
Păcatele faţă de noi înşine şi de aproapele încalcă porunca atitudinii noastre morale faţă de
lumea creată:
- păcate capitale: mândria, iubirea de argint (avuţii), desfrânarea, lăcomia, invidia, mânia,
lenea;
- păcate strigătoare la cer: uciderea(şi uciderea pruncilor), nelegiurea contra
firii(homosexualitatea, lesbianismul), oprirea plăţii lucrătorilor, asuprirea văduvelor şi
orfanilor, batjocorirea şi asuprirea părinţilor 258;
Păcatele străine: răspundem pentru ele când poruncim altora a păcătui 259, când sfătuim pe alţii a
păcătui260, când îndemnăm la păcat261, când ne învoim la păcatul altuia262, când tăcem şi nu înfruntăm pe
cel ce păcătuieşte263, când trecem cu vederea şi nu pedepsim pe păcătos 264, când ascundem şi apărăm pe
cel ce a păcătuit265, când lăudăm păcatele altora266, când corupem cinstea altora prin purtarea noastră sau
ne lăsăm noi corupţi de alţii267.
Pentru că fug de locurile ce ar putea genera producerea unor astfel de păcate, nelăsându-se ispitiţi
de înşelătoriile lumii acesteia, adevăraţii creştini sunt consideraţi de cei orbi duhovniceşte, cum prezicea
Sf.Antonie, drept nebuni. Şi cât de mult ne-ar ajuta, în marasmul depravării generale 268 stimulate
mediatic, o înălţare a minţii la Dumnezeu şi o smerită metanie. Mai ales acum, când premisa venirii lui
Antihrist stă în trăirea stricată ce inundă tot pământul...
Nu doar în duh, ci şi în trup, sfidarea legilor divine ne întunecă expresivitatea. Deseori înfăţişarea
noastră exterioară capătă forme mai ceva decât spiritualitatea demonică 269, avem reacţii brutale care scot la
iveală sălbăticia instinctelor şi cu ochii aruncăm săgeţi ce trădează o neruşinare nestăpânită. De ce? Pentru
că idolii poftelor nesăţioase, întronaţi în inimile noastre cu puterea ce le-am dat-o, ne-au surpat demnitatea
umană aproape în întregime. Din ce în ce mai mult simţim... nesimţirea şi, o dată cu ea, îndobitocirea
lumii. Pervertirea celor cinci simţuri, paralizate de păcate, ne-au produs explozii devastatoare în angelicul
suflet atât de chinuit prin trup: cu limba, în loc să vorbim cu frică de Dumnezeu şi să tăcem la vreme
potrivită, ne încurcăm în multa vorbire cea păcătoasă 270; cu ochii, în loc a-i păzi de ocazii păcătoase,
suntem robiţi de plăcerile frumuseţii trupeşti 271; cu auzul, în loc de a-l ocroti de glume şi ocări, preferăm
să ne amăgim cu laudele ce ni se aduc; cu mirosul, în loc să-l luăm (retragem) de la mirodeniile ce ne
conduc la patimi desfrânate, îl supunem pur şi simplu poftelor pântecelui 272; cu pipăitul, în loc să-l
excludem din deprinderi, îl folosim pe propriul trup, sau pe al altora, fără să luam în serios riscul la care
ne expunem... De aceea, nezidiţi fiind în duh, ca să vedem curat, să ne întărim cu forţa necesară, insuflată
de Duhul profetic, ca să fugim din calea tăvălugului idolatru: bem 273, ne fălim cu bogăţia274, curvim275, ne

256
Mt.12, 31-32;
257
„Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului
Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au
căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de
batjocură”(Evrei 6, 4-6);
258
Fac.4, 10; 18,20; Ieş.22, 22-24; Iac.5,4;
259
Mt.2,16;Ieş.1, 15-16;
260
In.11, 49-50;
261
Fac.3, 1-15;
262
F.Ap.7, 57-60; 22,20; Efes.5, 6-7;
263
Num.5, 1-31;
264
1Regi 2,23-25; 3,13;
265
Lc.11, 47-51;
266
Iez.13, 18;Rom.1, 32;
267
Mt.28, 12-15; Lc.22, 3-6;
268
„Vizitatorul din orice ţară a secolului XIX, uitându-se la programele noastre de televiziune, la reclamele, filmele
şi muzica noastră – aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne – ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi,
care au pierdut orice contact cu realitatea”(părintele Serafim Rose);
269
„Se vor face oamenii mai vicleni decât dracii, fiindcă dracii n-au trup ca să curvească şi să ucidă, ci numai prin
gânduri îi îndeamnă pe oameni”(Sf.Nil Athonitul, Izvorâtorul de Mir);
270
„Cine îşi păzeşte gura îşi păzeşte sufletul său; cel ce deschide prea tare buzele o face spre pieirea lui”(Pilde 13,3);
271
„Nu dori frumuseţea ei (a femeii –n.a.) întru inima ta şi să nu te vâneze cu genele ei”(Pilde 6,25);
272
„Luaţi aminte fraţii mei! Covârşirea fiarei şi meşteşugurile vicleniei ei, de la pântece începe”(Sf.Ippolit),
273
„Vai de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi îmbătătoare”(Isaia 5,22);
274
„Să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa, să nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat să nu se
laude cu bogăţia sa”(Ier.9, 23);
275
„Ridică-ţi ochii spre înălţimi şi priveşte: Unde oare nu s-au desfrânat aceia cu tine? Şezut-ai pentru ei lângă cale,
ca arabul în pustiu, şi ai spurcat ţara cu desfrânarea ta şi cu vicleşugul tău”(Ier.3, 2);
mândrim276, minţim277, nu avem pricepere278, preacurvim279, nu avem ruşine280, nu îl preţuim pe
Dumnezeu281 etc. Ce mici suntem, dacă marele prooroc David îşi spunea sieşi vierme şi nu om. Aşa să ne
considerăm şi noi...
Ce s-ar mai putea spune despre tragedia planetară la care concurează, în a ne ademeni, demonii şi
duhul lui Antihrist?... Poate, desigur, faptul că înlocuim, nătângi, podoabele naturii cu Internetul şi
televizorul, trăind viaţa altora decât pe a noastră... Şi ce vedem, pe aceste canale ce ne îndeamnă la păcat,
condamnate de altfel de Sf.Părinţi? 282 Vedem şi constatăm cum se fură oamenilor vremea de mântuire,
cum copiii privesc dezgustaţi la goliciunea mamelor lor, cum relaţiile contra firii sunt prezentate ca ceva
„normal”, cum membrii familiei desfrânează între ei cu sufletul şi cu duhul, cum se întinează sufletele
creştinilor prin amestecarea binelui cu răul, cum se întipăresc în ochi imagini ce nu pot fi şterse de
rugăciuni niciodată sau foarte greu 283, cum în loc să ne adunăm mintea spre a ne cunoaşte – ea ni se
împrăştie în toată lumea, cum fără evlavie se stă cu faţa la ecranul TV sau la calculator şi cu spatele la
icoane, cum considerăm că a fi cât mai original este mai „cool” decât a-L avea ca model pe Hristos, cum
ni se strecoară în suflete o falsă trăire ce năruie dorinţa de rugăciune, cum în loc să vorbim între noi – ne
uităm cum vorbesc alţii, cum certurile iau chipul virtuţii şi se sugerează că osândirea aproapelui este
firească, cum pilulele contraceptive ucid sufletele nevinovate, cum familiile nelegiuite sunt invocate ca
„modele”284, cum femei împodobite285 şi fără de sfială286 nu se mai îmbujorează de ruşine când sunt privite
de bărbaţi, cum femeile se culcă cu femeile şi bărbaţii cu bărbaţii 287, cum femeile sunt dezumanizate şi
reduse la obiecte ale obsesiilor, cum părinţii zâmbesc copiilor – fără a-i certa – când aceştia fac ultima
năzbâtie posibilă, cum slujbele religioase transmise în emisii directe pot să vatăme...

„Cum ai putea să plângi şi ai să te rogi, dacă tu asculţi slujba la televizor tolănit pe pernă?
Aceea-i ascultare de slujbă? Aceea-i batjocură de cele sfinte”(părintele Ilie Cleopa).

Neorânduielile de mai sus „desăvârşesc” dezordinea în mijlocul căreia va guverna Antihrist. Iar
pe cei care modifică rânduiala stabilită de Dumnezeu, Duhul Sfânt revărsat peste Sf.Apostol Pavel ne
îndeamnă să-i certăm288. Dar să o facem, însă, în duhul blândeţii, rugându-ne pentru ei, fără a-i osândi 289.

276
„Ochii celui mândru vor fi smeriţi, mândria celor de rând va fi pogorâtă şi numai Domnul în ziua aceea va fi
ridicat în slăvi”(Is. 2,11);
277
„Pentru că fiecare din ei, de la mic până la mare(...), toţi se poartă mincinos”(Ier.6, 13);
278
„Şi toate acestea sunt numai pentru că poporul meu e fără minte şi nu Mă cunoaşte, sunt copii nepricepuţi şi nu au
înţelegere”(Ier.4, 22);
279
„O,... cu toţii sunt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători”(Ier.9, 2);
280
„Dar se ruşinează ei, oare roşesc, când fac urîciuni? Nu, nu se ruşinează deloc, nici roşesc. De aceea vor
cădea...”(Ier. 6, 15);
281
„Au tăgăduit pe Domnul şi au zis: El nu este şi nenorocirea nu va veni asupra noastră”(Ier. 5,12);
282
„Poruncim aşadar ca de acum înainte în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe table (tablouri), fie altcumva
înfăţişate, chipuri care amăgesc vederea şi care strică mintea şi împing spre aţîţările plăcerilor ruşinoase. Iar dacă
cineva s-ar apuca să facă acest lucru, să se afurisească”(canonul 100 al Sinodului de la Constantinopol, din 692);
283
„Fie le ştergem (imaginile –n.a.) după mult timp şi cu multă osteneală, fie nu le putem şterge deloc. Fie treji, fie în
somn, aceste chipuri nu încetează a ne asupri şi a ne supăra. Într-un cuvânt, îmbătrânim şi murim împreună cu
ele”(Sf.Nicodim Aghioritul);
284
„Cei nelegiuţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor viclean(...) Femeile lor sunt fără de minte şi copiii lor sunt stricaţi
şi spiţa lor este blestemată. Drept aceea, fericită este cea stearpă care nu s-a pângărit şi care n-a cunoscut pat cu
păcat; ea va avea roadă la cercetarea sufletelor” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 10-13);
285
„Inel de aur în râtul porcului, aşa este femeia frumoasă şi fără minte” (Înţelepciunea lui Solomon 11, 22);
286
„Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din
păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor
femei temătoare de Dumnezeu”(1Tim.2, 9-10);
287
„De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu o femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor
asupra lor este (...) De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să
se omoare desfrânatul şi desfrânata”(Levitic 20, 10-13); „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci
şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii..., săvârşind ruşinea şi luând
în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”(Rom.1 26-27);
288
„Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei
neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi”(1Tes.5, 14);
289
„Am auzit oameni biruiţi de grăirea de rău şi le-am atras atenţia să nu osândească. Dar ei (...) mi-au răspuns că fac
aceasta din dragoste şi grijă pentru aceia care erau subiectul vorbirii lor de rău. Însă eu le-am spus: Lăsaţi o astfel de
dragoste! Dacă spuneţi că iubiţi, nu râdeţi de un om de rând, ci rugaţi-vă în taină pentru el! Acest fel de a proceda
este plăcut lui Dumnezeu”(Sf.Ioan Scărarul);
 În ce ne priveşte pe noi, văzându-le pe toate, să-L rugăm pe Dumnezeu ca, luminându-ne ochii
cu harul Său, să vedem, acum şi în veci, tot binele. 290

Ziua când Satan va fi dezlegat

Ca vrăjmaşi nevăzuţi ai noştri, în ura lor neîmpăcată pentru că Domnul vrea să le ocupăm
fericirea şi slava pierdută din cer, diavolii ne urmăresc zi şi noapte ca să ne înşele în lucrarea mântuirii şi
să ne piardă cu război pe toţi – de s-ar putea – în iezerul de foc, unde îşi au împărăţia291. Foarte prefăcuţi,
cu tertipuri din cele mai perfide, ei întorc cu vituozitate „artistică” toate lucrurile pe dos. Până şi faptele
noastre bune, ca să nu ne fie de nici un folos, ar vrea să le facem din simţăminte trufaşe... Nesuferind să
vadă purtare îngerească în trup de om, diavolii au o invidie de moarte pentru binefacerile date omului de
Dumnezeu încă de la Facere. Ei, demonii, răspund de felul cum îi încurcă pe oameni în faţa unui
comandant ce a pierdut pocăinţa, ca şi supuşii săi, imediat după cădere. Căpetenia lor, Lucifer, fusese, la
începuturile creaţiei nevăzute, cel mai strălucitor şi mai înţelept dintre îngeri, dar, pentru că şi-a dorit cu
mândrie să urce pe Tronul lui Dumnezeu şi să se facă singur Dumnezeu, a căzut ca un fulger din cer luînd
cu sine mulţime de alţi îngeri. De atunci, Lucifer a devenit vrăjmaş şi hulitor al lui Dumnezeu şi al
oamenilor, conducându-şi ceata demonică proscrisă până la sfârşitul veacurilor. Ca să-şi poată satisface
vanitatea infinită a răutăţii de moarte, Lucifer şi-a stratificat ceata după grade diferite de răutate,
trimiţându-şi supuşii în locuri diferite şi încredinţându-le misiuni din cele mai felurite: unii au ajuns în iad
(în fundul pământului, unde stăpânesc sufletele păcătoase), iar alţii în ape (ridică furtuni pe mare,
primejduind viaţa celor ce călătoresc pe ape), pe pământ (întunecă mintea oamenilor şi îi abate de la legea
Domnului) şi în văzduh (în aer, unde formează gărzile celor 24 de vămi). Aceşti îngeri malefici şi
mincinoşi, cu experienţa lor verificată în mii de ani, îşi propun să clatine lumea lui Dumnezeu prin
simularea unor fenomene din cele mai incredibile. În impostura lor, încercând să semene peste tot îndoială
şi confuzie, diavolii au neruşinarea să facă cele potrivnice lui Dumnezeu292, Lucifer chiar proclamându-se,
cum spunea Theodoret al Cyrului, „cel mai mare dintre dumnezei” şi „dumnezeu tare şi atotputernic”.
Doar cred ei aşa, în pretenţia că îL uzurpă de Dumnezeu anume, că vor convinge lumea să le aducă un
„cult divin”, însă rătăcind-o prin completa pervertire a moravurilor.
Cu harul Domnului, noi, creştinii, ştim şi faptul că adevărul nu este cum ar vrea diavolii să ni-l
prezinte, precum şi faptul că cerul le-a fost închis o dată cu căderea... Nu toţi, însă, gravităm pe aceiaşi
lungime de undă. Oamenilor ce le fac voia, simţindu-se atraşi de demoni spre o viaţă pământească,
Lucifer le este „prinţ”, dar acelora ce îşi pun toată nădejdea în Hristos, Care şi promite o viaţă cerească
din belşug, le este dată certitudinea că numai Atotputernicul Dumnezeu este pretutindeni 293. Nimic nu
poate trece nesupravegheat de Dumnezeu şi nimic nu poate să aibă loc fără încuviinţarea Sa. Diavolul
pare că este prinţ, îi şi place să se considere „stăpân al lumii”, dar nu este... Nu este ce ar vrea, dar nici
inexistent – cum le insuflă, viclean, unora 294. Lucifer şi duhurile lui există, au minte, cunoaştere şi se
feresc de adevăr. Caută, ca nişte lei răcnind turbaţi, să ne înghită. Ei ar vrea ca oamenii să se lege de
suprafaţa lucrurilor, ca de o „ultimă frumuseţe” a realităţii, ademenindu-i spre o astfel de stricăciune tot
aşa cum îi promitea Satana lui Hristos295. Pentru a-şi atinge scopurile, nu contează mijloacele. În tactica
lor perversă, spre amăgire şi tulburare, folosesc strâmb textele din Sfânta Scriptură 296 şi fac rătăciri în
numele Evangheliei. Pe unele pasaje le scot, la altele adaugă versiuni proprii, sfârşind prin a răspândi
învăţături pierzătoare. Discipolii pe care şi-i fac sunt foarte zeloşi, agitaţi, vorbesc neavizaţilor despre
Dumnezeu în cuvinte lipsite de har.
Cursele demonice se întind peste lume de la început şi până la sfârşit. Diavolul este cel care i-a
amăgit şi pe primii oameni, călcătorii poruncii divine Eva şi Adam, scoţându-i din Rai cu momeala că ar
putea ajunge, cum îşi dorise şi el înainte să cadă, asemenea lui Dumnezeu297. Încă de la facerea lumii,
290
„Nu bucatele, ci lăcomia pântecelui este rea; nici banii(sau avuţia), ci împătimirea; nici grăirea, ci deşarta
cuvântare, nici cele dulci ale lumii, ci neînfrânarea..., nici femeia este rea, ci curvia; nici bogăţia, ci iubirea de argint;
nici vinul, ci beţia... Pentru că nu ca să poftim cele ce nu se cade s-au făcut vederea, ci pentru ca văzând zidirile, să
slăvim dintr-însele pre Ziditorul, şi spre a călători noi în cele ce folosesc sufletul şi trupul”(Sf.Petru Damaschin);
291
„Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul
mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor”(Apoc.20, 10);
292
„În loc de prooroci, diavolul scorneşte prooroci mincinoşi; în loc de lege, fărădelege; în loc de virtuţi, răutăţi; în
loc de porunci, călcarea lor; în locul adevărului, erezii scârboase”(Sf.Petru Damaschinul);
293
„Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea”(Ps.23, 1);
294
„Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”(marele poet Baudelaire);
295
„Din nou diavolul L-a dus (Iisus –n.a.) pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi
Iisus i-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”(Mt.4, 8-9);
296
Mt.4,6;
297
Fac.3,5;
acest inventator al răului nu conteneşte nicicum să ne introducă în viaţă rânduieli rătăcite şi să ne împingă
să greşim împotriva poruncilor lui Dumnezeu (a se vedea căderile lui Anania, Safira, Iuda etc). Se
împotriveşte evlaviei umane cu mult tupeu... Neruşinarea lui este atât de mare încât a îndrăznit să se certe
cu arhanghelul Mihail – comandantul oştilor cereşti – pentru trupul lui Moise 298, arătându-se făţiş omenirii
păgâne sub chip de „zeu din cer” ce prevestea prin idoli şi cerea adulaţie...
Omenirea avea să fie însă eliberată de sub robia diavolului prin jertfa răscumpărătoare pe Cruce
şi Învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, El însuşi ispitit de Satana în pustiu. Din momentul înfrângerii
în faţa lui Iisus, diavolul nu mai are nici un fel de putere asupra părţii botezate a omenirii. Puterea lui a
fost umilită de venirea lui Hristos, Care, conducându-i pe oameni la pocăinţă, a reuşit să-i strice
lucrarea299 şi, apoi, coborând în iad, să-i zădărnicească şi stăpânirea asupra sufletelor morţilor. Însă
puterea diavolilor asupra noastră nu a fost distrusă definitiv, ci doar limitată, dându-ni-se mijloacele
necesare a-l birui.300Acum, între prima şi a Doua Venire a lui Hristos, diavolul se află legat de îngerul lui
Dumnezeu, iar acţiunea lui printre oameni este îngăduită în forme limitate!

„Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de
ani, şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească
neamurile”(Apoc.20, 2-3);

Ingeniozitatea capcanelor diavolului se poticneşte de Sf.Biserică, martirii şi sfinţii zdrobindu-l pe

diavol, după Învierea lui Iisus, cu puterea harului lui Dumnezeu. 301
Tot la fel şi noi, refuzându-i binele aparent pe care ni-l propune în minte, amăgindu-ne fantezia
cu chipuri înşelătoare, suntem datori a i ne împotrivi 302 întăriţi cu puterea lui Hristos303 - prin post,
rugăciune, semerenie, priveghere, Spovedanie, Împărtăşanie, Maslu, Aghiazmă, Sf.Liturghie şi meditaţie
la patimile Domnului, moartea Sa, Învierea, Judecata etc. – şi astfel să luăm cununa veşniciei304. Desigur,
la niveluri ameţitoare, intensitatea ispitelor demonice va creşte înainte de a Doua Venire a lui Hristos,
când Satana va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să amăgească neamurile 305. La sfârşit, vom vedea,
iadul va fi golit de diavoli. Cu toţii vor ieşi pe pământ şi se vor afla în oamenii ce nu obişnuiesc să se
însemneze cu semnul Sf.Cruci.
Din nefericire, omul contemporan s-a îndepărtat atât de mult de ce s-a dorit iniţial a fi, încât, în
unele situaţii, îl întrece pe diavol în răutate. De exemplu, statisticile actuale relevă că aproape 15% din
omenire nu crede în existenţa lui Dumnezeu. Or, cutremurându-se în faţa Domnului, diavolii cred 306. Poate
pentru unii pare surprinzător, dar demonii L-au mărturisit deschis pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu307 şi pe
Sf.Apostoli ca fiind robi ai Dumnezeului celui Preaînalt. Ei cred în Dumnezeu, dar în preocupările lor nu
îi împlinesc voia... Principalele „misiuni” ale vrăjmaşilor constau în a sădi neghină (rău) în ţarina (lumea)
în care Domnul a însămânţat grâu (bine), de a zădărnici lucrarea răscumpărătoare a Domnului, de a
amesteca hotarele aşezate în fire de Dumnezeu, de a-L vorbi de rău pe Dumnezeu înaintea oamenilor 308 şi
invers309, de a ne scoate din harul lui Dumnezeu şi a ne asmuţi unii împotriva altora, de a-l atrage pe om la
o alianţă împotriva lui Dumnezeu şi de a dirija setea omului de îndumnezeire pe căile lor greşite, de a se
împotrivi voii lui Dumnezeu şi a-i târî pe oameni de la credinţă la necredinţă, de a-i sili pe cei ce nu
primesc Evanghelia să facă voia lui310 şi a-i împovăra cu mari nevoinţe spre slava lumească, de a preface
libertatea în anarhie311 şi a prezenta globalizarea ca pe o „împăcare mesianică”, de a-i chinui sălbatic pe
298
Iuda 1,9;
299
“Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta s-a arătat
Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”(1In. 3,8);
300
„Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va
vătăma”(Lc.10. 19);
301
„Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana”(Rom.16, 20);
302
„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor,
împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri”(Efes.6, 12);
303
„Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”(Filip. 4,13);
304
„De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu
numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui”(2Tim.4,8);
305
„Şi către sfârşitul miilor de ani (înainte de a Doua Venire a lui Hristos – n.a.) , satana va fi dezlegat din
închisoarea lui, şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului”(Apoc.20, 7-8);
306
Iac.2,19;
307
Mt.8, 29;
308
Fac.3, 4-5;
309
Iov. 1, 9;
310
2Tim.2, 26;
311
„Diavolul începe prin a-şi pregăti dezbinările printre popoare aşa încât, la venirea sa, să fie bine primit”(Sf.Chiril
al Ierusalimului);
oameni după ce îi învaţă să li se închine, de a-şi ascunde uneltirile pierzătoare 312 sub masca binelui şi a
zâmbetelor frumoase313, de a semăna oamenilor cugete pătimaşe întru robirea minţii, de a întuneca mintea
celor mândri şi a-i iniţia în „teologii satanice” potrivnice legilor bisericeşti 314, de a-i arunca pe oameni în
pofte şi patimi ca mânia, zavistia, pizma, iuţimea, ura, dorinţa de înavuţire etc.
Omul, fără o alianţă fermă cu Domnul, dacă nu se spovedeşte curat şi nu se împărtăşeşte, este
pierdut. De aceea, din adâncul firii umane, adiat de har, omul caută necontenit să se împace cu Dumnezeu.
Şi, cu cât se apropie omul de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu se apropie de om şi îl face pe diavol să fugă.
Demonul fuge, ars de „flăcările” harului, căci nu este altceva decât un supus răzvrătit al Celui ce
stăpâneşte Împărăţia cu toată puterea şi slava Sa. 315 Pentru că nu suportă ca omul să se aşeze în treapta
măririi îngereşti, diavolul îl atacă pe om până la dezumanizare. Până când se săvârşeşte Botezul, diavolul
stă în centrul sufletului nebotezat. El suferă un eşec la Botez, când, zice Sf.Diadoh al Foticeii, diavolul
este alungat din suflet. De atunci duhurile demonice nu mai pot pătrunde în suflet, precizează Sf.Casian,
dar îşi continuă lucrarea duhovnicească cu omul diriguind din creier316, din trup317. Vătămarea lor poate să
fie deseori irecuperabilă. „Bruiajul” pe care îl fac, fără să cunoască planul lui Dumnezeu cu fiecare dintre
noi, poate să-i conducă pe oamenii fără har în stări extreme, cum ar fi: împietrirea inimii, deznădejdea şi
nebunia. Capacitatea lor de înţelegere este însă limitată. Diavolii, de pildă, nu ne pot citi gândurile, dar
intuiesc punctele noastre vulnerabile după cuvintele spuse şi gesturile făcute. Cu o foarte mare şiretenie,
ne sugerează gânduri fără să ştie dacă inima noastră va consimţi la ele. Aceste duhuri ne urmăresc atent
(unele dimineaţa, altele la prânz, seara şi noaptea), „citind” cu uşurinţă dacă săgeţile sugerate ne-au lovit,
sau nu, sufletul. Deci, aflând din conversaţiile noastre ce anume ne-ar face fericiţi sau trişti, duhurile
demonice ştiu exact cum să ne fure pacea, să ne producă boli şi suferinţe, sau chiar sinucidere. Deşi
demonii văd de la distanţe mari 318, de cele mai multe ori mint şi nu cunosc cele viitoare 319. Noi, în nici un
caz, nu se cuvine să-i admirăm, deşi câteodată vestesc lucruri adevărate. Este înfricoşător ce ne
pregătesc... Războiul lor ascuns, niciodată pe faţă, l-a făcut pe Sf.Antonie cel Mare, care a văzut toate
cursele vrăjmaşului deasupra pământului, să se întrebe dacă există vreun loc să treacă cineva printre ele
fără ca să fie prins...
În lume, datorită răspândirii necredinţei, sunt mulţi oameni cuceriţi treptat de demoni prin:
simţuri, închipuiri, deznădejde, deochi, semeni, slavă deşartă (lucruri pământeşti), boli, înfricoşare
(trăsnete şi voci) etc. Demonizaţilor dintre oameni, impunându-li-se trăsături fizice hidoase, le sunt proprii
insuportarea Sf.Liturghii şi capacitatea supraomenească de a spune păcatele şi numele celor din jur. De
obicei, înstăpânirea demonilor se realizează peste sufletele care conlucrează cu fel şi fel de vicii, fiecăruia
aparţinându-i demoni ce li se arată în diferite chipuri de vieţuitoare320. De fapt, diavolii se preschimbă în
orice chip321, folosesc cuvinte din Sfânta Scriptură şi pot să facă lucruri din cele mai incredibile: în Cartea

312
„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de
oameni, şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale,
căci este mincinos şi tatăl minciunii”(In.8, 44);
313
„A născocit (diavolul-n.a.) mii de suliţe ucigătoare, care deseori sunt ascunse sub o mască frumoasă”(Sf.Grigorie
Teologul);
314
„Noi avem poruncă ce spune să anatemizăm pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic, din cele pe care le-au
legiuit Părinţii Bisericii noastre”(Sf.Cuvios Mucenic Cosma Etolianul, +1779);
315
Mt.6, 13;
316
„Diavolul pune stăpânire pe creier, care se află în partea de sus a trupului, şi de acolo comandă tot
trupul”(Sf.Grigorie Palama);
317
„Satana, pentru că nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, dată fiind prezenţa harului, călăreşte pe
mustul cărnii”(Sf.Diadoh al Foticeii);
318
„Văd (demonii-n.a.) cele ce se întâmplă la mari distanţe”(Sf.Ioan Damaschinul);
319
„Demonii nu cunosc nimic din cele viitoare”(Sf.Ioan Scărarul);
320
„Diavolul poftei (porci, măgari, armăsari), diavolul mâniei (lei), diavolul lăcomiei (lupi, lepoarzi), diavolul
vicleniei (şerpi, năpârci, vulpi), diavolul îndrăznelii (câini), diavolul trândăviei (motani), diavolul curviei (şerpi,
corbi, gaiţe), diavolul patimilor trupeşti (păsări), diavolul plăcerii (foc, cărbuni aprinşi)” – Sf.Grigore Sinaitul(1255-
1347);
321
„Câţi demoni umblă prin văzduh? Dacă Dumnezeu n-ar face decât să le îngăduie să ne arate chipul lor cumplit şi
respingător, ne-am ieşi din minţi”(Sf.Ioan Gură de Aur); „E îngrozitor să vezi draci, pentru că sunt îngrozitori de
urâţi”(Sf.Serafim de Sarov); „Când unul din fraţii noştri călătorea prin acest deşert, găsind o anumită peşteră după
căderea nopţii, s-a oprit acolo şi a dorit să-şi facă rugăciunea de seară înăuntru. În timp ce cânta psalmi după obicei,
timpul trecea şi s-a făcut deja după miezul nopţii. După terminarea rugăciunii, dorind să-şi odihnească puţin corpul
obosit, s-a întins pe jos şi de-odată a început să vadă nenumărate hoarde de demoni venind împreună din toate
direcţiile; pătrunzând într-un şir fără de sfârşit, unii şi-au pierdut şeful, alţii şi l-au urmat. Prinţul a sosit la sfârşit. El
era mai înalt şi mai mare în dimensiuni decât toţi, şi mai înfricoşător la înfăţişare. După ce a fost plasat un tron, el s-a
aşezat într-un tribunal elevat şi cu o judecată atentă a început să examineze activitatea fiecăruia. Unii au raportat că
nu fuseseră în stare să-şi seducă adversarii. Prinţul a ordonat cu reproşuri şi injurii ca aceia să fie alungaţi din ochii
lui Tobit, diavolul Asmodeu a îndrăgit-o pe frumoasa Sarra, ucigându-i, rând pe rând pe cei şapte bărbaţi
ai ei, încă din prima noapte de căsătorie; în Cartea lui Iov, diavolul a produs un vânt care a prăbuşit casa,
omorându-i pe copiii lui Iov; o lumină puternică a inundat peştera Sf.Isaachie, doi demoni arătându-i-se
sub chipul a doi tineri foarte frumoşi; răni adânci şi lovituri a suferit Sf.Antonie cel Mare de la diavolii ce
i s-au arătat sub chip de femei, fiare, târâtoare, uriaşi, mulţime de oşteni; Sf.Serafim de Sarov a fost
ridicat în aer şi lovit cu putere de pământ în vreme ce un trunchi de copac i-a căzut în chilie şi abia au
reuşit să-l scoată afară opt oameni; îi răpesc violent pe păcătoşi(vezi Viaţa Sf.Nil Sorski şi măturiile lui
S.Nilus); omoară ( vezi Vieţile Sfinţilor Serafim de Sarov şi Simion Noul Teolog); apar ca femei şi lasă
impresia producerii unui act sexual (patericul Sf.Ignatie Briancianinov); vor să comunice cu oamenii în
timpul rugăciunii (vezi Viaţa Cuviosului Antonie, mărturiile Sf.Ignatie Briancianinov); vindecă, dar
vrăjitoriile lor nu sunt durabile şi duc la pierderea sufletului (vezi Viaţa Sf.Mucenic Ciprian); tulbură
grozav (vezi Viaţa Cuviosului Antonie); se arată ca fiind Hristos (vezi Viaţa Sf.Pahomie cel Mare);
sfătuiesc despre vindecarea bolilor trupeşti şi pretind că tălmăcesc viitorul (vezi Viaţa Sf.Vasile cel
Mare); generează înfumurare şi mândrie (vezi Viaţa Mariei Egipteanca); se prefac că postesc şi că îL
laudă pe Dumnezeu (vezi Viaţa Sf.Siluan Athonitul) etc. Pe diavoli, ca să-i vezi aevea, trebuie să fii
înaintat în viaţa duhovnicească. Iar dacă nu, mai bine este să nu ai de-a face cu ei. Să fim prudenţi, pentru
că în multe cazuri au fost şi mari asceţi care, înşelaţi de false descoperiri, s-au pierdut în faţa apariţiei
demonilor sub chipul lui Hristos, al Maicii Domnului, al îngerilor şi sfinţilor. În doar o clipă de neatenţie,
fatală, se poate pierde toată nevoinţa. Nici o vedenie să nu primim, ne spunea Sf.Diadoh al Foticeii, chiar
de ni s-ar arăta în persoană Domnul nostru Iisus Hristos. Domnul, văzându-ne temerea, nu se va supăra că,
în smerenia noastră de a nu cădea, am preferat să aşteptăm momentul când îL vom vedea la Judecată. Nu
puţini sunt cei care, primind apariţiile mincinoase şi închinându-se falselor vedenii luminoase, au pierit în
prăpastia osândei veşnice, sau, în foarte rare cazuri, au reuşit să-şi revină din grele suferinţe.
Unde stau, de preferinţă, demonii? „Templul” prielnic al lor îl reprezintă oamenii pătimaşi 322, ale
căror sângerări păcătoase îi atrag ca pe nişte ţânţari 323. Puterea pe care o au, spune Sf.Ioan Gură de Aur, nu
vine din altă parte decât de la oameni. Stările în care cad demonii sunt din cele mai variate, dacă oamenii
reuşesc să-i biruie cu o viaţă petrecută în rugăciuni: se vaită324, jelesc nemângâiaţi, ard, paralizează de
frică atunci când sunt pedepsiţi de sfinţi: au fost bătuţi de Sfinţii Antonie cel Mare şi Andrei, precum şi de
Sfintele Marina, Iustina şi Iuliana.
În faţa oamenilor fără credinţă, diavolii se află în largul celor mai năstruşnice năzbâtii. Chiar
dacă diavolii pot să înfricoşeze cu provocarea unor cataclisme naturale (răstoarnă case prin uragane,
dărâmă oraşe prin cutremure, scufundă vapoare şi îneacă oameni prin furtuni), inclusiv s-ar juca cu
pământul ca cu o minge de nu i-ar ţine Dumnezeu în frâu, să nu ne temem325 de aceste unelte aflate în
mâinile lui Dumnezeu şi care nici nu ne pot „război” mai mult decât ar face-o un... copil 326. Stăpânul
adevărat, al celor văzute şi al celor nevăzute, este Dumnezeu. Domnul poate, doar cu o privire, să
înfricoşeze toată planeta. De aici şi rezultă o mare diferenţă între Dumnezeu şi diavol: Dumnezeu poate,
dar nu vrea; diavolul vrea, dar nu poate... Întotdeauna, chiar şi la sfârşitul lumii, se vor găsi creştini care
să-l învingă cu credinţa lor. Pe faţă, fără nici un ascunziş, Domnul nostru Iisus Hristos este cel care a
propovăduit sfârşitul lui Satan şi al demonilor lui. Au trecut de atunci 2000 de ani, diavolilor fiindu-le
mereu teamă să nu fie pedepsiţi înainte de a le veni ceasul 327, deoarece ştiu că le-a mai rămas puţină
vreme328 şi că focul cel veşnic a fost pregătit special pentru ei329. Până la A Doua Venire, când vor fi

lui, ca fiind inactivi şi indolenţi, reproşându-le cu un răget de furie că îşi irosiseră atât de mult timp şi nu munciseră
deloc. Dar cei care au declarat că ispitiseră pe cei repartizaţi lor, i-a înconjurat cu mari onoruri, cu entuziasm şi în
aclamaţiile tuturor, ca cei mai curajoşi luptători, slăviţi ca un exemplu pentru toţi (…) Unul dintre cele mai rele
spirite a păşit înainte şi a raportat cu bucurie diabolică, ca având o victorie ilustră, că el cucerise în cele din urmă un
binecunoscut călugăr, al cărui nume l-a dat, după ispitiri neîncetate timp de 15 ani, ademenindu-l chiar în noaptea
aceea cu păcatul curviei… La această declaraţie a fost extraordinară ilaritate printre toţi şi el s-a îndepărtat, slăvit
fiind cu mari laude, de către prinţul întunecimii şi fiind încoronat cu slavă. La apariţia zorilor, întreaga mulţime de
demoni s-a făcut nevăzută” (Sf. Ioan Casian, Conferinţele VII-VIII, 12, 16);
322
„Lăcaşul diavolului nu este decât în păcat” (Sf.Ioan Gură de Aur);
323
„Duhurile răutăţii se apropie de noi ca ţânţarii în ţinuturile umede” (Sf.Teofan Zăvorâtul);
324
„Cad (diavolii-n.a) în mare tulburare şi mâhnire când sunt biruiţi de oameni”(Sf.Casian);
325
„Să ne fie frică, aşadar, numai de Dumnezeu... Pe demoni să-i nesocotim şi să nu ne fie teamă de ei”(Sf.Antonie
cel Mare);
326
„În războiul dus împotriva noastră (diavolul-n.a.) nu depăşeşte puterea unui copil. Însă, dacă ne îndepărtăm de
Dumnezeu, atunci diavolul... se îndreaptă cu trufie spre noi şi ne ameninţă, mugind şi scrâşnindu-şi dinţii”(Sf.Ioan
Gură de Aur);
327
Mt.25, 41;
328
Apoc.12, 12;
329
Mt.25, 41;
nimiciţi definitiv, diavolilor li se permite să intre (la fel de uşor ca şi aerul) în oamenii păcătoşi, ieşind „la
atac” din cele mai lugubre locuinţe ale lor: pustiuri, cetăţi, case părăsite, puţuri, lacuri, case de vrăjitori,
locuri de magie, temple şi altare ale idolilor, morminte etc.
Ei atacă. Mereu atacă. În timpuri diferite, când te aştepţi mai puţin! În agonia disperată a
diavolilor, ei vor să-i tulbure pe oamenii slabi cu mustrări de conştiinţă, să-i războiască prin vedere
(imaginea unei fete frumoase poate să ne lupte 40-50 de ani) şi prin imaginaţie (să nu credem în vise, căci
Dumnezeu este în afara simţurilor omului) etc... Să ne ferim de oamenii în care îşi găseşte vrăjmaşul
plăcerea. Creştinii adevăraţi nu bagă în seamă „urâciunile”330 vrăjmaşilor lui Dumnezeu, cărora Satana li
se arată ca Dumnezeu adevărat, indiferent de ingeniozitatea incredibilă a şiretlicurilor demonice şi a
pretinsei lor evlavii creştine: vrăjitori331 ( neagă lucrarea harului), satanişti (posedaţi care îL hulesc pe faţă
pe Domnul nostru Hristos); astrologi332 (proorocul Isaia a prevestit pieirea Babilonului, căzut în păcatul
magiei şi al astrologiei)333, ghicitori334 (oare de ce nu pot să-i găsească pe criminali, sau să ghicească
numerele de la loterie şi rezultatele meciurilor de fotbal?); necromanţi (cheamă duhurile celor plecaţi
dintre noi, dar „vocea” respectivă este a diavolului), horoscopii ( 19 oameni de ştiinţă, laureaţi ai
Premiului Nobel, s-au opus încrederii în horoscoape), magicieni (demonizaţi ce lucrează cu energie
satanică), hipnotizatori, clarvăzători, descântători, fermecători etc. Cei ce se comportă în sensurile de mai
sus sunt ca şi porcii şi câinii din Evanghelie, tratând cele sfinte ca nişte dobitoace. Practicile lor, aflate în
contradicţie cu învăţătura creştină, sunt combătute de Mântuitorul Hristos, înlăturate de Sf.Apostoli şi
anatemizate de Sf. Părinţi. Pentru că s-au pus în slujba Satanei şi a demonilor lui, toţi aceşti impostori sunt
vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Satan îl are, ca prieten, pe încă neapărutul conducător unic al lumii Antihrist. Diavolul, făcându-i
pe oameni să se urască între ei, nu face altceva decât să creeze condiţiile optime venirii lui Antihrist. Unii,
poate, se întreabă totuşi ce rosturi anume are diavolul în viaţa omului. În primul rând, diavolii au rolul de
a ne trezi şi, apoi, războindu-ne cu el, de a ne arăta câtă putere avem şi de a dovedi că suntem conştienţi
de comoara ce ne aştepată în Împărăţia lui Dumnezeu. Vina săvârşirii păcatelor nu aparţine însă doar
diavolilor, ci şi oamenilor. Pricina păcatelor noastre nu o poartă întotdeauna Satan, fiindcă omul care
deţine o voinţă slabă şi este nepăsător va cădea şi fără „ajutorul” demonilor. Să fim înţelepţi: diavolii ne
aduc gândul să desfrânăm, dar noi suntem cei ce desfrânăm. Nu diavolii. Lupta cea adevărată, cu el, doar
noi, ortodocşii, putem să o ducem. Fiindcă suntem înzestraţi cu armele cele mai eficiente. În celelalte
religii, „armamentul” este nul şi cel rău are trecere liberă.
La noi, ortodocşii, deşi diavolii au tupeul să participe la Sf.Liturghie şi Lucifer intră şi până în
Sf.Altar, în timpul Heruvicului şi a Vohodului Mare se depărtează. Implicarea lor în cultul divin, în
condiţiile în care lumea deja se află subjugată în adormire duhovnicească, are ca plan scoaterea afară a
celor din biserici. Spre a noastră vindecare sunt şi rugăciunile de lepădare ale Sf.Vasile cel Mare 335, la
vreme de ispită. Noi să luăm aminte la smerenia preotului, ca vas al harului, deoarece nu orice preot (mă
refer la cei încă tributari patimilor) pot să citească fără risc aceste rugăciuni aparte. Smerenia preotului îi
arde pe diavoli, ca în cazul Sf.Antonie cel Mare. Sfântul, considerându-se nevrednic de a-i scoate pe
diavoli din oameni, l-a trimis pe un demonizat la ucenicul său Pavel cel Simplu. Abia atunci demonul s-a
depărtat, strigându-i „Smerenia lui Antonie mă scoate afară”.
Să fim tari. Chiar dacă unii semeni ar zice că ne iubesc, sau ne-ar lăuda, pe toate cele din afară
noi să le considerăm ca vrăjmaşe. Să nu furăm cinstea ce i se cuvine doar lui Dumnezeu, ci să ne
considerăm cei mai răi dintre toţi oamenii. Lumea să o dispreţuim, iar pe noi să ne defăimăm. 336

330
„Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor,
sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune
este înaintea Domnului tot cel ce face acestea”(Deut.18, 10-12);
331
Sf.Mucenic Ciprian, înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, stăpânea meşteşugurile demonice de a zbura prin
văzduh, a merge pe apă, a porni vânturile, a face pagubă câmpului, a face ca cerul să tune, să plouă, să salte marea
în valuri etc.
332
„Cei care umblă la vrăjitori sau vrăjesc sau ghicesc în stele, 6 ani să nu se împărtăşească după canonul 1 al
Sinodului Trulan şi după canonul 80 al Sfântului Vasile cel Mare, iar preotul care face aceasta să se transforme în
scrum” (Nomocanonul); „Învăţătura falsă, nelegiuită, a cititorilor în stele şi prezicătorilor de soartă după zilele de
naştere, n-a fost descoperită caldeilor, elinilor, egiptenilor de sus din harul Sf.Mângâietor, ci din înşişi demonii
necuraţi şi vrăjmaşi ai omului, spre pierzania celor care li se încred”(Sf.Maxim Grecul);
333
„Să iasă la iveală şi să te izbăvească acei care măsoară cerul şi iscodesc stelele (...) Iată-i ca pleava pe care o
mistuie focul, aşa vor ajunge ei şi de puterea flăcărilor viaţa lor nu vor putea s-o scape”(Isaia 47, 13-14);
334
„Aduceţi-mi pe unul din aceşti ghicitori şi faceţi-l să-mi spună ce se va întâmpla mâine”(Sf.Ioan Gură de Aur);
335
„Topiţi-vă în rugăciunile de exorcizare”(Sf.Chiril al Ierusalimului);
336
„Dacă într-adevăr vrei să te mântuieşti, ascultă un lucru. Ridică-ţi picioarele de la pământ, înalţă-ţi mintea la cer şi
acolo fii cu gândul tău ziua şi noaptea. Defaimă-te cât poţi, silindu-te a te vedea inferior oricărui om. Aceasta-i
adevărata nevoinţă”(Cuv.Varsanufie);
 Ce importantă ne este cunoaşterea sfârşitului lumii, dar important este să o cunoaştem şi pe cea a
noastră. Atenţie să avem la plecarea noastră din lume. Pentru că cea mai de seamă luptă a demonilor cu
oamenii, spune cuviosul părinte Ilie Cleopa, are loc în ultimul ceas al vieţii noastre. Atunci, de va fi ca
sfârşitul nostru să nu vină prin surprindere, cu inima tare să fim la Hristos cel Răstignit, respingând toate
uneltirile diavolilor prefăcuţi în îngeri de lumină. Nu comportă că ei vor spune vrute şi nevrute... Deşi
pare frumos ce spun ei, în realitate sunt vorbe schimonosite.
Vor diavolii să deznădăjduim, amintindu-ne păcatele ce le-am făcut? Noi să le spunem că
nădăjduim în mila lui Dumnezeu şi că vrem mântuirea. Vor ei să cădem în slavă deşartă, lăudându-ne?
Noi să rămânem în sfânta frică şi să le spunem că tot lucrul bun este numai al lui Dumnezeu. Vor demonii
să ne pierdem în închipuiri, cu arătările lor mincinoase? Noi să le spunem că nu ne trebuie apariţii, chiar
dacă ele ar veni de la Dumnezeu. Pentru toate acestea, Dumnezeu nu se va supăra. Iar de vor vrea diavolii
să ne tulbure pacea, îndepărtându-ne de credinţa cea adevărată, atunci, cu mânie bărbătească şi tare, dar
fără tulburarea inimii, noi să le zicem după sfatul părintelui Ilie Cleopa:
- Tu – Zii, înapoi Satană, mi-e destul ce crede Biserica mea.
- Diavolul – Ce crede Biserica?
- Tu – Sf. Biserică crede adevărul.
- Diavolul – Care adevăr?
- Tu – Ceea ce crede.
Nimeni nu ştie când anume va pleca din lume. Poate azi, poate mâine. Indiferent însă când,
înainte de a merge le Judecată, în faţa Tronului lui Dumnezeu, noi să începem, încă de pe acum, să purtăm
nevoinţe în rânduielile vieţii ortodoxe, plăcute Capului Sf.Biserici. Să ne ferească însă Domnul ca nu
cumva să ne prezentăm în faţa Sa doar cu credinţa cea bună, însă a pierde mântuirea cu o viaţă stricată,
sau, invers, ca ereticii, având poate o vieţuire curată, dar primind osânda pentru dogma în care au rătăcit...

Cutezanţe neîngăduite

Când vorbea poporului de pe Muntele Fericirilor, cu faţa-I plină de Lumină, Domnul nostru Iisus
nu-i fericea pe oamenii geniali, ci pe cei care, cu inimă curată, îL vor urma răbdând suferinţele până la
sfârşit. Câţi n-au fost, de-atunci şi până acum, cei ce i-au încredinţat Lui voia şi, de-acum şi până la
sfârşitul lumii, cei ce vor fi gata să moară pentru adevărul Său? Ce pildă strălucitoare de credinţă ne-a
lăsat „ucenicul pe care-l iubea Iisus”337, Sf.Ioan, cel mai tânăr din ceata fericiţilor Apostoli. Cu ce inimă
tare a rezistat el, într-o dăruire simplă şi inocentă, în faţa marilor încercări în centrul cărora s-a aflat
Mântuitorul lumii: la Cina cea de Taină, cu nevinovăţia emoţionantă a unui gest de supunere
copilărească, Sf.Ioan şi-a rezemat fruntea îngrijorată de pieptul Domnului şi aşa s-a împărtăşit cu Tainele
lui Hristos, apoi, la Răstiginire, pe când privea frânt de durere la suferinţa Fiului lui Dumnezeu pe
Sf.Cruce, Sf. Ioan a primit cuvintele Domnului Iisus prin care îi era încredinţată Maica Domnului.
Fără să şovăie, urmându-L pe Cel Înviat din morţi, Sf.Ioan şi-a luat crucea sa. După ce a
propovăduit credinţa în Hristos la Efes, în Asia, Sf.Apostol Ioan a fost încununat cu surghiunuirea în
insula Patmos (Grecia) din porunca împăratului persecutor Domiţian (81-96). El a fost exilat datorită
harului său profetic şi a râvnei cu care predica Evanghelia. Pe când se găsea pe această insulă, în anul 95
sau 96 (după cum susţin Sf.Irineu şi istoricul bisericesc Eusebiu), Sf.Ioan a avut o viziune de la Dumnezeu
despre ce anume se va întâmpla la sfârşitul lumii, când Sf.Biserică va ieşi biruitoare asupra vrăjmaşilor
săi. Revelaţia a avut-o într-o zi de duminică, nu se ştie dacă în timpul sau după Sf.Liturghie, când Hristos
Însuşi i s-a arătat în slavă şi l-a binecuvântat cu darul profeţiei. Tot ceea ce i s-a descoperit atunci este
prezentat, simbolic şi alegoric, în cartea profetică numită Apocalipsa(de la cuvântul grecesc
apocalipsis=descoperire). Folosirea generoasă a simbolurilor face din Apocalipsa o carte dificil de tâlcuit,
dar deosebit de frumoasă prin speranţa ce o relevă creştinilor în fericirea de a muri pentru Domnul nostru
Iisus Hristos până la A Doua Sa Venire. De altfel, făgăduinţa că Mielul jertifit, Iisus, va birui definitiv
forţele răului, culminând cu instaurarea Împărăţiei veşnice, chiar dacă după o grozavă transformare a
universului material, face din Apocalipsă o carte optimistă şi nu pesimistă. Ea este efectiv singura carte
profetică a Noului Testament, excelând cu relatarea celor ce se vor împlini între Rusalii şi a A Doua
Venire. Atunci, când cerurile se vor deschide şi îL vom vedea pe Biruitorul morţii, al diavolului şi al lui
Antihrist, speranţa creştinilor, a celor rămaşi în vremurile din urmă şi a celor adormiţi întru nădejdea
învierii trupurilor, se va împlini când El îşi va mântui aleşii cu viaţa cea veşnică. Cu ce luptă se vor
încununa, în acele zile, vitejii lui Dumnezeu! Deşi lumea va trece printr-o strâmtorare cum n-a fost
337
In.21, 20;
nicicând338, Apocalipsa confirmă faptul că robii Domnului vor fi îndrumaţi de Pronie inclusiv când
Antihrist va face ravagii printre oameni.
Deja, ispitele actuale converg spre a ne îndepărata unanim de lucrurile cu adevărat importante,
cum ar fi lecturarea cu stăruinţă 339 şi în duh smerit a Sf.Biblii. Ar fi complet greşit să o tratăm ca pe o
simplă carte, căci, fiind insuflată de Dumnezeu spre înţelepţire şi mustrare340, Sf.Biblie este considerată
„leac împotriva tuturor rănilor sufleteşti”(Sf.Ioan Gură de Aur341), „scară pe care urcăm la
Dumnezeu”(Sf.Isidor Pelusiotul) şi „hrană a sufletelor” (Sf.Vasile cel Mare).
Vrei tu, cititorule, trăiri înalte?... Sau vrei, cum zic unii, adrenalină? Du-te grabnic şi citeşte atent
Sf.Biblie, Cartea Cărţilor, dar să iei aminte a nu te arăta prea înţelept 342 şi nici a considera că o poţi
interpreta prin înţelepciunea lumească. 343 Dar vremea este grea şi ispitele pe măsură... Pentru îngrijorător
de mulţi, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai reprezintă un reper! Unii îL iau în derâdere, alţii îL deformează
după a lor minte sucită! Din ce în ce mai mult, o grămadă de „senzaţionalişti” abordează Apocalipsa
extrem de hazardat! În mod special, zelul duhului apocaliptic zdruncină din temelii discernământul
dogmatic al sectelor, în încercarea iresponsabilă a unor falşi prooroci de a se ridica în cuget peste măsura
firii ce li s-a rânduit. Mă îndoiesc că sunt prea mulţi cei care ştiu că, în creştinismul primar al antichităţii,
neobişnuita sârguinţă apocaliptică a zilelor noastre era în general evitată. Este motivul pentru care unii
Sf.Părinţi considerau că Apocalipsa nu ar fi o carte ce s-ar cuveni inclusă în canonul Noului Testament,
punându-i sub dubii autenticitatea şi inspiraţia dumnezeiască. Excepţie face, chiar dacă Apocalipsa era
mai puţin folosită datorită unor eretici ce invocau argumente bazate pe citate eronate din ea, canonul
biblic compus în secolul II la Roma. Vorbesc de „Canonul Muratori”, denumit astfel după numele
istoricului şi omului de litere italian ce l-a descoperit şi editat în 1740, din care reiese că, la Roma,
creştinii considerau canonică Apocalipsa. În rest, Apocalipsa era privită cu rezerve. Mai ales la sfârşitul
secolului III, deşi nimeni nu o considera ca apocrifă (carte pretins sfântă), Apocalipsa era întâmpinată cu
scepticism. Până şi marele istoric bisericesc Eusebiu din Cezareea(265-340), cunoscut ca mare luptător
contra ereziei hiliaste, a manifestat o atitudine nehotărâtă asupra Apocalipsei. La trei ani de la moartea sa,
în 343, Sf.Părinţi s-au manifestat deschis, prin canonul 60 al Sinodului local de la Laodiceea, împotriva
includerii Apocalipsei printre cărţile ce se cuvin a fi citite. Cu siguranţă, astfel s-ar explica de ce, în veacul
V, Fericitul Ieronim a scris că „bisericile greceşti, din voia lor proprie, nu primesc Apocalipsa lui Ioan”,
iar între secolele IV-X Sf.Biserică a Gruziei nu a primit Apocalipsa. Ca o completare sugestivă, nici
măcar un cuvânt despre Apocalipsă nu figurează în textul liturgic al Sf.Ioan Teologul.
Ulterior, Apocalipsa a fost acceptată de Sf.Biserică, dar fără recomandarea ca ea să fie un reper
de viaţă duhovnicească. Prudenţa faţă de adâncimea tainelor descoperirii dumnezeieşti a Sf.Ioan, plină de
simbolism, este o regulă de la care s-au abătut doar câţiva Sf.Părinţi, tâlcuitori ai Apocalipsei: Sf.
Ambrozie al Milanului, Sf.Metodie al Paterelor, Sf.Victorin al Poetavei Sf.Andrei al Cezareei, Sf.Ciprian
al Cartaginei, Sf.Ippolit al Romei, Sf.Efrem Sirul, Sf.Ioan Gură de Aur, Sf.Vasile cel Mare, Sf.Ioan
Damaschin, Sf.Nil al Athosului, Sf.Andrei cel Nebun pentru Hristos etc.
Doar câţiva, nu ca şirul nesfârşit al celor de astăzi... Deci s-ar cuveni ca, înţelegând smerenia
istorică ce învăluie o profeţie covârşitoare, puzderia de tâlcuitori contemporani ai Apocalipsei să-şi
improprieze mândra lor îndrăzneală ca pe o sfidare a direcţiei duhovniceşti trasate de tradiţia patristică în
urma unor nevoinţe ascetice totale!

Capitolul II: Semnele sfârşitului

Semnele vremurilor

„Cunoşti semnele Antihristului, nu le reţine numai pentru tine, fii bun şi înştiinţează-i pe toţi”
(Sf.Chiril al Ierusalimului)
338
Mt.24, 21;
339
Tim.3, 15;
340
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre
înţelepţirea cea întru dreptate”(2Tim.3,16);
341
„Nici gloria, nici puterea, nici prezenţa prietenilor, nici vreun alt lucru omenesc nu poate să mângâie un suflet
cuprins de tristeţe aşa cum o face numai citirea Sfintei Scripturi, că această citire e o convorbire cu
Dumnezeu”(Sf.Ioan Gură de Aur);
342
„Nu fi drept peste măsură şi nu te arăta prea înţelept! Pentru ce vrei să te nimiceşti?(Eccl.7, 16);
343
„Căci scris este: ”Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”. Unde este înţeleptul?
Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?
Căci... lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin
nebunia propovăduirii”(1Cor.1, 19-21);
 Momentul venirii Domnului, a doua oară, este cunoscut în învăţătura Sf.Biserici sub numele de
Parusie. Data revenirii Sale este învăluită de mister atât din perspecitva propovăduirii lui Hristos
Mântuitorul, cât şi a Sf. Apostoli şi a urmaşilor... Nici unul din Sf.Părinţi, deşi dispunem de multe profeţii
ce vizează sfârşitul imprevizibil al lumii, nu s-a încumetat să precizeze în ce zi, sau în ce an, Hristos va fi
văzut venind cu mare slavă. Precauţi în duh profetic, Sf.Petru 344 şi Sf.Ioan345 întăresc în noi convingerea că
venirea Fiului Omului este aproape. În lipsa menţionării unui timp anume, într-un climat de confuzie, au
existat şi duhuri care spuneau cum că Parusia ar fi şi venit. 346
Deşi primii creştini trăiau intens sub iminenţa impactului apocaliptic, totuşi, posedând agerimea
sfredelitoare a ochiului de şarpe, ei cercetau cu atenţie semnele ce trebuiau să inaugureze venirea
Domnului. Cea mai completă învăţătură despre aceste semne eshatologice, atât de minuţios expusă, a
propovăduit-o însuşi Domnul Hristos, consemnată în cuprinsul evangheliilor, dar se regăseşte şi în
scrierile epistolare ale Sf.Apostol Pavel şi în Apocalipsa Sf.Ioan. Semnele în cauză, în evoluţia lor
bimilenară, au ajuns astăzi într-un stadiu de o evidenţă greu de tăgăduit, dar fără a reuşi să atingă cele mai
înalte cote.
Semnele sfârşitului, nominalizate clar în textele mai sus amintite, arată că păcatele generale ale
omenirii evoluează alarmant în şapte etape de avertizare: 1)Venirea hristoşilor mincinoşi, pe fondul
căderii oamenilor de la credinţă şi a înmulţirii fărădelegilor; 2) Catastrofe în natură şi discordie între
oameni; 3) Venirea lui Antihrist; 4) Timiterea din cer a proorocilor Ilie şi Enoh; 5) Propovăduirea
Evangheliei la toate neamurile; 6) Convertirea evreilor la creştinism; 7) Arătarea pe cer a semnului
Fiului Omului. Nimeni însă de pe pământ, indiferent ce înălţimi duhovniceşti l-ar anima, n-ar putea
pretinde că ar şti ordinea exactă a producerii semnelor prevestitoare venirii lui Hristos.
Semnificaţia semnelor sfârşitului se arată în cap.24 al Evangheliei lui Matei (reluată cu uşoare
adaosuri în cap.13 al lui Marcu şi în cap.21 al lui Luca), precum şi în epistolele Sf.Apostol Pavel şi în
Apocalipsa Sf.Apostol Ioan.

1. Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate
clădirile templului. 
2. Iar El, răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va
rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. 
3. Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune
nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? 
4. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. 
5. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. 
6. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci
trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. 
7. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi
ciumă şi cutremure pe alocuri. 
8. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. 
9. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile
pentru numele Meu. 
10. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. 
11. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. 
12. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. 

344
„Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni”(1Pt.4,7);
345
„Copii, este ceasul de pe urmă”(1In.2,18);
346
„Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt... cum că
ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai
întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării”(2Tes.2, 2-3);”Mulţi vor
putea să le indice ca prezente înainte de a se produce real şi mulţi vor putea contesta realitatea lor când se vor
produce de fapt (semnele – n.a.)” păr.Dumitru Stăniloae;
13. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui. 
14. Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la
toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul. 
15. Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul
cel sfânt - cine citeşte să înţeleagă - 
16. Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi. 
17. Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să-şi ia lucrurile din casă. 
18. Iar cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-şi ia haina. 
19. Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! 
20. Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta. 
21. Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi
nici nu va mai fi. 
22. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se
vor scurta acele zile. 
23. Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. 
24. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar
minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. 
25. Iată, v-am spus de mai înainte. 
26. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu
credeţi. 
27. Că precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului
Omului. 
28. Că unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. 
29. Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da
lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. 
30. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile
pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă
multă. 
31. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui
din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini. 
32. Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze,
cunoaşteţi că vara este aproape. 
33. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi. 
34. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea. 
35. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. 
36. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai
Tatăl. 
37. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. 
38. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi
se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, 
39. Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului
Omului. 
40. Atunci, din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa. 
41. Din două care vor măcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa. 
42. Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. 
43. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar
priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. 
44. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. 
45. Cine, oare, este sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o stăpânul peste slugile
sale, ca să le dea hrană la timp? 
46. Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul său, o va afla făcând aşa. 
47. Adevărat zic vouă că peste toate avuţiile sale o va pune. 
48. Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie, 
49. Şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii, 
50. Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l
 cunoaşte, 
51. Şi o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi
scrâşnirea dinţilor. 

I. Venirea hristoşilor mincinoşi, căderea oamenilor de la credinţă şi înmulţirea

fărădelegilor

Căderea multor oameni de la adevărata credinţă, deşi în duhurile ce-i dirijează vor mărturisi în
chip mincinos că şi ei sunt credincioşi, va înmulţi fărădelegea şi, o dată cu ea, dragostea dintre oameni se
va răci. Declinul generalizat de la credinţa adevărată, înţeles ca apogeu, va să vină, dar procesul prăbuşirii
condiţiei umane a început încă de pe vremea Apostolilor. De pe vremea aceea, demolatorii credinţei erau
prezentaţi ca nişte lupi grei347 ce vor lăsa în urma lor ucigătorul semn al distrugerii iubirii interumane. Or,
ce sens ar mai avea o lume a cărei frumuseţe ar dispărea datorită lipsei atât de beneficei credinţe? 348 N-ar
mai avea nici un farmec, deoarece absenţa credinţei aduce nesimţire şi o viaţă absurdă, într-o lume ce
păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt prin deznădejde şi fărădelegi. Atât de mare va ajunge viclenia
sufletelor, încât faptele oamenilor le vor întrece pe ale diavolilor şi, abătuţi cu toţii de la calea dreptăţii
prin ultraperfecţionata ştiinţă a lui Antihrist, duhul uman va fi una cu cel demonic. Datoria noastră, a
tuturor, constă în a-L ruga pe Domnul a ne ajuta să cunoaştem de unde vin duhurile şi să facem o
deosebire între duhurile antihristice şi cel de pe urmă – Antihristul în persoană. Păcatele ce ne săgetează
sunt multe, dar cel mai mare este închinarea la această fiară. La el se ajunge prin crearea unui mod de
gândire prin care omul să nu se mai roage lui Hristos....
Deja se vede tot mai clar cum omul contemporan, deprimat, în refuzul lui nătâng de a se căi 349,
preferă să-şi hrănească duhul prizonier cu iluzia că ar găsi raiul în lumea aceasta. Fericirea de aici,
pământeană, este propunerea sinucigaşă pe care i-au făcut-o ereticii hiliaşti, indiferent de coloratura lor
filosofică, politică sau religioasă. Se „vinde” bine pe piaţa umană concepţiile lor, în defavoarea
Cuvântului lui Dumnezeu! Ambalarea cochetă a unor false fericiri îl face pe vrăjmaşul350 nostru
dintotdeauna un mare maestru, un artist în a ascunde351 lucrarea morţii în întristarea cea după lume352 , ca
nu cumva vreunul dintre noi să avem un duh voios353 chiar şi în lipsuri şi în greutăţi.354 El, vrăjmaşul, ne
întunecă sufletul de la privirea duhovnicească, aruncându-ne în închisoarea mentală a ciberneticii, unde
mintea ne este coruptă de voluptatea plăcerilor materiale. 355Pentru că ne dorim astfel de idealuri, ni se
presară în inimă sămânţa întristării356 şi pierdem harul357. Nu facem decât să ne amăgim şi să fim amăgiţi!
Cum? Prin faptul că acceptăm lucrarea amăgitoare cea prin chipul binelui, înfrăţindu-ne cu proorocii
mincinoşi supuşi diavolilor, îmbrăcaţi, ca să nu le observăm urâţenia şi cruzimea, în haina sfinţeniei.
Iată un exemplu „la modă”, Dan Brown, catalogat fiind de marele scriitor Umberto Eco drept
„un intrigant ce răspândeşte informaţii false”. Cărţile lui, la mare vogă într-o lume ce simte că trăieşte
numai prin senzaţionalisme ieftine, au ca epicentru pictura Cina cea de Taină a lui Da Vinci. Pornind de

347
„Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre
voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei”(F.Ap.20, 29-30);
348
„Credinţa ta te fereşte în boală şi de boală, în necazuri şi de necazuri, în întuneric şi de întuneric, în deznădejde şi
de deznădejde, în singurătate şi de singurătate, în moarte şi de moarte. Chiar şi de moarte te fereşte credinţa ta şi te
va apăra. Cu adevărat, chiar şi de moarte, iar ateii nici nu ştiu că este o apărare împotriva morţii... Orice moarte este
moartă, dar ateismul este o moarte vie. De cea moarte vie te apără şi te păzeşte credinţa ta”(Sf.Nicolae Velimirovici,
+1956);
349
„Cei ce au păcătuit să nu deznădăjduiască... Că nu pentru mulţimea relelor ne osândim, ci fiindcă nu voim a ne
pocăi şi a învăţa minunile lui Hristos”(Sf.Marcu Pustnicul);
350
“Vrăjmaşul, prin duhul de tristeţe, pe mulţi a abătut de la calea cea strâmtă şi mântuitoare spre calea cea lungă şi
lunecoasă, însă pierzătoare”(Sf.Ioan din Kronstadt, +1908);
351
„Oricare ar fi necazuile ce ni le-ar pricinui diavolii, aceştia se străduiesc a le ascunde, ca nu cumva să băgăm de
seamă că ne vin de la ei”(Sf.Paisie Velicikovski, + 1794);
352
„Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce
moarte”(2Cor.7, 10);
353
„Pentru a ne păstra pacea lăuntrică, trebuie să alungăm tristeţea şi să încercăm a avea duhul mereu voios, iar nu
întristat”(Sf.Serafim de Sarov);
354
„E lucru cu păcat să te laşi în voia întristării. Noi suntem surghiuniţi pe pământ. Cei surghiuniţi nu se miră de
ocări şi sudalme. Noi suntem sub canonul lui Dumnezeu, iar canonul cuprinde lipsuri şi greutăţi”(Sf.Teofil de la
Lavra Peşterilor, +1835);
355
„Nimeni nu s-a urcat la cer ducând o viaţă de plăceri” (Sf.Ignatie Briancianov);
356
„Întristarea este viermele inimii”(Sf.Serafim de Sarov, +1833);
357
„Părăsirile pline de învăţătură ale harului au tocmai scopul ca să ne ajute să ţinem minte această certare
mântuitoare”(Sf.Teofan Zăvorâtul);
la premisa că în tablou nu se află Sf.Ioan, ci o femeie, Dan Brown zăpăceşte lumea (să nu uităm că nu
Sfânta Scriptură e inspirată de tablou, ci invers), inclusiv în filme de mare trecere la naivi, cu minciuni
grosolane ce ignoră adevărul biblic revelat. Ficţiunile demonice semnate de el, paralele cu realitatea - însă
pretinzând realitate - , insuflă nelegiuiţilor plăcerea de a-L batjocori pe Hristos şi, implicit, de a lua în râs
tot ce este legat de sfinţenia creştinismului. Din acest considerent, aducându-ne aminte că Sf.Ioan
Damaschin îl defineşte pe un antihrist ca o persoană ce nu mărturiseşte că Iisus e Fiul lui Dumnezeu
întrupat, desăvârşit Dumnezeu şi om, se poate considera că Dan Brown, alăturându-se ereticilor, lucrează
de zor la „taina nelegiuirii” ca unul dintre antihrişti, neoghicitori şi închinători la idoli. El este însă doar
unul din smintitorii vremurilor noastre, ale căror tineri rătăcesc în întuneric fără sens, din pleiada atâtor
incitatori – dau exemple din muzică – la vulgaritate şocantă, violenţă şi sinucidere: „regele” Elvis Presley,
cu al său „electrizant” rock' n' roll; The Beatles, cu a sa ideologie a lui „fă ce vrei” (la un moment dat,
unul din membrii formaţiei a spus cu aroganţă: „Suntem mai cunoscuţi decât Iisus Hristos”);
reprezentanţii curentelor rap, pop şi heavy metal etc. Iar acum, în zilele noastre, Michael Jackson şi
Madonna excelează în a-i înregimenta pe tineri în trăiri ritmice din cele mai superficiale... Antihristice.
Laolaltă, tineri şi bătrâni, manifestăm indiferenţă la felul în care Dumnezeu şi-ar dori să fim. Se
observă aceasta din atâtea lucruri anormale, întoarse cu capul în jos, cum ar fi şi interesul neobişnuit al
telespectatorilor în faţa filmului al cărei personaj este vrăjitorul Harry Potter, unde nu se pomeneşte
nicicând de Dumnezeu. Puţini dintre noi ştiu însă că harry-potterismul, ca filosofie antihristică, este
transpus într-un chip animat al lui Antihrist, reproducere care, susţine prestigiosul ziar „Times”, a
„împins” în „biserica” lui Satan nu mai puţin de 14 milioane de copii! Nu înseamnă asta, oare, o jignire
adusă lui Dumnezeu? Ba da, nelegiuirea părinţilor de a-i lăsa pe copii să facă ce vor va atrage mânia lui
Dumnezeu către lume. Mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu, Cel ce nu se lasă batjocorit, în insultele ce
i se aduc, va răsplăti fiecăruia la timpul potrivit... O altă batjocorire de sfinţenie s-a petrecut nu departe de
noi, în oraşul moldovean Iaşi, în blasfemia „artistică” intitulată parodic „Evangheliştii”, de Alina Mungiu-
Pippidi. Pe scenă, în public şi fără ruşine, actorii şi-au interpretat rolurile dezbrăcaţi, ceea ce nu l-a
împiedicat pe renumitul critic literar Nicolae Manolescu să spună că suntem... medievali şi
fundamentalişti dacă vom protesta! Da, dacă minima morală ar putea fi asociată unor asemenea termeni,
atunci suntem aşa cum ne-ai numit frăţia ta, Nicolae, rugându-ne ca şi dumneata să devii creştin...
Cât de uşor, sub pretextul artei, pot să fie dezechilibraţi sufleteşte tinerii! Dar ştiu oare ceva
aceşti tineri debusolaţi, în tristeţile lor, de războiul nevăzut, purtat zi şi noapte, cu pasiunile cărnii, cu
păcatele lumii şi cu diavolul? Poate, desigur cel mult, prea puţin... Cei mai mulţi au părăsit neputincioşi
câmpul de bătaie, adică inima, dezertând din oastea creştină ca nişte soldaţi ce-şi trădează conducătorii
(Sf.Treime, Maica Domnului, cetele îngerilor şi ale sfinţilor) deşi purtau în mâinile lor cel mai puternic
armament ca să câştige: adăpost (completa neîncredere în sine), scut (încrederea totală în Dumnezeu),
povăţuitor (meditarea suferinţelor Domnului), încingătoare (abţinerea de la pasiunile trupeşti),
încălţăminte (cunoaşterea propriei neputinţe), pavăză (lupta în ispite), sabie (sfânta rugăciune), suliţă
(respingerea patimilor), hrană (dumnezeiasca Împărtăşanie), ochianul (a recunoaşte corect faptele şi
voinţa de a fi bineplăcut lui Dumnezeu). Câteodată, dacă nu întotdeauna, ne mai trebuie însă câte o
binecuvântată palmă... Din somnul păcatelor, care a cuprins toată lumea, Dumnezeu ne trezeşte din când
în când cu molime, incendii, uragane, cutremure devastatoare, inundaţii, secetă, foamete... Cumva
omenirea trebuie să plătească plăcerea, care a luat minţile multora, de a păcătui contra firii, deşi este
evident că nu a înţeles nimic din căderea – acum 4000 de ani – a cetăţilor desfrânate Sodoma şi Gomora,
asupra cărora, în afară de dreptul Lot, s-a abătut mânia lui Dumnezeu pentru săvârşirea păcatului contra
firii. Nici că i-a venit atunci Domnului să creadă că oamenii ar fi capabili să facă o aşa cădere animalică,
hotărând a-Şi trimite îngerii să vadă dacă „strigarea” la cer a păcatului este îndreptăţită. 358 Prin păcatul lor
cel mare au pierit în acele zile Sodoma şi Gomora, tot aşa cum, mai aproape de zilele noastre, au fost
şterse de pe suprafaţa pământului – atenţie, tineri şi vârstnici! – oraşele Saint-Pierre, New Orleans şi
Florida.
Dar, să vedem cum s-a petrecut drama lor. Pe insula Martinica, a cărei capitală era Saint-Pierre,
fusese recunoscut ca religie autorizată cultul satanic. În general oamenii nu L-au mai ascultat pe
Dumnezeu, motiv pentru care câteva mii de localnici au fost atenţionaţi, prin vise premonitorii, să plece
de acolo. Ceea ce au şi făcut. În cele din urmă, s-a produs dezastrul şi a venit pedeapsa din cer. În
consecinţă, pe o vreme senină şi fără vânt, marea s-a învolburat şi o vâlvătaie uriaşă a ars întregul Saint-
Pierre. Oraşul, cu cei 45.000 de locuitori ai săi, a fost distrus în câteva minute. Aproape la fel a fost şi cu
oraşul New Orleans, cu menţiunea că acesta a fost jumătate ars şi jumătate inundat. Într-o zi de „mare
sărbătoare” pentru localnici, chiar pe la 6 dimineaţa, înainte ca pe străzile oraşului să mărşăluiască o
358
„Zis-a deci Domnul: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogoarâ-Mă-voi deci
să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să
ştiu”(Fac.18, 20-21);
paradă preconizată a 125.000 de homosexuali, uraganul „Katrine” a distrus oraşul cu totul. Un alt
eveniment catastrofal s-a petrecut, în prima zi de după naşterea Domnului, în anul 2004. Atunci, un
tsunami (val uriaş) a lovit, cu o forţă de un milion mai mare decât suflul provocat de explozia bombei
atomice de la Hiroshima, nordul extrem al Indoneziei. Zguduind practic planeta din temelii, acel val a
„măturat” coastele ţărilor idolatre Thailanda, India, Bangladesh şi Sri Lanka. După ce a străbătut 6.700
km, valul în cauză a ajuns până la coasta de est a Africii şi a trecut mai departe până în Chile, America de
Sud, unde s-a zdrobit de ţărm. Bilanţul nefast al cataclismului s-a ridicat la pierderea a 200.000 de suflete!
Nici nu au trecut bine câteva zile, iar alţi 70.000 de oameni au pierit, în Guatemala şi sudul Mexicului, în
urma uraganului „Stan”. Poate doar aşa, într-un cumplit cutremur al fiinţei umane, s-ar mai putea „trezi”
omenirea de sub unele evenimente cum ar fi „hipnoza” provocată anual în lume, în oraşul brazilian Sao
Paolo, de carnavalul celor aproape trei milioane de homosexuali şi lesbiene!
Importă mai puţin că unii cititori mai cârcotaşi ar zice, bine-bine – astea sunt doar nişte simple
întâmplări. Întâmplări? Nu, căci în faţa lui Dumnezeu nimic nu-i întâmplător. Cât de exact se petrec
evenimentele, ale căror semnificaţii ne facem că nu le înţelegem, o dovedeşte sfârşitul Floridei. Şi aici,
lumea aştepta „nerăbdătoare” sărbătoarea „popularului” carnaval al sodomiţilor, având în program o
paradă a nudiştilor ce ar fi trebuit să dureze 10 zile şi alegerea „reginei drogurilor”... Zadarnică a fost
atunci bucuria locuitorilor, întrucât uraganul atlantic „Wilma” a „măturat” realmente Florida. Ce a rămas
în urma acestor oameni, sau în urma celor care, ulterior, şi L-au scos pe Hristos din inimă? În afară de
nişte oameni reci, care au ucis iubirea pură, nimic... Sodomizând, s-au rupt de Duhul Sfânt 359 şi au devenit
victimele lui Antihrist prin acceptarea vieţii denaturate a falşilor creştini (eretici): profeţii acestora,
îmbolnăvind dogmatic neamul omenesc, au generat curentul de masă al lepădării de credinţă şi au îngroşat
rândurile apostaţilor cu numeroşi prooroci mincinoşi. Ei sunt înaintemergătorii lui Antihrist, hulitorii lui
Hristos şi stricătorii Legii, cei care nu înţeleg că înţelepciunea acestui veac este nebunie înaintea lui
Dumnezeu şi de aceea nici nu se luptă cu ei înşişi, ci cu istoria. Cu lupta lor dezaxată, amăgitoare, s-au
ridicat împotriva Sf.Biserici şi au demarat începutul durerilor sub pretenţia absurdă că sunt fie Hristos, fie
Ilie sau Enoh. Sfârşitul şirului de hristoşi falşi îl va face însă unul, Antihrist, dar, până atunci, să înţelegem
că relele învăţături ale sectelor sunt în categoria de „hristoşi mincinoşi”, fiindcă, deşi vin din direcţii din
cele mai diferite şi au grade de corupere ce par inofensive, conlucrează cu zel demonic în vederea
întronării lui Antihrist. În faţa lor, a sectelor, noi, ortodocşii, se cuvine mai degrabă a ne teme de un război
propriu-zis, căci mai marele pericol din războiul cu ei rezultă din faptul că îl au conducător pe însuşi
Satan. Ura sectanţilor asupra creştinilor adevăraţi, laolaltă cu ura păgânilor şi a ateilor, va aduce implicit
veşti de războaie şi persecuţii pentru dreapta-credinţă. Mulţi dintre noi ne vom îndepărata atunci de la
Sf.Biserică, omorându-ne unii pe alţii până şi în familii 360.
Ce coşmar vor trăi, aievea, copiii copiilor noştri! Semnele mari şi chiar minunile, făcute de secte
cu putere demonică, vor înşela pe mulţi ce au crezut că îl văd din nou pe Hristos. În linişte, noi să
priveghem în credinţă... Atenţia noastră să o avem spre cer, nu spre pământ, ca nu cumva să ne găsească
ceasul morţii în iarna păcatelor (în nepocăinţă) şi nici în zi de sâmbătă (adică în credinţa Legii Vechi sau a
sectelor). Râd ereticii? 361 Să râdă, căci aşa îşi şi pecetluiesc desfrânarea. La fel ca cei ce ies din corabia
mântuirii – Sf.Biserică, Ortodoxă, a lui Hristos. Suntem noi, ortodocşii, azi, înconjuraţi de o „horă” de
râsete şi batjocoriri dogmatice? Suntem, dar nu-i nimic. Toţi râdeau şi de Noe, dar cei din afara corabiei
au murit înecaţi până la unul...

II. Catastrofe în natură şi discordie între oameni (secetă, cutremure, războaie, zvonuri de
războaie, persecuţii, foamete)

Semnul cataclismelor naturale şi al spaimei dintre oameni, inexistent în capitolele 12 şi 13 din

evangheliile lui Matei şi Marcu, îl prevesteşte Sf.Evanghelist Luca 362 . În vremea aceea, când oamenii s-or
359
„Îi voi arde (Dumnezeu pe sodomiţi-n.a.), pentru că au urât plăcerea Duhului Sfânt şi au iubit plăcerea
diavolilor”(Sf.Nifon al Constanţianei);
360
“Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răzvrăti împotriva părinţilor şi îi vor
ucide”(Mc.13,12-text în plus faţă de Mt.24);
361
„Cine sunt profeţii mincinoşi, dacă nu propovăduitorii minciunii? Cine sunt „apostolii mincinoşi”(2Cor.11,13),
acum şi totdeauna; dacă nu cei care se ridică împotriva lui Hristos? Iată aceste erezii care tulbură Biserica, prin
netrebnicia noilor învăţături, nu mai puţin decât Antihrist care o va dezbina într-o zi prin cruzimea persecuţiilor, cu
singura diferenţă că persecuţia naşte mai puţini martiri decât erezia, apostaţi”(Tertullian, în „Polemica antieretică şi
antiiudaică);
362
„Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ spaimă întru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului
mărilor şi al valurilor. Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile
cerului se vor clătina”(Lc.21, 25-26); „Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de
fum; Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înaintw de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a
mira până la înmărmurire, zilele şi nopţile vor trece foarte repede. Preconizata prăbuşire a legilor naturii
va depăşi realmente imaginaţia, ca şi tot ce s-a înregistrat de-a lungul istoriei în materie de cutremure. Nu
ar fi lipsit de interes a menţiona doar câteva dintre cele mai cutremurătoare mişcări tectonice, soldate cu
numeroase pierderi de vieţi omeneşti şi mari distrugeri materiale: în anul 476 dHr, Roma a fost distrusă; în
anul 526 au trecut la cele veşnice 280.000 oameni şi a fost distrusă Antiohia; în anul 1556, în China de
Nord, au murit 830.000 de oameni – cel mai mare număr de decedaţi; în anul 1703, 200.000 de oameni şi-
au sfârşit viaţa pământească la Tokyo; în anul 1775, la Lisabona, au plecat la Domnul circa 60.000 de
oameni; în anul 1789, în Calabria, ne-au părăsit 30.000 de oameni; în anul 1812 a fost distrus oraşul
venezuelean Caracas; în anul 1896, la Honshu, un tsunami i-a înghiţit pe 27.000 de locuitori etc.
În urma acestor seisme, din care oamenii ar fi trebuit să aleagă binele, nu s-a înţeles nevoia de
căinţă faţă de păcatele lumii iar nimicirea în războaie a luat proporţii mondiale. Până acum, Dumnezeu a
îngăduit conflictele spre pocăinţa noastră, însă profeţia celui de-al treilea război mondial va conduce la
autonimicirea rasei umane. Avertismentele profetice despre războiul final, în urma căruia ar rămâne doar
2-3 state363, aparţin Sf.Cosma Etolul, Sf.Lavrentie şi Sf.Andrei cel Nebun pentru Hristos. Primul,
Sf.Cosma Etolul, a prevestit, încă din secolul XVII, că războiul va începe pe teritoriul fostei Iugoslavii şi
că va fi scurt şi îngrozitor. Pe teritoriile cuprinse de ultima conflagraţie a istoriei nu va mai rămâne suflare
omenească, întrucât puterea bombelor folosite va face fierul să ardă şi pietrele să se topească. Însuşi
pământul va lua foc, fumul cu praf şi foc ridicându-se până la cer. Puţinii oameni rămaşi atunci vor striga
atunci „Jos războiul!”, „Să fie un împărat!”(Antihristul). Războiul se va sfârşi cu distrugerea
Constantinopolului şi, în definitiv, cu prăbuşirea lumii (a Babilonului). Sf.Andrei cel Nebun pentru
Hristos prevesteşte că Ierusalimul va rămâne atunci marele stâlp al Sf.Biserici 364.
Înaintea pieirii lumii, va urma o perioadă de pace, cum spun Sf.Apostol Pavel 365, Sf.Nil din Athos
şi Sf.Andrei.

III. Venirea lui Antihrist

Fără o trăire în şi cu Domnul nostru Iisus Hristos, opusă păcatului, este cu neputinţă a sesiza răul
ce planează asupra noastră. Suntem ca şi orbii! Mai ales acum, într-o lume în care se vorbeşte cu o trăire
tot mai stinsă despre Hristos, când foarte puţini îşi asumă o poziţie duhovnicească faţă de pericolul venit
dinspre Antihrist şi demoni. Desigur, o mărturisire deplină a credinţei în numele Domnului lui Hristos s-ar
cuveni să ţină cont nu doar de interesul cumpătat referitor la semnele sfârşitului veacurilor, ci şi de
momentul intrării pe scena istoriei a lui Antihrist întrupat ca om!
Din perspectivă spirituală, duhurile ce premerg întruparea lui Antihrist ca om la „plinirea vremii”
sunt demult în lume366, ele ţin de ura crescândă dintre oameni367 şi de ultima mare lovitură dată creştinilor
de Satan368.
În duhul lui Antihrist se regăsesc nu doar cei care nu îL mărturisesc pe Hristos 369şi îL tăgăduiesc
pe Tatăl şi pe Fiul370, acceptându-l ca domn peste simţuri, ci şi orice rău al fiecărui om în parte şi falsele
credinţe. De fapt, când luptăm cu iubirea de sine luptăm cu Antihristul din noi. Or, cum răul se lucrează
de la începuturile lumii, aşa şi „duhul lui Antihrist” se „imprimă” în sufletele păcătoşilor de-a lungul
timpului... Fiind o roadă coaptă a duhului malefic, Antihristul cel bătrân al istoriei va pune punct final la
Domnului. Şi oricine va chema numele Domnului se va izbăvi” (Ioil 3, 3-5); „Luceferii de pe cer şi grămezile de
stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci”(Is.13,10);”Când te
vei stinge, voi acoperi cerurile şi stelele lor le voi întuneca; soarele îl voi acoperi cu nor şi luna nu va mai lumina cu
lumina sa. Toate stelele care luminează pe cer le voi întuneca deasupra ta şi asupra ţării tale voi aduce negură, zice
Domnul Dumnezeu”(Iez.32, 7-8); „Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele
s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele. Şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum
smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie”(Apoc.6, 12-13);
363
„Va fi un război mare... În acest război se vor distruge atâtea state, încât până la urmă vor rămâne două sau trei.
Atunci ei vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul” (Sf.Lavrentie);
364
„Va rămâne afară un stâlp al Bisericii, cel dintâi, în care sunt Sfintele Piroane ale Domnului”(Sf.Andrei cel Nebun
pentru Hristos);
365
„Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea”(1Tes.5,3);
366
„Copiii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine Antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat. Dintre
noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi de-ai noştri, ar fi rămas cu noi”(1In.2, 18-19);
367
„Ura de fraţi va face loc lui Antihrist”(Sf.Chiril al Ierusalimului);
368
„Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale... iar venirea aceluia
va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase”(2Tes.8,9); „Când vei
auzi că Hristos a venit sau S-a ivit pe pământ, atunci să ştii că acela e Antihristul” (Sf.Zosima);
369
„Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care
aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”(1In.4,3);
370
„Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”(1In.2, 22);
potrivnicia începută de Lucifer şi va duce la pieire toate sufletele ce n-au vrut să trăiască în Domnul nostru
Iisus Hristos. Şi toţi cei care nu au primit iubirea adevărului, lăsându-se conduşi de duhul lui Antihrist, vor
primi de la Dumnezeu o lucrare de amăgire371 cunoscută sub denumirea de „taina fărădelegii”372.
Aceştia nu sunt alţii decât imitatorii falşi ai lui Hristos în lume, nu contează cât de puţin şi-au
denaturat credinţa, tocmai pentru a-L nega şi înlocui pe Domnul Hristos: magi, vrăjitori, politicieni,
filosofi, artişti, teologi etc.
O fi, sau nu, Antihrist în lume? Este, desigur! Sf.Ioan Gură de Aur îl întrezărea pe fondul
încetării existenţei Imperiului roman. Situându-se ca evoluţie undeva în afara legilor obişnuite ale
timpului, Antihristul s-ar afla în lume, ca adolescent, încă din secolul IV373. El este cel care reprezintă, în
profeţia lui Daniel, „cornul mic” şi „împăratul neruşinat” a cărui domnie va cunoaşte culmea păcatelor 374.
Lui, diavolul îi va întinde o mână de „ajutor” când aproape toţi locuitorii pământului i se vor închina şi îi
va avea la picioare. Va fi a treia intervenţie decisivă în istorie a diavolului (după căderea primilor oameni
şi la sfârşitul celor 40 de zile de post ale lui Hristos în pustie), cel care face atâta zarvă în lume fără a o şi
stăpâni – cum pretinde în chip mincinos.
Antihristul va veni ca o unealtă satanică, spune Sf.Pavel, iar Sf.Efrem Sirul ne indică faptul că
Satan se va dezlega din iad şi va locui în Antihrist. Va fi oarecum o imitaţie inversă a lui Hristos, cu o
naştere dintr-o desfrânată, iar pogorârea Duhului Sfânt o va înlocui sălăşluirea lui Satan. De asemenea,
cum Domnul nostru Iisus Hristos a venit în trup, la fel şi Antihrist va fi un om concret 375. El va stăpâni
omenirea nu prin iubire, ca Domnul Hristos, ci prin putere va semăna groaza morţii între oameni. Omul va
trebui să aleagă cui anume slujeşte (ori lui Hristos, ori lui Antihrist), deşi lucrurile bune şi minunile făcute
de Antihrist îi vor face pe majoritatea oamenilor să creadă că este un mare binefăcător al omenirii şi să nu-
şi dea seama că este el. Scopul lui este să se aşeze în Sf.Biserica lui Dumnezeu şi toţi oamenii să i se
închine ca lui Dumnezeu376, pretinzând cu perfidie cinstea lui Hristos şi atrăgând în rătăcire pe mulţi.
Antihristul va fi un mare adversar, duşman înrăit al lui Hristos, un trimis al Satanei spre a-L combate pe
Domnul Hristos cu concurs demonic şi o armă a diavolului în ultima uriaşă încercare de a distruge
creştinismul.
Ce colosală confuzie se va semăna atunci printre oameni. Foarte puţini credincioşi adevăraţi,
susţine Sf.Efrem Sirul, vor înţelege în acea grea perioadă extrema înşelare cu care se vor confrunta. Cum
spuneam, Antihristul va fi un vlăstar al curviei, născut dintr-o desfrânată evreică, în fapt o parodiere
diabolică a naşterii din Fecioară – cum o şi numeşte Sf.Ioan Damschin. Cum se va naşte Antihristul?
Acest fals hristos al Noii Ere, întruchipând la un loc pe toţi tiranii de dinaintea lui, când va avea vârsta de
12 ani, aflându-se într-o plimbare în parc cu mama sa, îl va întâlni pe Satan ieşit din beznă şi care va intra
în el. În copil, Antihrist se va „coace” în chip de om. De la naştere şi până la ieşirea lui în public,
Antihristul va fi crescut în obscuritate377. Tradiţia noastră patristică certifică faptul că Antihrist, venind din
haos şi folosindu-se de război ca de o trambulină în preluarea puterii, este un uzurpator nelegiuit ce va
ajunge să conducă lumea pe ruinele ordinii mondiale. Domnia lui, luată cu forţa 378 şi nu primită, va
contopi toate formele de înrobire omenească, dar numai atunci când lumea, dezgustată de semi-adevăruri,
va lua de bună o superminciună globală, puternică şi ultimă. Tocmai când omenirea va dori o schimbare,
slugile se vor grăbi cu impietate să-l numească „omul adevărului”, propulsându-l pe scena istoriei.
Încă de la început, pentru că va spune multe lucruri „bune” oamenilor, o mulţime de înşelaţi şi de
rătăciţi ai creştinismului îl vor primi ca pe un mare binefăcător. Antihrist îi va uni pe toţi sectanţii ce vor fi
încredinţaţi că el este Domnul Hristos. De neclintit în faţa lui vor fi doar cei care îl vor afla pe Domnul în
inimile lor, care au înţeles împlinirea semnelor vremurilor 379 în reconstruirea de către evrei a Templului

371
„Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei care n-
au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea”(2Tes.2, 11-12);
372
„Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, pănă când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte”(2Tes.2,7);
373
„Antihristul s-a născut deja şi... este aproape de vârsta adolescenţei şi, imediat ce va ajunge la vârsta bărbăţiei, va
prelua stăpânirea”(Sf.Martin de Tours);
374
„La sfârşitul stăpânirii lor, la vremea covârşirii păcatelor lor, se va ridica un rege cu chip semeţ şi isteţ în lucrurile
ascunse..., dar va fi aruncat la pământ nu de mână omenească”(Daniel 8, 23-25);
375
“Antihrist, care va veni în trup real, iar nu cum susţin schismaticii, numai în chip (minte)” – Sf.Dimitrie al
Rostovului;
376
„El nu va aduce lumea la idolatrie, dar va fi vrăjmaş al lui Dumnezeu, va respinge toţi zeii şi va porunci lumii să i
se închine, în locul lui Dumnezeu şi va trona în Templul lui Dumnezeu – nu numai în cel din Ierusalim, ci peste tot
în biserici” (Sf.Ioan Gură de Aur);
377
„Antihrist va fi educat în secret” - (Sf.Ioan Damaschin);
378
„Pe neaşteptate se va răscula, se va ridica şi se va înscăuna”(Antihristul – n.a.) - Sf.Ioan Damaschin;
379
„Mai întâi va fi nimicită rătăcirea idolatriei, care întârzie (sfârşitul lumii) şi se va instaura propovăduirea
Evangheliei. Abia atunci va apărea nelegiuitul”(Fericitul Teodoret al Cirului);
din Ierusalim. Înţelept în cele rele ale lumii380, ca să o poată supune, Antihrist va vorbi, cu amăgiri viclene,
împotriva lui Antihrist ca şi cum ar fi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, Sf.Părinţi îl consideră
un simulant al lui Hristos, unul ce se va preface că e Hristos, un pângărit al dezmăţului 381, un înrâurit
satanic382. El este, cum îl numesc Sf.Isichie al Ierusalimului şi Fericitul Ieronim, un fiu al lui Satan. Acest
lup383 cu chip de om deosebit de frumos 384, pretins autor al unui bine falsificat, va persecuta lumea ca un
mare apostat385 şi neîntrecut ticălos386, Sf.Biserică a lui Dumnezeu387.
De la semantica numelui său, Antihrist, anti nu înseamnă doar împotrivă, ci şi „sub masca, în
locul lui”. Din asemenea unghi lingvistic, Antihristul – ca ultimul mare conducător al lumii – va fi şi
ultimul mare simulant deghizat şi inamic subtil al lui Hristos. Lumea îşi va da sema cu siguranţă cine
anume va fi Antihristul numai când locuitorii plantei vor fi puşi în situaţia de a vota un singur împărat.
Vai de cel care îl va alege, căci puterea politică ce o va deţine Antihristul o va folosi împotriva lui
Dumnezeu şi a credincioşilor Săi388. Cu toată inimaginabila grozăvie ce va urma, Cuvântul lui Dumnezeu
nu va amuţi definitiv... În monarhia lui universală, el va fi conducătorul spiritual 389 al tuturor religiilor şi
va fi recunoscut de lume ca geniu peste genii 390.
O descriere sugestivă a reacţiei oamenilor, în acele zile de mare eroism în credinţă, se
regăseşte în următorul text: „... cei care vor asculta Scripturile... vor şti să ocolească ispitirea
(antihristului). Căci ei vor înţelege clar uneltirile şi înşelăciunea ispitirii sale: ei vor şti să ocolească
mâinile sale şi se vor ascunde în munţi şi în crăpăturile pământului, şi cu lacrimi şi cu inimă înfrântă vor
căuta pe Cel- Iubitor-de Oameni, care îi va smulge din mrejele lui şi-i va mântui... cu mâna Sa dreaptă îi
va acoperi pe ei... Să vezi ce post şi rugăciune vor ţine sfinţii atunci!... Ei vor călători atunci dinspre
răsărit spre apus şi înapoi...; vor plânge amarnic şi vor suspina; şi când abia se va face zori de ziuă, ei
vor aştepta să vină noaptea, să se liniştească de tulburările lor. Iar când îi va prinde noaptea, ei, zguduiţi
de necontenitele cutremure şi uragane, vor aştepta nerăbdători să se arate ziua şi, o dată cu ea, să-i
răpună moartea... Viaţa îndurerată o va deplânge atunci întregul pământ, o vor deplânge şi marea şi
vântul, şi soarele, o vor deplânge şi fiarele sălbatice împreună cu păsările, o vor deplânge munţii şi
dealurile şi pădurile – şi toate acestea din cauza neamului omenesc, care s-a abătut de la Dumnezeu cel
Sfânt...Vor deplânge şi bisericile marea durere. Pentru că nu se vor mai aduce daruri, nu se vor săvârşi
tămâieri, nici slujbe plăcute lui Dumnezeu; clădirile bisericilor vor fi asemeni bordeielor destinate
păstrării roadelor; nu se vor face în acele zile nici slujbe de înălţare a preacinstitului Trup şi Sânge al lui
Hristos. Slujbele obşteşti vor fi oprite, cântarea psalmilor va înceta, nu se va mai citi Sfânta Scriptură; şi
se va lăsa beznă peste oameni, şi se vor auzi numai gemete şi hohote de plâns. Vor arunca atunci argintul
şi aurul pe drumuri, şi nimeni nu-l va strânge, şi din jur împrejur totul va fi respingător. Atunci, toţi vor
căuta cu înfrigurare să fugă şi să se ascundă, negăsind însă unde să se ascundă de furia necuratului, ca
purtători ai semnului lui, ei vor fi lesne descoperiţi şi recunoscuţi şi afară şi înăuntru va fi groază şi

380
„Nici unuia dintre cei pe care diavolul i-a învăţat să se facă lucrători ai păcatului, el nu le-a arătat toate ideile
răului. Lui însă, copărtaş unic întru totul, el i-a deschis toate vicleniile cugetate de natura sa malefică... toată energia
păcatului”(Fericitul Teodoret al Cirului);
381
„Dintr-o fecioară pângărită se va naşte cu adevărat arma sa (a diavolului)” – Sf.Efrem Sirul; „Se va naşte dintr-o
faptă dezmăţată”(Sf.Ioan Damaschin);
382
„Dumnezeu, prevăzând viitoarea corupere a voinţei sale, va lăsa pe diavol să se mute în el”(Sf.Ioan Damaschin);
„Va ieşi (Antihristul-n.a.) din ţările întunecate şi adânci ale pământului, în care e izgonit diavolul”(Sf.Andrei de
Cezareea);
383
“Pe dinafară va apărea ca înger, pe dinăuntru va fi lup”(Sf.Ippolit);
384
„Neobişnuit de frumos... va înşela lumea până când va pune mâna pe împărăţie”(Sf.Efrem Sirul);
385
Antihrist este un „tâlhar care repetă apostazia diavolului”(Sf.Irineu de Lyon);
386
„Se va mânji de toate crimele fărădelegii şi neomeniei, aşa încât va depăşi pe toţi răufăcătorii şi ticăloşii de până la
el, având fruntea cruntă, însetată de sânge, necruţătoare şi trădătoare”(Sf.Chiril al Ierusalimului);
387
„Va persecuta (Antihrist-n.a.) Biserica lui Dumnezeu şi va da la iveală toată răutatea sa”(Sf.Ioan
Damaschin);”Antihrist este tot cel ce vrea să ia locul lui Hristos (…) – pe scurt, oricine luptă împotriva Evangheliei
lui Hristos luptă împotriva Bisericii lui Hristos (ortodoxă – n.a.), căci Biserica este Evanghelia întrupată, căci este
Trupul lui Hristos (…) Orice om, orice idee din lume care neagă Biserica lui Hristos este de la Antihrist” (Sf.Iustin
Popovici);
388
„Şi va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui Preaînalt şi va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi îşi va pune în
gând să schimbe sărbătorile şi legea”(Cartea lui Daniel 7,25);
389
„El va trâmbiţa despre sine cum au trâmbiţat despre el predecesorii, se va numi propovăduitor şi reîntemeietor al
adevăratei cunoaşteri dumnezeieşti. Cei care nu înţeleg creştinismul vor vedea în el exponentul şi luptătorul
adevăratei religii şi i se vor alătura. Va trâmbiţa, se va numi Mesia cel făgăduit: îl vor aclama adepţii săi supuşi
raţiunii trupului, văzând slava sa, puterea, capacităţile sale geniale, larga sa cuprindere a lumii naturale. Îl vor
proclama zeu, iar ei se vor preface în discipolii săi”(Sf.Efrem Sirul);
390
„Spiritele viclene, împrăştiate în lume, vor stărui în oameni o opinie comună pozitivă despre Antihrist, un
entuziasm general şi o atracţie de nestăvilit faţă de el”(Sf.Efrem Sirul);
tulburare; şi zi şi noapte. Atât pe uliţe, cât şi în case vor fi trupuri, atât pe uliţe, cât şi în case – secetă şi
foamete; pe uliţe- îmbulzeală, în case, hohote de plâns. Va dispărea frumuseţea de pe feţe; în realitate,
trăsăturile feţelor oamenilor vor fi ca de mort(...) Fericiţi sunt cei care-l vor birui pe tiran, căci aceştia
vor fi socotiţi mai slăviţi şi măriţi decât întîii mucenici. În realitate, mucenicii de altădată repurtau
biruinţă asupra străjerilor lui(antihrist); aceştia însă vor avea de învins pe însuşi diavolul, fiul pierzării.
Şi, ajungând învingători asupra lui, de ce lauri şi cununi se vor învrednici ei în faţa împăratului
Hristos!”(Sf.Ippolit al Romei, +296);

IV. Trimiterea din cer a proorocilor Ilie şi Enoh

Înainte ca omenirea să „trăiască” sub împărăţia lui Antihrist, Domnul Dumnezeu îi va trimite pe
Ilie şi Enoh ca să-L predice pe Domnul Hristos celor dezorientaţi de puterile răului. În viaţa lor din lume,
cei doi fuseseră martori ai Domnului ridicaţi cu trupul la cer 391. Ei vor propovădui Cuvântul lui Dumnezeu
în toată lumea, poate şi alături de Sf.Ioan Teologul, făcând multe semne şi minuni. Ca un simbol al durerii
pentru apostazia poporului, ei vor fi „îmbrăcaţi în sac”392 şi, cu puterea ce le va fi dată, vor striga „Acesta
este Antihrist” într-o predică ce va fi auzită în toată lumea.
Reamintesc, ca o scurtă retrospectivă biblică, faptul că Ilie proorocul a fost şi un protoptip al
Sf.Ioan Botezătorul. Fiind celib, Ilie s-a retras în singurătate la pârâul Cherit, unde a fost hrănit de corbi 393.
Acolo, printr-o minune, a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului. Va ajunge să-l mustre pe regele
Ahab, învinuindu-l de căderea Israelului în idolatrie. Ca să le arate pe faţă păcatul, Ilie îşi asumă o
confruntare cu profeţii idolatri şi are câştig de cauză: Dumnezeu îi ascultă rugăciunea fierbinte şi trimite
foc din cer. Minunea aceasta stârneşte mânia Izabellei, soţia regelui Ahab. Pus în faţa jurământului
Izabellei de a se răzbuna împotriva sa, Ilie se va refugia pe muntele Horeb, sub paza lui Dumnezeu. Când
Ilie va reveni pe pământ 394, acest mare prooroc va urmări întoarcerea sinagogii evreieşti către adevărata
credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, împăcând inima părinţilor cu a copiilor 395.
Cât priveşte pe Enoh, acesta a fost al 7-lea prooroc de la Adam, tată al lui Matusalem. Enoh i-a
încredinţat tainele revelate acestui fiu longeviv, ca el să le dezvăluie generaţiilor ultimelor zile. Atunci,
Enoh se va adresa oamenilor din afara Israelului, vestind apropierea venirii lui Hristos, ziua de mânie a
Judecăţii şi fericirea ce o vor avea drepţii. Pentru că amândoi îniantemergătorii îl vor demasca cu tărie pe
Antihrist, Ilie şi Enoh vor fi primele victime ale acestui monstru adulat. Chiar dacă Antihrist va reuşi
să-i ucidă, după trei zile şi jumătate amândoi vor învia 396.
Unii exegeţi ar tăgădui venirea lui Enoh, cum ar fi Sf.Victorin, episcop de Poetavia şi martir în
vremea împăratului persecutor Diocleţian(+304). Sf.Victorin îl propune pe Ieremia397, poate în virtutea
pasajului din Evanghelia lui Matei398. Alţii însă îl invocă pe Sf.Ioan Teologul399.

V. Propovăduirea Evangheliei la toate neamurile

Propovăduirea Evangheliei în toată lumea, după Cuvântul lui Dumnezeu, deschide calea
sfârşitului lumii400. Să fim însă atenţi... Din profeţia aceasta nu trebuie să se înţeleagă că toate popoarele
vor primi Evanghelia, ci doar că propovăduitorii vor aduce la cunoştinţa oamenilor Cuvântul lui
Dumnezeu.

391
“ Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea” (Evrei 11,5); „Enoh, bine-plăcut Domnului
fiind, s-a mutat cu trupul şi este pildă de pocăinţă neamurilor” (Înţ. Lui Iisus Sirah 44,16); “Pe când mergeau ei aşa
pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-l pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de
vânt la cer”(4Regi 2,11);
392
„Şi voi da putere celor doi martori ai mei şi vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi şaizeci de
zile”(Apoc.11,3);
393
3Regi 17,2-6;
394
„Iar El, răspunzând, a zis:Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate”(Mt.17,11);
395
„Iată că eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni Ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare; El va întoarce
inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem!”(Maleahi 3, 23-24);
396
Apoc.11,11;
397
„Nu aflăm de nicăieri că Ieremia ar fi murit. Înaintaşii ne-au transmis că celălalt profet nu poate fi decât
Ieremia”(Victorin, Comentariu la Apocalipsă 11,3);
398
„Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci”(Mt.16,14);
399
„Zis-a Iisus lui: Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie. De aceea a ieşit
cuvântul acesta între fraţi, că ucenicul acela nu va muri; dar Iisus nu i-a spus că nu va muri ci: dacă voiesc ca acesta
să rămână până voi veni, ce ai tu?” (In.21,22-23);
400
„Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va
veni sfârşitul”(Mt.24, 14);
 Pe întregul mapamond, cea mai tipărită carte, Biblia, a fost binevestită de misionari şi primită de
oameni simpli. Până şi în Orientul idolatru au primit credinţa adevărată, creştină, 3 milioane de oameni în
China, iar în Japonia sunt 75.000 de ortodocşi. Desigur, înainte de a veni sfârşitul, răspândirea
Evangheliei va cunoaşte apogeul, întrucât, chiar din primul veac creştin, mărturiseşte Sf.Apostol Pavel, a
început să fie cunoscută de întreaga făptură de sub cer 401. Cu adăugarea, bineînţeles, că înţelesul corect de
lume se referă la umanitatea cunoscută până atunci 402, eventual mărginită la vastitatea teritoriului
Imperiului roman.

VI. Întoarcerea evreilor la creştinism

Întruparea lui Hristos nu a prilejuit o stare de exaltare duhovnicească în rândul poporului evreu,
dimpotrivă, considerându-L pe Iisus un înşelător şi un duşman al lui Dumnezeu, Israelul de atunci, ca şi
cel de acum, aşteaptă un mesia salvator a cărui „împărăţie” pământească să coincidă cu un „împărat”
terestru. Dacă oarecând pe Iisus nu l-au primit ca pe Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, pe cel
considerat de ei a le fi „mesia”, înşelătorul Antihrist fiind, îl vor primi spre mustrarea lor403. De aceea
iudeii au şi respins Cartea lui Daniel, din Canonul Profeţilor, fiindcă acolo erau invocate venirea lui
Hristos, Judecata şi pedeapsa iudeilor înşişi. Şi atunci, ca şi acum, ei s-au opus şi se opun lucrării lui
Hristos...
De-a lungul istoriei, poporul Israel a refuzat cu multă încăpăţânare dragostea adevărului 404, luînd
în final ca bună lucrarea minciunii405 şi în cele din urmă pe Antihristul ce va sfida pe Dumnezeul părinţilor
lui406. La fel de înşelaţi au fost evreii şi în vremea Răstignirii Domnului, motiv pentru care, în Pilda
lucrătorilor celor răi, Hristos le-a spus conducătorilor acestora că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la
ei şi va fi dată celor care vor avea roade 407. Dar, să nu ne grăbim a arunca cu piatra...
Despre împietrirea inimii israeliţilor, dezvinovăţită de Iisus pe Sf.Cruce, Sf.Apostol Pavel
vorbeşte însă ca despre o taină dumnezeiească ce ascunde o dublă convertire la creştinism: a
neamurilor408 şi a evreilor409. Precizez că întoarcerea evreilor la creştinism va avea loc abia o dată cu
venirea proorocilor Ilie şi Enoh410 şi că nu tot Israelul se va mântui, ci doar o rămăşiţă411.
Mai exact, e vorba doar de o mică parte de credincioşi ce se vor mântui. Şi aceasta numai în
răstimpul scurt al guvernării lui Antihrist, este de părere academicianul călugărit A.Soloviov. Totodată,
încercând să-i tălmăcească Sf.Apostol Pavel profeţia, legată de mântuirea evreilor, Sf.Andrei cel Nebun

401
„Oare n-au auzit? Dimpotrivă:”În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele
lor”(Rom.10,18)”; „Pentru nădejdea cea gătită vouă în ceruri, de care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului
Evangheliei, care, ajungând la voi, precum şi în toată lumea...”(Col.1,6); „Dacă, într-adevăr, rămâneţi întemeiaţi în
credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită la toată faptură
de sub cer”(Col.1,23);
402
„Aproape întreaga lume este acum plină de învăţătura creştină”(Sf.Chiril al Ierusalimului, în Cateheze);
403
„Eu am venit în numele Tatălui meu, şi voi nu Mă primiţi ; dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi
primi(In.5,43);
404
„Iar venirea aceluia va fi..., însoţită... de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea
adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni,
ca să fie osândiţi”(2Tes2, 9-12);
405
„Celor ce nu au primit iubirea şi adevărul, mântuirea prin Hristos, Dumnezeu le trimite nu un lucrător, ci însăşi
lucrarea, adică izvorul rătăcirii, astfel ca ei să creadă în minciună (Ieronim);
406
„Şi nu va lua aminte la dumnezeii părinţilor lui... căci el se va ridica deasupra tuturor”(Daniel 11,37);
407
Mt.21,43;
408
„Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că
împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor. Şi astfel întregul Israel se va
mântui”(Rom.11,25.26);
409
„După aceasta, fiii lui Israel se vor întoarce la credinţă şi vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor... iar, la sfârşitul
zilelor celor de pe urmă se vor apropia cu înfricoşare de Domnul şi de bunătatea Lui”(Osea 3,5);
410
„Ilie va veni... ca un înaintemergător al celei de-a doua veniri şi va întoarce la credinţa întru Hristos pe toţi evreii
care vor fi ascultători aducându-i ca la moştenirea părintească pe cei ce s-au rupt de El”(Sf.Teofilact al Bulgariei);
411
„O rămăşiţă din Iacov se va întoarce la Dumnezeul cel puternic. Chiar dacă poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul
mării, numai o rămăşiţă se va întoarce. Nimicirea este hotărâtă de dreptatea cea nemăsurată. Această poruncă de
nimicire, Domnul Dumnezeu Savaot o va împlini”(Isaia 10,21-23) – profeţie invocată şi de Sf.Pavel în Romani 9,27;
pentru Hristos susţine chiar că ei nu vor scăpa de iad 412, în vreme ce Sf.Nifon al Constanţianei a avut o
vedenie în care Dumnezeu i-a vorbit de pedeapsa evreilor 413.
A te opune lui Dumnezeu este, cum îi spusese Domnul nostru Iisus Hristos lui Saul pe drumul
Damascului, ca şi cum ai lovi cu piciorul o ţepuşă – este o ieşire din fire ce îl ofensează pe Domnul. Or,
refuzul de a-L primi pe Domnul Hristos şi primirea lui Antihrist, falsul mesia, îi pune pe evrei sub
incidenţa pedepsei divine. Metodic, diverse forţe subversive organizeză în mod constant acţiuni vizând
îndepărtarea oamenilor de la credinţa în Domnul Hristos. Nu trebuie ascuns că lucrarea hulitoare a celor
ce cred că Mesia o să vină de pe pământ, nu din cer, are ca promotor Masoneria – o organizaţie evreiască,
cu ramificaţii internaţionale, ce propune lumii o moralitate fără religie şi acţionează virulent împotriva
Sf.Biserici a lui Hristos. Poate puţini dintre noi ştiu că prin Masonerie s-a organizat O.N.U., în 1948 şi, tot
prin ea, se face atâta vâlvă în lume pentru „pasul” spre globalizarea ce deschide calea venirii lui Antihrist.
Nimeni altcineva decât masonii, nu înaintevăzătorii noştri preoţi, vor vesti pretutindeni venirea lui
„Moşiah” al lor (Ieronim spune că însuşi Antihrist va fi evreu), aşezându-se, conform Sf.Ippolit, în
Templul din Ierusalim.
Este important de spus că previziunea făcută de Domnul nostru Iisus, în ce priveşte distrugerea
Templului, avea să se împlinească în anul 70 după Hristos, când oraşul Ierusalim fusese distrus – sub
împăratul Vespasian – de fiul său Titus. Evreii nu s-au resemnat nicicum în faţa adevărului profetic. Ca să
„demonstreze” că Hristos nu-i decât un impostor, sub intenţia declarată de a reoficializa religiile păgâne,
împăratul Iulian Apostatul(IV) a încercat pur şi simplu să desfiinţeze creştinismul, chemându-i pe evrei în
Ierusalim şi lăsându-i să-l reconstruiască. Cum s-a desfăşurat lucrarea la acest proiect s-a descris detaliat
de către istoricul păgân Ammianus Marcellinus, contemporan cu evenimentul. Practic, istoricul relatează
că orice se construia se prăbuşea a doua zi! Muncitorii, speriaţi la culme, vedeau cum mingi de foc
explodau din fundaţia Templului, arzându-i de moarte pe lucrători şi făcându-le lucrul imposibil. Fără să
aibă deci sorţi de izbândă, muncitorii s-au văzut nevoiţi să abandoneze proiectul cu pricina. Niciodată, de
atunci şi până acum, ideea de a-şi revedea Templul ridicat nu a fost abandonată de Israel.
Că, azi, proiectul reconstrucţiei Templului vine în întâmpinarea dorinţei arzătoare a evreilor o
demonstrează şi faptul că, recent, prim-ministrul lor Ariel Sharon a vizitat Muntele Templului (revenit
Israelului în 1967) în vederea construirii lui pentru a treia oară, în condiţiile în care reconstrucţia s-ar
motiva stringent prin aceea că anul 2000 s-a încheiat cu propunerea preşedintelui american William (Bill)
Clinton de a reglementa conflictul israeliano-palestinian pe baza recunoaşterii suveranităţii Palestinei
asupra părţii de est a Ierusalimului, exact unde se află colina Templului. Zona, sub aspect religios,
reprezintă un punct foarte sensibil pentru evrei, deoarece, cum şi scrie în cartea pretins sfântă a lor,
Talmudul, aici ar urma să fie încoronat noul rege al Israelului. Nouă, ortodocşilor, ne este dat să fim foarte
atenţi la ce anume se va întâmpla în viitor, căci în zilele ultime ale Apocalipsei vom putea vorbi efectiv
despre Antihrist în persoană şi pecetea pe care o va pune oamenilor ce i se vor închina. Despre indiciul că
evreii îl vor prezenta lumii ca mesia, propunându-l ca împărat de toţi cei amăgiţi, au scris şi Sfinţii noştri
Părinţi: Sf.Chiril al Alexandriei, Sf.Grigorie de Nazianz, Sf.Ioan Gură de Aur etc. Va fi atunci o mare
„sărbătoare” a evreilor, ce-i va face pe ortodocşi să-l aştepte în pustie, iar pe corespondenţii de presă ai
marilor agenţii şi pe reporterii marilor televiziuni să se îngrămădească în a transmite lumii informaţii
despre tot ce se va întâmpla la Templu. De aici, din Templu, el, Antihristul, adică urâciunea pustiirii ce s-
a zis prin proorocul Daniel, va conduce omenirea vreme de trei ani şi jumătate. Grozăviile ce se vor
întâmpla vor fi eminamente impresionante şi lumea, în integralitatea ei, va fi profund afectată.
Minunile lui Antihrist, săvârşite una peste alta, vor zăpăci efectiv minţile oamenilor neancoraţi în
credinţă. Până şi construcţia „sacră” a locului său de domnie se va face tot printr-o minune, consideră
Sf.Irineu, fiindcă Templul ar fi reconstruit – nici mai mult, nici mai puţin – decât într-o singură zi (din
piatră, consideră Sf.Ippolit), iar Sf.Chiril al Ierusalimului profeţeşte că însuşi Antihrist va face acest
miracol, ca să-i convingă pe evrei că el este mesia. Cu evreii se vor solidariza, în entuziasmul primirii
Antihristului, ereticii ce susţin ideea milenaristă (neoprotestanţii) şi care nu înţeleg că adevăratul mileniu
este viaţa în sânul Sf.Biserici Ortodoxe, nu pregătirea pentru o iluzorie împărăţie terestră. De aici, din
Templu, unde va sta doar la sărbători, Antihrist va vorbi prezentându-se pe sine ca dumnezeu 414 şi va da
porunci ca în toate bisericile creştine şi locaşurile necreştine să fie aşezate imaginile sale. Oamenii,

412
„Zicând Apostolul Pavel că se vor mântui, nu se referă la faptul că se vor mântui de pedeapsa cea veşnică, ci din
rătăcirea de atâţia ani printre străini, de ocara celorlalte popoare şi de ruşinea cea nespusă(...) Însă nu se vor izbăvi de
iadul cel veşnic. Dacă nu i-a convins întristarea să creadă în Hristos, cum îi va convinge harul, care lor li se pare că
încă îl mai au, dar din care, de fapt, au căzut în mod jalnic?” (Sf.Andrei cel Nebun pentru Hristos);
413
„Le-am dat vreme de pocăinţă, dar au nesocotit-o; o vor lua acum cu răzbunare”;
414
„Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să
se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu”(2Tes.2,4);
abandonându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, se vor înghesui să se închine în faţa statuilor şi icoanelor
lui, asistând neputincioşi în biserici la începutul slujirii lui Antihrist ca... dumnezeu.
La întrebarea cum se va face convertirea evreilor la creştinism, academicianul intrat în
monahism, A. Soloviov, crede că evreii vor fi dezamăgiţi pentru că Antihrist este netăiat împrejur. Pasul
lor spre adevărata credinţă, ortodoxă, va provoca ura lui Antihrist faţă de toţi cei ce se consideră creştini
şi, atunci, omenirea va cunoaşte o mâhnire cum n-a mai fost în istorie 415.

VII. Arătarea pe cer a semnului Fiului Omului, Sf.Cruce

La a doua venire a lui Hristos, când oamenii nici în gând nu se vor aştepta, mai întâi, pe cer, ca
semn al Fiului Omului, va apărea Sf.Cruce – prin care Domnul Hristos a biruit moartea – şi toate
neamurile vor izbucni în hohote de plâns. Vor plânge evreii şi toţi sectanţii pentru că, în loc să i se închine
Sf.Cruci cu genunchii plecaţi şi inima îndurerată, nu au ratat nici o ocazie să o hulească. Timp de pocăinţă
însă nimeni nu va mai avea la dispoziţie.
Atunci, în măreaţa solie divină, tot ochiul îL va vedea pe Domnul Hristos, pe norii cerului,
venind cu putere şi cu slavă multă spre a răsplăti fiecăruia după faptele lui. Fericite vor fi în acele clipe
slugile care, în rugăciuni şi privegheri, s-au ostenit a-i adăpa pe fiii lor sufleteşti cu hrană trupească şi
duhovnicească. Vai însă de sluga cea rea, adică de păstorii sufleteşti, care nu au avut grijă de turma lui
Hristos. Ei, laolaltă cu făţarnicii, vor fi osândiţi de Dreptul Judecător în locul pregătit plângerii şi
scrâşnirii dinţilor.
De tot răul ce va să fie, să ne ferească Domnul. Noi să luăm aminte ca, având credinţă tare în a
refuza vremurile anormale şi ciudate în mijlocul cărora ne aflăm, toată grija cea lumească de la noi s-o
lepădăm şi, rugându-ne mereu, inimile noastre să nu fie îngreunate de grijile vieţii, de mâncare şi de
băutură.416

Capitolul III: Tâlcuirea Apocalipsei

Sfârşitul în duh profetic

„Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi!” (Mt.16,3)

Cei care au vorbit poporului ales în numele lui Dumnezeu – şi cu puterea Sa – au fost proorocii,
unii omorâţi cu pietre de exponenţii fărădelegii. Din şirul profeţilor, adică al celor chemaţi la profeţie din
voinţa Domnului şi impulsionaţi de Duhul lui Dumnezeu să readucă stabilitatea religioasă în rândul
nelegiuiţilor abătuţi de la Legea Domnului, fac parte toţi vestitorii Domnului de la Avraam la Sf.Ioan
Botezătorul417. Dumnezeu le-a răsplătit lor, pentru că aveau inimi curate, cu darul profetic al descoperirii
voinţei divine – la loc de frunte în Sf.Biserică418.
În contradicţie însă cu starea actuală a lumii religioase, predispusă cu o insistenţă iritantă spre un
duh al proorociei greu de sesizat la Sf.Părinţi, în literatura clasică patristică nu se regăseşte dorinţa de a
profeţi vremurile viitoare. Desigur, adevăratul profet ştie ce înseamnă smerenia mai ales pentru cel care
are conştiinţa că este un „om al lui Dumnezeu” 419. De altfel, nici nu-i greu de înţeles iresponsabilitatea
duhovnicească a celor care vor să satisfacă multa curiozitate a unei lumi ce se hrăneşte cu rău în alergarea
pe căile pierzării. Preocuparea de a căuta lucruri peste fire poartă şi un aspect profesional, speculat de
jurnalişti şi scriitori pentru care nu Dumnezeu, ci banii sunt la putere! De aceea, sursele mediatice conferă
azi cu seninătate o importanţă însemnată impostorilor în clarviziune, autonumiţi iluştri prezicători ai
viitorului, fără ca aşa-zisele lor predicţii să respecte formulele introductive obişnuite la adevăraţii profeţi:
„Fost-a Cuvântul Domnului către Mine şi mi-a zis” 420 şi „Duhul Domnului grăieşte prin Mine şi Cuvântul
Lui este pe limba mea”421. Un alt specific anormal îl au şi cuvântările lor deşarte, fiindcă au un conţinut ce
nu mustră păcatele şi nici nu oferă vreo soluţie ridicării din cădere. Ca urmare, să ne distanţăm de
415
„Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi”(Mt.24,21);
416
„Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua
aceea să vină peste voi fără de veste. Ca o cursă: căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ.
Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi
înaintea Fiului Omului”(Lc.21, 34-36);
417
„Legea şi proorocii au fost până la Ioan”(Lc.16,6);
418
„Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci... Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi
prooroci?.. Râvniţi însă la darurile cele mai bune”(1Cor12,28-31);
419
1Regi 2,27;
420
Ieremia 1,4; Iezechel 1,3;
421
2Regi 23,2;
asemenea ispite. Să respingem din start orice pretinsă prezicere străină de structura proorocească firească,
considerând-o un simplu cuvânt despre viitor şi nu o profeţie în adevăratul înţeles. Ele însă pot fi
apreciate, dacă provin din Ortodoxie, ca înalte cugetări ale unor inimi evlavioase şi minţi luminate de har,
capabile să vadă viitorul mai bine decât oamenii obişnuiţi. Periculoase sunt „profeţiile” eshatologice
eronate ale adventiştilor şi impropriu numiţilor „martori ai lui Iehova”, ele nefiind altceva decât otravă
pentru suflet, ambalată în stupide ingeniozităţi argumentative.
Să revenim, totuşi, la „oile noastre”. Primii creştini, entuziaşti cu privire la sfârşitul lumii, trăiau
cu credinţa iminenţei temporale a acestuia. În fond, creştinul autentic ar trebui să realizeze că fiecare
secundă ce îi este hărăzită ar prefigura un sfârşit şi să ia aminte la semnele ce s-au prezis, dar să evite cu
toată stăruinţa a fixa ani terminali. Vizionari, s-au arătat şi unii trăitori extraordinari ai Ortodoxiei. Ei au
profeţit (sau făcut afirmaţii) despre sfârşitul lumii, înţelegându-se prin acesta un proces mai îndelung, dar
niciodată, nimeni, nu a stabilit o anume zi dintr-un an pentru venirea lui Hristos. De exemplu, în anul
389, Sf.Ioan Gură de Aur numea ca final anul 400 422 şi considera că venirea lui Antihrist se va produce
când Imperiul roman se va prăbuşi 423. Însă Roma, cea zidită pe şapte munţi (vezi Apoc.17,9), nu s-a stricat
doar în 395 după suflet. Se va mai strica o dată, la sfârşitul lumii, dar după trup (spun Sf.Ambrozie al
Milanului şi Sf.Andrei al Cezareii). Deci să nu ne grăbim a considera previziunea Sf.Ioan Gură de Aur ca
eronată! S-a mai spus că sfârşitul lumii ar fi în anul 6000 după Facerea lumii, însemnând anul 492 după
Hristos: Sf.Irineu de Lyon424, Sf.Ippolit, episcopul Varnava425... Lor li s-au adăugat Sf.Teodor Studitul,
care proclama sfârşitul istoriei undeva prin secolul IX, precum şi cei care indicau căderea ultimei cortine o
dată cu anul 7.500 de la Facerea lumii – adică în anul 1992 de la naşterea lui Hristos: Sf.Dimitrie al
Rostovului426, Sf.Nil Izvorâtorul de Mir şi Sf.Calinic de la Cernica. În schimb, Sf.Serafim de Sarov a
respins categoric profeţiile eshatologice şi nu le-a acceptat decât pe cele din Sfânta Scriptură. Întrebat
fiind de a doua venire a lui Hristos, Sfântul s-a rezumat a declina orice cunoştinţă în acest sens 427. O altă
personalitate rezervată în ce priveşte momentul venirii Antihristului, în punctul terminus al planetei, a fost
şi Sf.Ignatie Briancianinov. Sfântul nu s-a sfiit a spune că venirea lui Antihrist nu are o dată fixă şi că
oamenii cu răutatea lor îi determină de fapt venirea 428. Asta înseamnă că fapta mea rea, sau a ta, îl hrăneşte
pe Antihristul ce va să vină. El va veni, nu ştim când, mai devreme sau mai târziu.
Important este că omul şi-a deturnat sensul real al fericirii. Azi, majoritatea oamenilor consideră
că fericit nu eşti când sufletul îţi este curat şi cugetul se ruşinează de păcate, ci când... dorinţele de a
păcătui se împlinesc şi sufletul abia mai pâlpâie în trăiri alese. Aceasta este mentalitatea „la modă”, sub
pretextul că omul nu mai duce nimic cu el după moarte. Dar adevărul are o altă faţetă, pentru că vom lua
cu noi păcatele...
Rupându-şi legăturile cu Dumnezeu, omul eshatologic va involua şi fizic şi psihic. Fizic, va fi
mai scund, iar psihic – fără pic de moralitate. Enormităţile ce se vor săvârşi la sfârşitul lumii depăşesc cu

422
„Nici eu nu voi greşi, dacă din acest şir al anilor voi numi ca final anul 400”(în Omilia a 24-a la Evanghelia după
Ioan, în „Opere”, vol.8, partea 1, Sankt Petersburg, 1902, pg.224);
423
„Când va înceta existenţa statului roman, atunci el (Antihrist) va veni”(Sf.Ioan Gură de Aur);
424
„Aşa cum Facerea s-a săvârşit în 6 zile, este vădit că ea (lumea) se va sfârşi în anul 6000”(Sf.Irineu al Lyonului);
425
„În 6 zile, adică în 6000 de ani se va termina totul”(ep.Varnava);
426
“Mirele va veni la miezul nopţii, adică la mijlocul celui de-al optulea mileniu”(Sf.Dimitrie al Rostovului);
427
„Bucuria mea!” Tu gândeşti lucruri prea înalte despre bietul Serafim. Eu să ştiu când va veni sfârşitul lumii
acesteia?! Nu, nu este cu putinţă pentru mine să ştiu aceasta”(Sf.Serafim de Sarov);
428
„Teme-te de făţărnicie, mai întâi de toate, de cea dinlăuntrul tău, apoi de-a celorlalţi... Nu te nevoi în văzul
oamenilor...Nu judeca aproapele, lăsând să-i judece Dumnezeu... Descoperă făţărnicia din tine, goneşte-o de la tine...
Înainte de A Doua Venire a lui Hristos... cugetarea duhovnicească se va împuţina peste măsură... Potrivnicii lui
Antihrist vor fi consideraţi răzvrătiţi, duşmani ai binelui şi ai ordinii publice, vor fi supuşi prigoanei ascunse şi
deschise, vor fi supuşi chinurilor şi torturilor. Înfăptuitorii semnelor lui Antihrist vor fi antihriştii şi apostolii săi:
semne în soare, în lună şi în stele, semnele prevestitoare ale venirii lui Hristos vor apărea de la sine... Aştrii cerului
îşi îndeplinesc menirea pentru care, din porunca Domnului, au strălucit pe cer... Sf.Evanghelist Matei spune că,
îndată ce va urma venirea lui Hristos, care se va vesti prin aceea că soarele se va întuneca, şi luna nu va mai da
lumina sa, şi stelele vor cădea de pe cer. Aceşti aştri vor rămâne la locurile lor, constată Sf.Teofilact al Bulgariei;
însă ei se vor stinge şi vor apărea văzului oamenilor ca dispăruţi de pe bolta cerului din cauza preaputernicei lumini
care se va lăsa asupra lumii, pregătindu-se pentru întâmpinarea lui Dumnezeu întru slava Sa... La venirea marii
nenoriciri în vremurile lui antihrist, toţi credincioşii adevăraţi vor înălţa rugăciune fierbinte lui Dumnezeu. Ei vor
chema ajutor, apărarea, harul lui Dumnezeu spre întărire şi povăţuire. Propriile puteri ale oamenilor, chiar şi ale celor
credincioşi lui Dumnezeu, nu sunt destule pentru a se opune puterilor aliate ale îngerilor căzuţi şi ale oamenilor, care
vor acţiona cu înverşunare şi disperare, presimţind sfârşitul lor apropiat. Harul dumnezeiesc, umbrind pe aleşii lui
Dumnezeu, va face amăgirile înşelătorului zadarnice pentru ei, înverşunarea lui, neînspăimântătoare, iar minunile lui
– neînsemnate; le va dărui curajul de a mărturisi mântuirea oamenilor de către Mântuitorul şi de a-l demasca pe
mincinosul mesia, care a venit spre pierzania oamenilor; îi va ridica pe eşafoduri, ca pe tronuri împărăteşti, ca la
sărbătoarea nunţii”(Sf.Ignatie Briancianinov);
mult imaginaţia chiar şi a celor mai fabuloase minţi, căci căderea generală în fărădelegi o va întrece pe
cea din vremea Potopului. Spune Sf.Serafim de Sarov că, atunci, îşi vor ridica cei răi capul sus şi vor
semăna răul pretutindeni. În familii va domni ura de moarte 429, amestecările de sânge nemaifiind privite ca
ceva anormal: se vor încheia căsătorii între fraţi, ca şi între părinţi şi copii. Preacurvia nu va mai cunoaşte
limite430, iar cel necinstit îl va denigra pe omul de cinste 431. Când cei ce îşi vor mai păstra mintea limpede
vor vedea petrecându-se aceste anomalii, deja va fi vai pentru omenire.
Culmea vaiurilor o constituie Antihristul. Antihristul va domni peste o lume aflată într-o
cumplită suspinare, când până şi prietenia dintre oameni va avea ca scop răutatea. O foamete cumplită va
face ravagii432, căci nesaţul devorator al oamenilor va ajunge până la canibalism. Însăşi previziunile
marilor duhovnici spun că oamenii acelor vremi, în condiţiile în care aurul va fi la fel de neînsemnat ca şi
bălegarul, vor mânca atunci de şapte ori mai mult şi nu se vor sătura. Despre felul de hrană de acum nu
prea se ştie, dar nu este târziu să se afle: dacă cele şapte miliarde de oameni ai Terrei ar consuma cât noi,
europenii, ar mai trebui încă trei planete ca Pământul să ne poată susţine vieţuirea. Pe de altă parte, la
polul cel mai de jos al nutriţiei, peste un miliard de oameni din lume trăiesc cu 1 euro pe zi sau sub acesta.
Nu mai puţin de o treime din ei sunt în Africa sud-sahariană, tocmai acum, când peste tot se face atâta caz
de criza energetică! Ce uşor s-ar rezolva însă problemele, dacă oamenii ar avea credinţă şi ar şti să-i
mulţumească lui Dumnezeu pentru că a înzestrat Soarele cu de 20.000 de ori mai multă energie solară
decât foloseşte creaţia Sa umană (dacă omul ar consuma o mică parte, s-ar acoperi necesarul mondial de
energie!).
În sfârşit... în vremurile de bejenie care vor veni, pe mulţi moartea îi va găsi putrezind pe
drumuri, la fel ca şi gunoiul 433. Trupurile lor descompuse vor otrăvi aerul cu nişte miasme dezgustătoare,
determinându-i pe mulţi să fugă spre sate, gata să moară pentru o felie de pâine. Dar nu vor găsi moartea,
pentru că sub Antihrist ea nu va mai fi, deşi nenumăraţi oameni vor cădea în marile crăpături deschise ale
pământului şi îşi vor dori să moară 434. Ce întunecare a limpezimii ochilor va urma... Minunile false ale
slugilor lui Antihrist vor face ca pe câmpii să zburde trăsuri fără cai, iar în văzduh – prezice Sf.Cosma
Etolul, oamenii în zbor vor arunca foc pe pământ.

Fragmente apocaliptice în Cartea lui Daniel – 1 Ioan - 2 Tesaloniceni

Pentru că relatează minuţios cum se va produce sfârşitul lumii, culminând cu Parusia, Cartea lui
Daniel reprezintă o sursă vitală în constituirea tomului antihristologic. În ea avem de-a face, conform
Sf.Părinţi ai Sf.Biserici, cu un spaţiu important acordat venirii lui Antihrist, învierii morţilor şi Judecăţii
universale. Scrisă între 169-135 îHr., Cartea lui Daniel ne oferă, aşadar, o bogată mărturie despre
evenimentele ultime ale lumii. Textul capitolului 7435, cel puţin din perspectiva interpretării ce i-au făcut-o
unii Sf.Părinţi, scoate în relief corespondenţa celor 4 fiare cu 4 imperii ale vremii respective: leul
(Babilonul), ursul (Media), leopardul (Persia), a 4-a şi cea mai înfricoşătoare (Macedonia, sau Imperiul
roman după alţii) având 10 coarne (succesorii lui Alexandru cel Mare), la care se adaugă unul mai mic
prin care regele de atunci Antioh IV Epifanes îl prefigurează pe Antihrist. Acest rege (175-164 îHr.) a
rămas în istoria Israelului ca un suveran nedemn, împotriva căruia s-a declanşat răscoala Macabeilor.
Cauza răscoalei a provocat-o regele prin aşezarea „urâciunii pustiirii” în altarul de jertfă al
Templului din Ierusalim (unde a autorizat prostituţia rituală şi jertfele păgâne închinate lui Zeus
Olimpianul), iar efectul ei s-a soldat cu scrierea capitolului 7 a vedeniei apocaliptice pe care a avut-o

429
„Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide”(Mt.10, 21);
430
„În ziua aceea şapte femei se vor certa pentru un singur om”(Isaia 4,1);
431
„Se va scula pruncul cu sfadă asupra celor bătrâni; cel prost asupra celui învăţat; sluga asupra stăpânului; vecinul
asupra aproapelui; muierea asupra bărbatului”(Sf.Efrem Sirul);
432
„Se va ridica binecuvântarea lui Dumnezeu de la mâncare şi de la băutură, pentru că, pe cât vor mânca mai mult,
pe atât de mult vor flămânzi”(Sf.Nil Athonitul);
433
„Şi în ziua aceea, cei loviţi de Domnul vor zăcea de la un capăt la celălalt al pământului şi nu vor fi bociţi, nici nu
vor fi adunaţi şi îngropaţi, ci vor sta ca gunoiul pe faţa pământului”(Ier.25,33);
434
„Vor alerga la morminte şi vor zice: Ieşiţi, voi morţilor, şi daţi-ne nouă să intrăm în mormintele
voastre”(Sf.Cosma Etolul);
435
„În urmă am privit în vedeniile mele de noapte şi iată o a patra fiară înspăimântătoare şi înfricoşătoare şi nespus
de puternică(...) Ea se deosebea de toate celelalte fiare de mai înainte şi avea zece coarne. M-am uitat cu luare aminte
la coarne, şi iată un alt corn mic creştea între ele (...) M-am uitat, şi cornul acela purta război cu cei sfinţi (...) Şi va
grăi cuvinte de defăimare împoriva Celui Preaînalt şi va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi îşi va pune în gând să
schimbe sărbătorile şi legea şi ei vor fi daţi în mâna lui o vreme... Şi judecata se va face şi i se va lua stăpânirea, ca
să-l nimicească şi să-l prăbuşească pentru totdeauna. Iar regatul şi stăpânirea şi mărirea regilor de sub ceruri se vor
da poporului sfinţilor Celui Preaînalt; împărăţia lui este împărăţie veşnică şi toate stăpânirile Îi vor sluji Lui şi pe El
îl vor asculta”(Daniel 7, 7-8,21,25-27);
proorocul Daniel (605-535îHr.). De aici se constată că rolul nefast al regelui este pus în paralel cu cel al
lui Antihrist, motiv pentru care Sf.Părinţi îl consideră pe Antihrist ca un al doilea Antioh IV Epifanes. Pe
cei doi îi leagă mai multe elemente, cum ar fi nerespectarea divinităţii 436 (Antioh IV Epifanes a fost primul
rege care s-a proclamat zeu pe monede), profanarea Templului din Ierusalim prin instituirea „urâciunii
pustiirii”437 (Antihristul va împiedica şi el săvârşirea Euharistiei) şi guvernarea pentru o săptămână de ani
(scriitorii creştini împart săptămâna eshatologică în două perioade: predica profeţilor şi domnia lui
Antihrist).
Colapsul omenirii nu este, cum se vede, doar un apanaj exclusiv al Apocalipsei. Ca o
„prelungire” a Cărţii lui Daniel, în ce priveşte elucidarea „misteriosului” Antihrist şi a fidelilor lui,
dispunem de Epistola I a Sf. Apostol Ioan. De altfel, în epistolele ioaneice apare pentru prima dată
denumirea de Antihrist. Foarte sugestive informaţii găsim în capitolul 2, versetele 18-22, de unde aflăm că
suntem protagoniştii ceasului de pe urmă şi că arătarea multor antihrişti certifică pregătirea venirii în final
a lui Antihrist. Deşi evanghelistul Ioan nu merge mai departe şi nu ne spune exact cine sunt doctrinar
antihriştii, el nu se formalizează şi îi numeşte indirect ca ieşiţi din rândul creştinilor438. Datorită lor, a
antihriştilor ce au părăsit Sf.Biserică, Ortodoxia, Antihristul se află deja în lume prin înaintemergătorii săi.
Ei nu stau în letargie ci acţionează catehetic foarte incisiv pe linia falşilor profeţi şi îi rătăceşte pe drept-
credincioşii slabi la suflet prin discursuri mincinoase. Îndepărtarea acestora de Sf.Biserică, spune
Sf.Evagrie Ponticul, se datorează a opt duhuri ale răutăţii 439. Duhurile respective, deviante, i-au făcut pe
apostaţi (eretici) să altereze dogma (credinţa) revelată şi să-i călăuzească în chip mincinos la tăgăduirea
Tatălui şi a Fiului440.
În continuare, să urmărim „firul” apocaliptic ce ne conduce la desluşirea înţelegerii
„fenomenului” antihristic. Dacă la Sf.Apostol Marcu, în capitolul apocaliptic 13, Antihrist nu-şi face
simţită prezenţa, în Epistola paulină 2Tesaloniceni aflăm unul din cele mai importante texte despre
Antihrist. Se cuvine a mai sublinia că, între fragmentele biblice deja invocate, se distinge şi o altă
deosebire fundamentală. Este vorba de faptul că venirea Domnului Hristos are un caracter imprevizibil şi
iminent în Marcu 13 şi în Epistola 1 Tesaloniceni, în timp ce 2Tesaloniceni insistă pe specificul previzibil
şi îndepărtat al Parusiei441. Ce poate însemna asta? Înseamnă că 2Tesaloniceni are meritul de a sublinia, în
premieră, că avem de-a face cu o Parusie a răului „prin lucrarea lui satan” – desfăşurată în mai multe
etape. Epistola în cauză mai prezintă şi alte atu-uri: temperează entuziasmul eshatologic al comunităţii
creştine primare; justifică plauzibil întârzierea Parusiei; recomandă creştinilor un comportament bazat pe
o viaţă liniştită şi fără o îndepărtare de profesiunile deţinute.
Cât îl priveşte pe straniul Antihrist, acesta poartă înfăţişarea unei creaturi nefireşti, potrivnic al
legii lui Dumnezeu. El nu se va sfii ca, în Templul din Ierusalim, să se autoproclame de esenţă divină... În
faţa acţiunilor lui distructive, finalizate cu venirea lui Hristos şi cu răsplata celor credincioşi, creştinii
adevăraţi, ortodocşii, sunt îndemnaţi să suporte persecuţiile Antihristului tocmai din iubirea şi încrederea
în profeţiile lui Hristos referitoare la comorile veşnice pregătite nouă de la întemeierea lumii...

Tâlcuirea Apocalipsei

Apocalipsa Sf.Ap. Ioan s-a redactat în contextul idolatru al Romei imperiale, când fiecare om
era obligat să cinstească împăratul ca pe un zeu. Însăşi statul se identifica într-o ipostază divină, deschis
antihristică, făcându-i pe creştini să aibă de ales între a sluji lui Hristos sau duhului antihristic. De aceea,
toate evenimentele apocaliptice conduc la distrugerea centrului de putere al „cultului fiarei”, identificat cu
Roma imperială, Ap.Ioan propovăduindu-ne prin Apocalipsă cultul sau închinarea la biruitorul Hristos
(Mielul înjunghiat) şi refuzarea peceţii fiarei în presiunile ei de a stăpâni lumea.
Metaforic, Sf. Apostol Ioan descrie cum Hristos inspectează cele şapte biserici din Asia, după
care lumea de sus îL aclamă într-o liturghie cerească. Ruperea peceţilor cărţii pe care el o primeşte de la
436
Daniel 11,37;
437
Daniel 8,14;9,27;12,11;
438
„Dintre noi au ieşit (antihriştii-n.a.), dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca
să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit”(1In.2,19);
439
Cele 8 duhuri de rătăcire: al desfrânării, al lăcomiei, al vrajbei, al înşelăciunii, al mândriei, al minciunii, al
nedreptăţii, al somnului;
440
„Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care
tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”(1In.2, 22);
441
„Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni
lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot
ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se
pe sine drept dumnezeu(...) Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne
şi de minuni mincinoase”(Ep.II Tes.2,3-9)
Dumnezeu şi vestirea celor şapte trâmbiţe marchează începutul judecăţii eshatologice, însoţită de
cutremurătoare plăgi care nu aduc pocăinţă. În cele din urmă se declanşează războiul balaurului (sau al
fiarei) asupra Bisericii, având ca obiect cultul imperial. Rezultatul? Multe sunt victimele, dar şi numărul
celor ce aparţin lui Dumnezeu. Apocalipsa se sfârşeşte cu distrugerea cetăţii desfrânate, Babilonul (cultul
împăratului), izbăvindu-se din ea doar fericiţii cu nume scrise în Cartea Vieţii şi se va instaura veşnic
Împărăţia lui Hristos spre bucuria slavei drepţilor. În cele ce urmează, cu menţiunea că majoritatea
sfinţilor au fugit de comentariul Apocalipsei, crezându-l ca fiind posibil să se facă doar de către
Dumnezeu, voi prezenta tâlcuirea celei de-a doua părţi a Apocalipsei făcută de doi Sfinţi Părinţi din
secolul IV: Sf.Andrei al Cezareii şi Sf.Ambrozie al Milanului.
Aici şi Acum, fiecare, avem de ales: Hristos sau satana prin Antihrist.

Capitolul 1

1. Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce
trebuie să se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit-o robului Său
Ioan,
2. Care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut.
3. Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta!
Căci vremea este aproape.
4. Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în Asia: Har vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel
ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui,
5. Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor
pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său,
6. Şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său, Lui fie slava şi puterea, în
vecii vecilor. Amin!
7. Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli,
din pricina Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin.
8. Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine,
Atotţiitorul.
9. Eu Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea în
Iisus, fost-a în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui
Iisus.
10. Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă,
11. Care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la
Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea.
12. Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte
sfeşnice de aur.
13. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea cu Fiul Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la
picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur.
14. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului.
15. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe;
16. În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri,
iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui.
17. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste
mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
18. Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale
iadului.
19. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.
20. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în dreapta Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur este:
Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar sfeşnicele cele şapte sunt şapte Biserici.

Primele cuvinte ne arată că Apocalipsa, care semnifică descoperirea tainelor celor acoperite, este
o carte profetică. Ea este o consecinţă a revelaţiei şi a poruncii dată ca dar de Tatăl, Fiului, capul Sf.
Biserici, prin trimiterea îngerului Său la robul Domnului, Ioan, ca acesta să mărturisească şi să
propovăduiască, pentru întoarcerea celor ce aud, tianele care au fost, sunt ascunse de la oameni şi a celor
ce vor fi. Iar cum profeţiile apocalipsei încep să se împlinească tocmai din acel moment, adică imediat ce
cartea a fost scrisă, s-a folosit expresia trebuie să se petreacă în curând (vs.1).
 Nu un alt Ioan, ci acela care a scris Evanghelia, este robul care a şi primit şi mărturisit Cuvântul
lui Dumnezeu (vs.2), care şi prin această prea-minunată descoperire a bucuriei – nu a tragediei universale
– toate câte le-a văzut le-a şi arătat (Sf. Ambrozie). De aceea, fericit este considerat cel care citeşte această
carte, încununându-şi viaţa cu faptele credinţei ca să dobândească deplina fericire veşnică în lumea cea de
dincolo (vs.3). Aşa stând lucrurile, Sf. Andrei îi fericeşte pe cei care citesc şi pe cei care ascultă cum
trebuie să fie cititorii şi ascultătorii. El îi fericeşte pe cei care citesc şi pe cei care ascultă, făcând, până
este ziuă, fapte bune în vremea cea de acum. Însă nu este suficient să citeşti şi să asculţi Cuvântul lui
Dumnezeu, fără să-l păstrezi. Unii ca aceştia nu se folosesc de nimic, spune Sf. Ambrozie, pentru că deşi
sunt prezenţi cu trupul, cu mintea sunt absenţi. El ne încredinţează că fericiţi sunt cei care studiază cu
luare – aminte Apocalipsa, o ascultă şi o păstrează în minte, umplând lucrurile ca să obţină fericirea
veşnică. Deoarece vremea este aproape.
În vs.4, Sf. Apostol Ioan se adresează celor şapte biserici pe care le-a cercetat deseori, prin care,
de fapt, comunică cu întreaga Biserică Universală de pretutindeni (Sf. Ambrozie). Bisericilor, Sf. Ioan le
zice har… şi pace… de la Sf. Treime: Cel ce este se arată Tatăl, Cel ce a fost se arată Cuvântul, Cel ce
vine se arată Mângâietorul – Care vine la fiii bisericii prin botez şi mai desăvârşit va veni în veacul cel
viitor (Sf. Andrei). Versetul 7 mai spune că înaintea scaunului Dumnezeirii sunt şapte duhuri: sunt fie cei
şapte îngeri (cărora li se încredinţează conducerea bisericilor), fie indică cele şapte daruri şi lucrările
Duhului Sfânt (Sf. Andrei). Numărul în cauză, şapte, ne arată Sf. Ambrozie, reprezintă darurile Duhului
Sfânt care sunt răspândite în lume: duhul temerii de Dumnezeu, duhul cunoştinţei, duhul tăriei, duhul
sfatului, duhul înţelegerii, duhul înţelepciunii, duhul lui Dumnezeu (duhul evlaviei şi al inspiraţiei celei
mai înalte).
Observăm apoi că Domnul nostru Iisus Hristos este numit Martorul cel credincios (vs.5), întrucât
a mărturisit oamenilor dumnezeirea Sa şi adevărul învăţăturii Sale. Prin aceea că El este stăpân împăraţilor
pământului, Sf. Andrei înţelege că are sub stăpânire poftele pământeşti, iar Sf. Ambrozie înţelege
autoritatea asupra apostolilor şi a sfinţilor din Biserică. Expresia Cel Întâi-Născut din morţi se tâlcuieşte
astfel: “El a fost numit Cel Întâi-Născut din morţi nu fiindcă a murit înaintea noastră, întrucât noi am
murit mai întâi, ci fiindcă suferind moartea pentru noi şi desfiinţând-o, a fost cel dintâi om care a înviat,
ridicându-se pentru noi cu trupul din morţi. De acum înainte, El fiind înviat, noi de asemenea prin El şi
pentru El vom învia din morţi la timpul potrivit” (Sf. Atanasie cel Mare).
Domnul nostru, Iisus Hristos, este Cel ce ne-a făcut pe noi, creştinii, împărăţie, preoţie (vs.6) –
adică adevăraţi credincioşi ai celui mai sfânt popor dintre popoare. Că noi, creştinii, suntem jertfa cea vie,
cuvântătoare Tatălui, o spune şi Sf. Andrei. Tâlcuirea aceluiaşi sfânt subliniază mărirea Aceluia Care din
dragoste ne-a dezlegat pe noi din legăturile morţii şi ne-a spălat de păcate prin vărsarea sângelui Său cel
de viaţă făcător şi al apei. În sensul acesta se exprimă şi Sf. Ambrozie, care identifică Împărăţia lui
Dumnezeu cu Biserica lui Dumnezeu.
În vs. 7 este descrisă Cea De-a Doua Venire a lui Hristos, în mărire, cu norii, spre a face Judecata
finală. Cu norii înseamnă puterile cele fără de trup (Sf. Andrei), numite de Sf. Ambrozie ca fiind
apostolii şi ceilalţi propovăduitori. Prin toate seminţiile pământului, care vor plânge atunci, trebuie să-i
vedem fie pe cei care au rămas întru necredinţă (afirmă Sf. Andrei), fie pe toate neamurile care se vor
tângui pe sine – că au dispreţuit poruncile Domnlui şi vor dobândi în consecinţă tristeţea nesfârşită a
iadului (Sf. Ambrozie). În marea strălucire îL vor vedea pe Hristos însă numai drepţii, pe când nedrepţii
îL vor vedea ca prin ceaţă (tot Sf. Ambrozie).
Prin adăugarea cuvântului “Atotţiitorul”, la Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine (vs.8),
înţelegem că se referă la o singură Persoană a Sf. Treimi: Domnul nostru Iisus Hristos. Că este Hristos ne-
o spune şi Sf. Andrei: începutul (Alfa) înseamnă că Hristos (Care ca un Dumnezeu stăpâneşte toate, fără
de început şi sfârşit) după Dumnezeu este făcător a toate, iar prin sfârşit (Omega) ne arată că va da plată
fiecăruia după faptele lui. Sf. Andrei înţelege însă prin început pe Mântuitorul (creatorul neamului
omenesc şi autorul mântuirii), iar prin sfârşit tâlcuieşte sfârşitul legii, al morţii şi al tuturor nedreptăţilor.
Din vs. 9, aflăm că Sf. Ap. Ioan s-a învrednicit să primească de la Dumnezeu revelaţia pe când se
afla în exil, din pricina dorinţei sale arzătoare de a-L vesti pe Iisus Hristos, pe insula Patmos (o insulă cu
climă neprimitoare din Marea Egee).
Sf. Andrei subliniază că Sf. Ap. Ioan a fost rânduit să vestească lumii tainele ce i s-au descoperit
la Patmos. În text ucenicul se numeşte pe sine frate pentru că, spune Sf. Ambrozie, suntem răscumpăraţi
cu sângele Domnului nostru Iisus Hristos şi suntem născuţi de o mamă: Biserica.
În vs. 10, aflăm că revelaţia a fost primită de Sf. Ap. Ioan într-o zi de duminică (Kyriaki imera,
în greacă, înseamnă Ziua Domnului). Duminica, adică prima zi a săptămânii la evrei (prima, după
sâmbătă), este numită de creştini Ziua Domnului pentru a cinsti învierea lui Hristos (Sf. Ambrozie spune
că Duminica este timpul Evangheliei, adică ziua mântuirii de care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în 2Cor. 6,2).
Fiind deci în această zi de duminică, într-o stare mai presus de fire, “în duh”, când omul vede, aude şi
simte nu cu organele trupului, ci cu întreaga sa fiinţă, Sf. Ioan a auzit un glas mare de trâmbiţă. Mărimea
glasului, în tot pământul ieşind vestirea lui, arată neîncetarea Dumnezeirii şi nesfârşirea (Sf. Andrei).
Trâmbiţa ne cheamă la luptă ca noi să-l biruim pe diavol (Sf. Ambrozie).
În vs. 11, aflăm că glasul îi dă poruncă Sf. Ap. Ioan să se trimită cele văzute la şapte biserici (Sf.
Andrei). Denumirile bisericilor sunt tâlcuite de Sf. Ambrozie astfel: Efes (înseamnă sfat), Smirna (arată
cântarea acelora), Pergam (semnifică “două coarne” despărţite: binele şi răul), Tiatira (indică iluminarea,
adică atunci când facem binele), Sardes (este „începutul frumuseţii”, aşa cum au făcut sfinţii, care au fost
ridicaţi la fericirea veşnică), Filadelfia (care a salvat moştenirea Domnului), Laodiceea (reprezintă
neamul iubit de Dumnezeu, adică aleşii Bisericii care au lucrat virtuţile).
Apoi, de la vs.12, până la sfârşitul apocalipsei, sunt descrise cele patru viziuni. În prima din ele,
descrisă între versetul 12 al capitolului 1 şi sfârşitul capitolului 3, aflăm că Sf. Ap. Ioan s-a întors nu ca să
audă, ci ca să vadă glasul, căci aceasta este auzirea cea duhovnicească şi vedenia. Atunci el a văzut cum,
în mijlocul a şapte sfeşnice de aur (adică cele şapte biserici, din vs. 20), Se pogoară (vs.13) jos, în
biserică, însuşi Hristos asemănător cu fiul omenesc (Sf. Andrei). Sf. Ambrozie înţelege că, prin
întoarcere, Sf. Ap. Ioan ne exemplifică întoarcerea la Dumnezeu, la a-I auzi glasul în numele Bisericii.
Între vs. 12-16 ne este descrisă înfăţişarea Sa exterioară: veşmânt lung până la pământ, încins fiind cu
brâu de aur (aceste lucruri arată demnitatea arhierească şi împărătească a Celui Care S-a arătat). Dacă
haina lungă îL arată ca Arhiereu Cel Preaînalt, brâul de aur închipuieşte cinstea Lui şi curăţia. Brâul nu
este pus peste şale (ca la alţi oameni, spre înfrânarea poftei lor), ci peste piept ca să închipuie mila din ziua
judecăţii (Sf. Andrei).
Iar dacă pentru Sf. Andrei părul alb (din vs.14) închipuieşte că Fiul Omului este de curând pentru
noi, mai de demult şi mai înainte de veci, pentru Sf. Ambrozie înseamnă că este adevărul, care iese din
cap (din lege). Ochii Lui, ca văpaia focului, pe sfinţi îi luminează şi pe cei spurcaţi îi arde (Sf. Andrei). Ei
îi arată pe cei care i-a luminat Duhul Sfânt, spre a contempla tainele cereşti (Sf. Ambrozie). Picioarele
închipuie întruparea lui Hristos (Sf. Andrei), dar şi pe apostoli ca temelii ale bisericii şi pe cei ce au crezut
dintre iudei (Sf. Ambrozie) – arşi în cuptorul ispitelor prin urmarea Învăţătorului lor. De asemenea,
vuietul apelor multe desemnează mulţimea de neamuri care vor alerga la Hristos (Sf. Ambrozie).
Sabia (din vs.16) care ieşea din gura Lui, pe amândouă părţile ascuţită, este îndreptată pe de-o
parte împotriva păgânilor, dar se mai înţelege şi sabia duhovnicească care îl taie pe omul nostru lăuntric
(Sf. Andrei). Prin sabie, Sf. Ambrozie crede că sunt aleşii care sunt născuţi la sfârşitul lumii şi care se vor
lupta împotriva lui Antihrist. Aceştia vor îndemna neamurile să se întoarcă la cultul lui Hristos, căci atunci
antihrist va fi adorat pe faţă ca pe un Dumnezeu. Prin faţa Lui, strălucitoare, Soarele Dreptăţii străluceşte
în tăria şi în puterea sa (Sf. Andrei). Dar Sf. Ambrozie înţelege, prin faţă, Biserica.
În faţa măreţiei lui Dumnezeu, cunoscându-şi micimea, sfinţii cad ca şi morţi (vs.17). La fel şi
Sf. Ap. Ioan. Când se zice că a fost atins cu mâna, arată că i-a atins simţurile (Sf. Ambrozie). Prin aceea
că a fost mort şi iată că este viu, aceasta îL arată pe Hristos. El are cheile iadului şi morţii (prin care Se
arată puterea lui Dumnezeu), adică slobozeşte de la osânda morţii continue prin milă pe cine voieşte, iar
pe alţii cu osândire grozavă prin dreaptă judecată îi duce în iad (Sf. Ambrozie). În vs. 19 nu este însă
vorba doar de cele prezente şi de cele viitoare, ci şi de profeţiile care s-au împlinit (Sf. Ambrozie).
Sfeşnicele din final sunt numite Bisericile, ale căror lumini ţin în sine Cuvântul vieţii (Sf. Andrei).

Capitolul 2

1. Scrie îngerului Bisericii din Efes: Acestea zice Cel care ţine cele şapte stele în dreapta Sa, Cel
care umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur:
2. Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe
cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat mincinoşi;
3. Şi stărui în răbdare şi ai suferit pentru numele Meu şi nu ai obosit.
4. Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi.
5. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu,
vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi.
6. Ai însă partea bună că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care le urăsc şi Eu.
7. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce
din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.
8. Iar îngerului Bisericii din Smirna, scrie-i: Acestea zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a
murit şi a înviat:
9. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi hula din partea celor ce zic despre ei înşişi că
sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei.
10. Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să
fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii.
11. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de
moartea cea de-a doua.
12. Iar îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: Acestea zice Cel ce are sabia ascuţită de amândouă
părţile:
13. Ştiu unde sălăşluieşti: unde este scaunul satanei; şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa
Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana.
14. Dar am împotriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, cel ce
învăţa pe Balac să pună piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce carne jertfită
idolilor şi să se dea desfrânării.
15. Astfel ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor.
16. Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele.
17. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Biruitorului îi voi da din mana cea
ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie,
decât primitorul.
18. Iar îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: Acestea zice Fiul lui Dumnezeu, ai Cărui ochi sunt ca
para focului şi picioarele asemenea aramei strălucitoare:
19. Ştiu faptele tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi ştiu că faptele tale cele de pe
urmă sunt mai multe decât cele dintâi.
20. Dar am împotriva ta faptul că laşi pe femeia Izabela, care se zice pe sine proorociţă, de învaţă şi
amăgeşte pe robii Mei, ca să facă desfrânări şi să mănânce cele jertfite idolilor.
21. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu voieşte să se pocăiască de desfrânarea ei.
22. Iată, o arunc pe ea bolnavă la pat şi pe cei ce se desfrânează cu ea, în mare strâmtorare, dacă
nu se vor pocăi de faptele lor.
23. Şi pe fiii ei cu moarte îi voi ucide şi vor cunoaşte toate Bisericile că Eu sunt Cel care cercetez
rănunchii şi inimile şi voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre.
24. Iar vouă şi celorlalţi din Tiatira câţi nu au învăţătura aceasta, ca unii care n-au cunoscut
adâncurile satanei, după cum spun ei, vă zic: nu pun peste voi altă greutate.
25. Însă, ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni.
26. Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste
neamuri.
27. Şi le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu am
luat putere de la Tatăl Meu.
28. Şi-i voi da lui steaua cea de dimineaţă.
29. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.

În acest capitol, ca şi în următorul, luăm cunoştinţă de revelaţiile-recomandări (primite de Sf. Ap.

Ioan) vizând credinţa şi viaţa creştină din Bisericile Asiei Mici la sfârşitul secolului I. În ele se fac laude,
mustrări pentru neajunsuri, îndemnuri, consolări, ameninţări şi făgăduinţe. Toate acestea nu sunt adresate
numai celor şapte biserici, ci, în general, întregii Biserici.
Biserica din Efes. Prin îngerul bisericii (vs.1), Dumnezeu se adresează ca şi cum ar vorbi un dascăl
către ucenici (Sf. Andrei). Cu dreapta Sa, Care îi ţine pe episcopi şi sfinţi în starea de vestitori ai
Cuvântului lui Dumnezeu, se înţelege puterea lui Dumnezeu (Sf. Ambrozie). Prin puterea divină se ţin
cele şapte stele, adică stăpânirea a toată lumea (Sf. Andrei). Domnul laudă osteneala şi răbdarea (vs.2)
pentru credinţă a Bisericii, ca şi separarea ei de cei răi, căci Biserica, necrezând orice duh, i-a ispitit pe
apostolii cei mincinoşi şi, vădindu-i, nu i-a suferit (Sf. Andrei). Zicându-şi lor apostoli, dar osândiţi fiind
de Sf. Ap. Pavel, aceştia sunt sectanţii (ereticii): adunarea lor trebuie să o evite păstorul Bisericii, ca nu
cumva prin familiaritatea cu ei să-şi strice curăţia prin veninul inimii lor (Sf. Ambrozie).
Domnul Dumnezeu vede stăruinţa în răbdare şi suferinţa, pentru numele Său, a Bisericii. Împotriva
ei are, însă, faptul că şi-a răcit dragostea ce dintâi (vs.4). Lepădarea de dragostea cea dintâi, însemnând
înflăcărarea de a-l sluji lui Dumnezeu, exista la începutul întoarcerii la credinţă (Sf. Ambrozie). La
dragostea către cel de aproape, prin pocăinţă, dar şi la facerea de bine dintâi, este chemată din nou
Biserica. Iar de nu va face aşa, Domnul va veni şi va mişca sfeşnicul (vs.5) ei din locul pe care îl are.
Mutarea aceasta a sfeşnicului (sau a bisericii) înseamnă dezgolirea de harul cel dumnezeiesc (Sf. Andrei),
iar prin locul pe care îl va pierde se înţelege plata păstorilor (Sf. Ambrozie). Păstorii să se pocăiască.
Partea bună a bisericii este aceea că, urmându-i Domnului, urăşte faptele nicolaiţilor (aceştia sunt numiţi
aşa de la Nicolae, unul din cei şapte diaconi puşi de apostoli: el încuraja curvia, învăţând că este lucru
plăcut ca bărbaţii să-şi dea femeile unii-altora ca „milostenie”). Dumnezeu le făgăduieşte celor ce vor
birui (vs.7) în războiul contra diavolilor, înfrângându-şi patimile, că se vor împărtăşi din bunătăţile
veacului viitor. Adică vor mânca din pomul vieţii, care este raiul lui Dumnezeu. Ştim de altfel că în rai
erau doi pomi: Pomul vieţii (cine mănâncă din el nu mai moare) şi Pomul cunoaşterii binelui şi al răului
(cine mănâncă din el trebuie să moară. Raiul este de fapt Biserica, bunul adevăratei vieţi. În mijlocul lui,
adică al Bisericii, este Domnul nostru Iisus Hristos. Cine va păzi poruncile Evangheliei va trăi în veci.
Biserica din Smirna. În Smirna, iudeii i-au întărâtat pe păgâni să-i persecute pe creştini. Ca urmare,
Sf. Policarp a fost aruncat în foc. Biserica din Smirna, alcătuită din oameni săraci (vs.9), cu necazuri în
cele trupeşti, dar bogaţi duhovniceşte, îi sunt prevestite necazuri din partea evreilor, care, hulindu-L pe
Dumnezeu, sunt ai satanei (Sf. Ambrozie). Dar nu trebuie să se teamă de ce are să pătimească, deoarece
necazul ei va dura zece zile (vs.10): cele zece zile sunt viaţa aceasta, nu cea veşnică (Sf. Andrei). Prin
aceste răni, datorită credinţei până la moarte, va primi cununa vieţii (adică va lua, după tâlcuirea Sf.
Ambrozie, mărirea cea veşnică), fără să mai fie vătămat de moartea (vs.11) cea de-a doua (Sf. Andrei
spune că acela care aude şi biruieşte semănăturile diavoleşti, deşi va fi luat prin moarte din trup, nu va fi
supărat de gheena veşnică).
Biserica din Pergam. De la vs. 12, până la sfârşitul capitolului 2, tâlcuirile sunt ale Sf. Andrei.
Sabia Domnului, cea cu două tăişuri (vs.12), este cuvântul Evangheliei (care taie inima în două şi îi
desparte pe credincioşi de necredincioşi). Prin pomenirea lui Antipa (vs.13), un viteaz ucenic aflat în
mijlocul pergamilor şi idolatri, loc de altfel cu puţini credincioşi creştini, ni se arată pe de-o parte patimile
lui, iar pe de alta tirania celor amăgiţi… Căci aici, în Pergam, sunt unii care ţin învăţătura lui Balaam.
Acesta l-a învăţat pe Balac (vs.14) să trimită fete frumoase pe lângă evrei, care, luîndu-le de femei, s-au
închinat idolilor. Apoi, din vs. 15, vedem că mai erau unii numiţi credincioşi, care semănau neghina prin
grâu şi făceau faptele cele de ruşine ale nicolaiţilor. Domnul însă îşi arată iubirea faţă de oameni, cerându-
le să se pocăiască, iar de nu, va face război cu bolnavii fără de leac. Cine biruieşte primeşte mana cea
ascunsă (vs.17), adică bunătăţile viitoare care se vor pogorî din cer. Are dăruit şi un nume nou, nume
care, în viaţa de acum, nici măcar sfinţii nu îl cunosc. Cât priveşte piatra albă, pe care stă scris numele cel
nou, aceasta este biruinţa întru curăţenie.
Biserica din Tiatira. Ochii Fiului Omului, care sunt ca para focului (vs.18), arată lumina drepţilor
şi arderea păcătoşilor. Picioarele Lui, asemenea aramei strălucitoare, închipuiesc mireasma lui Hristos în
care se mântuiesc oamenii. Domnul Dumnezeu condamnă erezia nicolaiţilor, numită prin femeia Izabella
(vs.20), existentă între creştinii Tiotirei. Îndemnată fiind de diavolul, Izabela se numeşte pe sine
proorociţă. Pe aceasta, tiatirii trebuie s-o biruiască cu înţelepciune, Domnul spunând că o va pedepsi prin
aruncarea la pat (vs.22) - adică în munca iadului. Celor ce s-au desfrânat cu ea, fără a vrea să se
pocăiască, le spune Domnul că îi va omorî (vs.23). totodată, tiatirilor li se cere să păzească învăţătura
(vs.26) până când îi va lua, dându-le lor puterea de a stăpâni. Se arată astfel şi judecata celor
necredincioşi: cei înşelaţi vor fi păstoriţi, ca şi cu un toiag vor fi zdrobiţi (vs.27), fiind judecaţi ce cei
credincioşi. Răsplata lor, pentru paza învăţăturii, este steaua cea de dimineaţă (vs.28). Prin aceasta se
înţelege şi răsăritul zilei celei viitoare, când întunericul vieţii de acum se va acoperi.

Capitolul 3

1. Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea zice Cel ce are cele şapte duhuri ale lui
Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort.
2. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline
înaintea Dumnezeului Meu.
3. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei
priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta.
4. Dar ai câţiva oameni în Sardes, care nu şi-au mânjit hainele lor, ci ei vor umbla cu Mine
îmbrăcaţi în veşminte albe, fiindcă sunt vrednici.
5. Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea
vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui.
6. Cel ce are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.
7. Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are
cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide:
8. Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă,
fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu.
9. Iată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint;
iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit.
10. Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină
peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ.
11. Vin curând; ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta.
12. Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi
scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, - al noului Ierusalim, care
se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu - şi numele Meu cel nou.
13. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.
14. Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel
credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:
15. Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
16. Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea.
17. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel
ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!
18. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să
te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.
19. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte.
20. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina
cu el şi el cu Mine.
21. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut
cu Tatăl Meu pe scaunul Lui.
22. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.

Biserica din Sardes. De la primul şi până la ante-penultimul verset, tâlcuirea din acest capitol
aparţine Sf. Andrei. Aici Domnul Dumnezeu mai mult mustră, decât mângâie, pe îngerul acestei biserici.
Se arată că Biserica din Sardes are doar numele credinţei, dar în fapt este moartă duhovniceşte. Asta reiese
din vs.1, de unde observăm că biserica este certată pentru că are un nume gol, fără de credinţă vie, moartă
fiind de fapte bune. Deci, bine este a priveghea, a face pocăinţă şi va păzi învăţăturile luate de la apostoli
(vs.2). Dacă însă nu va fi aşa, Domnul Dumnezeu va veni ca un fur (vs.3): nici unul din oameni nu va şti
când va fi venirea Lui – sfârşitul este însă fie la vremea morţii fiecăruia, fie la sfârşitul veacului. Însă
realitatea de la Sardes este că doar câţiva oameni nu şi-au întinat hainele sufletului cu fapte spurcate.
Pentru paza curăţiei lor neîntinate, ei se vor îmbrăca în hainele luminate în viaţa ce va să fie (vs.4). Se vor
îmbrăca în hainele bunătăţii lui Dumnezeu, vor străluci ca soarele, vor fi cu numele neşterse în cartea
viilor şi vor fi mărturisite de Fiul înaintea Tatălui şi a puterilor îngereşti.
Biserica din Filadelfia. Domnul porunceşte a i se scrie cu mângâieri şi laude, pentru că nu s-a
lepădat de numele lui Iisus sub evreii prigonitori. Prin cheia lui David (vs.7), a cărţii psalmilor, se descuie
toată proorocia. Din cele scrise în vs.8, aflăm că Domnul a lăsat înaintea acestei biserici o uşă deschisă,
tâlcuită a fi propovăduirea învăţătorilor. Uşa este cea a unei cetăţi mici, dar mari în credinţă, din destul
fiindu-I Domnului, credinţa şi faptele ei bune. Plata pentru că mica cetate I-a mărturisit numele, este
pocăinţa, întoarcerea şi închinarea către Domnul a iudeilor (vs.9). De aceea, mica cetate va fi păzită de
Domnul în ceasul ispitei (vs.10). Prin ceasul ispitei, se înţelege fie prigoana cea mare făcută de păgâni
asupra creştinilor, fie prigoana lui Antihrist de la sfârşitul veacului în faţa tuturor credincioşilor din lume.
Domnul le făgăduieşte celor credincioşi, care vor suporta ispita, nefiind ispitiţi peste puterile lor, că vor fi
scăpaţi toţi cei ce îL vor urma pe Hristos. După necazul ce va să fie, Domnul imediat va veni: cei aleşi să-
şi păstreze comoara credinţei, ca să nu-şi piardă cineva cununa răbdării (vs.11). Pentru că temelia lor
neclintită este Hristos, biruitorii vor fi făcuţi stâlpi ai bisericii lui Dumnezeu (vs.12). Atunci Hristos cu
nume nou Se va proslăvi în cei sfinţi, cu nume de creştini. Numele cel nou al Domnului îL vor cunoaşte
sfinţii în veacul viitor, când Ierusalimul cel nou se va pogorî.
Biserica din Laodiceea. Îngerul acestei biserici, a şaptea şi ultima, Domnul a poruncit să i se
scrie acuzator ştiindu-i faptele: nu este nici fierbinte, nici rece, de aceea o va scuipa din gura Sa ca pe o
apă călduţă (vs.15) provocatoare de greaţă. Adică, de nu are omul fapte bune, nu trebuie să
deznădăjduiască. De-ajuns îi este credinţa – dreaptă, fiindcă prin ea primeşte Dumnezeu şi nedesăvârşirea
faptelor. Dar cel cald în credinţă şi cu credinţă mijlocie rămâne tot lepădat, pentru că şi crede şi nu crede.
Îngerul acestei biserici îşi zice sieşi că este bogat, dar Domnul îi spune că în fapt nu este decât
ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol (vs.17). Versetul ne arată că spinii bogăţiei ei acoperă sămânţa
dumnezeiescului cuvânt, ceea ce o face să nu cunoască sărăcia ei în cele duhovniceşti, să nu priceapă
orbirea ochilor minţii şi nici să vadă lipsa faptelor bune. Sfatul lui Dumnezeu (VS.18) este acela de a
câştiga de la Dumnezeu (de unde vine bogăţia gândului arzător, inima voioasă) aur în foc lămurit (este
cuvântul învăţăturii) ca să poată avea în inimă comoară nefurată, cu care să-şi acopere goliciunea care
vine din păcat. Căci Domnul îi iubeşte pe cei care îi mustră (vs.19). De aceea, Domnul bate la uşă: cine va
deschide uşa se va întâlni cu Dumnezeu (vs.20). Însăşi El va intra şi va cina cu cel ce deschide, adică îi va
da din ospăţul mântuirii. Şi astfel va dispare întunericul înşelării.
 Celui care va birui, i se va da să stea cu Hristos pe scaunul Lui (vs.21). aceasta înseamnă că
Hristos, care l-a învins pe diavol, aşa cum, prin Hristos, îl vor învinge şi sfinţii, le va da creştinilor puterea
ca să şadă pe scaunul Său (Sf. Ambrozie). Scaunul este împărăţia şi odihna veacului viitor (Sf.Andrei).

Capitolul 4

1. După acestea, m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul cel dintâi - glasul ca de
trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine - mi-a zis: Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să
fie după acestea.
2. Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva.
3. Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu, iar de jur împrejurul tronului
era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului.
4. Şi douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi pe scaune douăzeci şi patru de bătrâni,
şezând, îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur.
5. Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care
sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu,
6. Şi înaintea tronului, ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul. Iar în mijlocul tronului şi
împrejurul tronului patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi.
7. Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă
ca de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară.
8. Şi cele patru fiinţe, având fiecare din ele câte şase aripi, sunt pline de ochi, de jur împrejur şi pe
dinăuntru, şi odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu,
Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine.
9. Şi când cele patru fiinţe dădeau slavă, cinste şi mulţumită Celui ce şade pe tron, Celui ce este
viu în vecii vecilor,
10. Atunci cei douăzeci şi patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce şedea pe tron, se închinau
Celui ce este viu în vecii vecilor şi aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând:
11. Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai
zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.

În vs.1 ni se spune că Sf. Apostol Ioan s-a uitat şi, iată, a văzut o uşă deschisă în cer. După Sf.
Andrei, această uşă înseamnă descoperirea tuturor tainelor Duhului cele acoperite, sau, cum zice Sf.
Ambrozie, uşa este Hristos, căci toţi cei care intră prin ea înseamnă că intră în Sf. Biserică. Iar glasul de
trâmbiţă, pe care îl aude Ioan, este marele glas al celui care a descoperit (ne spune Sf.Andrei). Lui Ioan i
se cere să se suie, adică să se depărteze de cele pământeşti cu totul şi, astfel, gândul lui, care aude, să fie în
cer.
Fiind în duh (vs.2), Sf. Ioan îL vede şezând pe tron pe însuşi Dumnezeu, Care locuieşte în
inimile sfinţilor Săi (Sf. Ambrozie). Văzându-L pe Tatăl (vs.3), Ioan îL aseamănă cu pietrele cele scumpe
(Sf. Andrei). Curcubeul cel din jurul tronului ne indică înflorirea cea felurită în bunătăţi pe care o au
cetele cereşti (afirmă tot Sf. Andrei). Tronul pe lângă care sunt puse cele 24 scaune (vs.24) este Biserica
(Sf. Ambrozie), iar cei 24 de bătrâni temători de Dumnezeu, înfrumuseţaţi cu fapta şi cu cuvântul, sunt: 12
din Vechiul Testament şi 12 din Noul Testament (Sf.Andrei). prin veşmintele lor albe înţelegem viaţa
curată (Sf. Ambrozie), în timp ce cununile de aur purtate pe capetele lor arată biruinţa pe care au făcut-o
împotriva viclenilor draci.
Fulgerele (vs.5) auzite de Sf. Ioan sunt minunile lucrate de Dumnezeu prin Sf. Apostoli şi prin
alţi învăţători (Sf. Andrei), în vreme ce tunetele sunt adevărate suferinţe din focul gheenei (Sf. Ambrozie).
Tot Sf. Ambrozie ne mai spune că cele 7 lămpi, care ard înaintea tronului, sunt cele 7 duhuri ale
Domnului. Lămpile acestea care ard, în Biserica lui Dumnezeu, închipuie că fără lumina harului virtuţilor
nu ajungem pe calea vieţii, înspre patria cerească. Din vs.6 aflăm că în mijlocul tronului şi dimprejur erau
4 fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi. Tronul în cauză închipuie Împărăţia lui Dumnezeu (Sf. Andrei),
iar fiinţele dimprejurul lui sunt cei 4 evanghelişti şi toţi învăţătorii Bisericii (Sf. Ambrozie).
Ochii lor de dinainte văd Ziua Judecăţii, iar ochii de dinapoi sunt pentru cei care au urmat viaţa
Părinţilor de demult, imitându-le viaţa şi împărtăşindu-le ascultătorilor aceste sfinte învăţături (Sf.
Ambrozie). Prin aceşti ochi mulţi, fiinţele văd strălucirea lui Dumnezeu şi dinainte şi dinapoi, întrucât
Dumnezeu le luminează cu cunoaşterea celor mai dinainte şi a celor mai de pe urmă (Sf.Andrei).
Să vedem acum cam care ar fi tâlcul celor 4 fiinţe, tâlcuit de cei doi sfinţi, ca raportare la cele 4
evanghelii: leul arată vitejia şi Evanghelia lui Ioan; viţelul semnifică dreptatea şi Evanghelia lui Luca;
vulturul reprezintă curăţia şi Evanghelia lui Marcu; omul arată înţelepciunea şi Evanghelia lui Matei
(Sf. Andrei). Toate aceste fiinţe, înţelese fiind ca sfinte puteri, aflate în cer, nu au odihnă (vs.8) deoarece
aduc cântarea cea dumnezeiască către Sf. Treime (Sf. Andrei). Iar prin faptul că fiinţele aruncă înaintea
tronului (vs.8-9), înseamnă o recunoaştere a lor ca fiind un dar de la Dumnezeu (Sf. Ambrozie). Cât
priveşte însă căderea celor 24 de bătrâni, înaintea Celui ce şedea pe tron, arată că şi bătrânii de mia înainte
sunt părtaşi la cântările puterilor cereşti (vs.10).
De cuvine aşadar de la noi toţi ca Domnul să primească mulţumire (vs.11), după datorie (Sf.
Andrei); căci, ne spune Sf. Ambrozie, dacă îi vom da lui Dumnezeu de la El vom şi primi.

Capitolul 5

1. Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos,
pecetluită cu şapte peceţi.
2. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas mare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi
să desfacă peceţile ei?
3. Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în
ea.
4. Şi am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea.
5. Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui
David, ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.
6. Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca
înjunghiat, şi care avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu,
trimise în tot pământul.
7. Şi a venit şi a luat cartea, din dreapta Celui ce şedea pe tron.
8. Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea
Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor.
9. Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai
fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba
şi poporul şi neamul;
10. Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ.
11. Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al
bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii,
12. Zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi
înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea.
13. Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în
acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi
puterea, în vecii vecilor!
14. Şi cele patru fiinţe ziceau: Amin! Iar bătrânii căzură şi se închinară.

Încă din vs.1 aflăm că Sf. Ioan L-a văzut pe Atotputernicul Dumnezeu şezând pe tron, ţinând în
mâna Sa dreaptă o carte pecetluită cu 7 peceţi, scrisă în interior şi în exterior. Prin această „înţeleaptă”
carte, Sfântul înţelege desăvârşita minte a lui Dumnezeu, în cuprinsul căreia (după înţelesul Ps.100) toţi
oamenii sunt scrişi şi în ea dăinuie adâncurile judecăţii lui Dumnezeu (Sf. Andrei). Scrisă pe dinăuntru şi
pecetluită pe dinafară, această carte ar mai însemna şi Vechiul şi Noul Testament (Sf. Ambrozie). În ea se
cuprind hotărârile cele tainice, ale providenţei dumnezeieşti, despre mântuirea oamenilor. Sigilarea cu
cele 7 peceţi ne arată ori desăvârşita cunoştinţă, neaccesibilă cuiva, ori iconomia Celui Care cunoaşte
adâncurile Duhului lui Dumnezeu.
Apoi un înger, dintre cei puternici, a strigat cu glas mare şi a întrebat dacă este cineva vrednic să
deschidă această carte, să-i desfacă peceţile (vs.2), însă nimeni dintre fiinţele create nu s-a găsit vrednic
(în cer, pe pământ şi sub pământ) să îndrăznească a o deschide, nici a se uita în ea (vs.4). deci nici o
făptură din cele zidite nu se încumetă să dea curs întrebării îngerului puternic – o forţă angelică asemuită
de Sf. Ambrozie cu patriarhii Vechiului Testament care L-au predicat pe Hristos. Şi pentru că nimeni nu
s-a încumetat să o deschidă, nici să se uite în ea, Sf. Ioan s-a întristat, până când unul din Bătrâni l-a
consolat zicându-i că numai leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, este Cel care a biruit să
deschidă cartea şi cele 7 peceţi ale ei (vs.5). Adică Mesia-Hristos (Sf. Ambrozie). De aceea unul dintre
bătrâni i-a zis să nu plângă, pentru că, într-adevăr, îngerii şi oamenii şi sfinţii nu pot să cuprindă cartea,
dar Dumnezeu, din rădăcina lui David, o poate înţelege (Sf. Andrei).
Din vs. 6 aflăm că Sf. Ioan vede stând, între tron şi cele 4 fiinţe, adică de-a dreapta lui Dumnezeu
Tatăl, pe Mielul lui Dumnezeu, purtând urmele aducerii Sale ca jertfă. Mielul, ca junghiat, ne arată că a
trecut prin moarte (Sf. Ambrozie), căci şi după Înviere El s-a arătat cu urmele pătimirii pentru a se vedea
cum că a fost cu adevărat înjunghiat (Sf. Andrei). Atât prin tron, cât şi prin cele 4 fiinţe şi prin bătrâni, pe
care stă Mielul, se înţelege Biserica cu toate treptele ei (Sf. Ambrozie). Iar cele 7 duhuri ale lui Hristos,
desemnate prin 7 coarne şi 7 ochi, sunt cele 7 daruri pe care le trimite Hristos şi sunt pomenite de
proorocii Isaia (11,2) şi Zaharia ( 4, 10 Sf. Andrei).
După ce Mielul i-a cartea de la Cel ce şedea pe tron (vs.7), imediat cele 4 Fiinţe (serafimii) şi cei
24 de Bătrâni cad şi dau închinare dumnezeiască înaintea Lui. Alăutele din mâinile lor arată lauda lui
Dumnezeu, tămâierile semnifică jertfa credincioşilor (viaţa curată), cupele reprezintă gândurile din care
iese mirosul faptelor bune şi rugăciunea cea curată (vs.8). Astfel Îi aduc rugăciune şi mulţumire. Şi cântau
toţi o cântare nouă (vs.9) Fiului lui Dumnezeu, nemaiauzită de la facerea lumii, dealtfel profeţită de
psalmistul David (Ps. 97, 1). Această cântare nouă înseamnă că nouă, de ne-om învrednici să fim luminaţi
a o învăţa de la Duhul Sfânt, după ce ne-am schimbat, ni s-a rânduit a stăpâni pământul făgăduit de
Domnul celor blânzi, dar nu pe acest pământ întunecat (Sf. Andrei).
Prin cântarea aceasta se preamăreşte de fapt noua Împărăţie a Fiului lui Dumnezeu, unde
împărăţeşte Dumnezeu-Omul, ca Unul Care S-a jertfit pentru a noastră mântuire. Cei care o cântă sunt
făcuţi împărăţia lui Dumnezeu (vs.10): sunt sfinţii (căci în ei se împărăţeşte Dumnezeu) şi sunt preoţii
(căci ei sunt mereu în flăcările iubirii care nu se stinge ) – Sf. Ambrozie. Sf. Andrei adaugă totodată că
cele 4 fiinţe şi bătrânii s-au făcut o turmă şi o biserică, a îngerilor şi a oamenilor, prin Iisus Hristos
(vs.11). şi toată creatura din cer (îngerii), de pe pământ (oamenii), de sub pământ (cei datori morţii) şi cei
din iad, îL binecuvântează, îL cinstesc şi îL slăvesc pe Mielul Care şade pe tron (vs.13).

Capitolul 6

1. Şi am văzut când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele şapte peceţi, şi am auzit pe una din cele
patru fiinţe zicând cu glas ca de tunet: Vino şi vezi.
2. Şi m-am uitat şi iată un cal alb şi cel care şedea pe el avea un arc; şi i s-a dat lui cunună şi a
pornit ca un biruitor ca să biruiască.
3. Şi când a deschis pecetea a doua, am auzit, zicând, pe a doua fiinţă: Vino şi vezi.
4. Şi a ieşit alt cal, roşu ca focul; şi celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca
oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat.
5. Şi când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia fiinţă, zicând: Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi
iată un cal negru şi cel care şedea pe el avea un cântar în mâna lui.
6. Şi am auzit, în mijlocul celor patru fiinţe, ca un glas care zicea: Măsura de grâu un dinar, şi trei
măsuri de orz un dinar. Dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi.
7. Şi când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul fiinţei a patra, zicând: Vino şi vezi.
8. Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce şedea pe el era: Moartea; şi iadul se
ţinea după el; şi li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu
foamete, şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ.
9. Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru
cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o.
10. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei
răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?
11. Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină
vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie
omorâţi ca şi ei.
12. Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru
ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele,
13. Şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când
este zguduit de vijelie.
14. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele s-au
mişcat din locurile lor.
15. Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi
toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor,
16. Strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe
tron şi de mânia Mielului;
17. Că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?
 Capitolul începe cu deschiderea de către Miel a primei din cele 7 peceţi, fiecare pecete fiind
însoţită de anumite semne. Deschiderea peceţilor înseamnă împlinirea hotărârilor Tatălui prin Fiul Său,
Care S-a dat pe Sine spre junghiere, ca un Miel.
Văzând Sf. Ioan când Mielul deschide pecetea cea dintâi, el aude totodată pe una dintre Fiinţe,
Întâiul glas, leul, care arată autoritatea împărătească a apostolilor împotriva demonilor. Deci, prin
deschiderea peceţii, Sf. Ioan vede un cal alb şi pe cel ce şedea pe el cu un arc (vs.2). După cum
comentează Sf. Andrei, aceasta indică trimiterea în lume a apostolilor pentru vestirea Evangheliei. Ei,
Apostolii, ca un arc încordat, „şi-au îndreptat vestirea evangheliei împotriva demonilor şi au adus la
Hristos cu săgeţile lor salvatoare pe cei răniţi, fiind încununaţi pentru biruinţa prin Adevăr a
întunericului celui mare” (episcopul Tauşev).
Apoi, când Mielul deschide pecetea a doua, Sf. Ioan aude a doua fiinţă, viţelul, care arată sfintele
jertfe ale sfinţilor martiri. Prin desfacerea peceţii, Sf. Ioan vede un cal roşu ca focul (vs.4), prin care se
închipuie vărsarea de sânge; pe el şade Însuşi Dumnezeu, Cel Care a îngăduit să fie prigoană pentru
lămurirea sfinţilor (Sf. Andrei), ca astfel să se separe drepţii de nedrepţi (Sf. Ambrozie) prin luptă. Ca
urmare, prin deschiderea acestei peceţi se înţelege învăţătura Apostolilor, care ulterior a fost stricată de
mincinoasele învăţături ale celor răi (Sf. Andrei).
Când Mielul a deschis pecetea a treia, Sf. Ioan aude pe a treia fiinţă, omul, care înseamnă
căderea omenirii. Prin desfacerea peceţii, Sf. Ioan vede un cal negru şi pe cel ce şedea pe el cu un cântar
în mână (vs.5). Calul negru este tânguirea celor care, căzând ei de la dreapta-credinţă, se muncesc în
chinuri (Sf. Andrei), iar cântarul, din mâna celui ce şedea pe cal, este ispititorul acestor lepădaţi
(Sf.Andrei). Deci, prin dezlegarea peceţii, ni se arată căderea de la Hristos a acelora care nu au crezut cu
adevărat şi tare în El.
Când Mielul deschide pecetea a patra, Sf. Ioan aude glasul fiinţei a patra, vulturul, care
înseamnă că rănile vin de sus, de la mânia lui Dumnezeu, pentru răzbunarea credincioşilor şi pedepsirea
necredincioşilor, dacă aceştia din urmă nu se vor schimba printr-o îndreptare spre cele bune” (Sf.
Andrei). Prin deschiderea peceţii, Sf. Ioan vede un cal galben-vânăt, adică pe Antihrist, căruia i s-a dat
putere ca să ucidă a patra parte a pământului (vs.8), mai exact peste pământul lui Israel (Sf. Ambrozie).
Prin desfacerea acestei peceţi se arată că Dumnezeu va aduce biruinţă creştinilor îl lupta lor cu păgânii
(Sf. Andrei).
Când Mielul deschide pecetea a cincea (vs.9), Sf. Ioan vede, sub jertfelnic, sufletele celor
înjungheaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Prin desfacerea acestei
peceţi, se arată strigarea sufletelor sfinţilor martiri către Dumnezeu, ca să se facă sfârşitul lumii şi
Judecata finală. Strigarea aceasta a celor de sus, cu glas mare (vs.10), se face împotriva păgânilor,ca
astfel cei vrednici să se poată întoarce, iar păgânătatea celor mândri să fie distrusă prin sfârşitul lumii
acesteia (Sf. Andrei). Vrednicilor acestora de sus li s-au dat veşminte albe (vs.11), ca prin ele să ni se
arate mărirea sufletelor sfinţilor (Sf. Ambrozie). Lor li se porunceşte să mai aştepte un timp scurt, în tihnă
(vs.11), până ce se va împlini numărul celor aleşi (adică toţi martirii şi sufletele drepţilor).
Prin deschiderea de către Miel a peceţii a şasea (vs.12) se prefigurează acele catastrofe naturale
şi nenorociri care se vor întâmpla pe pământ în ultimele zile ale existenţei lui, înaintea venirii lui
Antihrist. Vor fi bătăi pentru că oamenii, nemaiavând credinţă în Dumnezeu, nu vor mai voi nicicum să se
lepede de rele. Relele acestea de pe pământ, atât de grozave cum nu au mai fost niciodată, vor determina
schimbarea lucrurilor. Schimbarea aceasta se va face printr-un cutremur mare (vs.12), în urma căruia
oamenii se vor întoarce la dreapta-credinţă. Cutremurul va face ca soarele să devină negru (vs.12), tocmai
pentru că poporul evreu (soarele), răspândit peste tot în lume, a acoperit Soarele creştinilor, pe Hristos,
prin împotrivirea lor la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a păzirii Legii (Sf. Ambrozie).
Prin urmare, „atmosfera” ce va să fie înaintea Celei De-a Doua Veniri a Domnului Hristos este
tâlcuită de Sf. Andrei astfel: luna care s-a făcut ca sângele (vs.12) prevesteşte schimbarea sângelui, căci
iudeii au vărsat sângele lui Hristos şi al sfinţilor Acestuia; stelele care au căzut pe pământ (vs.13)
închipuie pe cei care, considerându-se pe ei înşişi a fi luminători ai lumii, vor cădea; cerul care s-a dat în
lături (vs.14) nu înseamnă că se va strica, sau nimici, ci se va schimba în bine; toţi munţii şi toate insulele
care s-au mişcat din locurile lor indică faptul că, la venirea lui antihrist, conducătorii ierarhiilor
bisericeşti şi lumeşti-împreună cu Bisericile celor credincioşi – vor cădea din poziţiile lor, schimbaţi fiind
unul cu altul…
Din vs. 15-17 aflăm, tâlcuite fiind tot de Sf. Andrei, că (îngăduind Dumnezeu a fi ispitiţi, pentru
păcatele noastre cele multe ) va veni pe pământ o prigoană fără seamăn înaintea venirii lui Antihrist. În
vremea aceea, împăraţii pământului (şi toţi aceia care sunt departe cu inimile lor de slujba lui Hristos) se
vor ascunde atunci în peşteri şi în stâncile munţilor (vs.15), strigând acestora să cadă peste ei şi să-i
ascundă, decât să stea în faţa viforului mâniei lui Dumnezeu. Iar atunci, în zilele domniei lui Antihrist
peste lume, va îngădui Dumnezeu să vină peste oameni foamete, ciume şi alte necazuri cum nu s-au mai
văzut…

Capitolul 7

1. După aceasta am văzut patru îngeri, stând la cele patru unghiuri ale pământului, ţinând cele
patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici peste mare, nici peste vreun
copac.
2. Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu.
Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi
marea,
3. Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile
lor, pe robii Dumnezeului nostru.
4. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate
seminţiile fiilor lui Israel:
5. Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii de pecetluiţi; din seminţia lui Ruben, douăsprezece mii;
din seminţia lui Gad, douăsprezece mii;
6. Din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia lui Neftali, douăsprezece mii; din seminţia
lui Manase, douăsprezece mii;
7. Din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi, douăsprezece mii; din
seminţia lui Isahar, douăsprezece mii;
8. Din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminţia lui Iosif, douăsprezece mii; din
seminţia Veniamin, douăsprezece mii de pecetluiţi.
9. După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot
neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în
veşminte albe şi având în mână ramuri de finic.
10. Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe
tron, şi de la Mielul.
11. Şi toţi îngerii stăteau împrejurul tronului bătrânilor şi al celor patru fiinţe, şi au căzut înaintea
tronului pe feţele lor şi s-au închinat lui Dumnezeu,
12. Zicând: Amin! Binecuvântarea şi slava şi înţelepciunea şi mulţumirea şi cinstea şi puterea şi
tăria fie Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Amin!
13. Iar unul dintre bătrâni a deschis gura şi mi-a zis: Aceştia care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe,
cine sunt şi de unde au venit?
14. Şi i-am zis: Doamne, Tu ştii. El mi-a răspuns: Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare
şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului.
15. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea, în templul Lui, şi
Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său.
16. Şi nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cădea soarele peste ei şi nici o
arşiţă;
17. Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii
şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.

Sf. Ioan vede patru îngeri (vs.1), în cele patru unghiuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi
ale pământului. Una din misiunile acestor îngeri, care de fapt împlinesc pedeapsa lui Dumnezeu pentru
lume, este aceea de a ţine în frâu cele patru vânturi ale pământului. Ţinerea vânturilor este „o mostră
clară în ceea ce priveşte încetarea subordonării legilor creaţiei (a ordinii naturale) şi inevitabilitatea
răului, întrucât tot ceea ce creşte pe pământ înmugureşte şi se hrăneşte prin suflare de vânt…, cu ajutorul
vântului omul navighează pe mare… toate acestea se vor petrece în toată amploarea lor la venirea lui
Antihrist, nu numai în ţinutul iudeilor, ci pe întreg pământul…” (Sf. Andrei). În viziunea Sf. Ioan apare
apoi un alt înger (identificat de Sf. Ambrozie cu Domnul Hristos), purtând pecetea Viului Dumnezeu
(vs.2), care strigă celor patru îngeri să nu vatăme pământul, până ce nu vor fi pecetluite frunţile robilor lui
Dumnezeu şi aşa să fie ei izbăviţi de pedepse.
Despre pecetea (vs.3) ce va fi pusă, ca să fie deosebiţi credincioşii de necredincioşi şi de
apostaţi, este o taină. Nu ne este deci necesar să aflăm. Se prea poate să fie vorba de preascumpa cruce a
Domnului, sau poate de pecetea martiriului pentru Hristos, sau – cum zice Sf. Ambrozie – va fi semnul
credinţei pentru cei rânduiţi la viaţa veşnică. În orice caz. Acest lucru se va întâmpla în timpul venirii lui
Antihrist, „când pecetea de-viaţă-dătătoarei cruci va distinge necredincioşii de credincioşi, care vor
purta semnul lui Hristos înaintea lor fără ruşine şi cu îndrăzneală… oamenii virtuoşi vor avea nevoie de
ajutor îngeresc înaintea dezastrelor, iar acesta va veni, prin puterea peceţii Duhului Sfânt care ni se va
da; însă această pecete îşi va arăta puterea doar în măsura în care noi ne vom arăta faptele” (Sf.
Andrei).
În continuarea vedeniei, Sf. Ioan aude că numărul celor pecetluiţi, din toate seminţiile lui Israel,
este de 144.000 (vs.4). Pecetluirea în cauză va fi făcută acelei rămăşiţe de israeliţi care, înainte ca să vină
sfârşitul lumii, se vor converti la Hristos – după cuvintele Sf. Pavel (Rom. 9, 27; 11, 26). Numărul acestor
fericiţi evrei este mic, dar este menţionat tocmai pentru ca să se arate astfel cât de puţini sunt fiii lui Israel
care se mântui, în raport cu mulţimile de păgâni dintre neamuri care L-au iubit pe Domnul nostru Iisus
Hristos. Ei, cei 144.000, sunt „rodnicia seminţelor vestirii apostolice…, căci aceştia (evreii) au fost
ucenicii seminţelor căzute pe pământul cel bun care a adus rodul însutit al mântuirii universale ” (Sf.
Andrei). Numărul celor 12 seminţii sunt o închipuire a numelor celor 12 patriarhi, fiind exclusă doar
seminţia lui Dan. Aceasta nu este invocată pentru că, din ea, va ieşi Antihristul. Locul ei este ocupat însă
de menţionarea seminţiei preoţeşti a lui Levi, nesocotită cu cele 12 la început. Celor 12 seminţii,
enumerate ca fiind pecetluite, în tâlcuirile Sf. Andrei, sunt: 1) a lui Iuda (Iuda se tâlcuieşte
„mărturisire”), din vs.5, închipuie pe cei care se mântuiesc prin mărturisirea lui Hristos răsărit din Iuda; 2)
a lui Ruben („fiul vedeniei”) – sunt cei care arată că şi-au agonisit vedenia duhovnicească prin curăţia
inimii; 3) a lui Gad („ispită”) – sunt cei care se încununează prin răbdarea ispitelor ca şi Iov; 4) a lui
Aşer („fericire”), din vs.6, semnifică pe cei care moştenesc fericirea Stăpânului şi, învredniciţi fiind ei să
stea de-a dreapta lui Hristos, se numesc fiii luminii şi ai zilei; 5) a lui Neftali („rugăciune”) – sunt cei
care se lipesc de Dumnezeu cu rugăciunea neîncetată; 6) a lui Manase („uitare”) – sunt cei ce uită cele de
pe urmă şi casele părinţilor, pentru Dumnezeu; 7) a lui Simeon („ascultare”), din vs.7, arată pe cei care se
îndreptează prin ascultarea dumnezeieştilor porunci; 8) a lui Levi („primit”) – sunt cei primiţi de Hristos
pentru viaţa lor cea sfântă. Levi s-a pus al 8-lea ca să se arate că preoţia cea adevărată (faţă în faţă cu
Hristos) va fi după înviere, în a 8-a zi; 9) a lui Isahar („plată”) – sunt cei care iau plată de la Dumnezeu
pentru că vieţuiesc în fapte bune; 10) a lui Zabulan („bună mireasmă”), din vs.8, arată pe cei întăriţi
peste puteri prin sălăşluirea lui Hristos şi care s-au făcut bună mireasmă Lui; 11) a lui Iosif („adăugire”) –
sunt cei care primesc cele ce sunt de trebuinţă lor, pentru ca apoi să li se adauge Împărăţia cerurilor; 12) a
lui Veniamin („fiul durerii”) – sunt cei care împlinesc numărul de dureri în inimă.
După ce aude numărul celor pecetluiţi, Sf. Ioan vede înaintea tronului şi a Mielului o mulţime
multă din toate neamurile pământului, imposibil de numărat (vs.9), având veşminte albe şi în mâini ramuri
de finic. Mulţimea aceasta multă sunt cei care s-au luptat muceniceşte pentru Hristos şi care se vor mai
lupta încă bărbăteşte în vremile cele de apoi (Sf. Andrei). Ramurile de finic purtate de această ceată a
bucuriei veşnice, aflată în faţa tronului lui Dumnezeu, „simbolizează biruinţele (…) aducând mărire
dătătorului de biruinţe peste draci” (Sf. Andrei). Ea este compusă numai din „martiri şi cei aleşi, care în
lume au luptat împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi (Sf. Ambrozie).
Apoi, unul din Bătrâni îi explică lui Ioan (vs.13) că mulţimea îmbrăcată în veşminte albe vine din
strâmtorarea cea mare (vs.14), arătându-ni-se limpede că ei sunt martiri ai lui Hristos. Unii comentatori
presupun că ei sunt creştinii care vor fi ucişi de Antihrist la sfârşitul lumii şi care se vor adăuga numărului
martirilor amintiţi de apocalipsa 6, 11.
Răsplata lor constă în aceea că vor sta înaintea tronului lui Dumnezeu, slujindu-I neîntrerupt ziua
şi noaptea (vs.15), căci „acolo nu va fi noapte, ci o zi continuă, luminată de un soare material, ci de
Soarele Duhovnicesc al Dreptăţii” (Sf. Andrei). Acolo, nu vor mai răbda nici un fel de nenorociri (vs.16).
„Vor avea pâinea cerească şi apa vieţii, şi nu vor avea parte de nici o durere şi nu vor răbda nici o
nenorocire, cum ar fi cele simbolizate prin soare şi arşiţă, căci vremea suferinţei a trecut” (Sf. Andrei).
Vor fi îndrumaţi (în vs.17, păscuţi) de Însuşi Mielul, bucurându-se de o îmbelşugată revărsare a Duhului
Sfânt (izvoarele apelor vieţii). Vor fi hrăniţi cu abundente revărsări, iar, după încetarea propriei
cunoştinţe, acumulând cunoaşterea desăvârşită, vor rămâne într-o bucurie negrăită şi nesfârşită.

Capitolul 8

1. Şi când Mielul a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas.
2. Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-au dat lor şapte trâmbiţe.
3. Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-
o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.
4. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile
sfinţilor.
5. Şi îngerul a luat cădelniţa şi a umplut-o din focul altarului şi a aruncat pe pământ; şi s-au
pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur.
6. Iar cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au gătit ca să trâmbiţeze.
7. Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe
pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de
tot.
8. A trâmbiţat, apoi, al doilea înger, şi ca un munte mare arzând în flăcări s-a prăbuşit în mare şi
a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge;
9. Şi a pierit a treia parte din făpturile cu viaţă în ele, care sunt în mare, şi a treia parte din
corăbii s-a sfărâmat.
10. Şi a trâmbiţat al treilea înger, şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie, şi a căzut peste
a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor.
11. Şi numele stelei se cheamă Absintos. Şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre
oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare.
12. Şi a trâmbiţat al patrulea înger; şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună,
şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia
parte, şi noaptea tot aşa.
13. Şi am văzut şi am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului şi striga cu glas mare: Vai, vai,
vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiţei celor trei îngeri, care
sunt gata să trâmbiţeze!

Când Mielul a deschis pecetea a şaptea, prin care ni se arată în ce chip puterile cereşti aduc lui
Dumnezeu rugăciunile sfinţilor ca nişte miresme, dar şi felul cum 7 îngeri slujitori îi vor munci pe
oamenii vrednici de certare, cam la o jumătate de ceas s-a făcut tăcere în cer (vs.1). „Tăcerea” aceasta din
cer ne arată buna rânduială a îngerilor, evlavia lor şi neştiinţa Celei De-a Doua Veniri, iar prin faptul că a
durat cam o „jumătate de ceas”, ne indică scurtarea vremii bătăilor şi arătarea împărăţiei lui Hristos pe
pământ (Sf. Andrei). Sf. Ioan îi vede apoi pe cei 7 îngeri, cum stau înaintea lui Dumnezeu, dându-li-se lor
7 trâmbiţe. Înainte de cei 7 îngeri, care pedepsesc decăderea lumii, sfinţii cu îngerul lor conducător stau
înaintea lui Dumnezeu, rugându-se pentru oameni. Sfinţii aceştia îL roagă pe Dumnezeu ca „după
catastrofele care vor fi la sfârşitul lumii, să se împuţineze chinurile din veacul viitor ale celor
necredincioşi şi fără de lege, iar prin venirea Sa să-i răsplătească pe cei care s-au nevoit ” (Sf. Andrei).
Rugăciunile lor, ca nişte tămâieri, sunt duse la altarul de aur de dinaintea tronului de un înger cu putere
multă (vs.3). Altarul cel de aur din vs.3 este Hristos, înaintea Căruia stă orice sfântă putere slujitoare şi
pe care sunt aduse jertfele de martiriu” (Sf. Andrei).
Din mâna îngerului (vs.4), fumul tămâiei se suie înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile
sfinţilor. Prin această tămâie, Domnul Dumnezeu ne arată că nu lasă fără răspuns rugăciunile slujitorilor
Săi credincioşi: prin fumul aromatelor nu se arată numai rugăciunile credincioşilor, ci şi faptele bune
care urcă din Biserică înaintea lui Dumnezeu (Sf. Ambrozie), în vreme ce îngerul (din mâna căruia se
suie fumul) ni-l închipuie pe fiecare arhiereu (episcop) – ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni – care
înalţă rugăciunile unora şi milostivirile altora cu rugăciunea (Sf. Andrei). Ni se prezintă apoi că îngerul
aruncă focul cădelniţei pe pământ (vs.5), ceea ce semnifică de fapt manifestarea judecăţii lui Dumnezeu
pe pământ. Pedepsele sunt, fără îndoială, urmări ale acestei rugăciuni: se pornesc astfel peste lume tunete
şi glasuri şi fulgere şi cutremur. Toate acestea „semnifică lucrurile îngrozitoare care se vor întâmpla
înainte de sfârşitul lumii, precum pe Muntele Sinai au slujit ca simboluri ale manifestării prezenţei divine,
înfricoşând pe toţi şi determinându-i să se convertească pe cei mai înţelepţi dintre ei” (Sf. Andrei).
Sunarea din trâmbiţe (vs.6), una după alta, a celor 7 îngeri, semnifică groaznice catastrofe şi
pedepsiri ale pământului şi locuitorilor lui. Dar pedepsele lui Dumnezeu încep treptat, căci, în mila şi
îndelungata Sa răbdare, îi cheamă pe păcătoşi la îndreptare: grâul şi alte ierburi, necesare pentru hrana
oamenilor şi a animalelor, sunt arse până la rădăcină.
La trâmbiţa primului înger, s-a pornit grindină (adică se pogoară din cer munci de neînchipuit –
Sf. Andrei), în timp ce focul amestecat cu sânge şi treimea de pământ arsă semnificând „distrugerea
oraşelor… arderea şi curgerea sângelui lor, în timpul căreia, precum vedem, va fi ucisă a treia parte a
tuturor fiinţelor vii de pe pământ. Războaiele distrug nu numai oamenii, ci şi tot ceea ce rodeşte pe
pământ. Presupunerea şi părerea noastră în această privinţă este confirmată de fericitul Ioil, întrucât el
spune că înaintea venirii zilei celei mari vor fi trimise pe pământ sânge şi foc şi stâlpi de fum – Ioil 3, 3”
(Sf. Andrei).
La trâmbiţa celui de-al doilea înger (vs.8), un fel de munte mare, în flăcări, s-a prăbuşit în mare,
prefăcând-o o treime în sânge – în consecinţă murind o treime din făpturile însufleţite ale mării şi
sfărâmându-se o treime din corăbii. „Muntele”, prăbuşit în mare, este diavolul (Sf. Andrei). Potrivnicul
acesta al oamenilor, ars şi acum de focul mâniei împotriva noastră, dar cu atât mai mult în vremea când
puterea lui va fi complet liberă, strică şi pierde a treia parte din mare (adică din lume), din corăbii, insule
şi înotătoare însufleţite.
La trâmbiţa celui de-al treilea înger (vs.10), o stea uriaşă, căreia i se zice Pelin, cade din cer
peste o treime din râuri şi izvoarele apelor: o treime din ele se fac ca pelinul şi mulţi oameni au murit
pentru că apele deveniseră amare. „Steaua arată că toate acestea vin din cer peste oameni, sau îl
simbolizează pe diavol, despre care Isaia spune: cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al
dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! (Is. 14, 12), căci lui, care i-a îmbătat
pe oameni cu plăceri prin tulburarea şi amara sa decădere, îi este îngăduit de Dumnezeu să aducă
chinuri cumplite, dacă nu asupra tuturor oamenilor, atunci cel puţin asupra unei treimi dintre ei” (Sf.
Andrei).
La trâmbiţa celui de-al patrulea înger (vs.12), a fost lovită a treia parte din soare, a treia din lună,
a treia din stele, ca să fie întunecate a treia parte a lor (şi ziua şi noaptea să-şi piardă a treia noapte din
lumină). „Considerăm că este ceva asemănător cu ceea ce a spus Ioil despre soare şi lună şi care a fost
deja rânduit prin hotărârea Stăpânului pentru sfârşitul lumii. Mai spunem încă o dată că a treia parte a
luminătorilor şi a stelelor indică a treia parte a duratei zilei şi nopţii. Prin aceasta înţelegem că
Dumnezeu va determina atunci producerea unor catastrofe, nu toate deodată, căci îngăduind să fie
distrusă doar a treia parte a timpului, în cealaltă parte, mai mare, El cheamă în taină la pocăinţă. Într-
adevăr, cine poate suferi cupa mâniei lui Dumnezeu în întregime?” (Sf. Andrei).
În timpul cap.8, Sf. Ioan aude un vultur care zbura spre înaltul cerului, striga cu glas mare şi îi
tânguia pe cei ce locuiesc pe pământ, din pricina glasurilor trâmbiţei celor trei îngeri gata să trâmbiţeze
(vs.13). glasul vulturului înseamnă iubirea de oameni şi mila sfinţilor îngeri, care îi compătimesc pe cei
nepocăiţi, peste care vin catastrofele. „Pentru cei care îşi au lăcaşurile lor în ceruri, dezastrele şi
suferinţele sunt pricini de primire a neveştejitelor cununi şi răsplăţi!” (Sf. Andrei).

Capitolul 9

1. Şi a trâmbiţat al cincilea înger, şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ şi i s-a dat cheia
fântânii adâncului.
2. Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, şi
soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.
3. Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile
pământului.
4. Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai
pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.
5. Şi nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este la fel cu chinul
scorpiei, când a înţepat pe om.
6. Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să moară; moartea însă
va fugi de ei.
7. Iar înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Pe capete aveau cununi ca
de aur, şi feţele lor erau ca nişte feţe de oameni.
8. Şi aveau păr ca părul de femei şi dinţii lor erau ca dinţii leilor.
9. Şi aveau platoşe ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor era la fel cu vuietul unei mulţimi de care
şi de cai, care aleargă la luptă.
10. Şi aveau cozi şi bolduri asemenea scorpiilor; şi puterea lor e în cozile lor, ca să vatăme pe
oameni cinci luni.
11. Şi au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, iar în
elineşte are numele Apollion.
12. Întâiul "vai" a trecut; iată vine încă un "vai" şi încă unul, după acestea.
13. Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri ale altarului de aur,
care este înaintea lui Dumnezeu,
14. Zicând către îngerul al şaselea, cel ce avea trâmbiţa: Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt
legaţi la râul cel mare, Eufratul.
15. Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul şi ziua şi luna şi anul acela, ca să
omoare a treia parte din oameni.
16. Şi numărul oştilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi, căci am auzit numărul
lor.
17. Şi aşa am văzut, în vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având platoşe ca de foc şi de iachint şi
de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu capetele leilor şi din gurile lor ieşea foc şi fum şi
pucioasă.
18. De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasa, care ieşea din gurile lor, a fost ucisă a
treia parte din oameni.
19. Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci cozile lor sunt asemenea şerpilor,
având capete, şi cu acestea vatămă.
20. Dar ceilalţi oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca
să nu se mai închine demonilor şi idolilor de aur şi de argint şi de aramă şi de piatră şi de lemn, care
nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.
21. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de
furtişagurile lor.

La trâmbiţa celui de-al cincilea înger (vs.1), auzită în vremea lui Antihrist, Sf. Ioan vede o stea
care cade din cer pe pământ (este un înger venit să pedepsească oamenii), căreia i se dă fântâna adâncului
(este gheena), pe care o şi deschide. Din ea se ridică un fum (îngerul sfânt, cu îngăduinţa lui Dumnezeu,
„scoate afară din fântână demonii cei răi care au fost osândiţi, cei pe care Hristos i-a legat atunci când
era întrupat, încât să-şi poată face lucrarea lor înaintea sfârşitului, şi apoi să meargă în chinurile
veşnice” - (Sf. Andrei) din care ies lăcuste pe pământ (sunt viermii despre care proorocul Isaia spune:
viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge – Is. 66, 24), cărora li se dă putere ca şi scorpiilor
pământului.
Viermilor ieşiţi pe pământ (se vor slobozi făpturile din stricăciunea la care sunt supuse acum) li
s-a poruncit lor (vs.4) să nu vatăme iarba pământului, ci doar pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu
pe frunţile lor. Şi să fie ei chinuiţi cinci luni (este scurtimea acestei pedepse, căci de nu s-ar fi scurtat
acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup – Mt. 24, 22). Şi atunci, oamenii vor cânta şi dori moartea… şi
moartea va fugi de ei (vs.6). ce anume înseamnă aceasta, ne explică Sf. Andrei: „ Faptul că moartea nu
vine chiar dacă oamenii o doresc înseamnă că aceasta depinde de porunca lui Dumnezeu, Care
consideră catastrofele trimise folositoare pentru om, astfel încât prin amărăciunea lor să-i facă pe
oameni să urască păcatul, singura pricină şi consecinţă a acestor catastrofe”.
Aceste lăcuste năvălitoare, cu înfăţişări ca nişte feţe de oameni (vs.7), cu păr ca de femei (vs.8),
cu platoşe ca platoşe de fier (vs.9), dar şi cu putere în cozi şi bolduri ca ale scorpiilor (vs.10), li s-a
îngăduit să-i vatăme pe oameni timp de cinci luni. Ele sunt descrise sugestiv de proorocul Ioil (2, 4-9),
când ne aminteşte de sosirea Zilei Domnului. Să vedem însă cum ni le tâlcuieşte Sf. Andrei: „ Presupun că
lăcustele acestea trebuie considerate cel mai probabil ca fiind demonii cei răi, care s-au pregătit pentru
lupta împotriva noastră, şi care ca semn al victoriei poartă pe cap cununi de aur… Părul de femeie e o
mărturie a iubirii de plăcere a demonilor şi incitare la desfrâu. Dinţii ca ai leilor arată brutalitatea lor.
Cozile lor, care se aseamănă cu cele ale scorpiilor, arată consecinţa păcatului care pricinuieşte moartea
sufletului, căci păcatul, odată săvârşit, aduce moarte – Iacov 1, 15”).
Cât priveşte pe îngerul adâncului (vs.11), adică pe împăratul acestor lăcuste, el este considerat fie
diavolul (Sf. Andrei), fie împăratul ereticilor (Sf. Ambrozie). Este acesta întâiul vai, care a trecut, dar
urmează încă alte două vaiuri (vs.12): „Pentru ca noi să putem purta o luptă fără compromisuri
împotriva diavolului, s-a spus într-un mod ameninţător că după acest vai vor mai veni încă două” (Sf.
Andrei).
După ce trâmbiţează şi al şaptelea înger (vs.13), Sf. Ioan aude un glas din cornurile de dinaintea lui
Dumnezeu, care se adresează îngerului cu trâmbiţa astfel: să-i dezlege pe cei patru îngeri, legaţi la râul cel
mare, Eufratul (vs.14), iar după ace acesta îi dezleagă (vs.15), ca să omoare a treia parte din oameni, Sf.
Ioan aude numărul oştilor lor (vs.16). „Cred că cei patru îngeri sunt cei mai vicleni demoni care au fost
legaţi de Hristos la prima Sa venire şi care prin porunca lui Dumnezeu venită de la altarul ceresc (care a
fost preînchipuit de cortul sfânt) sunt dezlegaţi de îngerul Domnului pentru a asmuţi oamenii nu doar
împotriva creştinilor, ci şi unul împotriva altuia, încât unii să fie arătaţi ca încercaţi, credincioşi şi
vrednici de cele mai mari răsplăţi şi cele mai mari palate şi lăcaşuri asemenea grâului copt (în
strălucire), iar alţii (grei) precum daralele: necredincioşii, păcătoşii înveteraţi şi cei nepocăiţi – aici, cu
dreptate pedepsiţi – să-şi primească o şi mai mare pedeapsă la judecată. Faptul că demonii au fost legaţi
la Eufrat nu e de loc ciudat, căci cu voia Domnului unii au fost trimişi în adâncuri până la o vreme, alţii
în porci, alţii în alte locuri, încât după ultima bătaie dată împotriva omenirii să fie supuşi la chinurile
veşnice. Este posibil ca menţionare Eufratului să fie o indicaţie a faptului că Antihristul va veni din acele
ţinuturi” (Sf. Andrei).
Apoi, în vedenia sa, Sf. Ioan vede caii şi pe cei ce şedeau pe ei (vs.17), având platoşe; capetele lor
erau ca ale leilor şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă. Toate acestea trei sunt trei plăgi din pricina
cărora a fost ucisă a treia parte din oameni. „Caii semnifică oamenii care sunt precum animalele, poftind
femei, sau pe cei care se supun demonilor şi sunt sub stăpânirea lor. Cei care şed pe cai sunt cei care îi
conduc. Platoşele de foc şi de iachint şi de pucioasă semnifică, precum credem, fiinţa vaporoasă şi
acţiunea nimicitoare a duhurilor rele, dorinţa de a ucide şi bestialitatea care sunt înfăţişate prin capetele
leilor. Din gurile lor ieşea foc şi fum şi pucioasă, care au ucis o treime din oameni, semnifică păcatele
care ard roadele inimii prin otrăvitoarele îndemnuri, sugestii şi ispitiri ale demonilor, sau (e posibil!), cu
îngăduinţa lui Dumnezeu, pustiirea oraşelor de către barbari şi vărsare de sânge” (Sf. Andrei).
Din vs. 19, aflăm că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor. Cozile sunt asemenea şerpilor,
având capete, şi cu acestea vatămă. Sunt ca ale şerpilor, căci ascuţişurile drăceşti ale semănăturilor şi ale
îndemnurilor lor este păcatul cel aducător de otravă şi de moartea sufletului (Sf. Andrei).
În urma acestor trei plăgi nu toţi oamenii mor, dar, analizând vs.20-21, observăm că acolo ni se
arată cum va fi la sfârşitul lumii: o sălbăticire generală.

Capitolul 10

1. Şi am văzut alt înger puternic, pogorându-se din cer, învăluit într-un nor şi pe capul lui era
curcubeul, iar faţa lui strălucea ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc,
2. Şi în mână avea o carte mică, deschisă. Şi a pus piciorul lui cel drept pe mare, iar pe cel stâng pe
pământ,
3. Şi a strigat cu glas puternic, precum răcneşte leul. Iar când a strigat, cele şapte tunete au
slobozit glasurile lor.
4. Şi când au vorbit cele şapte tunete, voiam să scriu, dar am auzit o voce care zicea din cer:
Pecetluieşte cele ce au spus cele şapte tunete şi nu le scrie.
5. Iar îngerul pe care l-am văzut stând pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă către cer,
6. Şi s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, Care a făcut cerul şi cele ce sunt în cer şi pământul
şi cele ce sunt pe pământ şi marea şi cele ce sunt în mare, că timp nu va mai fi,
7. Ci, în zilele când va grăi al şaptelea înger - când va fi să trâmbiţeze - atunci va fi săvârşită taina
lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor.
8. Iar glasul din cer, pe care-l auzisem, iarăşi a vorbit cu mine, zicând: Mergi de ia cartea cea
deschisă din mâna îngerului, care stă pe mare şi pe pământ.
9. Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cartea. Şi mi-a răspuns: Ia-o şi mănânc-o şi va amărî
pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.
10. Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi era în gura mea dulce ca mierea,
dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât.
11. Şi apoi mi-a zis: Tu trebuie să prooroceşti, încă o dată, la popoare şi la neamuri şi la limbi şi la
mulţi împăraţi.

Sf. Ioan a văzut cum un alt înger puternic (vs.10), coborând din cer, era învăluit în nor. Pe capul
lui era curcubeul, iar picioarele îi erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea, deschisă, o carte mică (vs.2). şi
a pus piciorul drept pe mare, iar pe cel stâng pe pământ. Sf. Andrei crede că acest înger este poate unul
dintre Serafimii împodobiţi cu Slava Domnului, care, aşezându-şi picioarele pe mare şi pe pământ, îşi
arată stăpânirea asupra stihiilor lumii pământeşti. „Stâlpii de foc semnifică frica şi pedeapsa aduse de
înger asupra celor necredincioşi care au făcut tâlhării pe pământ şi pe mare” (Sf. Andrei).
Apoi, după ce îngerul a strigat cu glas puternic, cele şapte tunete (vs.3) şi-au slobozit glasurile lor.
Nu ştim ce anume au vorbit, deoarece o voce din cer i-a arătat Sf. Ioan să nu scrie ce a auzit şi să
pecetluiască cele spuse. În înţelegerea Sf. Andrei, cele şapte tunete ar fi „şapte glasuri ale unui înger
tunător, sau ca şapte îngeri care anunţă cele viitoare”. Vorbele lor sunt „cu neputinţă de ştiut acum, dar
se va descoperi prin întâmplările care vor fi de-a lungul timpului… Cunoaşterea deplină şi înţelegerea
celor despre care ei vorbesc aparţine vremurilor de pe urmă”.
Iar îngerul care sta pe mare şi pe pământ, după ce şi-a ridicat mâna dreaptă către cer (vs.5), s-a
jurat pe Creatorul cerului şi al pământului că timp nu va mai fi (vs.6). Ce înseamnă, oare, că timp nu va
mai fi? Înseamnă că ciclul obişnuit al stihiilor pământului va înceta, nemaifiind măsurat cu ajutorul
soarelui, de atunci începând veşnicia. Sectanţii greşesc când nici un jurământ nu este permis, căci, iată,
vedem că îngerul acesta s-a jurat pe Însuşi Dumnezeu.
Atunci, în acele zile, în care cel de-al şaptelea înger va grăi, trâmbiţând, taina lui Dumnezeu – cum
a fost vestită de El robilor săi, profeţii – este încheiată (vs.7). Aceasta ne arată că, în curând, va începe
ultima din cele şapte perioade din istoria omenirii, o dată cu trâmbiţa îngerului al şaptelea. Taina lui
Dumnezeu, care se va împlini, este sfârşitul lumii cu tot ceea ce s-a profeţit în legătură cu ea. Cele şapte
perioade istorice ale lumii sunt:
1) biruinţa creştinismului asupra păgânismului;
2) marea migraţiune de popoare şi căderea Imperiului roman, în locul căruia s-au ridicat noi
stăpâniri creştine;
3) apariţia Islamului şi năruirea Imperiului Bizantin;
4) perioada cruciadelor;
5) împuţinarea credinţei în Bizanţul deja supus Islamului şi în vechea Romă (unde domnea duhul
catolic, având drept consecinţă apariţia apostaziei);
6) revoluţiile şi instaurarea pretutindeni în lume a anarhiei sociale, din care va ieşi fiul pierzării,
Antihristul;
7) restaurarea Imperiului roman, adică noul imperiu mondial condus de Antihristul prin care
vine sfârşitul lumii.
Glasul din cer (vs.8) îl îndeamnă pe Sf. Ioan să meargă şi să ia cartea cea deschisă din mâna
îngerului, care stă pe mare şi pe pământ. Îngerul îi spune să o ia, să o mănânce şi, astfel, îşi va amărî
pântecele, dar gura îi va fi dulce ca mierea (vs.10). Apoi îi porunceşte să proorocească, încă o dată, la
popoare şi la neamuri şi la limbi şi la mulţi împăraţi.
Iată, observăm din text că Sf. Ioan a primit, ca şi profeţii Vechiului Testament, darul profeţiei (de
ex. Iezechiel, în vs.2, 8-10; 3, 1-4). Gustul simţit de Sf. Ioan, dulce şi amar, este tâlcuit aşa: „Dulcele este
cunoştinţa celor viitoare. Însă ea este în acelaşi timp şi amară pentru pântece – i.e. pentru inimă, ca loc
unde se sălăşluieşte hrana Cuvântului – dat milostivirii faţă de cei care vor avea de suferit pedepsele
trimise din porunca lui Dumnezeu. Se poate da şi o altă interpretare, ţinând seama că Sf. Evanghelist nu
avea experienţa faptelor rele. Prin înghiţirea cărţii, care conţinea faptele celor necredincioşi, i se arată
că înainte de săvârşire păcatul este dulce, însă după săvârşire este amar, potrivit înţelesului de pedeapsă
şi răsplată. (Sf. Andrei).

Capitolul 11

Şi am văzut al înger puternic, pogorându-se din cer (…) Şi apoi mi-a zis: Tu trebuie să
prooroceşti, încă o dată, la popoare şi la neamuri şi la limbi şi la mulţi împăraţi (Cap.10, 1 şi 11)…

1. Apoi mi-au dat o trestie, asemenea unui toiag, zicând: Scoală-te şi măsoară templul lui
Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el. 
2. Iar curtea cea din afară a templului, scoate-o din socoteală şi n-o măsura, pentru că a fost dată
neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni. 
3. Şi voi da putere celor doi martori ai mei şi vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi
şaizeci de zile. 
4. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului. 
5. Şi dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi mistuieşte pe vrăjmaşii lor; şi dacă ar
voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis. 
6. Aceştia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au
peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. 
7. Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va
birui şi-i va omorî. 
8. Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi
Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor. 
9. Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri vor privi la trupurile lor trei zile şi
jumătate şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt. 
10. Iar locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor şi vor fi în veselie şi îşi vor trimite
daruri unul altuia, pentru că aceşti doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe pământ. 
11. Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat pe
picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. 
12. Şi din cer au auzit glas puternic, zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la cer, în nori, şi au privit
la ei duşmanii lor. 
13. Şi în ceasul acela s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au pierit în
cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului cerului. 
14. Al doilea "vai" a trecut; al treilea "vai", iată, vine degrabă. 
15. Şi a trâmbiţat al şaptelea înger şi s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia
lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor. 
16. Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care şed înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor, au căzut cu
feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, 
17. Zicând: Mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti şi Cel ce erai şi Cel ce vii,
că ai luat puterea Ta cea mare şi împărăţeşti. 
18. Şi neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia Ta şi vremea celor morţi, ca să fie judecaţi, şi să
răsplăteşti pe robii Tăi, pe prooroci şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei
mari, şi să pierzi pe cei ce prăpădesc pământul. 
19. Şi s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer, şi s-a văzut în templul Lui chivotul
legământului Său, şi au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi cutremur şi grindină mare. 

Din text reiese că un înger coborât din cer îi aduce Sf.Ioan o trestie, poruncindu-i să măsoare
templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el. Curtea exterioară a templului nu trebuie
măsurată, deoarece, pentru 42 de luni, trece sub stăpânirea păgânilor.
Prin trestie sau toiag, Sf.Ambrozie al Milanului înţelege Evanghelia pe care se sprijină creştinii
în drumul mântuirii. Ca şi Sf.Andrei cel Nebun întru Hristos, Sf.Ambrozie consideră că doar cu ea se
poate măsura templul lui Dumnezeu (adică Sf.Biserică) şi credinţa celor ce se închină – zice Sf.Ambrozie
– în ce a învăţat Sf. Biserică. Alţi exegeţi sunt de părere că templul simbolizează Sf.Biserică a întâilor
născuţi, care sunt înscrişi în cer 442, în timp ce curtea din afară este Sf.Biserică a lui Hristos de pe pământ
ce trebuie să îndure prigoana de la păgâni. Ea, curtea, va fi călcată de evrei 42 de luni, adică cei 3 ani şi
jumătate din vremea lui Antihrist.
Cetatea sfântă călcată de neamuri este Sf.Biserică, identificată şi cu cetatea Ierusalimului ca
simbol al întregii lumi. Cei ce vor domina lumea 42 de luni, adică 1260 de zile ca în Cartea lui Daniel 443,
sunt păgânii. În versetul 3, cei doi martori ale căror prorocii se vor face în 1260 de zile sunt Ilie şi Enoh.
Poate şi cu ale Sf.Evanghelist Ioan. Martorii sunt numiţi măslini, în versetul 4, pentru că aceştia sunt
dătători de untdelemn, iar untdelemnul este pus în sfeşnic (candelă) spre a-i lumina pe cei din casă 444.
Uleiul mai simbolizează şi înţelepciunea.
Comparată cu lumina ce o dau sfeşnicele, propovăduirea lui Ilie şi Enoh pe mulţi îi va ajuta de
sub robia lui Antihrist. Cei doi martori vor profeţi, apăraţi de Dumnezeu, trei ani şi jumătate. Dacă va voi
însă cineva să-i vatăme, foc va ieşi din gura lor şi îi va mistui pe vrăjmaşi (versetul 5). De aceea,
Sf.Ambrozie spune că Duhul Sfânt va vorbi prin gura sfinţilor 445 şi, ca un foc, va distruge doctrina lui
Antihrist şi îi va elibera pe oameni de sub muncile lui Antihrist. Mesajul proorocilor Ilie şi Enoh va fi
centrat pe chemarea la pocăinţă, ei având putere să închidă cerul. Prin cer, tâlcuieşte Sf.Ambrozie, trebuie
să se înţeleagă Sf.Biserică, iar ploaia desemnează cuvântul sfinţilor ce va închide Sf.Biserică pentru cei
necredincioşi. Deci Ilie şi Enoh vor închide cerul, ca să nu coboare mila lui Dumnezeu peste slujitorii lui
Antihrist, având putere să preschimbe în sânge apele şi să bată pământul cu orice fel de urgie (vs.6).
La sfârşitul mărturiei lor, după trei ani şi jumătate de propovăduire, o fiară din adânc se va război
cu ei şi îi va omorî. Sfinţii Andrei al Cezareii şi Sf.Ambrozie al Milanului cred că fiara, în fapt Antihrist,
este lăsată de Dumnezeu să-i omoare pe cei ce au propovăduit. Apoi, Antihrist îşi va întemeia împărăţia.
Uciderea proorocilor Ilie şi Enoh, în neomenia şi bucuria poporului (vs.9-10), va marca înşelarea
locuitorilor pământului, aşa încât Antihrist şi lucrarea diavolului va fi mai slăvit decât toţi vrăjitorii şi
înşelătorii din lume. Bucuria drăcească a omenirii de atunci nu va dura decât până în momentul învierii lui
Ilie şi Enoh (vs.11-12). După ce va fi un mare cutremur (vs.13), soldat cu moartea a 7000 de oameni, a
zecea parte din cetate, prăbuşită, sunt evreii întorşi la Hristos – o lovitură gravă dată lui Antihrist. Ceilalţi
sunt credincioşi care au murit faţă de diavol, spre a trăi cu Dumnezeu, dând preamărire Domnului, pentru
întoarcerea evreilor din rătăcire. Aşa a trecut al doilea vai, urmează al treilea...
În versetul 15, cum interpretează Sf.Ambrozie, al şaptelea înger îi reprezintă pe sfinţii ce vor
propovădui la sfârşitul lumii. Ca unii ce au trăit asemenea îngerilor, ei se vor arăta ca îngerii. Acelaşi sfânt
mai identifică cerul cu Sf.Biserică şi glasurile puternice cu vocile sfinţilor ce vor veni să anunţe judecata.
Dumnezeu trimite împotriva neamurilor pedeapsa lor (vs.18), când fiecare va primi răsplătirile sale în
vremea celor morţi (adică a învierii morţilor). La loc de întâietate vor şedea proorocii, după roada lor446,
urmându-le, în concepţia Sf.Andrei, sfinţii – cei mici şi cei mari. În ultimul verset, 19, deschiderea cerului

442
Evr.12, 23;
443
Dan.7,25;
444
Mt.5, 15;
445
Mt.10, 20;
446
Mt.13, 23;
semnifică descoperirile bunătăţilor pregătite Sfinţilor, când asupra nelegiuiţilor vor veni glasuri
înspăimântătoare, fulgere, tunete şi grindină.

a) Predica proorocilor trimişi de Dumnezeu

În ultimele zile ale lumii, calea care duce la mântuire se va strâmtora foarte mult 447. Dar Domnul
Dumnezeu îi va ajuta pe adevăraţii credincioşi, trimiţându-le întru întărire pe doi martori (Ilie şi Enoh),
poate şi pe un al treilea – cum zic unii exegeţi – pe Sf.Ioan Teologul. Pe lângă cei doi martori – martiri ai
sfârşitului, lui Ioan, când fusese alături de Hristos pe Muntele Schimbării la Faţă, i se încredinţase că nu
va vedea moartea448...
Se spune că Sf.Ioan Evanghelistul va propovădui pe străzile Israelului credinţa în Hristos, în
săptămâna eshatologică ce va dura şapte ani, simultan cu misiunea divină întreprinsă de profeţii Ilie şi
Enoh.
În predica lor publică, proorocii Ilie şi Enoh îi vor îndemna pe oameni să nu primească pecetea
lui Antihrist, adică punerea semnului său 666449 pe mână sau pe frunte. Ei vor mărturisi, în faţa celor care
vor dovedi răbdare şi nu se vor pecetlui, că se vor mântui şi vor lua Raiul. Cuvintele lor, întărite de har, îi
vor îndemna pe oameni450 să se însemneze cu semnul crucii, singurul semn dătător de viaţă a cărei putere
îi va elibera din chingile iadului. La întrebarea oamenilor „De ce oare îi mulţumesc lui antihrist cei care
au primit pecetea?”, profeţii Domnului vor răspunde că „mulţumirea” lor este pentru că a intrat satana în
ei prin acceptarea peceţii. Simţurile omului fiind astfel controlate diabolic, omul nu mai poate să înţeleagă
ce se petrece cu el: „Sunt ei mulţumiţi, dar de fapt cine e mulţumit (adică cine vorbeşte cu numele lor)?
Nu oamenii mulţumesc, ci pecetea”.
Nu va exista teamă de persecuţia lui Antihrist pe buzele lui Ilie şi Enoh, căci cu tărie îl vor numi
pe Antihrist linguşitor, înşelător, vrăjitor, diavol, viclean. Atunci, intrigat la culme, Antihrist va porunci
să fie prinşi şi, după aducerea lor în faţa lui, le va zice:
- „Ce oi pierdute sunteţi, pentru că nu v-aţi însemnat cu pecetea împărătească?”;
- Ilie şi Enoh: „Linguşitorule şi mincinosule! Demon! Din vina ta au pierit în iad atâtea
suflete! Preablestemată e pecetea ta, împreună cu slava ta! Această pecete a ta şi
preaspurcată slavă au împins lumea spre pieire, pierzania ta a adus omenirea la această
stare. S-a terminat lumea şi i-a venit sfârşitul”;
- Antihrist: „Cum îndrăzniţi să vorbiţi aşa înaintea mea, cârmuitorul şi împăratul?”
- Ilie: „Împărăţia ta o dispreţuim şi slava ta o blestemăm împreună cu pecetea ta!”.
Turbat ca un câine, Antihrist se va năpusti asupra proorocilor Ilie şi Enoh şi îi va ucide.
Imediat, Antihristul îşi va slobozi spurcatele lui odrasle, lăsând libere duhurile sale necurate: preacurvia,
curvia, sodomia (homosexualitatea), omorul, tâlhăria, minciuna, înşelarea, chinuirea, cumpărarea şi
vinderea oamenilor pentru curvie. Toate aceste fărădelegi vor face să piară firea simţitoare şi gânditoare

447
„Puţini păşesc pe calea îngustă – iar în ultimele zile ale lumii, această cale va scăpăta la maxim”(Sf.Ignatie
Briancianinov);
448
In.21, 20-23;
449
„Despre numele murdar al lui Antihrist: ce anume reprezintă numărul, cât şi cele scrise despre el, timpul va
descoperi şi experienţa celor cu minte trează... Harul însă nu a binevoit a scrie în Sfânta Carte despre numele celui
stricător. Dar prin exerciţiu multe s-au aflat...”(Sf.Andrei al Cezareii);
450
Profeţii Ilie şi Enoh vor predica: „Nu daţi crezare vrăjmaşului care va veni şi se va arăta, căci este rău şi
corupător, fiu al pierzării. Va duce la rătăcire şi deci la moarte. Vă va lovi cu sabie cu două tăişuri. Luaţi seama la
amăgirea vrăjmaşului şi fiţi cu grijă la uneltirile vicleanului, căci vrea să semene cu orice preţ tulburare în sufletul
oamenilor. El va face ca demonii să i se arate în chip de îngeri de lumină (cf.2Cor.11,14) şi va fi urmat de oştiri fără
număr de fiinţe netrupeşti. El se arată tuturor ridicându-se la cer în sunetul trâmbiţelor, în mijlocul celor ce îl slăvesc
şi al puternicelor osanale din partea celor care îi cântă imne de negrăit. Moştenitorul întunericului va străluci ca o
lumină. Când se va ridica la ceruri, când va coborî pe pământ, în toată slava sa, când va face ca demonii
preschimbaţi în îngeri să-i împlinească toate dorinţele cu frică şi cutremur. Va trimite falange de demoni în munţi (să
răscolească) peşterile şi crăpăturile pământului ca să îi găsească pe cei care s-au ascuns de la faţa lui şi să-i aducă să i
se închine. Va însemna cu pecetea sa pe toţi cei care i se vor supune; iar pe cei care vor refuza să i se închine, îi va
supune la încercări cumplite, torturi, urzind împotriva lor lucruri perverse, aşa cum nu au mai fost vreodată, cum nu
au ajuns vreodată la urechile vreunui om şi nu au fost văzute de ochii vreunui muritor. Fericiţi cei care vor ţine piept
tiranului, căci se va crede că sunt încă şi mai vrednici de preţuit şi mai străluciţi decât cei dintâi martiri. Căci cei
dintâi martiri au învins slugile (diavolului), pe când ceilalţi vor lupta chiar împotriva diavolului, a „fiului pierzării” şi
vor fi învingători. Cu câte laude şi coroane nu vor fi ei împodobiţi de împăratul nostru Iisus Hristos?”(Testamentul
siriac al Domnului nostru Iisus Hristos); „Vor striga în urechile celor învârtoşate ale oamenilor: - Pocăiţi-vă fără
întârziere, fără nici o zi de amânare, căci, iată a venit sfârşitul lumii! La care oamenii vor râde şi printre hohote le
vor răspunde: Lumea aceasta nu are nici început şi nici sfârşit” (Sf.Nicolae Velimirovici);
din om, cu atât mai mult cu cât Antihristul va porunci duhurilor răutăţii să-i îndemne pe oameni a săvârşi
răutăţi de zece ori mai mari în comparaţie cu cele făptuite până atunci.
În a doua parte a săptămânii eshatologice, timp de trei ani şi jumătate, lumea va fi condusă cu
bestialitate de Antihrist. Atunci, împotriva celor ce vor dori să-şi păstreze curăţenia retraşi în munţi 451,
Antihrist îi va supune unor cumplite încercări cum nu s-au mai auzit şi nu s-au mai văzut.

Capitolul 12

1. Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele
ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. 
2. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască. 
3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe
capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 
4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu
înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte. 
5. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de
fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui, 
6. Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o
mie două sute şi şaizeci de zile. 
7. Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi
balaurul şi îngerii lui. 
8. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. 
9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce
înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el. 
10. Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia
Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel
ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea. 
11. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor,
până la moarte. 
12. Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă
diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt. 
13. Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse
pruncul. 
14. Şi femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e
hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui. 
15. Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. 
16. Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe
care-l aruncase balaurul, din gură. 
17. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia
ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. 
18. Şi a stat pe nisipul mării. 

Femeia din vs.1, după cum susţin Sf.Andrei al Cezareei, Sf.Ambrozie al Milanului, Sf.Ippolit şi
Sf.Metodie, este Sf.Biserică. În text, cerul desemnează lumea aceasta, fiind locul în care Sf.Biserică, în
accepţiunea Sf.Ambrozie, poartă cu sine un semn mare: mântuirea cea mare pe care a deschis-o şi a
predicat-o lumii. Acelaşi sfânt spune că prin soare trebuie să înţelegem pe Domnul nostru Iisus Hristos şi
prin lună tot lumea – deoarece aşa cum luna luminează noaptea, aşa şi Sf.Scriptură (care îL mărturiseşte
pe Domnul Hristos) luminează întunericul acestei lumi. Nu doar Domnul Hristos este Capul Sf.Biserici şi
Lumina lumii? În ce priveşte cununa din 12 stele de pe capul femeii, deci al Sf.Biserici, aceasta îi arată pe
Sf.Apostoli...

451
„Se vor ascunde în munţi şi în crăpăturile pământului, unde se vor ruga fierbinte, cu lacrimi şi sfâşiere de inimă,
cerând ajutorul Celui care iubeşte neamul omenesc (...) Frumuseţea chipurilor se va stinge, iar oamenii vor fi cu toţii
asemenea cadavrelor. Frumuseţea femeilor se va stinge şi ea deodată, iar bărbaţii nu vor mai simţi nici o dorinţă spre
ele”(Testamentul siriac al Domnului nostru Iisus Hristos);
 În vs.2, observăm că femeii (Sf.Biserici) îi sunt rânduite chinurile naşterii452, doar ea născându-i
pe cei credincioşi şi crescându-i cu predica sa. În faţa ei, ca o stavilă, se află însă diavolul, indicat prin
balaur (vs.3-4). El este şarpele cel vechi a cărui culoare, roşie, poartă conotaţia de cruzime însetată de
sânge (Sf.Andrei). Cele şapte capete ale balaurului sunt fie viclenia lui cea mare (Sf.Andrei), fie toţi aceia
care dispreţuiesc Împărăţia lui Dumnezeu (Sf.Ambrozie). Alţi tâlcuitori, prin cele 10 coarne, văd zece
prigoniri împotriva Sf.Biserici.
Cununile de pe capul balaurului, conchide Sf.Andrei, desemnează stăpânirea diavolului în
împărăţia sa cea întunecată... Coada ce trăgea după ea stelele cerului ar fi Antihristul, amintindu-ne astfel
că, în căderea lui Lucifer, Satan a tras după el şi alţi îngeri răi. Despre căderea stelelor, mai spun
Sf.Andrei şi Sf.Ambrozie, s-ar putea înţelege şi pe cei din Sf.Biserică stricaţi de puterea diavolească.
Prin faptul că balaurul stătea să devoreze copilul, ne amintim că încă de la naştere Domnul nostru
Iisus Hristos era urmărit de Irod şi, apoi, pândit cu ură de diavol spre ispitire. De aceea, în virtutea faptului
că noi creştinii suntem copiii Sf.Biserici, femeia din faţa balaurului o înfăţişează pe Maica Domnului –
sub Acoperământul şi ocrotirea căreia suntem.
Gândindu-ne totodată că naşterea în duh a omului are ca temelie credinţa în Domnul nostru Iisus
Hristos, Care şi vieţuieşte în noi, înţelegem sensul copilului născut (vs.5): or ca un chip al lui Hristos
(Sf.Andrei), or însuşi pe Hristos (Sf.Ambrozie). Dânsul, Hristos, de-a pururi va fi născut de Sf.Biserică în
oameni, făcându-ne purtători de Dumnezeu. Şi noi, oamenii, murim ca să înviem şi să ne înălţăm. Sau să
fim răpiţi, la sfârşit... Referindu-se la răpirea copilului, Sf.Ambrozie o pune în concordanţă cu Înălţarea la
ceruri a Domnului la 40 de zile de la Învierea Sa. De altfel, ca o completare la cele de mai sus, Sf.Andrei
spune că toţi sfinţii (creştinii) în care S-a sălăşluit Domnul nostru Hristos vor fi răpiţi la Dumnezeu.
Unii interpreţi văd fuga femeii în pustiu (vs.6) ca pe o ieşire a creştinilor din Ierusalim, când, sub
asediul păgânilor, pentru 1260 de zile, va stăpâni apostazia. Ea nu va dura însă multă vreme, căci creştinii
conduşi de Domnul nostru Iisus Hristos vor ieşi victorioşi din război. Doar avem de-a face cu forţe
cereşti... Pentru Sf.Ambrozie, Mihail (vs.7) ar fi Însuşi Hristos, Cel care la sfârşit îl va distruge definitiv
pe Satan. Ca urmare, căderea (vs.7-9) nu se referă doar la prima prăbuşire a diavolului din Cinul Îngeresc,
ci şi la moartea lui cea de-a doua prin Crucea Stăpânului (spune Sf.Andrei). La pierirea lui, dacă ne vom
păstra în duhul lui Dumnezeu, vor contribui şi oamenii. În consecinţă, părtaşi la victoria arhanghelului
Mihail şi a oştirilor sale asupra diavolului vor fi creştinii ce vor lupta muceniceşte pe pământ (vs.10-11),
bucurându-se în final de glasul mare al îngerilor păzitori ai mântuirii, puterii şi Împărăţiei lui Dumnezeu.
Până la urmă, tot răul din sufletele oamenilor va fi învins de sângele lui Hristos (vs.11).
Bucuria cerurilor se răsfrânge în starea veşnică a Sf.Biserici, dar vai însă pământului şi mării de
mânia ce o va avea diavolul pe timpul său scurt. De aceea balaurul va prigoni femeia (Sf.Biserică)
ascunsă în pustie, unde va zbura cu cele două aripi (Vechiul Testament şi Noul Testament) ale marelui
vultur (Hristos). Acolo, Sf.Biserică va fi hrănită de Domnul, fiindcă ei i s-a dat Împărăţia cerurilor şi
implicit celor cu adevărat curaţi duhovniceşte453.
Pământul ce va ajuta femeia (vs.16), în opinia Sf.Andrei, are corespondenţă cu Sfinţii a căror
minte smerită se identifică cu pulberea şi cenuşa 454, dar prin a lor mărturisire curajoasă vor strica lucrarea
diavolului. Să ne pregătim încă de acum a înţelege că neîncetatul război al diavolului împotriva Sf.Biserici
va cunoaşte, la sfârşitul lumii, o furie tot mai mare şi nestăpânită (vs.17). Dezlănţuirea sa oarbă va dura
trei ani şi jumătate, când pământul se va afla sub stăpânirea lui. Zbuciumului său zadarnic i se vor opune
moştenitorii din sămânţa Sf.Biserici, adică sfinţii ce se vor naşte înainte de A Doua Venire a Domnului.

a) Modificarea legilor naturii

Sub mânia lui Dumnezeu, omenirea supusă lui Antihrist va tresălta privind înfiorată la o natură
înconjurătoare zdruncinată din temelii şi la o climă ce va oscila de la o extremă la alta. O zugrăvire
duhovnicească a enormităţilor ce vor veni peste lume, ca pedeapsă divină pentru neascultare şi indiferenţă
la iubirea lui Dumnezeu, aparţine marelui prooroc Iezechiel 455. „Tabloul” apocaliptic al naturii îl

452
Gal.4,19;
453
„Va fi cu putinţă să scape de el (balaurul – n.a.) doar cei care se vor ascunde în pustia cea simţită – în munţi, în
peşteri şi în crăpăturile pământului”(Sf.Andrei al Cezareii);
454
Fac.18,27;
455
„Atunci vor tremura înaintea Mea peştii mării şi păsările cerului, fiarele câmpului şi toate târâtoarele care se târăsc
pe pământ şi toţi oamenii care sunt pe faţa pământului; şi se vor prăbuşi munţii, stâncile se vor dărâma şi toate
zidurile vor cădea la pământ. Prin toţi munţii Mei voi chema sabia împotriva lui, zice Domnul Dumnezeu; sabia
fiecărui om va fi împotriva fratelui său. Şi îl voi pedepsi cu ciumă şi vărsare de sânge; voi vărsa asupra lui şi a
taberilor lui şi asupra multor popoare care sunt cu el, ploaie potopitoare şi grindină de piatră, foc şi pucioasă”
(Iez.38, 20-22);
completează şi Sf.Nil Athonitul, când prevesteşte că faţa pământului va fi arsă de marea înfierbântată 456, în
condiţiile în care, spun Sf.Chiril 457 şi Sf.Ignatie458, Antihrist va înşela simţul văzului oamenilor cu falsele
lui minuni.
Ştiinţa umană, complet depăşită, nu va mai avea nici un fel de explicaţii în faţa neîncetatelor
cutremure de pământ, secete nemiloase şi ploi torenţiale. Pe pământ, liniştea va înceta. Văzând marea cum
se tulbură, fiecare va încerca să se ascundă în munţi. Mulţime de oameni, topindu-se ca ceara, va muri de
foame şi sete. Degeaba lacrimile vor curge cu durere, degeaba vor întreba dacă nu cumva se află vreun
grai al lui Dumnezeu pe pământ. De nicăieri nu se va mai auzi! Vor „vedea” şi „auzi” doar nălucirile
făcute de Antihrist: acesta va umbla pe mare ca pe uscat; va coborî foc din cer; va preface ziua în noapte
şi noaptea în zi.

b) Semnele dinăuntru... limpezesc ochii şi auzul

Cu siguranţă că Sfânta Scriptură, descriindu-ne lămurit lepădarea oamenilor de credinţă, se va

împlini întrutotul. Creştinului adevărat nu-i rămâne, deci, decât să caute în inima sa semnele prin care să
poată distinge vremurile şi duhurile. Aceasta este o datorie de credinţă de importanţă covârşitoare,
întrucât nu ştiinţa ne ajută să contracarăm duhovniceşte vicleşugul milenar al duhurilor răutăţii şi cum
anume Antihristul va pretinde autoritate peste lume. Noi, ortodocşii, reţinem mustrarea Domnului faţă de
„măiestria” saducheilor şi fariseilor de a cunoaşte mai degrabă faţa cerului, dar nu şi semnele
vremurilor459. Înţelegem mustrarea divină ca pe o obligaţie primordială de a conştientiza încotro ne
îndreptăm cu duhul, printre semnele vremurilor, ca nu cumva (Doamne fereşte!) să îL „recunoaştem” pe
Domnul nostru Iisus Hristos... în persoana lui Antihrist. Ei, iudeii, n-au înţeles semnul ce li s-a dat de
Domnul - al lui Iona - , nepricepând aşadar adâncimea duhovnicească a comparaţiei dintre cele trei zile pe
care le-a petrecut Iona în burta balenei cu cele trei zile în care Hristos a stat în mormânt. N-a înţeles Israel
semnul dumnezeirii lui Hristos şi al minunatei Sale învieri! De ce? Pentru că neamul lor viclean şi adulter
n-a sesizat subţirimea împlinirii profeţiei lui Daniel, după care Hristos se va întrupa pe pământ la 490 de
ani după previziunea sa, aşteptându-l chiar şi acum. Şi îl vor primi entuziaşti pe falsul mesia, Antihristul.
Dacă este să ne alipim de vreun semn, eliberându-ne mintea, inima şi sufletul de păcate, atunci
semnul dorit de inima noastră este Crucea şi nicidecum cedările noastre oricât de mici la cursele duhului
antihristic460. De pildă, manifestăm o credinţă pervertită dacă ne avântăm în lucrări de construire a
bisericilor, abandonând schimbarea cea adevărată a inimilor 461. Ar fi o deturnare de sens a faptei bune 462 şi
un succes răsunător al diavolului asupra omului. Sau căsătoria. Bună este ea curată, în credinţă, dar nu şi
cea în care domnesc păcatele „la modă”. De altfel, acceptarea ca normală a fărădelegilor va constitui unul
din semnele uluitoare ale schilodirii speciei umane, chiar înainte de venirea Antihristului 463. Darămite
apoi!
Vremurilor din urmă copiii noştri nu le vor face faţă 464, sau poate unii vor fi excepţii, pentru că
nu i-am iubit într-atât încât să le lăsăm credinţa ca moştenire. Aşa cum de altfel a procedat marele
domnitor Constantin Brâncoveanu cu fiii săi. Şi martirajul lor îl cinstim în Sf.Biserică, Ortodoxă, până la
sfârşitul lumii.
456
„Din fierberea mării o să ardă faţa pământului şi o să se usuce pământul; nu va mai răsări iarbă şi copacii nu vor
mai odrăsli vlăstare: izvoarele apelor se vor usca, dobitoacele şi păsările vor muri de aburii mării şi a
pucioasei”(Sf.Nil Athonitul);
457
„Prin acţiuni înşelătoare (va amăgi Antihrist – n.a.) aşa încât poporului i se va părea că vede învierea unui mort, în
timp ce acesta nu este înviat, că vede şchiopi mergând şi orbi văzând acolo unde nu există tămăduire”(Sf.Chiril al
Ierusalimului);
458
„Tot ceea ce Hristos a refuzat să săvârşească, va săvârşi Antihristul: el va da semn din cer, semn din văzduh, unde
satan stăpâneşte îndeosebi... va fi un spectacol măreţ şi înfricoşător”(Sf.Igantie Briancianinov);
459
„Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremurilor nu puteţi”(Mt.16,3);
460
„A dat Domnul semn celor ce cred în El cinstita Cruce; acela (Antihrist) va da şi el un semn al său,
asemenea”(Sf.Dimitrie al Rostovului);
461
„Vine timpul şi nu e departe... Vor auri şi acoperişurile bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va
lucra la sufletele credincioşilor, ci numai la cărămizile lui Faraon(...) Antihrist va fi întronat ca împărat în marea
biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a patriarhului”(Sf.Lavrentie al Cernigovului);
462
„Diavolul nu poate să înşele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune”(Sf.Dorotei);
463
„Şi vor fi semne pe pământ: din neamul omenesc se vor naşte balauri şi fiare sălbatice; din fecioarele curând
căsătorite se vor naşte prunci care vor vorbi fără cusur; aceştia vor vesti vremurile din urmă şi vor cere să fie
omorâţi. Chipul lor va fi ca cel al bătrânilor: deşi abia veniţi pe lume, perii capului lor vor fi albi. Mai apoi, unele
femei vor naşte copii cu patru picioare, altele vor naşte numai duhuri (fără trup), altele vor zămisli prunci din
împreunarea cu duhurile necurate”(Testamentul siriac al Domnului nostru Iisus Hristos, apocrifă, III –V);
464
„Pe copiii noştri, aceste timpuri îi vor prinde nepregătiţi să le înfrunte, pentru că părinţii din ziua de azi nu-şi mai
educă copiii în frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni”(Sf.Efrem Sirul);
 Capitolul 13

1. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei
zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă. 
2. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura
ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare. 
3. Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi
tot pământul s-a minunat mergând după fiară. 
4. Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine
este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea? 
5. Şi i s-a dat ei gură să grăiască semeţii şi hule şi i s-a dat putere să lucreze timp de patruzeci şi
două de luni. 
6. Şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei
ce locuiesc în cer. 
7. Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi
poporul şi limba şi neamul. 
8. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la
întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat. 
9. Dacă are cineva urechi - să audă! 
10. Cine duce în robie de robie are parte; cine cu sabia va ucide trebuie să fie ucis de sabie. Aici este
răbdarea şi credinţa sfinţilor. 
11. Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea mielului, dar
grăia ca un balaur 
12. Şi toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei. Şi face pământul şi pe
locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. 
13. Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor, 
14. Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând
celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă. 
15. Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi
nu se vor închina chipului fiarei. 
16. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi
pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. 
17. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele
fiarei, sau numărul numelui fiarei. 
18. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om.
Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. 

Fiara ieşită din mare, adică din mijlocul omenirii, este Antihristul (vs.1). Fără ca el să fie duh
sau demon, ci om ticălos, în acest ultim vrăjmaş al Sf.Biserici vor locui trăsăturile celor mai sălbatice
fiare. Prin cele zece coarne ale sale, se înţelege că Antihristul îşi va exercita puterea împotriva lui
Dumnezeu cu ajutorul neamurilor ce i se vor supune. Vedem că în vs.2 el este asemănat cu un leopard,
ceea ce îl face pe Sf.Ambrozie să sublinieze marea ipocrizie ce o va afişa într-o lume buimacă.
La începutul luptei sale crâncene, Antihristul va suferi o mare înfrângere, dar rana lui de moarte i
s-a vindecat şi, spune Sf.Andrei, va repurta biruinţe ce îl vor face stăpân peste lume. De altfel, tot
pământul ce merge după fiară are conotaţia unei uriaşe mulţimi de păcătoşi (vs.3). Balaurul, în înţeles
duhovnicesc de diavol, o ajută pe fiară în stăpânirea omenirii(vs.4). Fiara (Antihrist), după explicaţiile
Sf.Andrei, îşi va îndrepta hulele sale împotriva sfinţilor – cortul Lui – în care Cuvântul lui Dumnezeu şi-a
găsit expresie deplină (vs.6). Ca vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al oamenilor, hulitorul Antihrist va amăgi pe
toţi locuitorii pământului ale căror nume nu sunt scrise în Cartea Vieţii (vs.7-9). Doar prin răbdare şi
credinţă, împotriva lui Antihrist, se vor putea apăra sfinţii (vs.10).
În legătură cu fiara ieşită din pământ, adică din aria simţămintelor ce ţin de natura terestră, ea îl
desemnează pe proorocul mincinos (vs.11). Sub coarnele lui ca de miel se regăseşte o fire sălbatică de lup
tăinuit, grăind ca un balaur (diavol – vs.11). El, proorocul mincinos, va săvârşi mari semne şi minuni, aşa
încât, mergând ca slujitor înaintea lui Antihrist, să-i gătească drumul spre instaurarea în Templul din
Ierusalim şi în definitiv spre pieire. Prin farmece şi năluciri, el va face să se pogoare foc din cer, etalându-
şi ostentativ puterea cuvântului şi a minunilor (vs.12-13). Derutându-i cu un talent fantastic pe majoritatea
oamenilor, proorocul mincinos va „copia” în manifestare Adevărul şi va fi un simulator a calităţii de
înaintemergător pe care a avut-o Sf.Ioan Botezătorul. Acest prooroc va porunci locuitorilor pământului să
facă chip fiarei ieşită din mare, ca o icoană, poruncind să fie omorâţi toţi cei care nu i se vor închina. Deşi
„icoana” va grăi (vs.14-15). Siluitoarea fiară va pune omenirii un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte
(vs.16), însă aceasta nu va avea sorţi de izbândă în faţa creştinilor ce au feţe cuprinse de dumnezeiasca
lumină. Semnul de pe frunte, este de părere Sf.Ambrozie, ar reprezenta mintea. Ultimele două versete
ascund o taină mare a înţelepciunii, numărul 666, în fapt nume de om, fără de care nimeni nu va putea să
cumpere ceva sau să vândă.
Ca o concluzie a tâlcuitorilor capitolului 13 din Apocalipsă, balaurul este diavolul, fiara ieşită
din mare este puterea universală a Imperiului roman prin al său conducător Antihrist, fiara ieşită din
pământ este colegiul slujitorilor prin care funcţionează cultul împăratului, iar pecetea exprimă numele şi
numărul împăratului. Deci, temporar, mai exact pentru 42 de luni, lumea va fi dominată de diavol prin
mijlocirea primei fiare (Antihrist) susţinută de a doua fiară (slujitorii cultului antihristic).

a) Omul posedat de Satan

Referindu-se la identitatea de neam a lui Antihrist, Ieremia 465 şi Iacov466 au profeţit că acesta se va
naşte din seminţia lui Dan, lucru subliniat şi de Sf.Irineu, Sf.Ambrozie, Sf.Ippolit şi Fericitul Ieronim. În
sensul enunţat, după cum reiese din proorocia Apocalipsei în care sunt enumerate rămăşiţele din toate
neamurile Israelului pecetluite de înger 467, tribul lui Dan nici nu va cunoaşte mântuirea. S-ar părea, în
treacăt fie spus, că Antihrist se va naşte probabil undeva între Moscova şi Petersburg, în marele oraş ce se
va numi Moskvopetrograd. Informaţia cu pricina o avem de la fiul duhovnicesc al Sf.Serafim de Sarov,
Motovilov.
Cât priveşte cel mai des pomenit nume de om atribuit lui Antihrist, acesta este cel al lui Nero –
nesăbuitul împărat roman ce i-a persecutat pe creştini. Dar Sf.Irineu de Lyon respinge însă orice identitate
prematură a numelui lui Antihrist! Deci, fie că vorbim despre Nero sau despre altul, numele vehiculate nu
sunt altceva decât metafore pentru a-l desemna pe Antihrist al păgânilor. El va fi un iudeu ce se va aşeza,
conform Sf.Părinţi, în regatul evreilor.
Pretenţia Antihristului când va veni, aceea ca lumea să i se închine ca lui Dumnezeu, va conduce
la însămânţarea în sufletele oamenilor a credinţei în minuni, aducând prin această impertinenţă atingere
întrupării şi Învierii lui Hristos. Despre numitul Antihrist, ca diavol întrupat ce va fi, au consimţit mai
mulţi exegeţi, precum Sf.Chiril al Ierusalimului 468 şi Fericitul Ieronim469. Lui i s-au vehiculat felurite
caracteristici, omniprezente în scrierile Sf.Chiril, cum ar fi cele de „magician”, „mincinos” şi „înşelător”...
Expresiv îl numeşte şi Lactanţiu, ca „profet al mincinoşilor”, pentru că va pretinde cinstire ca
„adevăratului Fiu al lui Dumnezeu”.
Prin extensie, opinează episcopul Augustin în lucrarea sa „Hipponei”, cu toţii devenim antihrişti
când faptele noastre contrazic învăţătura (dogma) lui Hristos şi nu descoperim sensul revelat al iubirii lui
Dumnezeu. Dar oare de unde n-ar cuteza Antihristul să ne ademenească? Să luăm aminte, mai ales, că din
osândirea aproapelui ne pândeşte Antihrist470, riscând astfel să îmbrâncim şi mai adânc în bezna păcatului
pe cineva a cărui pocăinţă nu o sesizăm471.

b) Antihristul, între portret şi caracter

Ce s-a spus până acum mai verosimil despre profilul fizic al lui Antihrist, într-o surprinzătoare
descriere a celui mai hidos şi nefast personaj al istoriei, se află într-o scriere semnată de academicianul –
monah rus Vladimir Soloviov (1853-1900) şi în câteva apocrife. Seducând lumea cu renumele său
465
“De la Dan se aude ropotul cailor şi de nechezatul puternic al armăsarilor se cutremură tot pământul; iată vin şi
vor pustii pământul şi tot ce este pe el, cetatea şi locuitorii ei”(Ier.8, 16);
466
„Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă”(Fac.49, 17);
467
Apoc.7, 4-8;
468
„Cei din vremurile de mai înainte nu aveau de înfruntat decât oameni, cei din vremea lui Antihrist însă se vor
lupta cu Satan însuşi (...) Cel care îşi simte neputinţa să renunţe şi să se retragă, dimpotrivă, cel care se consideră
suficient de puternic pentru a înfrunta Răul în persoană, diavolul întrupat, să rămână şi să-şi încerce
puterea”(Sf.Chiril al Ierusalimului);
469
„Nu putem împărtăşi părerea unor autori care văd în acesta (cornul cel mic din Daniel 7,8) pe diavolul sau un
demon; acesta va fi un om al cărui trup va fi locuit în toată plinătatea de Satan”(Ieronim);
470
„Cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui
Hristos”(Sf.Atanasie Sinaitul);
471
„Nu vă grăbiţi să osândiţi! Pentru că, de multe ori vedem păcatul celui ce greşeşte, dar pocăinţa lui cea de taină nu
o cunoaştem” (Sf.Ioan cel Milostiv);
mondial, în ipostaza de cel mai popular om ce a existat vreodată pe pământ (poziţie de care nu este
străină masoneria evreiască, în anticreştinismul ei versatil şi feroce), Antihristul va dărâma orice bariere
ale admiraţiei planetare prin strălucirea neobişnuită a frumuseţii sale tinereşti şi inteligenţa supra-umană,
ce îi vin direct din puterea fermecătoriilor lui Satan. Masca aceasta exterioară, la superlativ, va ascunde
îndeobşte – după cum remarcă Sf.Nil Athonitul, Izvorâtorul de Mir – un om şiret cu inimă de vulpe şi cu
suflet de lup. De altfel, scrierile sfinte ni-l relevă pe Antihrist sub diverse aspecte ale răutăţii: om al
fărădelegii, prooroc mincinos, hristos mincinos, fiul pierzării şi al fărădelegii, urâciunea pustiirii, fiară,
satană, şarpe etc.. Şi nu doar lui i se cuvin astfel de numiri, ci şi celor care îl urmează…
Trăsăturile sale interioare vor fi însă acoperite, la început, de un caracter din care ţâşnesc cu mare
putere bunătatea, milostivirea, evlavia, iubirea de pace şi ura faţă de orice nedreptate, dar, în cele din
urmă, când va avea certitidinea că lumea pământească va fi constrânsă de tentaculele lui, va întrece orice
măsură a bunului simţ şi fericiţi vor fi oamenii care nu vor vedea faţa spurcată a lui Antihrist 472 şi nici
inimaginabila lui răutate473.
Scrierile patristice nu sunt interesate de aspectele fizice ale Antihristului. În schimb, apocrifele
abundă în detalii cu conotaţii suprarealiste. În trei din ele, portretul simbolic al lui Antihrist scoate în
evidenţă părul monstrului ca „nişte ţepi” şi compară ochiul său stâng cu cel „al leului”(„Apocalipsa lui
Ioan”, secolul V), în vreme ce în „Apocalipsa lui Ezdra” un pasaj îl descrie ca având „chipul... unei fiare
sălbatice. Ochiul drept, ca luceafărul dimineţii; celălalt ochi este încremenit. Gura, largă de un cot, dinţii
mari de-o palmă. Degetele, ca nişte coase; talpa picioarelor, de două palme. Iar pe fruntea sa stă scris:
Antihristul”, iar în „Apocalipsa lui Ilie” (a doua jumătate a secolului III) Antihrist este prezentat ca „ un
mic Pelg, tânăr, cu picioarele subţiri; pe frunte are câteva fire de păr albe, ca un smoc; sprâncenele sunt
lungi până la urechi, pe mâini are un semn de lepră. El se va preschimba în faţa voastră; când se va

472
„Antihristul va cunoaşte toate meşteşugurile satanice şi va face semne înşelătoare. El va fi auzit şi văzut
concomitent de toată lumea (...) Fericit şi de trei ori fericit este omul care nu va dori să vadă şi vedea faţa spurcată a
lui Antihrist. Iar cel ce va vedea şi va auzi cuvântul lui hulitor de Dumnezeu, promisiunile tuturor bunătăţilor
pământului, se va înşela şi va merge cu închinăciune în întâmpinarea lui. Şi va pieri împreună cu el şi va arde în
focul cel veşnic”(Sf.Lavrentie, în 1939); „Capul său ca o flacără arzând; ochiul drept scăldat în sânge; ochiul stâng
de culoare verde, având două pupile; pleoapele sunt albe; buza de sus mare; pulpa dreaptă uscăţivă; tălpile
picioarelor mari; degetul mare rănit şi foarte alungit. Acesta este chipul pierzării” (Testamentul siriac al Domnului
nostru Iisus Hristos, apocrifă);
473
„La început el se va arăta bun, blajin, pios, iubitor de pace, duşman al nedreptăţii. Va respinge darurile ce-i vor fi
făcute, idolatria, va pretinde că iubeşte Scripturile, va arăta respect preoţilor, va cinsti pe bătrâni, nu va accepta
depravarea, adulterul, nu va ţine seama de calomnii şi nu va crede în jurăminte. Va fi iubitor spre cei străini şi spre
cei săraci milos. Apoi, va săvârşi minuni: va curăţi leproşi, va face să meargă pe paralitici, va alunga demoni. Va
vorbi despre viitor ca şi cum ar fi prezent şi va învia morţi, va veni în ajutorul văduvelor, va fi apărător al orfanilor,
va iubi toată lumea şi îi va aduce pe cei ce se războiesc la iubire... Nu va aduna aur, nu va fi iubitor de argint sau
aplecat spre vreo bogăţie. Dar toate acestea le va face cu vicleşug şi prefăcătorie, ca să câştige înteaga lume şi să fie
proclamat rege. Într-adevăr, atunci când mulţimile şi neamurile vor vedea adunate în el atâtea puteri şi calităţi, se vor
înţelege degrabă să-l aleagă rege. Dintre toate neamurile, tiranul va înclina spre cel al iudeilor... mai cu seamă
neamul iudeilor, crezând că vor vedea regele (instalându-se) în regatul lor, va căuta să îi câştige bunăvoinţa,
spunând: Noi ne încredem în tine, noi toţi credem în tine şi ştim că tu vei face dreptate pe pământ. De la tine
aşteptăm mântuirea, căci buzele tale au rostit o judecată drepată şi bună. La început, el, mincinos şi nelegiut, se va
preface că respinge slava, dar oamenii nu vor înceta, vor face presiuni asupra lui şi îL vor proclama rege. Apoi, el se
va semeţi în inima sa şi cel blând se va face aspru, cel care căuta iubirea fără milă se va face; cel cu duhul smerit se
va face mândru şi sălbatic; duşmanul nedreptăţii îi va prigoni pe cei drepţi (...) Atunci, cel nelegiut, mărindu-se, va
strânge laolaltă demonii săi care vor lua înfăţişare omenească, se va scârbi de cei care l-au proclamat rege şi va întina
multe suflete. Va da oamenilor guvernatori aleşi dintre demonii săi şi îşi va uita cucernicia, făcându-se pentru toţi şi
în toată vremea, aspru, nemilos, iute cuprins de mânie, groaznic, agitat, înfricoşător, hidos, odios, respingător,
sălbatic, ucigaş, plin de răutate” (Sf.Ippolit, De consummatione mundi, apocrifă);
petrece asemenea unui bătrân; când se va face asmenea unui copil; îşi va schimba toate trăsăturile, dar
nu va putea schimba semnele de pe capul său”.
Singura lui bucurie va fi când oamenii se vor tulbura 474 şi vor sărăci duhovniceşte în ultimul grad,
cum sesiza Sf.Ignatie Briancianinov, în „lipsa dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu”.

c) Cine sunt cele două fiare

Încercând să interpreteze textul referitor la cea de-a patra fiară475, din Cartea lui Daniel, Sf.Părinţi
ai Sf.Biserici o identifică cu împărăţia romanilor. Din această împărăţie va ieşi Antihristul, cel ce va
conduce lumea ca al optulea împărat, după ce, pe trei dinaintea lui, îi va umili 476 şi pe şapte îi va lua sub
stăpânire. În perioada aceea va fi o vreme de strâmtorare (necaz) cum n-a mai fost 477, căci tot pământul se
va zdrobi478, peste tot auzindu-se cuvinte de defăimare la adresa Celui Preaînalt 479 şi se va declanşa un
aprig război împotriva sfinţilor (creştinilor) 480. Pentru adevăraţii credincioşi ce se vor afla atunci, Domnul
Hristos le-a spus să fugă în munţi481. Numai cine se consideră pe sine capabil să rabde şi să lupte cu toate
nelegiuirile şi cu Satan în persoană, acela să rămână 482.
Totuşi, ţinând cont că în Apocalipsa 13 sunt două fiare, se cuvine să ne întrebăm căreia îi
corespunde a patra fiară din profeţia lui Daniel? După logica duhovnicească a Sf.Părinţi, care văd fiara
profeţită de Daniel ca pe o împărăţie, atunci aceasta corespunde fiarei apocaliptice ieşite din pământ 483.
Fiara în cauză, predecesoare timpului rânduit lui Antihrist, „mătură” calea în faţa lui Antihrist şi lucrează
asiduu pentru a-i pregăti guvernarea. Azi, după 2000 de ani de la lucrarea Sf. Apostol Ioan, fiara se învârte
într-un cerc vicios în jurul a trei axe, aflate în strânsă interacţiune: sionismul (masoneria), papa de la
Vatican şi U.E. În concluzie, fiara din pământ, a doua, îi amăgeşte pe oameni să facă un chip fiarei dintâi
şi îi sileşte să-şi pună semn pe mână sau pe frunte 484. Ea a fost asociată de primii creştini, inclusiv de
Sf.Martin de Tours, cu persoana împăratului Nero. Inclusiv Sf.Apostol Ioan, când a scris Apocalipsa, s-a
folosit simbolic de războiul sălbatic declanşat de statul roman politeist contra Sf.Biserici, ilustrând astfel
atacul furibund al fiarei romane împotriva sfinţilor. Unii blasfemiatori au mers şi mai departe,
considerându-se dumnezei printre pământeni. Din asemenea cauză, prin capetele fiarei se înţelege dinastia
împăraţilor romani deificaţi, ştiindu-se din istorie că unii suverani şi-au atribuit titulaturi cu nume de
hulă485 : Octavian („sacru”, prin termenii „Augustus” şi „Deus”); Caligula (istoricul Iosif Flaviu
consemnează cererea împratului ca bustul său să fie aşezat în Sfânta Sfintelor spre închinare); Nero (a fost
numit pe monede „Mântuitorul lumii”); Diocleţian (s-a autointitulat „Dominus et Deus” – stăpân absolut
şi zeu) etc. Deificarea lor a fost o înfricoşătoare înrobire a conştiinţei umane, preluată cu siguranţă din
tradiţia aberantă a statelor conduse de Faraon, Nabucodonosor, Antioh IV Epifanes etc, pentru Sf.Apostol
Ioan fiind de preferat martirajul decât supunerea faţă de această josnicie nemărginită faţă de creştini.
Avem aici de-a face cu un strigăt de protest al Sf.Biserici faţă de orice samavolnicie statală, nuanţată
ponderat de Sf.Apostol Pavel486 şi Sf.Apostol Petru487 şi înţeleasă ca o întristare pe nedrept întru cinstirea
patimilor lui Hristos.
Prudent faţă de forţele de ordine imperiale, Sf.Apostol Ioan a ascuns cu grijă identitatea
distructivului conducător universal. Ne-a spus doar că numărul numelui fiarei este 666, corespondent al
unui om, tăinuit ca o provocare pentru înţelepţi. Lui, Antihristului cu numărul 666, balaurul (diavolul) i-a
dat stăpânirea generală.
Ce mai ştim noi despre Antihrist? Ştim că Antihristul, „văzut” de marele scriitor rus Dostoievski
ca o sosie a lui Hristos, va fi susţinut de Satan cu neruşinarea unei superiorităţi asigurate într-o luptă
pământeană dusă contra lui Dumnezeu şi a sfinţilor. În cruntul război vor birui cei îndelung-răbdători, cu
puterea lui Dumnezeu, ale căror nume martirice în ispita finală le sunt deja scrise în Cartea Vieţii. A
474
„Când se vor tulbura oamenii, el se va bucura”(Sf.Nil Athonitul);
475
Dan.7, 19-23;
476
Dan.7, 24;
477
Dan.12, 1;
478
Dan.7, 24;
479
Dan.7, 25;
480
Dan.7, 21;
481
Mt.24, 16;
482
„Dacă cineva se ştie pe sine că e foarte puternic să lupte cu Satana, să rămână - eu nu-mi pierd nădejdea în tăria
Bisericii - şi să spună Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?” – Rom.8,35 (Sf.Chiril);
483
Apoc.13, 11;
484
Apoc.13, 11-15;
485
2Tes.2, 4;
486
Rom.13, 1-6;
487
1Pt.2, 13-21;
prefera, deci, să trăieşti în afara pericolului, înseamnă a fi deja exclus din Cartea Vieţii şi a te închina cu
credinţă lui Antihrist ca lui Hristos.
O campanie diabolică împotriva Sf.Biserici o va întreprinde însă fiara de pe pământ, profetul
mincinos atât de apropiat de Antihrist ca şi Antihristul de diavol. Ea, „treimea răului”, va face multe
miracole pentru a ridica pe împăraţii pământului la război împotriva lui Domnului nostru Iisus Hristos.
Profetul acesta mincinos, fiind un înaintemergător al lucrării lui Antihrist, va predica în aşa fel
încât să-i rătăcească pe oameni înainte de sfârşitul lumii- aspect clar formulat în textul scripturistic sub
forma venirii hristoşilor mincinoşi488 şi a lucrării tainei fărădelegii489. Intrarea lui pe scena istoriei se va
face, prin „lucrarea satanei” şi cu puterea ce i-o va da Antihrist, în condiţiile în care locuitorii pământului i
se vor închina. Profetul mincinos va certifica „dumnezeirea” lui Antihrist prin coborârea de foc din cer şi
răspândirea peste tot a chipului „vorbitor” al primei fiare (statui 490, icoane). Cine nu se va închina lor va fi
omorât, tot aşa cum, în antichitate, împăratul roman Traian îi scria lui Pliniu, eparhul Pontului, să omoare
pe orice creştin ce nu se va închina sau tămâia în faţa bustului său. Pentru că primii creştini au refuzat să
practice o astfel de închinare, s-au retras în catacombe (locuinţe sub pământ) şi au ales să ducă o viaţă de
ascetism eroic. Cu alte cuvinte, în antichitate, ca şi atunci când va veni Antihrist, numele de creştin va fi
echivalent cu cel al morţii: Antihrist prin profetul mincinos îşi va însemna închinătorii cu o pecete,
izolându-i economic pe adversari şi având grijă să nu-i scape. Cei neclinitiţi din credinţa în Hristos, se vor
mântui491.
Deocamdată, nu există vreun stat menit să facă minunile din Apocalipsă (coborârea focului din
cer, icoana vorbitoare etc), să ne cheme la închinare religioasă propovăduită de mesia falşi şi la lepădare
de Hristos.
Însă implantarea microcipurilor cu numărul 666, departe de a le asemui cu pecetea antihristică,
este realmente o neobrăzare anticreştină a statelor care le aprobă.

d) Când se va vedea „urâciunea pustiirii”!

În zelul lor, nesăbuit, unii pretins creştini caută cu tot dinadinsul să trăiască noi experienţe în
suferinţe. Însă creştinul adevărat ştie ce mare diferenţă este în a căuta motive de pricinuire a suferinţei şi
în a şti să trăieşti cu îndelungă – răbdare în mijlocul ei. O excepţie îngăduită ar fi în vremea lui Antihrist,
când, oamenii refugiindu-se în munţi492 sau în locuri izolate, vor împlini îndemnul Domnului de a se
înstrăina, în cea mai oribilă strâmtorare din istorie 493, de urâciunea pustiirii ce se va aşeza în locul sfânt.
În acele zile se vor forţa limitele răbdării sfinţilor, ca să se împlinească proorociile... Ca să
înţelegem mai bine cum se va derula scenariul final, Domnul Hristos ne cheamă să fim atenţi la urâciunea
pustiirii ce s-a zis prin profeţia lui Daniel. Deci să vedem ce anume vorbea, mai concret, marele proroc
Daniel. Daniel ne-a profeţit trei evenimente, legate între ele peste veacuri. Primele două, deja petrecute, îl
prefigurează pe cel ce stă să vină la sfîrşitul lumii. Mai mulţi exegeţi, nu doar Fericitul Ieronim, văd în
Antihrist împlinirea tuturor proorociilor lui Daniel.
Primul eveniment se referă la cel mai vădit prototip al lui Antihrist, Antioh IV Epifanes – al 4-lea
rege al Siriei. Personajul cu pricina, după cum se relatează în primele două cărţi ale macabeilor, a intrat în
167 îHr. în Templul închinat Domnului de la Ierusalim şi, cu sălbăticie, l-a profanat şi l-a destinat cultului
lui Zeus. Sfântul locaş a sfârşit prin a fi pustiit, iar credincioşii ce ţineau legea au fost omorâţi şi
praznicele lor s-au transformat în jale494.

488
Mt.24, 24;
489
2Tes.2, 3-9;
490
„Dintre care multe (statui – n.a.) şi grăiau după cum se spune în timpurile elenistice, cu puterea
diavolului”(Sf.Andrei al Cezareii);
491
„Se vor înmulţi (în zilele din urmă – n.a.) falşii prooroci şi criminalii şi oile se vor tranforma în lupi, iar iubirea se
va tranforma în ură. Căci, când se vor înmulţi fărădelegile, oamenii se vor urî unii pe alţii şi se vor trăda şi atunci va
apare un amăgitor al omenirii, după asemănarea Fiului Omului, care va face semne şi minuni şi pământul se va preda
în mâinile lui: el va face fărădelegi care n-au mai fost niciodată în veac. Atunci va merge făptura omului în focul
încercării şi mulţi vor fi amăgiţi şi vor pieri, iar cei care vor rămâne în credinţă se vor mântui în blestemul
lor”(Didahia – „Învăţătura celor 12 Apostoli”, 16, 3-5);
492
„Deci, când veţi vedea urâciunea pustiiri ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte să
înţeleagă – atunci cei din Iudeea să fugă în munţi”(Mt.24, 15-16);
493
„Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta, căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la
începutul lumii şi nici nu va mai fi”(Mt.24, 20-21);
494
„Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în
templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii”(Dan.
9,27);
 Al doilea eveniment s-a petrecut în anul 70 dHr., când trupele romane au profanat 495 şi distrus
Templul din Ierusalim496. La vremea rânduită a ne lumina înţelegerea, Domnul nostru Iisus Hristos repetă
lucrurile proorocite de Daniel despre urâciunea pustiirii şi spune că ele se vor petrece într-un al treilea
eveniment (ce va dura, după Daniel, 1290 de zile 497, sau 42 de luni498 după Apostolul Ioan), sub tirania lui
Antihrist.
În epoca lui toate bisericile de pe pământ vor fi pângărite, iar Sf.Biserică a lui Hristos va fi
pustiită şi profanată. Declinul îl prevesteşte şi Sf.Ioan Gură de Aur, când spune că Antihristul îşi va
proclama blasfemiile în Sf.Biserică 499. Întreaga lume, luată atunci în captivitate demonică de Antihrist, va
trăi atâtea anomalii încât nu se va mai mira de l-ar şi vedea zburând pe Antihrist 500, în timp ce sfinţii vor fi
urmăriţi pretutindeni501.

e) Domnia lui Antihrist

Înclinarea omului către fapta cea rea constituie o înstrăinare de Dumnezeu şi adaptarea gândirii
lui nelegiuite la un nivel de vieţuire ce sfidează învăţătura lui Hristos. Cel mult, „valorile” unui astfel de
tip de om se vor rezuma la poleiala dibace a binelui, doar-doar va gusta din „acreala îndulcită” şi ceata
aleşilor Domnului. Rătăcindu-se duhovniceşte, lumea va dori să i se închine lui Antihrist – prezent în
omenire ca manifestare spirituală ce îl ignoră pe Domnul Hristos – întrucât el îşi va găsi loc prielnic şi
rezonanţă în sufletele dezgolite ce L-au părăsit pe Domnul Hristos. Există deci o înrudire între duhul
oamenilor şi duhul lui Antihrist502, manifestată printr-o atracţie de neînvins a oamenilor pentru Antihrist şi
stimulată ingenios de duhurile viclene din Univers. Ca urmare, cei cu inimă rece pregătesc terenul venirii
lui Antihrist, al cărui fel de a-L imita şi înlocui pe Hristos se răspândeşte tot mai mult prin subtilităţile
toxice propagate de majoritatea concepţiilor, inclusiv pe tărâm teologic.
Sub iscusinţa fenomenală a amăgirilor lui Antihrist, omenirea va exalta în faţa propunerii lui
privitoare la organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, răspunzând cu promptitudine
chemărilor sale înflăcărate la unire „în numele iubirii creştine” şi la pretenţia lui absurdă că este singurul
propovăduitor al adevăratei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cu alte cuvinte, însă, vai de cei ce vor primi
lucrarea lui Satan prin Antihrist!
Desigur, multe s-au spus şi se vor spune despre biografia lui Antihrist. De pildă, vrednicul nostru
părinte Ilarion Argatu spune că Antihristul ar trăi la Nazaret, ca şi altădată Domnul Iisus. Părintele

495
„Au adus (romanii – n.a.) semnele lor în sanctuar şi le-au pus în faţa porţii de Răsărit; au adus în faţa semnelor
jertfele (păgâne) şi, cu glasuri tunătoare, l-au proclamat pe Titus însăşi stăpânitor” (istoricul Iosif Flavius, în
„Războiul iudaic”);
496
„Şi oşti trimise de el vor sta şi vor pângări locaşul sfânt şi cetatea, iar jerfa de fiecare zi o vor da de o parte şi vor
pune în loc urâciunea pustiirii”(Dan.11, 31);
497
„Şi din vremea când va înceta jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii vor fi o mie două sute
nouăzeci de zile (Dan. 12,11);
498
Apoc.13, 5;
499
„Nu numai în Ierusalim (îşi va proclama blasfemiile – n.a.), ci în orice biserică” (Sf.Ioan Gură de Aur în Omilii
către creştinii iudaizaţi);
500
„Nu va fi nimic de necrezut dacă Antihristul, pe aripile unui idol urâcios, va zbura prin văzduh”(Sf.EfremSirul);
501
„Ce furtună, ce răsturnări (vor fi) atunci în toată lumea! Pretutindeni credincioşii omorâţi cu toţii, nimiciţi în toate
cetăţile şi în toate ţinuturile, sângele drepţilor (va fi) vărsat, unii arşi de vii, alţii aruncaţi fiarelor. Copii sfârtecaţi la
răscruci, părăsiţi toţi fără mormânt şi mâncaţi de câini, fecioare şi femei înşelate cu josnicie, ruşinos necinstite, luate
cu forţa; morminte de sfinţi profanate, rămăşiţele lor dezgropate, răspândite pe câmp, blasfemii rostite. Frământări în
cetăţi, căci sfinţii vor fi vânaţi; frământări pe drumuri şi în pustietăţi, căci toţi vor dori să se ascundă aici; frământări
pe mare, căci toţi vor încerca să fugă pe ape; frământări în insule, căci şi acolo vor fi toţi urmăriţi. Neroditor va fi
pământul pentru sfinţi, neprimitoare orice cetate, marea fără vase, lumea întreagă un pustiu. Unii vor muri foame,
alţii se vor sfârşi de sete, alţii vor pieri de frică şi de multele încercări”(Sf.Ippolit, în Cartea lui Daniel, 4, 51);
502
„Bineînţeles că se pregăteşte calea venirii lui Antihrist de supuşii şi slujitorii lui... Aceşti pregătitori şi
„înaintemergătorii” lui Antihrist vor pregăti omenirea folosindu-se de: viclenii, năluciri, înşelătorii, de care se scrie
astăzi prin cărţi, apoi cu frica, cu înfricoşătoare şi diabolice metode de care nu ne putem închipui. Mai întâi se vor
împânzi şi vor lua amploare organizaţii şi cugete satanice, de se va îngrozi lumea. Crima şi desfrâul va fi la drumul
mare. Nici în munţi, nici în păduri nu vei găsi locul curat din cauza desfrâului şi a barbariilor care se vor face.
Femeile vor umbla ziua în amiaza mare goale pe străzi. Şi în biserici vor intra despuiate şi neruşinate. Ce vezi că fac
pe străzi haitele de câini umblând în călduri aşa vor face oamenii. Respectul şi mila faţă de om va dispărea. De
Dumnezeu foarte puţini şi de puţin timp îşi vor aduce aminte. Cei ce vor vorbi de Dumnezeu vor suferi de la cei
necredincioşi: ocări, bătăi, prigoană, nedreptate, vor fi scoşi din serviciu, din case, alungaţi din comunitate ca pe un
rău. Aceştia vor suferi atât de mult încât se vor duce la morminte şi vor striga: „ieşiţi voi din mormânt ca să intrăm
noi, că nu mai putem suferi”, se vor duce la munţi şi vor implora ca muntele să-i acopere că nu mai pot răbda... Cei
mulţi vor fi fiii lui Antihrist şi cei foarte puţini vor rămâne fiii lui Dumnezeu” (părintele Ilarion Argatu);
menţionează că încă de la şase luni va săvârşi minuni, aşa că pe la 13 ani, când va impresiona lumea cu
marile sale „minuni”, presa îl va eticheta drept „copil-minune”. Antihrist va emigra apoi în S.U.A. şi,
după ce îşi va începe propovăduirea la 30 de ani, va ajunge preşedinte.
„Calităţile” lui, neobişnuite, le va face cu puterea lui Satan, care, spun sfinţii Efrem Sirul şi Ioan
Damaschin, va locui în Antihrist. Numai aşa va reuşi Antihristul, prin magii şi vrăjitorii 503, să jignească
cea mai mare parte a omenirii 504 prin insuportabila sa stăpânire. El va amesteca cele dumnezeieşti cu cele
omeneşti, înşelându-i mai întâi pe evrei 505. Evreii sunt cei care îl vor recunoaşte ca pe „unsul” lor,
confirmă Sf.Chiril al Ierusalimului. Antihristul va fi cel care va face crime şi nedreptăţi ca nimeni
altcineva în istorie, „uitând” că oamenii i-au dat votul de bunăvoie şi conştient 506 - ca „singurului” împărat
– printr-un recensământ foarte drastic. Întru toate, Antihristul va dori să-i semene lui Hristos 507, folosindu-
şi armele în lovituri furibunde spre distrugerea netemătoarei turme mici (ortodoxe) a Domnului nostru
Iisus Hristos. Va fi o vreme a substituirilor, deoarece aşa cum Antihristul se va aşeza cultic „în locul lui
Hristos”, aşa şi „biserica” lui trebuie să fie falsă...
Ce lucruri nu şi-ar pofti atunci el! Vrând nu doar banii şi bunurile contribuabililor, Antihristul îşi
va dori şi sufletele şi iubirea oamenilor, recunoscând astfel în el pe Domnul. Câte dureri de cap va avea
însă din partea ortodocşilor, ca adevăraţi credincioşi urâţi de lume 508, dar ocrotiţi de Domnul Hristos.
Usturătoarele lui minciuni vor fi şi mai arzătoare, cu cât impostorul le va „îmbrăca în haina adevărului”.
Antihristul, falsificând grosolan acolo unde există încredere în original, îşi va încerca forţele ca să-i înşele
pe aleşii Domnului, ortodocşii. Îşi va pune masca, într-o lucrare mistificatoare fără egal, ca să inducă
lumea în eroare în ce este mai de preţ la creştinii adevăraţi. Pentru el, Ortodoxia este cel mai puternic
bastion al credinţei apostolice şi întruparea Evangheliei prin Sf.Biserică. De altfel, Apocalipsa a fost scrisă
tocmai pentru atenţionarea ortodocşilor, din cel puţin trei puncte de vedere fundamentale:
În primul rând, falsul prooroc simulează pe Domnul nostru Iisus Hristos tocmai ca să ne înşele
pe noi, ortodocşii, singurii credincioşi care păstrăm neştirbit Adevărul revelat în credinţa cea neschimbată
de pe vremea Apostolilor. Să nu ne iluzionăm! De s-ar şi abate cineva chiar şi cu o literă de la Hristos,
descoperit nouă în Adevăr, purtător este de minciună, ca vas demonic şi om al lui Antihrist. De la Simon
Magul, primul eretic, până azi... o droaie de antihrişti, în frunte cu catolicii (descrişi de marele romancier

503
„Va fi (Antihrist – n.a.) unul foarte iscusit în meşteşugul amăgitor şi răufăcător al magiei şi vrăjitoriei, care va
prelua cu forţa conducerea statului roman... Antihristul va prelua stăpânirea Imperiului roman cu ajutorul magiei
negre” (Sf.Chiril al Ierusalimului); „Vor crede (oamenii epocii lui Antihrist – n.a.) în el doar datorită falselor sale
minuni”(Sf.Ioan Gură de Aur);
504
„Semnele lui Antihrist vor prinde în mreje cea mai mare parte a omenirii, ca să i se închine” (Sf.Ignatie
Briancianinov); „Unii dintre cei ce vor vedea minunile lui Antihrist se vor amăgi şi se vor alipi de el” (Sf.Dimitrie al
Rostovului); „Oamenii se vor lepăda de adevăr şi vor iubi minciuna” (Fericitul Teodorit);
505
„Împotrivitorul (diavolul) se foloseşte de aşteptarea celor simpli şi mai ales ale celor tăiaţi împrejur (adică evreii);
şi aduce un anume om, care este magician şi care este foarte expert în vrăjitorii şi farmece de o şiretenie
ademenitoare. Acesta ... se va arăta în chip înşelător ca Hristos. Prin numele de Hristos îi va înşela pe evrei, care îl
aşteaptă pe cel uns (adică Mesia); şi va seduce neamurile prin iluziile sale magice (...) După ce îi va fi ademenit pe
evrei cu semnele şi minunile mincinoase de înşelăciunile sale magice, până când ei vor crede că el este Hristos cel
aşteptat, va arăta apoi toate chipurile de fapte rele, de cruzime şi fărădelege cu care îi va întrece pe toţi oamenii
nedrepţi şi hulitori care i-au premers. Va arăta înaintea tuturor oamenilor şi mai ales înaintea creştinilor un duh
ucigaş, cel mai crud, cel mai lipsit de milă şi viclean. Timp de numai trei ani şi jumătate va fi făptaşul acestor lucruri,
după care va fi nimicit de slăvita A Doua Venire din ceruri a Unuia-Născut Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, adevăratul Hristos, Care îL va nimici cu suflarea gurii Sale şi îl va arunca în focul
gheenei”(Sf.Chiril al Ierusalimului);
506
„Dacă omul va fi cât de puţin nepăsător, va ajunge cu uşurinţă pradă asalturilor şi va fi înlănţuit de semnele
şarpelui celui rău şi viclean. Unul ca acesta nu află milă la Judecată. Acolo se va descoperi că a crezut de bună voie
în chinuitorul” (Sf.Efrem Sirul);
507
„Hristos, pentru vrednicia Sa împărătească, a fost preînchipuit ca un leu; în mod asemănător, şi pe Antihrist
Scriptura l-a prevestit ca un leu, pentru tirania lui şi, în general, înşelătorul doreşte să se asemene în toate Fiului lui
Dumnezeu. Hristos este leu, leu este şi Antihrist. Hristos este împărat, împărat – fie şi pământean – este şi Antihrist.
Mântuitorul S-a arătat ca un Miel; în mod asemănător, şi acela se va arăta ca un miel, chiar dacă pe dinăuntru va fi
lup. Mântuitorul a venit în lume tăiat împrejur, în acelaşi mod se va arăta şi acela. Domnul i-a trimis pe Apostoli la
toate neamurile, tot aşa îşi va trimite şi acela apostolii săi mincinoşi. Mântuitorul şi-a adunat oile rătăcite, în mod
asemănător îşi va aduna şi acela poporul iudeu risipit. Domnul le-a dat o pecete celor ce cred în El, la fel va da şi
acela. Domnul s-a arătat în chip de om, în chip de om se va arăta şi acela. Mântuitorul Şi-a înviat sfântul său trup ca
biserică, la fel va reînălţa şi acela templul de piatră din Ierusalim”(Sf.Ippolit);
508
In.15, 19;
rus Dostoievski ca fiind propovăduitorii unei „religii anticreştine”) 509, au ieşit din Sf.Biserică şi acţionează
împotriva ei păcătuind împotriva Duhului Sfânt.
În al doilea rând, falsul profet va imita cea mai mare minune şi mai sfântă taină a Ortodoxiei,
focul ceresc ce se coboară din cer, în fiecare sărbătoare de Paşti, la Sf.Biserică a Sf.Mormânt din
Ierusalim. De acest privilegiu minunat nu se bucură nimeni altcineva, din alte aşa-zise credinţe. S-a ajuns
acum, din orgoliu catolic şi neoprotestant, în mediile cărora coborârea Luminii Sfinte este asociată unei
scamatorii, ca unica sărbătoare de Paşti să fie fragmentată de slujitorii duhurilor antihristice în diferite zile
de cinstire derutante!
În al treilea rând, falsul profet va purcede la falsificarea icoanelor făcătoare de minuni prin
introducerea unui surogat al dreptei-închinări – „chipul fiarei”, ce va vorbi miraculos şi îi va ucide pe cei
ce nu i se vor închina! Este extrem de important a preciza că, în originalul grecesc al Apocalipsei,
cuvântului chip îi corespunde cuvântul eikon (icoană). Precizarea este necesară pentru a dovedi că Biblia
vorbeşte de icoane. În consecinţă, ier.Serafim Rose subliniază: dacă Antihristul, mascându-se în Hristos,
se va folosi de o icoană, înseamnă că acei creştini pe care îi va amăgi vor avea evlavie faţă de icoane,
ceea ce înseamnă că Hristos a prevăzut răspândirea cultului icoanelor şi nu i-a considerat pe cinstitorii
de icoane ca falşi creştini”. Totuşi, ca să spulberăm orice viclenie pierzătoare de suflet, ar fi necesar ca în
predicile bisericeşti să se recomande circumspecţie faţă de minuni. Indiferent însă de dificultăţile ce le va
întâmpina, Sf.Biserică Ortodoxă, ca Sf. Biserică a Sfintei Scripturi, va reuşi să treacă biruitoare în lupta ce
o va duce cu ultimul şi cel mai mare dictator din istorie – Antihristul.
Nu lipsite de interes sunt şi informaţiile din duhul profetic legate de contextul ascensiunii lui
Antihrist la „putere”. Sf.Ippolit ne spune că Antihrist îşi va clădi imperiul pe ruinele şi după modelul
legislativ al Imperiului fondat de Augustus, fără a fi însă o copie a Romei. Vechii duşmani ai Israelului,
adică regii Edomului, Moabului şi Ammonului, se vor alia cu Antihristul încă din primele momente ale
domniei lui. După această alianţă, Antihrist va zdrobi Egiptul, Siria şi Etiopia, apoi se va năpusti asupra
cetăţilor Tyrului şi Sidonului, a zonelor învecinate, iar după înfrângerea celorlalte şapte coarne va stăpâni
lumea întreagă. Îi va strânge pe evrei în patrie, reconstruindu-le Templul din Ierusalim şi, în cele din
urmă, persecutându-i pe sfinţi la instigarea evreilor. În final, Antihristul va pieri chiar în locul în care
Domnul nostru Iisus Hristos s-a înălţat la ceruri. Vor prezice Sf.Ippolit, 45 de zile de linişte şi apoi va veni
Hristos.
Tristă este însă ziua când Antihrist va urca pe tronul de domnie. Scris este că marea va urla 510 şi
întreaga creaţie va suspina511. De spaimă, mulţi oameni se vor topi ca ceara la faţa focului 512.
Sf.Ippolit prevesteşte că Antihrist îi va preface pe diavoli în chip de îngeri străluciţi şi îi vor pune
să-l slăvească. Dracii îl vor aclama, zicându-i: „Mare este împăratul vremii de acum, mare este
stăpânirea şi domnia lui... Veniţi de vă închinaţi”. Oamenii vor privi înmărmuriţi la necontenitele lui
„minuni”: se va preface că se urcă la cer; dracii îl vor purta în văzduh; va „muri”şi va „învia” etc. Îşi va
trimite dracii în munţi şi în peşteri pentru a-i căuta pe cei fugiţi ce au refuzat pecetluirea. Refuzând să
răspundă chemării lor, mucenicii aceştia vor fi munciţi cu pedepse la care dacă ne-am gândi, ne-am
cutremura. Ultimii mucenici vor fi cinstiţi mai mult decât primii, pentru că primii i-au biruit pe slujitorii
lui Antihrist – ultimii îl vor birui însă chiar pe Antihrist. Mai mult, toate nălucirile lui Antihrist se vor face
cu puterea lui Satan513.
509
„Desigur (catolicismul) că este o religie anticreştină!... Asta, în primul rând. În al doilea rând, catolicismul roman
este poate chiar mai rău decât ateismul. Aceasta este părerea mea! Aceasta este convingerea mea! Ateismul practică
doar nimicul, însă catolicismul merge mult mai departe: el predică un Hristos desfigurat, pe care-l calomniază şi-l
jigneşte: este opusul lui Hristos! Catolicismul îl predică pe Antihrist – vă jur, vă asigur! De mult timp, aceasta este
convingerea mea intimă, care mă face să sufăr de mulţi ani (...) Catolicismul roman predică faptul că Biserica nu
poate rezista pe pământ, dacă lumea întreagă nu este supusă puterii sale politice, şi strigă: Non possumus! După
mine, catolicismul roman nu este nici măcar o religie, ci doar continuarea Imperiului Roman de apus – acestei idei
supunându-i-se totul, începând cu credinţa. Papa a luat în stăpânire pământ, un tron pământesc şi a tras spada din
teacă. Din acel moment totul merge astfel, numai că spadei i s-au adăugat şi minciuna, intriga, amărăciunea,
fanatismul, superstiţia, nebunia; catolicii şi-au bătut joc de sentimentele cele mai sfinte ale popoarelor, cele mai
sfinte şi mai adevărate, cele mai curate şi mai arzătoare, schimbând totul pe bani, pentru un netrebnic domeniu
terestru. Nu este, oare, aceasta doctrina antihristului? Ateismul a pornit de la el, de la însuşi catolicismul roman!”
(F.Dostoievski (1822-1881), în „Fraţii Karamazov”);
510
Lc.21, 25;
511
Rom.8, 22;
512
„Va curge foc nestins, devorând munţi şi pietre şi copaci şi uscând marea... toate lucrurile văzute, şi oamenii, se
vor topi ca ceara de foc şi va arde tot pământul... (ca unii – n.a.) ispitiţi de acest foc, să se cureţe şi să se lumineze
trupurile lor, pentru virtuţile lor, ca soarele, iar cei păcătoşi vor arde şi se vor întuneca”(Sf.Chiril de Turovsk,
+1183);
513
„Când vei vedea că din paie uscate de grâu îşi face pâine proaspătă şi, din viţă uscată de vie, îţi face să curgă vinul
cel mai bun. Vor face multe minuni cu puterea satanei, încât cei care nu sunt întemeiaţi în credinţă vor zice: „Măi,
 Aproape toată lumea îl va urma pe Antihrist, dar va suferi chinuri de nedescris într-o strâmtorare
de trei ani şi jumătate. În zilele acelea apa va fi de negăsit, căci cerul se va închide ca în zilele lui Ilie şi nu
va ploua. Râurile şi mările vor seca, iar pământul nu îşi va mai da roada sa. Dar Domnul va scurta zilele
de strâmtorare, pentru aleşii Săi.

f) Mânia lui Dumnezeu înainte de sfârşit

Omul lui Dumnezeu, marele prooroc Isaia, ne-a avertizat că Domnul va distruge lumea pentru
păcatele ei... Întotdeauna, însă, Dumnezeu nu şi-a întors mila Sa de la cei care L-au iubit cu adevărat. Nu
putem uita în ce fel formidabil au scăpat, din incredibile urgii, dreptul Noe şi familia lui, ori dreptul Lot cu
familia Sa din Sodoma. Ei s-au mântuit prin credinţa lor puternică. La a izbândi mântuirea suntem chemaţi
şi noi, ceilalţi... Pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânia Sa, ci spre dobândirea mântuirii prin Iisus
Hristos514, El ne aşteaptă până la sfârşit... Şi cerul şi pământul vor „plânge” atunci de mila oamenilor,
ajunşi în ultimul grad posibil de stricăciune, fără ca în ei să mai tresalte câtuşi de puţin fiorul gândului că
va veni o vreme când vor fi obligaţi să se prezinte la Tronul de Judecată al lui Dumnezeu! Atunci în cele
mai de pe urmă clipe de dinaintea Celei De-a Doua Veniri a Domnului, astrele de pe bolta cerească îşi vor
pierde însuşirile fireşti rânduite de Creator (soarele va emite luciri macabre, luna nu va mai străluci,
stelele vor cădea), elementele naturale se vor dezlănţui (şuvoaie de flăcări se vor revărsa din vulcani,
munţii se vor topi, oceanele cu tânguiri groaznice vor inunda pământul), aşa încât totul, într-un simplu
„minut”, va fi cuprins de flăcările unei ploi de foc şi pucioasă. Este pedeapsa prezisă de proorocul David,
în vs.4 din Psalmul 49, unde zice că „foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui vifor mare”.
Pe fondul unei tăceri adânci şi posomorâte a oamenilor, omenirea va auzi atunci zgomotul
neînchipuit de înspăimântător despre care vorbeşte Sf.Grigorie Teologul: sunetul trâmbiţei cereşti va
răsuna în toate cele patru colţuri ale lumii, iar la glasul Fiului Omului toţi morţii din pământ vor învia,
spre a fi judecaţi, alături de cei vii ce vor fi rămas...
Sf.Biserică este şi va fi apărătoarea noastră, fiindcă Mâna Domnului îi va ocroti pe acei creştini
care vor suferi cu răbdare 515 necazurile prigoanei516 şi pătimirile pentru Împărăţia cerurilor 517 în vremea lui
Antihrist.
Iată, vin vremuri când Domnul îşi va vărsa cupa mâniei Sale peste pământeni. O va răsturna
pentru că, nesocotind demnitatea cerească, oamenii au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor 518,
devenind hulitori ai numelui lui Dumnezeu fără a se pocăi de păcate şi a-i da slavă 519. Nu va mai fi mult
până când oamenii îşi vor muşca limbile de durere 520 şi, fugind, vor implora munţii să cadă peste ei.521
În mânia Domnului ce va să vină asupra întregii planete, marea se va preface în sânge 522, oamenii
vor fi dogoriţi cu foc523, pământul se va cutremura cu o putere nemaiîntâlnită 524 şi va cădea din cer
grindină mare cât talantul525...

g) Fericiţii mucenici ai Strâmtorării

Cea mai mică ezitare a fiinţei, sau o cât de mică tăgăduire a învăţăturii Sale revelate, înseamnă
lepădare de Hristos. Cu atât mai mult este bine să cerem în rugăciuni întărire în credinţă, cu cât ne
apropiem năucitor de rapid de ziua venirii marilor ispite ale Strâmtorării lui Antihrist. Înarmându-se deci
cu o credinţă mare, adevăratul creştin nici cu gândul şi nici cu vreun gest oarecare, ori cu o inimă îndoită

ăştia sunt de la Dumnezeu!” (...) Toţi vor fi draci! Şi cei scoşi din morminte şi cei care vin cu dânşii” (părintele Ilie
Cleopa);
514
1Tes.5, 9;
515
Rom.5, 3;
516
In.16, 33;
517
F.Ap. 14,22;
518
Apoc.16, 6;
519
Apoc.16, 9;
520
Apoc.16, 10;
521
„Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştirilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au
ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor, strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa
Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului; Că a venit ziua cea mare a mâniei lor şi cine are putere ca să stea pe loc?”
(Apoc.6, 15-17);
522
Apoc.16, 3;
523
Apoc.16, 9;
524
Apoc.16, 18;
525
Apoc.16, 21;
şi cu o vorbă duplicitară526, nu se cuvine a-şi primejdui sufletul prin cedări în încercări. Se înşeală amarnic
aşadar cine crede că a-L mărturisi pe Hristos ţine doar de trăirea interioară, fără să mai ia în seamă actele
sale externe: pe acelaşi loc, într-o nedespărţită legătură, se găsesc credinţa lăuntrică şi mărturisirea
externă.
Ca să înţelegem cât mai exact unitatea dintre ceea ce simţim şi ceea ce facem, să reactualizăm în
memorie tăria cu care mucenicii s-au învrednicit în momente grele, când şi cu cea mai mică mişcare către
jertfelnicul idolesc ar fi riscat să se facă vinovaţi de a se lepăda de Hristos. Gestul lor, chiar dacă s-ar fi
limitat la a se preface că întind mâna către jertfelnic şi n-ar fi aruncat tămâie, pentru cei ce i-ar fi văzut era
deja suficient să se creadă că s-au lepădat de Hristos şi că mucenicii au şi fost biruiţi. Spre deosebire de
noi, mucenicii de altădată nu se complăceau – în funcţie de împrejurări – într-o trăire duplicitară, cu două
înţelesuri. Ei lăsau să se înţeleagă un singur lucru, nicidecum să creadă una şi să facă alta. Da-ul era da,
iar nu-ul – nu. De aceea, se amăgesc cei care cred că nu se leapădă de Hristos în inima lor, dar în schimb
se supun procedurii de pecetluire antihristică. Simplul lor gând că au acceptat să colaboreze cu simbolul
lui Antihrist, 666, sub orice formă, este suficient ca să le dărâme pacea şi să se abată de la calea sfinţeniei
voită nouă de Domnul527. Ei nu ştiu că de fapt merg spre întuneric528 şi pierd Lumina Vieţii529...
Deja, unele state de azi au declanşat procedura agresării publicului cu un mecanism de strictă
supraveghere, pe frontispiciul căruia tronează numărul anti-creştin 666! Intenţia în cauză îi constrânge pe
oameni să se adune laolaltă în a pune piciorul pe prima treaptă a lepădării progresive de domnul nostru
Iisus Hristos. Însă punctul culminant al lepădării nu făţişe, ci pe faţă, se va petrece sub domnia lui
Antihrist. Atunci, se va declanşa cea mai înfricoşătoare prigoană din câte au fost împotriva creştinilor şi a
Sf.Biserici. Această urmărire sângeroasă, cea mai mare şi ultima prigoană, va avea ca scop schimbarea
vieţii ortodoxe şi aplicarea inclusiv la sfinţi a unor asupriri înfricoşătoare 530 pentru a le fura credinţa în
Dumnezeu. Totuşi, când vor fi îngăduite de Dumnezeu cele mai cumplite încercări 531, adevăraţii învăţători
ai Sf.Biserici se vor retrage în pustie din faţa urgiei 532. Răbdarea celor ce vor rezista zilelor acelea îi va
ridica mai presus decât toţi mucenicii 533 şi fericiţi sunt ei.534
Inamicul nostru comun, statul antihristic, să nu ne sperie. Nici slujbaşii lui, deşi ne-ar vorbi
„savant” că pecetea cu 666 este un drept, nu o obligaţie. Dacă-i aşa, atunci presupusul drept să nu devină
o obligaţie, ci să se ţină cont de conştiinţa noastră creştină. Calendarul ortodox este plin de sfinţi ce au
învăţat să spună nu, când li s-a cerut să spună da. Câţi bineplăcuţi de-ai lui Hristos, începând cu Sf.Ioan
Botezătorul, n-au pătimit din cauza împotrivirii la Cuvântul lui Dumnezeu a regilor şi împăraţilor? 2000
de ani de rezistenţă. De la Apostoli, până în zilele noastre, milioane şi milioane de sfinţi mărturisitori şi-au
înscris numele cu litere însângerate ca mari martori şi apărători ai adevărului divino-uman. Să le urmăm
exemplul martiric, pregătindu-ne a-l înfrunta pe cel ce stăpâni-va lumea cu puterea lui Satan, dându-se în
faţa noastră drept Dumnezeu... Oricine ar fi antihriştii ce mişună la conducerea statelor şi oriunde s-ar afla
ei, de la mari suverani la simpli dregători, să le dovedim că suntem creştini (cuvântul creştin înseamnă
apărător al lui Hristos) şi să ne împotrivim poruncilor lor nelegiuite.

526
„Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din
morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”(Rom.10, 9-10);
527
1Tes.4, 3;
528
In.12, 35;
529
In.8, 12;
530
„Încercarea sfinţilor lui Dumnezeu va fi înfricoşătoare... Persecuţii şi umilinţele rafinate, amăgitoare şi pitite sub
artificii perfide, puterea nelimitată a asupritorilor îi vor pune în cele mai grele situaţii (...) Vor fi cercetaţi oficial, dar
şi pe ascuns, vor fi supuşi la diferite cazne”(Sf.Ignatie Briancianinov);
531
„Harul Sfântului Duh va îngădui câteodată să-l părăsească chiar pe omul purtător de Dumnezeu. Şi aceasta este
chiar îngăduinţa lui Dumnezeu de a-i încerca numai pe cei mai întăriţi în harul lui Dumnezeu ca şi cu o nevoinţă
deosebită pentru cununi deosebite (...) Când toţi sfinţii lui Dumnezeu şi Sf.Biserică a lui Hristos, alcătuită numai din
aceştia, vor fi lăsaţi aparent fără apărare şi ajutorul lui Dumnezeu. Nelegiuiţii însă vor triumfa şi se vor înălţa asupra
lor până într-atât, încât Însuşi Domnul Dumnezeu Sfântul Duh, văzând suferinţa lor cumplită, a profeţit: unde este
răbdarea şi credinţa sfinţilor? (Apoc. 1,10; 14-12). Ispite la fel de cumplite sunt îngăduite şi vor fi îngăduite până în
timpurile de pe urmă asupra celor mai mari sfinţi şi sfinte ale lui Dumnezeu pentru a încerca nemărginita lor credinţă
întru Hristos şi pentru încununarea lor cu mari daruri”(Sf.Serafim de Sarov);
532
„Şi atunci când cei mai vrednici învăţători ai Bisericii, lepădând cele pământeşti, se vor retrage din cauza
greutăţilor în pustie, atunci Antihrist va porni război împotriva celor ce luptă în lume pentru Hristos(...) Însă dintre
aceştia mulţi îl vor învinge, pentru că îL iubesc fierbinte pe Hristos” (Sf.Andrei al Cezareii);
533
„Mucenicii de atunci, după părerea mea, vor fi mai presus decât toţi mucenicii. Mucenicii de altădată aveau de
luptat doar cu oamenii, iar la venirea lui Antihrist mucenicii vor purta război cu satana însuşi”(Sf.Chiril al
Ierusalimului);
534
„Fericiţi sunteţi câţi răbdaţi Strâmtorarea cea mare” (Păstorul lui Herma);
 Nu li se cuvine cinste conducătorilor ce nu îl cinstesc pe Dumnezeu 535, noi preferând mai degrabă
a ne întrista de n-am suferi chinurile pentru Domnul nostru Iisus Hristos 536 şi fiind încredinţaţi că moartea
nu este decât un vis537 în drumul nostru spre cereasca libertate 538. Prigonitorilor de stat să le spunem cu
îndrăzneală că menirea lor nu este de a-L prigoni pe Hristos şi slugile lui 539, noi împotrivindu-ne lor540
indiferent de consecinţe541 şi amintindu-le de suspinul veşnic ce îi va aştepta 542. Să-i purtăm în rugăciunile
noastre, rugându-L pe Domnul ca să-i întoarcă la Lumină şi la cunoştinţa adevărului să vină.

h) „Icoana vorbitoare” a lui Antihrist

De numele lui Antihrist se leagă un ritual secret satanicesc, oficiat într-o manieră „romantică” de
antihriştii lui devotaţi. Cei slabi, de s-ar putea şi cei tari în credinţă, vor cădea în crunta amăgire întinsă cu
abilitate de proorocul lui Antihrist. Pe lângă coborârea focului din cer, spre uimirea omenirii, duhul
profetic al Apocalipsei scoate în evidenţă şi zămislirea unui chip al fiarei în scopul idolatrizării lui prin
închinare.
Bineînţeles, textul profetic vorbeşte fără tăgadă de relaţia dintre Antihrist şi adevăraţii creştini
din Sf.Biserică Ortodoxă, unica propagatoare fidelă a venerării cultului icoanelor. Nu ar fi deci vorba de
lumea sectară, dintru început aflată sub stăpânirea duhului antihristic.
Care este situaţia, azi? La scară mondială, modificarea mentalităţilor colective se propagă într-un
ritm alert ieşit din comun. Omogenizarea locuitorilor planetei, sub bagheta masonică ce ne focalizează
atenţia spre o împărăţie terestră condusă de un fals hristos şi ascunsă generic în superlativele unei
„fericite” globalizări, va cunoaşte repercusiuni din cele mai neverosimile şi în cultul liturgic. De pildă,
cum remarcă Sf.Nil Athonitul, chinezii idolatri vor invada spaţiul creştin şi, crezând în iluzia că se închină
lui Dumnezeu, vor face chipul lui Antihrist cioplit din piatră şi din lemn şi se vor prosterna lui. Probabil
535
„Sfânt lucru este a-i cinsti pe împăraţi, pentru autoritatea şi stăpânirea lor, dar când împăraţii nu cinstesc drept şi
cu bună credinţă pe Dumnezeu... pe aceia nu este drept a-i cinsti” (Sf.Mina - +304 – către eparhul Ermoghen, un
prigonitor al creştinilor ce va intra chiar el în rândul mucenicilor); „Cel ce face voia împăratului vostru celui fără-de-
lege, este potrivnic lui Dumnezeu” (Sfinţii mucenici Aschepsima, Iosif şi Aitala - +376 – către prigonitorul lor,
vrăjitor al perşilor); „Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, dar când este vorba de Dumnezeu, şi se
încearcă a se răzvrăti împotriva Lui, atunci noi celelalte ca un nimic socotindu-le, căutăm numai cele ale lui
Dumnezeu” (Sf.Vasile cel Mare - +379 – către voevodul Modest); „Învaţă-ne pe noi după Sfânta Scriptură, urmând
pe Sfinţii Părinţi din vechime, şi te vom primi ca pe un egal cu apostolii, şi vom fi praf şi cenuşă sub picioarele tale
sfinte; şi ne vei călca în picioare, iar noi vom socoti aceasta ca o sfinţire... Şi nu numai atât, ci şi poruncile tale le
vom păstra până la moarte. Dacă însă nu ne vei călăuzi în aşa fel încât să ne supunem de bunăvoie poruncilor tale...,
atunci noi nu vom putea să-ţi răspundem decât prin cuvintele ucenicilor lui Hristos: Trebuie să ascultăm de
Dumnezeu mai mult ca de oameni” (Sf.Simeon Noul Teolog - +1020 – către patriarhul Constantinopolului.
Surghiunit);
536
„Toate câte sunt în lume, le avem ca pe un vis şi chiar ne-am mâhni dacă nu am suferi cele mai cumplite chinuri
pentru Hristos... Deci nu ne temem de prigoana ta, pentru că avem arme de sus, de la Împăratul a toate, cu care ne
înarmăm... Nădăjduind că stând împotrivă vom dobândi minunata biruinţă, căci, bătuţi fiind, noi învingem, şi căzând
– biruim” (Sf.Gligherie - +303 – vorbind împăratului Maximilian, care îl ameninţa să dea foc Bisericii din
Nicomidia);
537
„Nu mă tem de moarte, ştiind că moartea cea vremelnică nu-i decât un vis, fiindcă toţi oamenii se vor ridica din
mormintele lor” (Sf.Iacov Persul - +421 – adresându-se împăratului Izdigherd. Drept urmare, i s-au tăiat degetele şi
toate membrele);
538
„Tu mă îngrozeşti cu munci?... Dar prin aceea ne vom dezlega de temniţa cea trupească şi vom dobândi cereasca
libertate”(Sf.Tiburtie - +230 – către eparhul Favian); „O, împărate! Toţi cei ce au murit pentru Hristos n-au murit, ci
şi-au aflat viaţa veşnică” (Sf.Pantelimon - +305 – către împăratul Diocleţian (284-305);
539
„Iar tu, împărate, mai bine ai face de te-ai ocupa de trebuinţe milităreşti şi de cârmuirea poporului, decât să
prigoneşti pe Hristos şi slugile Lui” (Sf.Andrei Criteanul - +767 – către împăratul iconoclast Constantin Copronim);
„Ţie împărate, ţi s-a încredinţat să cârmuieşti treburile cetăţii, să te ocupi de afacerile lumeşti şi operaţii militare. Cu
acestea să te îndeletniceşti, iar cele bisericeşti lasă-le în seama păstorilor şi dascălilor (...) Iar de nu, să ştii că nu vom
asculta de învăţătura care este potrivnică credinţei noastre dreptmăritoare, chiar dacă ar adusă de către un înger din
cer. Deci, cum să te ascultăm pe tine – om pământesc supus putreziciunii?” (Sf. Teodor Suditul - +826 – către
împăratul Teodor Armeanul);
540
„Poruncii împăratului sau poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune, de nu va fi potrivnică lui Dumnezeu, iar de
va fi potrivinică, se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar şi a ne împotrivi” (Sf. Eugenia cu cei 48 de
mucenici (+304) către eparhul împăratului Prisc Antipatul);
541
„Eu de muncile tale nu mă tem şi nici nu-mi pasă de ameninţările tale, că în Ceruri este Dumnezeu, Carele poate
să ne izbăvească din mâinile tale păgâneşti” (Sf. Iuliana - +275 – îi răspunde împăratului Aurelian (270-275);
542
„Nu mă tem nici de diavol, nici de tine, care ai stăpânire de scurtă-durată. Peste câteva zile mă voi duce la
Dumnezeul Meu, iar tu amar vei suspina în veci, pentru că n-ai voit să-L cunoşti pe Dumnezeu” (Sf.Codrat - +250 –
către proconsulul imperial Perenie);
că tot prin extinderea contagioasă a idolatriei se va ajunge, cum profeţeşte Sf.Victorin al Poetavei, ca în
chipul vorbitor al lui Antihrist, însufleţit, să intre un „înger căzut” şi, astfel, statuia lui Antihrist să fie
înălţată spre cinstire în chiar... Templul din Ierusalim.
În zilele de apoi, cu glas puternic, un înger căzut va cere oamenilor închinare către Antihrist şi
icoana cu chipul său, precum şi primirea unui semn (pecete) pe frunte sau pe mână. Închinarea propriu-
zisă va face ceva înfricoşător din punerea peceţii lui Antihrist, pentru că tot cel ce i se va supune va bea
din vinul aprinderii mâniei lui Dumnezeu şi îşi va blestema viaţa chinuită. Atunci lumea, amăgită de
icoana (statuia) „tămăduitoare” şi de alte „minuni”, va fi apoi înfricoşată cum nu s-a mai văzut şi nu s-a
mai auzit. Iar cine nu se va închina la icoana lui Antihrist va fi omorât şi, în cele din urmă, se va proceda
la aplicarea peceţii pe mână sau pe frunte.
Se poate deci conchide că pecetea nu va apărea înaintea lui Antihrist, dar, să nu uităm, duhul lui
Antihrist lucrează încă din antichitate şi primirea peceţii înseamnă orice păcat şi concesie făcută prin
ataşamentul nostru mental la 666. Cel solidar cu 666 se rupe de comunicarea în har cu Dumnezeu.
Căderea lui în mâinile lui Antihrist va conduce negreşit la pieirea veşnică a neîntăriţilor în credinţă, lipsiţi
de voinţă şi convertiţi cu uşurinţă de primirea „semnelor false”. 543

Închinarea la icoane nu este idolatrie

Poate cel mai virulent atac al într-adevăr idolatrilor, asupra Ortodoxiei, se rezumă la acuza că
noi, ortodocşii, am încălca una din cele zece porunci ale lui Dumnezeu! Cea despre închinarea la idoli.
Ceea ce este fals. Dar duhul lui Antihrist nu face altceva decât, folosindu-se de oameni căzuţi în mândria
unor cugetări peste firea lor, să schimonosească adevărul revelat fără o cât de mică mustrare a conştiinţei
că lovesc în Sf.Biserică şi tot trag speranţa că, năpustindu-se ca lupii în sfâşierea micii turme a Păstorului
cel bun, vor reuşi să piardă oile Sale şi să le răpească de la păşunea mântuirii. Dacă ne-am încrede în ispita
lor, închinându-ne îndoit la icoane, „vrednici” am fi de încălcarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Însă
noi, ortodocşii, ne închinăm icoanelor având credinţă în Fiul lui Dumnezeu, Care, din anul 33, a
întemeiat Sf.Biserică Ortodoxă şi ne-a promis că va fi cu noi, în toate greutăţile, întâmpinate, până la
sfârşitul lumii. Noi nu ne punem credinţa în învăţătura antihristică a unor oameni, precum fac:
islamiştii, în Mahomed, din secolul VII; catolicii, în papa de la Roma, din 1054; lutheranii, în Martin
Luther, din 1517; anglicanii, în regele Henry al VIII-lea, din 1534; presbitarienii, în John Knox, din 1560;
congregaţioniştii, în Robert Brown, din 1582; baptiştii, în John Smith, din 1606; reformaţii olandezi, în
Michelis Jones, din 1628; protestantanţii englezi, în Samuel Senbury, din veacul XVII; metodiştii, în John
şi Charles Wesley, din 1774; mormonii, în Joseph Smith, din 1829; scientologii, în Mary Baher Eddy, din
1879; sectanţii (penticostali, iehovişti, adventişti etc) ultimelor veacuri. Iar aceia care, azi, nu ascultă
Cuvântul Domnului şi cred în oamenii idolatri de dinaintea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne
543
„Va înmulţi (Antihrist – n.a) falsele minuni străduindu-se să arunce în prăpastia pierzării tot neamul omenesc.
Popoarelor care îl vor cinsti din pricina minunilor sale iluzorii le va vorbi cu glas de tunet, aşa încât se va cutremura
locul în care mulţimile vor fi adunate în jurul lui. „Popoare, seminţii şi neamuri, va spune el, priviţi şi vă minunaţi
de marea mea putere, de forţa şi de autoritatea mea! Ce rege este puternic cum sunt eu? Ce dumnezeu este mare,
dacă nu eu? Cine va putea să se împotrivească puterii mele?”. Va face să se mişte munţii înaintea ochilor celor de
faţă; va merge pe mare fără să îşi ude picioarele; va face să se pogoare foc din înaltul cerului şi va schimba ziua în
noapte şi noaptea în zi; va mişca soarele acolo unde va voi, într-un cuvânt, va arăta celor de faţă că, prin puterea
fantasmagoriei sale, toate elementele pământului şi ale mării îi sunt supuse. Dacă, încă de pe acum, când nu poate fi
văzut, „fiul pierzării” ne împinge şi ne aprinde la războaie şi ucideri, cât de mari vor fi uneltirile lui, înşelăciunile,
vicleşugurile lui pentru a rătăci oamenii şi pentru a-i îndepărta de la calea adevărului şi de la intrarea în Împărăţia
cerurilor atunci când el însuşi va veni pe pământ, iar oamenii îl vor vedea aşa cum este?
După toate acestea, cerul va înceta să mai ude pământul; norii nu vor mai scutura ploaie; pământul nu va mai
rodi, iar marea va răspândi un miros de stricăciune; râurile vor seca, peştii mării vor pieri, iar oamenii vor muri de
foame şi de sete. Tatăl şi fiul vor muri unul în braţul celuilat, tot aşa mama şi fiica. Nimeni nu îi va înmormânta, iar
pământul se va umple astfel de duhoare din pricina leşurilor care vor zăcea pretutindeni. Nemaiprimind apele
fluviilor, marea va deveni un fel de mlaştină, împrăştiind neîncetat miasme. Atunci, o ciumă îngrozitoare se va abate
asupra pământului; vor fi plângeri nemângâiate, gemete cumplite şi vaiete fără de sfârşit. Oamenii vor numi „fericiţi”
pe cei care au murit înaintea lor zicându-le: ”Deschideţi mormintele voastre, ca să ne primiţi pe noi cei nefericiţi!
Deschideţi sicriele voastre ca să-i primiţi pe cei vrednici de milă, părinţii şi prietenii voştri! Fericiţi sunteţi voi că
nu aţi cunoscut zilele acestea! Fericiţi voi ce n-aţi dus această viaţă plină de suferinţă, care nu aţi cunoscut această
ciumă de care nu putem scăpa şi acest zbucium care chinuie fără încetare sufletele noastre”. Apoi Necuratul va
trimite decretele sale tuturor provinciilor, fie prin intermediul demonilor, fie prin oameni, zicând: „Un rege mare s-a
născut pe pământ. Veniţi să vă închinaţi lui! Veniţi toţi să vă minunaţi de forţa şi puterea lui! El vă va da pâine şi
vin, bogăţii mari şi dregătorii înalte. Căci voii sale se supun marea şi pământul. Veniţi toţi în jurul lui! ” (Sf.Ippolit,
„De consummatione mundi”);
încredinţează că aceştia sunt „toţi... furi şi tâlhari”(In.10,8). Cu speranţa că vor cunoaşte adevărul toţi
aceşti rătăciţi, noi, ortodocşii, cu duh smerit şi inimă înfrântă, să îngenunchem cu credinţa că închinarea
la icoane nu este idolatrie.
În doctrina cultelor protestante şi neoprotestante, Bisericii Ortodoxe i se aduce foarte insistent
acuza că ar fi căzut în practica idolatriei. Ceea ce nu este adevărat. Ce este, însă, idolatria? - este o falsă
divinitate, acel “chip cioplit” confundat cu divinitatea şi cinstit în consecinţă cu închinare. În Vechiul
Testament, acest tip de închinare la idoli este oprit, fiindcă se consideră o nesocotire a lui Dumnezeu -
care este Duh: ”Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel da asemănare a nici unui lucru din câte sunt
în cer(…) Să nu te închini lor, nici să le sjujeşti”(Ieş.20,4-5). Interdicţia de mai sus a fost dată de
Domnul Dumnezeu după ce Moise a urcat pe munte, prima dată, unde i s-au încredinţat cele 10 porunci.
La foarte scurt timp, când Moise se afla a doua oară pe munte şi va primi Tablele Legii, poporul israelit
şi-a pierdut răbdarea aşteptării lui şi a căzut în idolatrie, cioplind cu dalta un Viţel de aur! Văzând
răzvrătirea lor, Dumnezeu s-a adresat către Moise: “Curând s-au abătut de la calea pe care le-am
poruncit-o, şi-au făcut un viţel turnat şi s-au închinat la el, aducându-i jertfe şi zicând : Iată,
Israele, dumnezeul tău”(Ieş.32,8). În consecinţă, pe scurt, ACEASTĂ SLUJIRE ÎNSEAMNĂ CU
ADEVĂRAT IDOLATRIE: este acţiunea de ascundere, de înlocuire şi de substituire a lui Dumnezeu. În
fond, este o blasfemie…
A cinsti deci icoana, prin care se slăveşte existenţa reală a lui Dumnezeu, Cel de dincolo de
reprezentarea materială, nu înseamnă nicidecum idolatrie… Pentru că nimeni nu se “închină” icoanei,
nesocotindu-L pe Dumnezeu sau confundându-l cu chipul zugrăvit… Icoana nu este nici chip cioplit şi
nici idol, cum rezultă din exemplul cu Viţelul de aur, ci o reprezentare sensibilă îngăduită de Domnul.
Faptul că Dumnezeu nu a interzis modul de reprezentare prin imagini, îl obsevăm peste şase capitole
după cel cu interdicţia din Decalog, în care figurează o altă poruncă a Domnului:”Cortul(primul lăcaş de
închinare al evreilor - n.a.) însă să-l faci din zece covoare… în ţesătura lor să faci chipuri de
heruvimi( îngeri care păzesc poarta raiului, după alungarea primilor oameni – n.a.) alese cu
iscusinţă”(Ieş.26,1). Porunca aceasta avea să fie respectată, poporul biblic cinstind “heruvimii şi
avei”(Evr.9,5) prin: aduceri de jertfe(3Regi 3,15), imnuri şi psalmi(Ps.CXXXVII,1), tămâieri(Ieş.30,1),
aprinderi de candele(Ieş.30,6-8; 27,20) şi plecăciuni până la pământ(Iosua7,6). Mai târziu, prin
construirea Templului din Ierusalim, regii David şi Solomon îl vor adora pe Dumnezeu în cel mai frumos
sanctuar închinat vreodată divinităţii, împodobit cu aur, fildeş, argint şi nestemate… De altfel, inclusiv
Domnul nostru Iisus Hrisos – după obiceiul iudeilor de a săruta şalul de rugăciune înainte să şi-l pună şi
de a săruta Tora înainte să o cinstească – a sărutat şi venerat obiectele cultului iudaic. Şi aceasta nu
înseamnă deloc că, Domnul era idolatru, cum nici noi nu suntem idolatri. Pe de altă parte, în Ortodoxie
una este a venera (a respecta) icoanele, cum se întâmplă de pildă şi cu steagul naţional, iar alta este a
adora pe Dumnezeu…
Mai pe scurt spus, dacă am interpreta literal porunca referitoare la interzicerea „chipului cioplit”,
a doua din cele zece, ar însemna că toate imaginile din impunătorul Templu al Ierusalimului ar echivala
cu încălcarea voinţei divine. Că în realitate nu este însă aşa, o dovedeşte şi faptul că termenul evreiesc
eidoli (idoli) se referă doar la imagini păgâne. Şi nu la imagini în general. Căci, de-ar fi vorba despre orice
fel de imagini, atunci şi heruvimii din Templu ar fi reprezentat o încălcare a poruncii! Din această cauză,
nici imaginile din Templu nu înseamnă o cădere a evreilor în idolatrie! Aşa şi cu icoanele creştine...
Ca urmare erau icoane, cu imagini de heruvimi, oriunde! Şi nu erau doar pe Chivotul Legii
(Ieş.25, 18), în faţa căruia Duhul Sfânt prin proorocul David chema poporul ales să se închine Domnului
(„Iată am auzit de chivotul legii... Intra-vom în locaşurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat
picioarele Lui” – Ps.131, 6-7), ci şi pe perdeaua din Sfânta Sfintelor (Ieş.26,31) şi pe perdelele cortului
(Ieş.26,1) etc.
Cât priveşte locul unde Dumnezeu îi aştepta pe evrei să-I slujească cu veselie (ps.99, 1-3) şi cu
cutremur (ps.98,1), ne lămureşte acelaşi prooroc David: Dumnezeu „şade pe heruvimi” (Ps.98,1) – adică
pe cei doi heruvimi (imagini) de pe Chivotul Legământului. Chiar acolo, în faţa chivotului, la picioarele
Domnului, primiseră evreii chemarea la închinare: „Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă-
nchinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este” (Ps.98,5).
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos l-a respectat, socotindu-i tâlhari pe cei care, în loc să-şi
schimbe inima, transformaseră Templul în ”peşteră de tâlhari”(Lc.19,46) şi stricaseră ceremonialul
adorării lui Dumnezeu prin necinstirea chipurilor îngăduite. Atunci, Domnul Iisus nu s-a supărat pe
grandoarea împodobirii Casei Domnului, cum fac unii “cârcotaşi” de astăzi… Ci, pur şi simplu, i-a
alungat pe vânzătorii din Templu, iar El “era în fiecare zi în templu şi învăţa”(Lc.19,47)… Evident, şi
Apostolii aveau să cinstească Templul, până când, în anul 70 după Hristos, a fost distrus sub împăratul
Vespasian de fiul său, Titus. Unii din ucenici, chiar aveau acolo anumite responsabilităţi: Matei-
vameşul(Mt.9,9), Zaheu-vameşul(Lc.19,9), iar Saul mărturisea că “m-am suit la Ierusalim ca să mă
închin”(FA24,11).
Din această succintă expunere, reiese că imaginile heruvimice nu sunt “chipuri cioplite”, cum
nici cinstirea lor de către poporul lui Dumnezeu nu este socotită ca idolatrie. Cinstirea heruvimilor, ca şi
a icoanelor, este o laudă adusă tot lui Dumnezeu, întrucât nu îL ascunde pe Creator ci îi evidenţiază
prezenţa… Foarte frumos explica situaţia Sf.Teodor Studitul:”Icoana este imagine adevărată, pe când
idolul este asemănarea minciunii”… Ele, icoanele, trezesc în noi sentimentul real al existenţei lui
Dumnezeu şi iubirea Sa, orientându-ne gândurile spre original. Când le cinstim, nu ne limităm la
materia din care sunt confecţionate ci, în rugăciuni evlavioase şi smerite, ne cufundăm în harul pe care îl
are prin sfinţire – manifestare care este relativă şi nu se confundă cu adorarea permanentă a lui
Dumnezeu.
Despre istoria icoanei vorbeşte, cu ambiguitatea-i caracteristică, adventa Hellene White. La
pagina 542, din lucrarea sa “Tragedia veacurilor”, autoarea consimte că, în Biserica “idolatră”,
“începutul s-a făcut încetul cu încetul, sub o aparenţă plăcută”, iar la pagina 32 (invocând unirea dintre
creştini şi păgâni) consideră că păgânii au schimbat “numai obiectele închinării lor cu chipul lui Iisus, şi
chiar cu cel al Mariei şi al sfinţilor”. Autoarea, cel mai probabil, se referea la “unirea” din secolul IV,
când persecuţiile au încetat şi s-a recunoscut oficial libertatea exercitării cultului creştin. Oricum ar fi, este
falsă sugestia că icoana ar fi expresia unei influenţe păgâne… Că nu este aşa o dovedeşte şi faptul că
primele icoane închinate Maicii Domnului, folosite în Biserica primară, aparţineau Sf.Evanghelist Luca.
Una din ele a fost trimisă de împărăteasa Eudoxia, din Ierusalim, către împărăteasa Pulheria din
Constantinopol, unde s-a şi păstrat în Biserica Maicii Domnului din cartierul Vlahernelor. Totodată,
arheologii au descoperit picturi creştine, datând din secolul III, pe pereţii catacombelor din jurul
Romei: ale Sfântului Petru, Domitellei şi Marcellin. Din secolul IV, după sfârşitul persecuţiilor, în spatele
altarului din aproape fiecare biserică era o imagine a Domnului Hristos…
Noi acum putem uşor concluziona că icoana, spre deosebire de vremea când Sf.Biserică lupta
pentru icoană, în vremea iconoclastă, astăzi icoana este cea care luptă pentru Sf.Biserică! Ea este cea care
dă de veste şi îL mărturiseşte pe Dumnezeu, nu ca pe Unul ce nu L-am văzut, ci ca o înfăţişare sacră a
ceea ce ne-a fost dat „să vedem” (1In.1,3) prin întruparea Sa. Din această cauză şi greşesc cei care acuză
Ortodoxia de idolatrie, deoarece nu vor, sau nu pot să înţeleagă, atât de simplul cuvânt spus cândva de
Sf.Ioan Damaschin: „Nu mă închin materiei, ci Dumnezeului materiei”. Adică lui Hristos Cel Veşnic...
Lui, ne închinăm ca Unul ce este Dumnezeu întrupat, Care are “chipul lui Dumnezeu celui
nevăzut”(Col.1,15).
Dăm slavă Dumnezeului Celui minunat între sfinţii Săi şi atunci când, în faţa icoanelor ce
reprezintă persoane cu viaţă pilduitoare, ne ridicăm cugetul la cel pictat şi îi oferim ca ofrandă credinţa
prin care aşteptăm minuni în viaţa noastră. Da, minuni, căci Dumnezeu a ales să facă lucrarea de mântuire
a întregii lumi nu doar prin icoane, unde se cinsteşte chipul şi persoana lui Hristos, ci şi prin alte lucruri
cum ar fi: chivotul legământului (Iosua 3, 15-17), şarpele de aramă (Numeri 21,9), oasele profetului
Elisei (4Regi 13-21), umbra Af.Ap.Petru (F.Ap.5,15), hainele Sf.Ap.Pavel (F.Ap.19,12) etc. Iar celor ce cu
credinţă cinstesc icoanele, ca vase alese De Chip Purtătoare în care se revarsă prea-plinul har, Dumnezeu
niciodată nu le rămâne dator: Domnul cinsteşte pe cei ce îL cinstesc (1 Regi 2,30) şi nu îl va da pe cel
cuvios al Său să vadă stricăciunea (Ps.15,10). Noi credem aşadar în puterea mântuitoare a icoanelor, cum
de altfel credem şi că pâinea şi vinul de la Sf.Împărtăşanie se transformă prin Duhul Sfânt în adevăratul
Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos. Această credinţă, neînţeleasă de protestanţi, este „miezul
problemei”: dacă şi ei şi-ar manifesta credinţa în Sf.Împărtăşanie, ar „dispărea” automat şi argumentele lor
împotriva icoanelor… Cu toţii, să ascultăm încântătoarea învăţătură a marelui nostru cărturar Dimitrie
Cantemir (domn al Moldovei între 1710-1711), membru al Academiei din Berlin:” Toate sfintele
icoane… au fost sfinţite, au făcut şi pot oricând să facă minuni; numai să existe însă la bază credinţa
neclintită în Dumnezeu, singurul care face minuni şi care dă har şi dar de a face minuni”(în lucrarea
“Loca obscurae”).

i) Pecetea

După ce oamenii se vor închina cu frică la „icoana” vorbitoare, se vor supune procedurilor de
pecetluire şi, probabil în urma unei alegeri libere la început şi abia apoi a unor constrângeri cu sila, se vor
preda în mâinile lui Antihrist. Să nu ne amăgim cumva cu ordinea lor inversă – adică mai întâi să credem
că vom primi pecetea, apoi că ne vom închina! Nu, închinarea precede pecetluirea şi vai de cei ce le vor
primi. Căci şi una şi alta înseamnă lepădare de Domnul nostru Iisus Hristos, acţiune de la care se vor
sustrage oamenii lui Dumnezeu ce poartă ca semn distinctiv semnul crucii şi nu pe cel al Antihristului.
Când şi cum se va aplica pecetea lui Antihrist? Şi cu ce efecte?
 Prevalându-se de vs.12 al Apocalipsei, Sf.Părinţi susţin că înaintemergătorul lui Antihrist va
lucra în acelaşi timp cu Antihrist. Să înţelegem aşadar că falsul prooroc va executa „ordinele” guvernării
lui Antihrist, ceea ce îi face pe Sf.Părinţi să spună că punerea peceţii lui Antihrist de către falsul său
prooroc va avea loc în cei trei ani şi jumătate ai domniei lui Antihrist. Greşeşte deci cine consideră că
pecetea lui Antihrist poate exista înaintea lui Antihrist. Nici nu trebuie să ne mire colaborarea diabolică
dintre Antihrist şi falsul prooroc, mai ales că nici nu există vreo învăţătură anume din care să rezulte că
„proorocul” îşi va pune pecetea înainte de apariţia publică a lui Antihrist!
Pentru o scurtă reflecţie, să ne oprim asupra modului de atribuire a peceţii. Pecetea, însuşită de
cei care – înainte de a o primi544, sau a apărea instantaneu545 în exterior – şi-au pierdut dorinţa de a-L
căuta pe Domnul nostru Iisus Hristos, va conduce la pierderea harului şi la desprinderea lor ca mădulare
ale Sf.Biserici. „Ştampila” aceasta văzută va pecetlui falsele credinţe, ivită ca urmare a pierderii benevole
a înrădăcinării în Domnul Hristos şi a umplerii de duhul lui Antihrist. De altfel, din scrierile Sf.Părinţi
observăm cum vechea comunitate creştină nu a fost interesată de semnul exterior pus închinătorilor lui
Antihrist, ci de locul de unde va ieşi Antihristul, cine se va da închinării lui, ce minuni va face şi în ce nu
vor trebui să creadă creştinii. Cât despre materia din care va fi făcută pecetea, Sf.Părinţi nu pomenesc
efectiv nimic.
În ce priveşte cedarea în plasa lui Antihrist, omenirea va trebui - pentru o lepădare de Hristos pe
faţă şi iremediabilă - să-şi dea consimţământul. De aceea Sf.Efrem Sirul spune că în Antihrist trebuie să
crezi pentru a cădea, adică închinarea se va face conştient şi de bunăvoie. Nu prin forţă, consimt
Sf.Părinţi.
Primirea peceţii va avea consecinţe dezastruoase asupra „soartei” omului, fiindcă, spun
Sf.Părinţi, oamenii nu-şi vor mai putea face semnul salvator al sfintei cruci 546, zădărnicindu-li-se astfel
lupta împotriva lui Antihrist. Cine a primit semnul nu numai că nu va mai putea să cumpere, dar nici nu va
mai avea posibilitatea să răscumpere Împărăţia cerească cu viaţa pământească. Semnul îl vor primi cei ale
căror inimi vor fi pecetluite ele însele de ţinerea de minte a răului 547, de nesocotirea poruncilor lui
Dumnezeu şi de necunoaşterea adevărului divin.
Eroi în credinţă au fost şi vor fi, căci nu toţi oamenii vor primi pecetea. De exemplu, alăturându-
li-se adevăraţilor creştini, unii evrei fideli Legii lui Moise vor trece la Ortodoxie şi aşa se vor mântui.

544
3Macab. 2, 24; „Ştie fiara că prin pecetluirea cu Crucea Domnului i se năruie întreaga putere. De aceea îşi pune
pecetea pe mâna dreaptă a omului, pentru că ea întipăreşte semnul morţii pe mădularele noastre;... şarpele îşi va
întipări pecetea sa în locul crucii Mântuitorului (...) Şi toţi cei ce au primit pecetea lui antihrist şi s-au închinat lui
Antihrist ca bunului Dumnezeu”(Sf.Efrem Sirul); „Lui (Antihrist – n.a.) i s-a dat putere asupra semnelor şi
minunilor, pentru ca, înaintemergând lui antihrist să-i pregătescă acestuia drum spre pieire... Prin vrăjitorie şi
înşelăciune, înaintemergătorul falsului hristos va face totul spre amăgirea oamenilor, pentru ca aceştia să-l
socotească pe Antihrist drept Dumnezeu, ... după asemănarea Botezătorului, care-i aducea pe credincioşi la
Mântuitorul... Înaintemergătorul lui Antihrist va făuri o închipuire a fiarei pe care o va face să pară că vorbeşte şi se
va strădui să-i pună fiecăruia pe mâna dreaptă semnul numelui de pierzanie al apostatului, pentru curmarea faptelor
bune şi drepte, de asemenea pe frunte, ca să-i înveţe pe cei amăgiţi să fie îndrăzneţi în înşelăciune şi în faptele
întunericului”(Sf.Andrei al Cezareii);
545
„El (Antihrist – n.a.) deja există, dar lucrează din umbră... Când va veni... timpul lui Antihrist..., timp în care toţi
cei credincioşi lui Antihrist vor fi pecetluiţi (...) În primul rând, pecetea lui Antihrist nu va fi pusă de om ca o
ştampilă sau cum mai spun unii cu laser. Nu va fi pusă prin constrângere şi şantaj... Nu va fi pusă sub formă de cip,
sau altfel. Nimic din toate acestea nu vor fi (...) Atât fiii lui Antihrist cât şi fiii lui Dumnezeu vor fi însemnaţi cu o
pecete pentru a se deosebi de la distanţă. Fiii lui Antihrist vor fi însemnaţi cu semnul lui satana „666”..., iar fiii lui
Dumnezeu vor fi însemnaţi cu Semnul lui Dumnezeu „+”: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce
vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru”(Apoc.7, 3). Când vor fi pecetluiţi, se va întâmpla în felul
următor: cei ce au lucrat cu mintea, cu intelectul, cu propaganda, cu gura împotriva lui Dumnezeu, le va apărea pe
frunte pecetea lui Antihrist „666”; cei ce au lucrat cu braţele şi au alergat cu picioarele împotriva lui Dumnezeu le va
apărea şi pe mâini pecetea lui Antihrist, 666. Deci, nimeni nu le va pune nici o ştampilă, sau să le facă cu laser, ci va
apărea pur şi simplu pe mâini şi pe frunte. Unii se vor îngrozi, când semnul de pe mâini şi frunte le va confirma că
sunt însemnaţi ca fii ai lui Antihrist şi vor încerca să scape de acest semn făcând operaţie, extrăgând bucata de piele
cu pecetea, dar vor vedea că pecetea este imprimată şi pe os, iar prin pielea nouă cu care vor acoperi pecetea de pe os
va pătrunde din nou pecetea şi nu vor putea să scape de ea. Aceştia se vor îngrozi şi mai tare încât vor căuta să-şi
pună capăt zilelor şi nu vor putea. Dumnezeu va lua moartea de pe pământ în acele clipe grozave. Se vor arunca în
lama cuţitului şi vor vedea că lama cuţitului se îndoaie, funia se va rupe, glonţul va fi ce de mămăligă, piatra şi
fundul prăpăstiilor ca de ceară moale, muşcătura fiarelor şi a târâtoarelor din adâncuri va fi usturătoare ca de moarte
şi nu vor putea să scăpa de chinul ce va fi. Acesta va fi un vai”(Părintele Ilarion Argatu);
546
„Scopul peceţii este „ca omul să nu aibă posibilitatea să-şi întipărească cu mâna dreaptă semnul crucii” (Sf.Efrem
Sirul);
547
„Această blestemată ţinere de minte a răului îl face pe om atât de nesimţitor, încât oamenii se ucid pe ei înşişi cu
diferite feluri de moarte” (Sf.Nil Izvorâtorul de Mir);
 Fără a avea pretenţia de a intra în detaliile unei taine cunoscute doar de Dumnezeu, n-ar fi exclus
ca, poate de la caz la caz, pecetluirea brutală 548 să se grefeze pe o acceptare conştientă a lepădării de
credinţa în Domnul Hristos, întrucât pecetea lui Antihrist va conţine o formulă foarte clară şi
anticreştină549. Desigur, părerile sunt împărţite atunci când este vorba de felul impunerii peceţii: cu forţa,
sau de bunăvoie!? Ceea ce s-ar intui este că maniera de pecetluire va fi din cele mai sofisticate înşelătorii
posibile, de-ar fi cu putinţă ca toţi să fim părtaşi la o lume neasemuit de vicleană. Or, Sf.Biblie ne învaţă
să evităm intrarea în comunitatea mondială, percepută ca desfrânata Babilon550. Să ne fie deci foarte
concis: participarea noastră, sub orice formă, la codificările unei lumi pentru care nu nutrim nici un fel de
sentimente înseamnă începutul părtăşiei cu lucrarea finală a lui Antihrist.
Concluzia? Să nu facem nici un fel de concesie introducerii numărului fiscal 666 în viaţa
noastră, căci acesta ar reprezenta un pas spre pecete şi ar fi un indiciu alarmant că în inima noastră există
ceva ce ne leagă fatal de viaţa lumească. Iar cine crede că numărul 666 de pe documentele vremii coincide
cu pecetea lui Antihrist, primindu-l, atunci înseamnă că a căzut într-un păcat grav şi trebuie să fie mustrat
de Sf.Biserică. Un asemenea frate căzut ar purta vinovăţia de a se fi lepădat de Domnul nostru Iisus
Hristos, acţionând cu nesăbuinţă împotriva conştiinţei sale. Cu alte cuvinte, nimeni din duhovnicii
Sf.Biserici nu confundă „codurile” cu „pecetea lui Antihrist”. O spune atât de elocvent şi un îndrăgit
părinte grec, Cuviosul Paisie Aghioritul, care „vede” că „îndosarierea” noastră prin diverse documente de
identificare constituie o introducere (înaintare) pe calea vicleană a pecetluirii.551
Primind documentele cu 666 în codul de bare nu riscăm să ne apară o pecete exterioară, ci doar
una în interior (în suflet). Însă semnul vizibil al peceţii va putea fi constatat doar atunci când lumea
întreagă se va găsi sub conducerea lui Antihrist.

j) 666

Despre semnificaţia duhovnicească fatidică a numărului 666 s-a vorbit mult cu incriminare şi,
bineînţeles, se va mai vorbi cu mult aplomb. Cert este că Sf.Biblie ni-l prezintă ca pe un simbol-mărturie a
supuşeniei fiscale a evreilor faţă de regele Solomon, care le cerea supuşilor să-i plătească tribut 660 talanţi
de aur552. Ca o prelungire, în ceea ce priveşte ideea de robie, observăm că 666 capătă în Apocalipsă
conotaţia invocării unui „număr de om”, ceea ce ar însemna, pe de-o parte, că 666 are valoare de nume –
mai exact, este „numărul numelui”, „numele” şi „semnul” lui Antihrist - , iar pe de altă parte că omenirea
va fi supusă unei codificări printr-un recensământ planetar la care să fie marcată cu acest demonic nume

548
Apoc.13, 16; „A apărut o mulţime de draci, toţi roşii, şi pecetluiau poporul, însemnându-l pe frunte şi pe mână cu
o pecete în formă de stea. Bătrânul mi-a spus că aceasta este pecetea antihristului (...) Pe cap are o coroană de aur cu
diamante şi cu o stea. L-am întrebat pe bătrân: „Cine e?”. El mi-a răspuns: acesta este antihristul. De statură înaltă,
cu ochi ca nişte cărbuni, negri, cu barbă neagră, ascuţită, cu o faţă furioasă, şmecheră şi vicleană - ca de fiară - , cu
nas de vultur (...) la mâini avea gheare de tigru (...) unii dintre ei s-au apropiat cu mult curaj de el şi au rostit tare, în
cor: Noi suntem creştini şi credem în Domnul nostru Iisus Hristos. Atunci, într-o clipă, a sclipit sabia lui antihrist şi
capetele tinerilor creştini au căzut şi s-a vărsat sânge pentru credinţa în Hristos. Şi iată că sunt aduse fecioarele,
femeile, copiii mici. Iar el s-a înfuriat şi mai tare şi a urlat ca o fiară: Moarte lor! (...) Iată, văd iară şi mult sânge,
până la genunchi, până la brâu, o, ce mult sânge creştinesc vărsat. Atunci mi-am amintit cuvântul spus în Apocalipsa
Sf.Ioan Teologul: „Şi va fi sângele până la frâiele cailor” (Sf.Ioan de la Kronstadt);
549
„Iar înţelesul pecetei lui Antihrist este: „Al meu eşti, al tău sunt, de bună voie vin, nu de silă” (Sf.Nil Athonitul,
Izvorâtorul de Mir); „Iar înţelesul peceţii va fi aşa: Mă lepăd de Făcătorul cerului şi al pământului, mă lepăd de
Sf.Botez, mă lepăd de a sluji lui Hristos şi mă fac rob al tău; mă lepăd de împărăţia cerului şi iubesc muncile cele
veşnice; mă lepăd de sfânta cruce şi primesc pecetea a ta. Acestea vor fi scrise în pecetea înşelătorului Antihrist”
(Sf.Ippolit al Romei);
550
„Şi am auzit un alt glas din cer zicând: Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu
fiţi loviţi de pedepsele sortite ei”; (Apoc. 18, 4);
551
„Buletinul de identitate nu este pecetea: este introducerea pecetluirii” (Cuv.Paisie Aghioritul); „Eu nu le accept
(cipurile – n.a.), pentru că ar fi o moarte duhovnicească (...) Încă nu e lepădarea cea desăvârşită. Dar este începutul
primejdios al acestei lepădări, din care nu vei mai putea ieşi mai târziu. Deocamdată s-a arătat numai un 6, dacă
înţelegeţi, şi mai urmează încă doi. Toate sunt bune, că se separă adevărul de minciună. Dar duşmanul, nu vedeţi?
Atacă tocmai lucrurile esenţiale care te ţin de viaţa aceasta socială: paşapoarte, carnete auto, buletine. De aceea nu
este acceptabil să intri în luptă fără gândul morţii, al jertfei, al crucii. Or să mai cadă dintre noi (...) Nu accept aşa
ceva. Căci bătălia s-a dat şi de sârbi, şi de greci, dar cu instituţiile s-a dat (...) Eu vă îndemn să nu primiţi aşa ceva.
Pentru că acum e numai un început. Pe urmă vor să vi-l bage pe gât, nu numai în piele. Şi s-a descoperit că e şi
cancerigen. Poate cu asta „speriem” lumea (...) A venit aseară la mine un consilier de la Patriarhie. M-am „ocupat”
de el, bineînţeles. Dar nu mă tem. Ştiu că le sunt adversar. Cu o moarte toţi suntem datori! Dar una-i ortodox să
mori, sau ecumenist vândut” (Părintele Arsenie Papacioc în revista „Atitudini”, nr.5, apr.2009, pg.25).
552
“Greutatea aurului care i se aducea pe fiecare an lui Solomon era de şase sute şaizeci de talanţi de aur”(3Regi
10,14);
de om. Şi cum numărul în speţă se referă la Antihrist, atunci înţelegem cu uşurinţă că 666 a fost ales de
diavol ca să fie într-un fel impozitul sufletesc luat de la creştini în favoarea sa, antihriştii masoni de acum
folosindu-l împotriva noastră tocmai pentru că ştiu că este semnul diavolesc prin care ne pot murdări
credinţa şi a ne face autori morali ai declanşării apostaziei generale de la dreapta-credinţă. Evreii mai
speră şi azi într-un eden terestru condus de un mesia de-al lor, după ce L-au repudiat pe adevăratul Mesia
trimis de Dumnezeu... Constatăm deci că 666 nu este doar un simplu număr simbolic, ci o chestiune vitală
de credinţă prin care se încearcă contaminarea şi îngrădirea creştinilor cu un semn fatal ce ne este interzis
de Dumnezeu, indiferent că pe pecetea ce ni se pregăteşte se va scrie 666 sau numele lui Antihrist 553.
„Tributul” ce îl vor plăti aceia care vor refuza însemnul antihristic, de ar fi să şi moară pentru a-şi salva
sufletul, constă în acceptarea unor constrângeri economice severe. Unii se tem, dar nu este cazul. Domnul
nostru Iisus Hristos este şi va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor.
Sunt duhovnici şi teologi, deloc circumspecţi la ce se „întâmplă” în imediata apropiere sau în
perspectivă, care fac o paralelă eronată între recensămintele generale actuale şi cel poruncit în antichitate
de împăratul roman Augustus, când Sf.Familie nu l-a evitat deşi credinţa din Imperiul roman era diferită
de cea a Israelului. Aşa este, într-adevăr, dar diferenţa de fond constă în faptul că, în „dosarierea”
identitară plănuită de mai marii necredincioşi ai lumii, din „administraţia” duhului lui Antihrist, noi
suntem încercaţi cu un număr ostil creştinilor, primejdios ca efect şi interzis de Dumnezeu. A-ţi pierde
sufletul pentru veşnicie este un preţ prea mare doar de dragul de a fi cetăţean, cu o prosperitate iluzorie, în
statul relativ condus de Antihrist... De aceea promovarea de către stat a lui 666 dispreţuieşte Cuvântul lui
Dumnezeu, parodiază Sf.Biserică, provoacă mica turmă ortodoxă a Domnului nostru Iisus Hristos şi
deschide cale liberă lui Satan să-l „boteze” pe om cu numele sau numărul lui Antihrist. I se vor opune însă
creştinii însemnaţi cu pecetea lui Dumnezeu, ei neputând fi nimiciţi 554 şi scăpând datorită harului de focul
gheenei. Spre slava ce li s-a pregătit, în refuzul lor categoric de a se lepăda de poruncile lui Dumnezeu şi a
alege păcatul, ei nu vor accepta ca în locul semnului crucii lui Hristos să figureze semnul lui Antihrist.
De-a lungul epocii contemporane, nenumărate nume funeste au fost asociate lui Antihrist: Hitler
(artizan al gazării a milioane de oameni); Stalin (autor al instaurării violente a unui comunism soldat cu
milioane de victime), Tito ( a dispus uciderea a mii de ierarhi şi călugări din sora întru credinţă
Iugoslavia), Ceauşescu ( a girat distrugerea bisericilor şi arderea bibliilor) etc. Rând pe rând, s-au înşelat
toţi cei care s-au încumetat să pretindă pricepere înţeleaptă ca să socotească numele asociat lui 666, aşa că
nici o variantă de nume propusă a-l întruchipa pe Antihrist nu s-a adeverit! Unii au prezis că 666 ar
coincide lui Nero şi Caesar. Totuşi, menţionez speculaţia cum că Nero ar reînvia la sfârşitul lumii în
postura de Antihrist.
Ce l-a determinat, oare, pe autorul Apocalipsei, Sf.Ioan Teologul, să ţină ermetic închisă taina lui
666? După Sf.Irineu de Lyon, numele lui Antihrist e trecut sub tăcere pentru că nu este vrednic a fi vestit
de la Duhul Sfânt. După alte interpretări, Sf.Ioan nu a descifrat numele asociat lui 666 tocmai ca iudeii din
Israel să nu se îndepărteze definitiv de Evanghelie. Bunăoară, s-a argumentat că 666 ar avea implicaţii cu
semnificaţia numerică ha-melek-işra'el (adică, în traducere, „regele Israelului”), ceea ce îi transpune pe
iudei în ipostaza de a-şi dori prinderea lumii în plasa unui 666 înţeles ca „salvatorul” lor mesianic. În
realitate, mesia pe care îl aşteaptă ei deghizat sub numărul 666 este însuşi Antihristul, un fals hristos şi
mare duşman al lui Dumnezeu. Deocamdată, familiarizarea lumii cu 666 se stimulează tot mai insistent:
pe documente electronice identitare (codul de bare), pe frontispiciul firmelor, pe portative muzicale, pe
bani, pe prima pagină a ziarelor şi revistelor, pe... cerul SUA în proiecţii luminoase etc. Întreagă această
mediatizare nu este altceva decât o profundă jignire a demnităţii noastre creştine, o „invitaţie” la un joc
demonic. Nu se poate vedea în „joc” pecetea apocaliptică, pentru că încă n-a venit vremea guvernării
propriu-zise a lui Antihrist. Dar când îi va sosi momentul rânduit, el va fi cel care îi va chema pe oameni
să ia „pecetea fericirii”555, a „izbăvirii” de necazuri, într-un mod fastuos 556 în zile de bejanie557. Tot el va
reuşi să submineze toate religiile lumii, prezentându-se oriunde ca întrupare efectivă a cinci euri. 558
553
Apoc. 13,17;
554
„Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte
semnul „+”! Şi să începeţi cu locul Meu cel sfânt”(Iez.9, 6); „Nu vătămaţi pământul... până ce nu vom pecetlui, pe
frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru”( Apoc.7, 3);
555
„Atunci se vor duce toţi către dânsul şi-i vor zice: am auzit că eşti mare împărat şi veseleşti pe toţi slujitorii tăi,
pentru aceasta am venit, ca să ne închinăm ţie, spre a ne hrăni, că pierim de foame. Atunci le va zice înşelătorul:
veniţi să vă punem pecetea (666) pe mâna dreaptă şi pe frunte...” (Sf.Ippolit);
556
„Însemnarea cu 666 se va face printr-un ceremonial religios în „bisericile” lui Antihrist” (Sf.Teofilact al
Bulgariei);
557
„O să se suie focul cel de sub pământ, cu care se înfierbântă apele cele calde şi are să fiarbă apa mării precum
fierb apele cele de metal” (Sf.Nil Athonitul, Izvorâtorul de Mir);
558
„Eu sunt Imam, eu sunt al 5-lea Budha, eu sunt Hristos pe care îl aşteaptă creştinii, eu sunt cel pe care îl aşteaptă
Martorii lui Iehova, eu sunt Mesia evreilor” (Cuviosul Paisie Aghioritul);
 Studierea semnelor vremii, cu rugăciune, situează omenirea într-un moment de răscruce. Pentru
clarificarea oricăror dubii legate de procesul îndelung al pregătirii terenului în vederea întronării lui
Antihrist, Sf.Teofilact al Bulgariei îl identifică pe Antihrist cu apostazia şi prescrie posterităţii trei faze
determinante în sfârşitul lumii:
În faza I-a, ici-colo se întâlnesc frici premature şi neîntemeiate.
În faza a II-a, omenirii i se va cere să aibă o poziţie pur religioasă. Apoi misionarismul
proorocului mincinos, pro-Antihrist, va fi „încununat” de succesul închinării oamenilor şi de convingerea
să-l accepte pe Antihrist ca stăpân şi dumnezeu. Vor veni proorocii Ilie şi Enoh, demascând uriaşa înşelare
colectivă.
În faza a III-a, lumea va avea o nouă religie, un nou dumnezeu, un nou botez, iar omul-satan va
purcede la îndemnarea cu pecetea lui Antihrist. Cel pecetluit va deveni un mărturisitor al „divinităţii”
Antihristului, înfăptuind astfel, înainte de a se da pe faţă omul nelegiuirii, lepădarea de credinţă la care se
referă textul din 2Tes.2,3.
„Argumentul” că suntem în zorii fazei a doua constă în aceea că atitudinea noastră creştină ne
obligă să ne disociem de abuzul anticreştin al statelor globalizante. Or, în globalizarea lumii germinează
sclipirile false ale vrăjelilor lui Antihrist, o păcăleală de proporţii ce îi va face pe mulţi să primească
pecetea cu ochii duhovniceşti închişi. Referitor la părerile duhovnicilor despre semnul (pecetea) lui
Antihrist, preconizat apocaliptic, părerile sunt împărţite: unii 559 cred că numărul sau numele fiarei nu este
un semn, ci un simbol tainic ce ar presupune mărturisirea învierii Antihristului, în timp ce Sf.Ioan Gură de
Aur vorbeşte de semnul ce se va pune. Se subînţelege că, prin extensie duhovnicească, agitaţia neîncetată
a sufletului în munca de zi cu zi „naşte” lepădarea de Hristos, deci fără exagerare Antihristul se zbate
chinuitor în inimi până când va „ieşi” la suprafaţă prin pecetea ce se va pune.
O supoziţie cu totul originală teologic ar fi că lumea nu va pieri o dată cu moartea lui Antihrist!
Într-un fel singular şi suprinzător, un cinstit duhovnic nu leagă A Doua Venire a lui Hristos de distrugerea
sistemului cel rău al lui Antihrist, ci de o perioadă prosperă de după Antihrist în care credinţa ortodoxă va
triumfa prin propovăduirea Evangheliei pretutindeni. 560

Capitolul 14

1. Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care
aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor. 
2. Atunci am auzit un glas din cer, ca un vuiet de ape multe şi ca bubuitul unui tunet puternic, iar
glasul pe care l-am auzit ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor. 
3. Şi cântau o cântare nouă, înaintea tronului şi înaintea celor patru fiinţe şi înaintea bătrânilor; şi
nimeni nu putea să înveţe cântarea decât numai cei o sută patruzeci şi patru de mii, care
fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. 
4. Aceştia sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după
Miel ori unde se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi
Mielului. 
5. Iar în gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană. 
6. Şi am văzut apoi alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia
veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul, 
7. Zicând cu glas puternic: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi Lui slavă, că a venit ceasul judecăţii
Lui, şi vă închinaţi Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor. 
8. Şi un al doilea înger a venit, zicând: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat
toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale. 
9. Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină fiarei şi chipului ei
şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui, 

559
„Păi voi credeţi că o să fie o pecete cu cifra 666? Prostii!”; Părintele crede că 666 provine din trei patimi: pofta
fără minte (desfrâu şi beţie); imaginea pripită (dezbinări) şi mânia fără judecată (Părintele Cleopa); 666 îl găsim în
trei păcate: îndoiala în credinţă, desfrâul generalizat şi violenţa (Păr. Ioanichie Bălan);
560
„Unii leagă a doua Venire de această venire a lui Hristos. Eu nu pot spune asta. Gândul îmi spune că nu va fi a
doua venire, când va veni ca Judecător, ci o intervenţie a lui Hristos, pentru că sunt atâtea fapte care nu s-au petrecut
încă. Va interveni Hristos, va da o brâncă acestui întreg sistem, va pedepsi tot răul şi în cele din urmă îl va
transforma în bine. Drumurile se vor umple de locuri de închinare. Autobuzele vor avea icoane pe dinafară. Toţi
oamenii vor crede. Te vor trage să le vorbeşti despre Hristos. Aşa se va propovădui Evanghelia la toată lumea şi
atunci Hristos va veni ca Judecător ca să judece lumea” (Cuv. Paisie Aghioritul);
10. Va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se
va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. 
11. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua nici noaptea cei ce se
închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei. 
12. Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus. 
13. Şi am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul!
Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei, 
14. Şi am privit şi iată un nor alb şi Cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului Omului, având pe cap
cunună de aur şi în mână seceră ascuţită. 
15. Şi iată un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas mare Celui ce şedea pe nor: Trimite
secera şi seceră, că a venit ceasul de secerat, fiindcă s-a copt secerişul pământului. 
16. Şi Cel ce şedea pe nor a aruncat pe pământ secera lui şi pământul a fost secerat. 
17. Şi un alt înger a ieşit din templul cel ceresc, având şi el un cuţitaş ascuţit. 
18. Şi încă un înger a ieşit din altar, având putere asupra focului, şi a strigat cu glas mare celui care
avea cuţitaşul ascuţit, zicând: Trimite cuţitaşul tău cel ascuţit şi culege ciorchinii viei
pământului, căci strugurii ei s-au copt. 
19. Şi îngerul a aruncat, pe pământ, cuţitaşul lui şi a cules via pământului şi strugurii i-a aruncat în
teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. 
20. Şi teascul a fost călcat afară din cetate şi a ieşit sânge din teasc, până la zăbalele cailor, pe o
întindere de o mie şase sute de stadii.

Primele cinci versete, în tâlcuirea Sf.Andrei, zugrăvesc Sf.Biserică în calitatea sa de mireasă

neprihănită a lui Hristos, în punctul culminant al împărăţiei lui Antihrist. ÎL vedem pe Comandantul
Suprem, Domnul nostru Iisus Hristos, unit cu ostaşii săi fideli. Alături de Miel, deci cu Hristos cel din
Sionul ceresc, se află 144.000 de aleşi ai lui Dumnezeu din toate neamurile pământului. Scrierea divină de
pe frunţile lor închipuie însuşirile deosebite ale vieţuirii avute, deosebindu-i prin aceasta de ceilalţi
oameni. Doar ei, răscumpăraţii Domnului, pot să cânte o nouă cântare, simbolic asociată Noului
Testament de Sf. Andrei. În prima parte a versetelor avem aşadar de-a face cu avertismentul către
Sf.Biserică de a nu se închina lui Antihrist şi a nu-i primi nicidecum pecetea. Este de preferinţă curajul
unei confruntări cu Antihristul şi moartea martirică. Să nu ne închipuim că nu vor fi astfel de curajoşi!
Primele roade ce vor intra prin jertfa lor în Împărăţia lui Dumnezeu sunt cei 144.000 de „feciorelnici”
(asceţi), primitori ai unui loc de cinste (pârgă) alături de alţi sfinţi şi drepţi din Vechiul şi Noul Testament.
Să nu înţelegem cuvântul feciorelnic literal, ci metaforic. Cea mai adecvată accepţiune este cea de martir,
întrucât „fecioria” în Israel era abordată şi din alt fel de unghiuri 561. Deci, cei 144.000 de martiri din
„garda lui Hristos” nu s-au făcut vinovaţi de alunecarea în idolatrie şi desfrânare, opunându-se cu preţul
vieţii tentaţiilor lumii din jurul cultului lui Antihrist.
De asemenea, între vs.6-12, vedem că trei îngeri vestesc pământenilor lucruri diferite: primul
binevesteşte Evanghelia veşnică, întărindu-ne credinţa cu îndemnul că doar de Dumnezeu trebuie să ne
temem; al doilea vesteşte căderea Babilonului, înţeles ca împărăţie a răului şi a păcatului; al treilea
ameninţă cu chinurile veşnice pe cei ce îi vor sluji lui Antihrist şi îi vor primi semnul. Cine se va închina
lui Antihrist şi îi vor primi semnul, va fi dat iadului veşnic, va bea din potirul aprinderii mâniei lui
Dumnezeu ca o ultimă pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de necredincioşi. Grea le va fi pedeapsa lui
Dumnezeu pentru închinătorii lui Antihrist, întrucât suspinul lor chinuit nu va cunoaşte sfârşit, în schimb
glasul ceresc fericeşte pe cei ce împlinesc cu răbdare poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus Hristos
(vs.12), alegând să moară veacului de acum întru Domnul (adică îi arată pe cei ce vor fi ucişi de Antihrist
pentru credinţa lor nestrămutată în Hristos – vs.13). În vs.14, observăm că Cel ce se arată pe nori este
Domnul nostru Iisus Hristos ţinând în mână secera ascuţită. Secera semnifică secerişul ce se va face la
sfârşitul lumii (Sf.Andrei), sau focul ce va cuprinde lumea întru răscumpărarea drepţilor şi pedepsirea
nedrepţilor (Sf.Ambrozie). Domnul nostru Iisus Hristos este prezentat ca Mesia biruitor, stând pe calul alb
şi lovind neamurile apostate cu sabie ascuţită.
Peste întreaga făptură vor stăpâni puterile cereşti, tăindu-i pe cei fărădelege şi pe vrăjmaşii
Sf.Biserici – în text, strugurii copţi aruncaţi în teascul mâniei lui Dumnezeu (Sf.Andrei). Înfrângerea
vrăjmaşilor lui Dumnezeu va face ca sângele să curgă râuri până la pieptul cailor, în afara cetăţii cereşti a
Ierusalimului (vs.20), pe o suprafaţă echivalentă în lungime Palestinei – 1600 stadii (falşii creştini562),
înţeleasă de Sf.Andrei ca mulţime a răului (o mie) şi lucrare a păcatului prin obiceiul cel rău al făpturii ce
561
Ier.18, 12; Amos 5,2;
562
„Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o
află”(Mt.7, 13);
s-a zidit în şase zile (şase sute). Caii îi desemnează pe falşii păstori ai Sf.Biserici, iubitori de lume şi de
bani, iar zăbalele arată falsele învăţături ale acestor păstori (Sf.Ambrozie).

De strajă credinţei

Ca să-şi păzească intactă credinţa, comunitatea creştină primară a Romei s-a văzut nevoită să se
retragă în galerii subterane din calea iureşului dezlănţuit al împăraţilor persecutori. Azi, cine vizitează
Roma are ocazia să vadă celebrele catacombe săpate în jurul oraşului, să pună lumânări şi să se roage la
mormintele celor ce şi-au dat viaţa în riscul asumat de a săvârşi în condiţii incredibile cultul divin interzis
oficial. Săpăturile s-au realizat la o adâncime de 4-15 metri sub pământ, pe o suprafaţă de 1000 km. În ele
se cobora pe o scară de acces, creştinii de sub pământ ducându-şi existenţa pe coridoare tăiate vertical în
pereţi stâncoşi. De-a lungul coridoarelor, late de un metru, se înşiră de-o parte şi de alta nenumărate
morminte. Se consideră că numărul credincioşilor înmormântaţi acolo atinge numărul uluitor de şapte
milioane, din care nu mai puţin de jumătate sunt martiri. Însă catacombe nu sunt doar în Italia, spun
arheologii, ci şi în Grecia, Palestina, Franţa, Crimeea etc. Ele sunt o mărturie, peste veacuri, a ceea ce
înseamnă adevărata trăire în credinţă, precum şi ferma rupere de lume a părinţilor ce-şi luau copiii ca să se
pregătească martiric pentru fericirea cea veşnică în promisa Împărăţie a lui Dumnezeu.
Sângele martirilor din creştinismul primar a fost, însă, o sămânţă care a contribuit la amplificarea
Credinţei. Să nu uităm că printre primii creştini care şi-au dat sufletul pentru veşnicie, suferind groaznice
chinuri pentru credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, se numără chiar Apostolii Săi: Andrei – răstignit
pe o cruce în formă de X; Toma – străpuns cu lancea; Matei – tăiat cu fierăstrăul; Petru – răstignit, la
cerere, cu capul în jos; Pavel – decapitat etc. Apoi, nenumăraţi creştini (bărbaţi, femei şi copii) au fost
condamnaţi la pedepse din cele mai înfiorătoare: decapitarea, exilul pe viaţă, munca silnică în mine şi în
cariere, închisoarea, arderea cu fierul înroşit, înţeparea corpului, turnarea de plumb topit pe spate,
sugrumarea, răstignirea prin crucificare, înecarea, tăierea unor părţi ale corpului, bătaia cu vergi de fier,
aruncarea în groapa cu lei, arderea pe rug, târâtul pe străzile oraşului etc. Bineînţeles că numărul complet
al martirilor creştini îl cunoaşte doar Dumnezeu, foarte puţini dintre ei fiind consemnaţi în calendarul
ortodox: au fost arşi pe rug – Sf.Policarp al Smirnei (în anul 155, în circul de la Smirna), Sf.Pioniu şi încă
patru creştini (în anul 250), Sf.Carp în anul 250, Sf.Irina în anul 304; aruncaţi la fiare – cei 48 de creştini
(unii decapitaţi) din Lyon, în anul 177; Sf.Perpetua în anul 203; decapitaţi – Sf.Iustin Martirul şi
Filosoful, cu alţi şase creştini, în anul 165; Sf.Dasius în anul 304, Sf. Alexandru Romanul în anul 305;
ucişi cu sabia – cei 12 sicilitani în anul 180, Sf.Irineu din Sirmium în anul 304, Sf.Euplus în anul 304;
înecaţi – Sf.Montanus şi soţia sa Maxima în anul 304, Sf.Sava Gotul în anul 372; zdrobiţi în fluierele
picioarelor – Sf.Apollonius, în anul 184 etc. Oare există oameni, acum, cu o credinţă asemenea anticilor?
Cu siguranţă că da, mulţi eroi în credinţă fiind gata a-l înfrunta pe Antihrist, când va veni, în vieţuiri din
cele mai incomode.
Ca să ne facem o idee şi mai exactă a martirajului secolelor de persecuţie de la Roma, să
zăbovim câteva clipe într-o descriere foarte edificatoare pe care ne-a lăsat-o părintele nostru drag Ilie
Cleopa:
„Multe am văzut la Roma (...) Am vizitat şi teatrul Maximus şi alte edificii, că Roma are peste
cinci milioane de locuitori, dar are clădiri vechi: Arcul lui Constantin cel Mare, Forul Roman, Forul lui
Adrian, Columna lui Antonin şi câte şi câte. Şi am vizitat vestitul Coliseum. Vai şi amar cât sânge de
creştini s-a vărsat acolo.
Dumneavoastră nu ştiţi! Gândiţi-vă că 300 de ani Biserica noastră a fost persecutată de 11
împăraţi tirani de la Roma. Atunci s-au făcut milioane de sfinţi, iar la Roma s-au făcut şase milioane de
martiri, de mucenici. Prigoana şi persecuţia asupra Bisericii a ţinut de la Nero până la Sfântul
Constantin cel Mare. Şi bieţii creştini, atunci nu numai că nu-ţi dădea voie să te închini lui Dumnezeu,
dar era destul să te arate pe tine unul că tu eşti creştin, şi atunci te dădea la fiare, atunci te răstignea, te
băga în cuptoare, te dădea la lei. Şi de marea prigoană şi de focul prigoanei care era, ei au făcut săracii
pe sub pământ biserici şi mănăstiri.
Am fost la Coliseum unde au pătimit martirii şi am văzut cele mai cumplite unelte cu care îi
chinuia pe sfinţi acolo. Am văzut cuştile leilor şi a panterelor şi a tigrilor şi a leoparzilor. Coliseumul este
o clădire rotundă mare, unde intrau 100.000 de spectatori să vadă cum îi mâncau fiarele pe creştini, cum
îi răstigneau pe creştini, cum îi fierbeau în căldări pe sfinţi. Am fost acolo şi am văzut unghiile de fier, că
spune în Vieţile Sfiniţilor că-i strujeau cu unghii de fier. Sfântul era legat de un lemn sau de-o cruce şi cu
unghiile de fier îi rupeau carnea. Şi unghiile de fier le-am văzut, că se păstrează ca obiecte de muzeu;
sunt sute. Sunt nişte lanţuri, cum sunt acelea de la puşcăriaşi şi au gheare de oţel ascuţite pe ambele
părţi, cu două tăişuri şi sunt ascuţite ca briciul. Şi când prindeau pe sfânt şi când trăgeau pe dânsul în
jos, căngile acelea de oţel făceau zece brazde de carne odată, şi tot sângele îl pierdea. Am văzut acestea
pline de sângele martirilor. Când ai vedea ce e acolo!
Vai de noi şi de noi, că noi n-am suferit nimic pentru Biserica lui Hristos, sfinţii lui Dumnezeu
care îi avem în calendar cât au suferit!
Multe ar fi de spus, dar să trecem peste toate, cea mai impresionantă privire care ne-a fost să
vedem la Roma au fost catacombele Romei. La câţiva metri sub pământ te cobori şi e o împărăţie
creştină, cum a zis Deciu: „Degeaba vrei să distrugi împărăţia creştină de pe pământ, că ea s-a întemeiat
sub pământ”. La câţiva kilometri de Roma încep catacombele Romei. Ia gândiţi-vă voi, când o cârtiţă
face muşuroi, o vezi că ea scoate ţărâna afară, mişcă. Dacă ai săpa, o prinzi atunci, că ea scoate ţărâna
la suprafaţă. Cum s-a scos atâta ţărână să facă un oraş aşa de mare sub pământ, şi nimeni să nu vadă
ţărâna? Aici e ceva! Am întrebat pe ghizii care ne conduceau: „Domnule, atâtea biserici şi spitale şi
cimitire sub pământ, zeci de metri, atâtea străzi, cum s-au putut face de nu i-a prins, mai ales că-i
urmărea aşa de tare?”
Ce făceau săracii? Numai papa Damas avea 4000 de gropari şi papa Urban – că toţi papii
aceştia îi avem uite colo în calendar – Sfântul Leon, papa Romei, Sfântul Grigore al Romei, Sfântul
Urban sunt toţi sfinţi, că nu erau atunci catolici, eram o singură Biserică, până la 1054 nu existau
catolici sau protestanţi, toţi eram ortodocşi. Şi sfinţii papi care conduceau Biserica la Roma stăteau
ascunşi în pământ. Aşa de tare îi căutau. Pe cine îi căuta? Întâi îi căuta pe arhierei, pe mitropoliţi şi pe
preoţi, ca să-i omoare, ca să nu aibă poporul capi. Ei n-aveau nevoie de popor, că ziceau: „ poporul
dacă n-are cine să-i înveţe credinţa, îi întoarcem la închinarea de idoli”. Dar aceştia erau căutaţi mai
tare şi de aceea puneau armata prin catacombe; prin munţi îi căutau, unde să-i găsească pe conducătorii
Bisericii.
Numai papa Damas avea 4000 gropari, îi conducea unul Diogene. Aceştia săpau acele tuneluri.
Da ce făceau cu ţărâna? O puneau în tărgi pe roate, în căruţă, şi în puterea nopţii săpau în malul
fluviului Tibru – Tibrul trece prin mijlocul Romei – şi ţărâna o dădeau toată noaptea în apa Tibrului. Şi
până în ziuă astupau gaura, puneau pietre şi nisip, şi chiar dacă trecea o corabie nu ştia ce a fost acolo.
Şi toată ţărâna o dădeau în apa Tibrului şi din apa Tibrului se ducea în mare.
Şi aşa ţărâna de sub pământ nu ştia nimeni unde se duce. Cum şi-au făcut ei acolo atâtea
lucruri? Să vezi acolo picturi din secolul I, din secolul II, din secolul III! Acolo e începutul picturii
bizantine – din catacombe a început. Să vezi Mântuitorul cu mielul după cap. Să vezi săpată în piatră
nunta din Cana Galileii, înmulţirea pâinilor, intrarea Mântuitorului în Ierusalim, să vezi atâtea locuri şi
ascunzători.
În catacombe dacă nu te ţii de spatele celui dinaintea ta, că ghizii merg înainte, e pericol de
moarte, nu te mai găseşti; atâtea ascunzători sunt. Că ne-a spus ghidul: „Să vă ţineţi de spatele celui din
faţa voastră, că dacă nu ştii şi calci în altă parte, te-ai pierdut! Te mai găseşte din atâtea hrube câte sunt
acolo?” Numai catacomba Sfântului Calist are 20 km pe sub pământ şi e ţesută cu sita. Gândiţi-vă ce e
acolo! Străzile merg în toate părţile şi sunt făcute cu piatră şi sunt becuri puse. Da, că altfel pe întuneric
acolo e iad, nu mai poţi pe întuneric să răzbaţi.
Să vezi acolo altare şi biserici. Când intrai la catacombe, intrai în genunchi, iar când treceai
dincolo o biserică de femei şi biserica de bărbaţi. Biserica de bărbaţi deoparte – cum scrie acolo în
latineşte – şi bazilica de femei de altă parte, iar drept înainte baptisteriul - aghiasmatarul - , unde îi
boteza pe cei care treceau la creştinism. Să vezi şipuri cu apă precum cristalul, mese de piatră, scaune.
Într-un loc erau vreo 30 de capete de martiri. Căci atunci când îi mâncau fiarele sau le tăiau
capetele la Coliseum sau la teatrul Maximus, poruncea la soldaţi să ducă trupurile lor în Tibru, toate
sfintele moaşte, ca să nu le fure creştinii şi să le aibă blagoslovenie în casele lor. Şi soldaţii puneau în
căruţe resturile care rămâneau de la fiare şi plecau la Tibru. Creştinii ieşeau pe altă parte prin munţi cu
pungi cu bani de aur şi le ziceau: „Hai la catacombe cu ele”! Şi aşa au ajuns atâtea sfinte moaşte în
catacombe.
Într-un loc era o grămadă cât casa asta, numai bucăţi da cap, mâini, picioare; ardeau candele
de aur la ele. Ce era? Scria: „Aceste resturi sunt rămase de la mâncarea fiarelor în arene şi au fost
ascunse în catacombe”. Şi căruţele pline de sânge pe osii, tot închegat, cum au adus acele resturi de
martiri, că soldaţii le-au lăsat cu tot cu căruţe. Le ţineau ca obiect de muzeu. Într-un loc am văzut un
ulcior mare de lut şi am întrebat: „Ce e cu dânsul?” Şi scria: „Acesta este ulciorul în care aducea vin
pentru Preacuratele Taine, pentru Liturghie”. Că aveau biserici mari.
Într-un loc ardea o candelă şi era o cruce mare albă şi scria: „Aici odihneşte roaba lui
Dumnezeu Flavia fecioara, care a fost mâncată de lei şi capul şi mâna dreaptă i s-a adus aici”, cât a
putut fi luat din arenă. Dacă mergeai mai încolo, vedeai morminte în formă de arc: „Aici se află cutare
martir, aici cutare...” , că ce puteau căpăta din arene aduceau în catacombe, dar cele mai multe erau
aruncate de păgâni în apa Tibrului.
Când am ajuns la mormântul Sfântului Tarsisius am plâns, că pentru mine nu erau o noutate
catacombele. Eu le-am povestit cu lacrimi în ochi la atâta popor cu zeci de ani în urmă, că citisem toată
istoria lor în „Tezaurul liturgic” şi în „Biserica din catacombe”, dar nu le văzusem, iar acum mergeam
pe acolo.
Când am ajuns la mormântul lui Tarsisius, pruncul acela martir de 10 ani care a murit pentru
Sfintele Taine, acolo era scris în latină, franceză şi engleză. Bietul Ioanichie ştia franceză, din care ne
traducea, şi din italiană aveam inginerul care cunoştea şi ştia şi Părintele Ioanichie puţin. Ce-i aici?
Martirul lui Hristos, Tarsisius, a murit aducând Preacuratele Taine la temniţa Eschiliană la anul 301, în
ziua cutare, la ora cutare. Acolo au plâns mulţi oameni şi s-a şi oprit ghidul, că acolo-i mormânt mare şi-
i pictată viaţa martirului. Şi era totul organizat – unde era mai grozav ne adunam cu toţii, că eram mulţi
turişti şi vorbea la toţi odată.
Aici unde este martirul Tarsisius, eu ştiu pe de rost viaţa lui. Cum a fost? Pe vremea lui
Diocleţian, ultimul prigonitor, în ajunul marelui Constantin, primul general al armatei lui Diocleţian era
Sfântul Sebastian – este în calendar la 18 decembrie, cu Sfântul Modest într-o zi. El a condus pe creştini
în taină şi i-a ajutat 20 de ani. Era ostaş, ofiţer mare la împărat, şi nu numai aşa, dar el şi scria cu mâna
edictele care se dădeau de împărat contra creştinilor, iar pe de altă parte le spunea: „Fugiţi şi vă
ascundeţi, că uite ce ordine s-au dat”. Era mare ajutător creştinilor. El s-a descoperit cu ocazia lui
Marcelin şi Marcu, care ştiţi istoria, cei doi fraţi. Atunci s-a descoperit el că e creştin.
Împăratul Diocleţian, marele prigonitor, a dat ordin să trimită în catacombe 14 regimente de
armată, ca să-i caute pe creştini. Şi au făcut sute de lăzi de făclii, de torţe. Făceau beţe înfăşate cu
păcură şi cu smoală şi le dădeau foc, că în catacombe, dacă n-ai lumină, acolo mori. Soldaţii mergeau cu
făclii, că armata dacă s-ar fi băgat în catacombe şi ar fi rătăcit, acolo mureau, nu mai ştiau pe unde să
iasă. Iar creştinii când vedeau lumini sau simţeau fum de păcură, ştiau că a intrat armata şi se asundeau
în cele mai ascunse locuri.
Sfântul Sebastian a scris către papa: „Părinte, aveţi mare grijă că mai vine o primăvară”. Ei,
când anunţau o prigoană, ziceau că vine o primăvară. Acesta era cuvântul secret între creştini: „vine o
primăvară”. „Şi iată un edict dat de împăratul, trimite atâta armată în catacombe şi a zis că unde va găsi
creştin, să-l scoată şi să-l piardă cu cele mai groaznice munci. Şi ascundeţi-vă în cele mai adânci
catacombe sub pământ, astupaţi gurile catacombelor, astupaţi intrările”.
Că nouă ne-au arătat numai una-două intrări, ca să vedem cum erau: una era peste o rădăcină
de copac, intrai în pădure şi de acolo în catacombe. Una intrai printr-un mormânt, era un cimitir la
marginea pădurii. Că mormintele în Occident sunt ca lăzile, sunt de piatră şi au o lespede. Se dădea
lespedea la o parte, mormântul era spart şi de acolo mergeai kilometri întregi pe sub pământ până la
catacombe. Iar intrările erau foarte secrete ca să nu le găsească păgânii. Iar la intrarea în catacombe
erau puse santinele creştine, bărbaţi puternici care ştiau să păstreze secretul. Şi era monograma lui
Hristos pe care o vedeţi pe Filocalie. V-aţi pus întrebarea vreodată ce înseamnă? Hristos Împăratul, alfa
şi omega, începutul şi sfârşitul. Aceasta o purtau creştinii la mână în timpul celor mai mari persecuţii. Şi
când intrai în catacombe, veneai cu soţia, cu copiii, santinela care păzea intrarea întâi zicea: „Adă mâna
încoace”. Şi dacă vedea monograma, bine, iar dacă nu, îl oprea, ca să nu fie spion, că aşa mulţi au intrat
şi au omorât zeci de mii de creştini.
Şi avem alte semne şi simboluri în catacombe. Să vezi peştele în catacombe – ihtis pe greceşte –
sculptat şi pictat în bisericile de acolo. Ihtis pe greceşte are iniţialele de la „Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Mântuitorul”. Peştele, porumbelul, crucea. Când te duceai în casa unui creştin, bunăoară
satul acesta era păgân, dar erau 10-12 familii de creştini, şi tu, fiind creştin, dacă te-ai dus la masă,
creştinul avea ordin aşa de la episcopii din catacombe: „Voi când împărţiţi mâncarea să o împărţiţi în
cinci, sau dacă tăiaţi pâinea, să o tăiaţi în cinci, iar dacă aveţi peşte la masă să nu puneţi pe masă mai
mult de doi peşti”. Şi eu când veneam la matale la masă şi mă pofteai, te ştiam că eşti creştin. După ce?
Vedeam cinci pâini şi doi peşti, simbolul Evangheliei.
Creştinii purtau toiege, aşa îi învăţau preoţii din catacombe. Şi el stând de vorbă cu tine, făcea
un peşte pe pământ, nu crucea, că era cunoscută. Ihtis – adică Hristos. Şi când mergea printre creştini,
se ştia: „Ăsta cu toiagul a făcut semnul peştelui, se vede că e creştin”. Aşa se cunoşteau. Aveau
simbolurile lor cu care se cunoşteau, ca să nu-i prindă păgânii.
Atunci au început să folosească toaca, toaca asta de lemn cu care toacă în jurul bisericii. Aceea
de fier a ieşit în secolul XII, în timpul lui Alexie Comneanul, pusă de el în Sfântul Munte, dar toaca de
lemn e foarte veche. Asta la catacombe a slujit mult ca semn de adunare a creştinilor. Un creştin se făcea
nebun toată viaţa. A luat cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Cel nebun pentru Hristos e mai înţelept decât
toată lumea. Înţelepciunea lui Dumnezeu, nebunia lumii. Ăsta se făcea nebun. Prin satele acestea erau
creştini amestecaţi cu păgâni, dar ei se păzeau tare să nu se descopere unii pe alţii. Cel nebun lega o
scândură de gât şi trecea pe stradă şi bătea semnele slujbelor. Şi păgânii ziceau: „A, nebunul acela cu
scândura de gât!” Şi când anunţa de trei ori, creştinii ziceau:
- Măi, a bătut toaca:
- Ce-a zis? De câte ori a bătut?
- A bătut de trei ori – Sfânta Treime. Mergem cu copiii la botez.
Toţi pregăteau copiii, că adunarea în numele Sfintei Treimi era botezul. Şi toaca mergea prin
sat şi creştinii anunţau botezul că a bătut de trei ori. Şi când mergea prin sat şi bătea ca ciocănitoarea,
anunţa privegherile şi atunci se făceau cununiile.
- Măi, a bătut aşa des pe toacă, a anunţat privegherile şi cununiile.
Şi ştiau că merg la cununie în catacombe, pe unde ştiau că sunt intrările secrete. Aveau toate
semnalele pe toacă şi acel „nebun” făcea cel mai mare serviciu Bisericii lui Hristos, anunţând pe creştini
să ştie când să vină la biserică şi cu ce să fie pregătiţi, pentru cununie sau pentru altceva.
Crezi că era ca acum, cu cruce pe vârful bisericii şi să tragă clopotele şi toaca şi noi să stăm
acasă? Şi să ai libertate să te duci pe la mănăstiri? Ehei, stai că la sfârşitul lumii spune că are să fie
prigoană de mii de ori mai grea. Toţi sfinţii spun şi Mântuitorul spune, dar noi n-am apucat vremurile
acelea, noi n-am suferit nimic, noi stăm în rai pe faţa pământului, cum stăm acum.
Şi atunci ştiai. „Gata, a trecut toaca, a făcut semnele, pregăteşte-te, cutare... La care biserică
mergi? La Sfânta Cecilia, la Sfântul Sebastian, la sfântul cutare, la Sfântul Calist...”.
Că ei aveau bisericile lor, erau organizaţi pe sub pământ, cu parohiile lor, cu episcopii lor. Aşa
era pe timpul când a pătimit Sfântul Tarsisius pruncul. Sfântul Sebastian a scris: „Retrăgeţi-vă în cele
mai adânci catacombe, astupaţi gurile catacombele şi ieşirile, ca nu cumva să prindă păgânii secretul şi
să intre după voi”. Şi el i-a mai rugat ceva: ”Fraţilor, vă rugăm din inimă, primăvara care vine, la
temniţa Eschiliană sunt 3500 de creştini bătrâni şi tineri, femei şi copii şi tot felul, care mâine la ora trei
îi scoate la mâncarea fiarelor”.
Am fost unde i-au mâncat, am văzut şi cuştile leilor şi toate. Că nu i-au dat o dată, ci de zeci de
mii de ori i-au scos acolo pe creştini în trei sute de ani. Ăsta a fost un caz. Şi l-a rugat Sfântul Sebastian
pe părinte: „Părinte, vă roagă cei de la temniţe să trimiteţi Preacuratele Taine, ca înainte de a merge la
măselele leilor să primească pe Hristos. Au la închisoare pe preotul Lucianus, care are aproape 90 de
ani şi se roagă cu lacrimi ca să ajungă Sfintele Taine la ei, ca mai înainte de a-şi vărsa sângele pentru
Hristos şi a-şi da viaţa, să-i împărtăşiţi ca să se întărească cu Hristos”.
Ce rugăciune era atunci! Persecuţia pe timpul lui Diocleţian – ne-a arătat ghidul de la Roma, că
eram atent – era în cinci feluri. Mai întâi, dacă te prindea că crezi în Hristos, te dădea afară din
serviciile statului, nu aveai voie să ai serviciu la stat. Era prima persecuţie. A doua persecuţie, îţi lua
averea. „N-ai voie să ai nimic, nici o avere, dacă eşti creştin”. A treia persecuţie, dacă nici aşa nu te
lepădai de credinţă, te punea la munci obşteşti. De la munţi şi până la Roma, conductele de apă, cele mai
grele munci ale oraşului le făceau cu creştini pedepsiţi, care nu se lepădau de Hristos. Zeci de mii
mureau de foame, că le dădea mâncare puţină şi munci grele, să moară făcând canale şi cazărmi şi orice
aveau ei nevoie. Aceasta era a treia persecuţie. Care nici aşa nu se lepăda de sfânta credinţă, de
împărăţia cerurilor, îi băga la temniţă. A patra era temniţa. Şi în temniţă îi ţinea ani de zile. Şi dacă nu se
lepădau, a cincea persecuţie te aştepta mâncarea fiarelor, sau arderea pe rug, sau răstignirea, sau
căldările cu smoală şi cu plumb topit, cu ulei încins; asta îi aştepta.
Aceşti creştini de la temniţa Eschiliană care îi scotea a doua zi la moarte răbdaseră toate
celelalte persecuţii şi erau de mai mulţi ani la închisoare, iar acum erau la ultima persecuţie, să-i scoată
la mâncarea fiarelor. Şi au scris ei Sfântului Sebastian, iar Sfântul Sebastian, pentru că era generalul
creştin, a pus la uşa temniţei caporali de schimb creştini, santinele creştine, că erau şi în armată creştini.
Şi a pus comandantul gărzii pe un ofiţer, unul Radus, tot creştin:
- Măi Radus, mâine are să scoată la moarte atâţia fraţi de-ai noştri. Tu ai grijă ca să vină
Sfintele Taine. Dar trimite să aducă Sfintele Taine de la catacombe.
Că acolo erau biserici, pe sub pământ. Erau şi în Roma vreo 60 de biserici, dar nimeni nu ştia
unde sunt. În beciuri, sub case, prin podurile creştinilor, în case. Nimeni nu ştia pe unde erau preoţii, că
aici, în Roma ţineau legătura cu cei din catacombe. Calea Apiană, vestita Cale Apiană, care scrie acolo
în „Biserica din catacombe” şi în „Fabiola”. Am călcat-o cu nevrednicie acum şi mă sfiam să merg pe
ea, că noi mergeam cu taxiul: „Vai! Aşa se merge pe aici? Cât sânge s-a vărsat şi câte lacrimi pe acest
drum!”. Acum este asfalt şi-i spune Apia Antica – Calea Apiană între Roma şi catacombe. Mergeam,
erau copaci de o parte, asfalt, păduri, frumos. Ehei, cu câtă frică şi cutremur se mergea pe aici!
Şi a zis Sfântul Sebastian: „Dar băgaţi de seamă, Calea Apiană este foarte păzită, că se ştie
că face legătura între catacombe şi oraş! Să nu cumva să trimiteţi un om zdravăn, voinic, care ar părea
că-i vrednic să facă legătură, ceva. Să puneţi o babă bătrână, şchioapă, cu o traistă rea în spate sau un
copil nebăgat în seamă. Dacă îl întreabă de unde vine, că acolo-s păduri, să zică: „Vin de la bureţi!”, ca
să nu bănuiască că aduce ceva sau că face ceva legătură”.
Când a venit scrisoarea Sfântului Sebastian, era duminică. Bisericile erau pline de lume şi
bătrânul patriarh a anunţat din altar:
- Dragi fraţi, mai vine o primăvară peste noi – adică o prigoană. Iată ce ne scrie fratele nostru
Sebastian, generalul: să astupăm uşile catacombelor, intrările, să ne băgăm în cele mai ascunse locuri şi,
totodată, să trimitem Preacuratele Taine că la temniţa Eschiliană se roagă cu lacrimi de sânge 3500 de
fraţi ai noştri care mâine vor fi scoşi la amfiteatrul Maximus şi la Coliseum să-i mănânce fiarele, şi ei îşi
doresc să primească Sfintele Taine. Dar auzi ce spune: să trimitem Sfintele Taine sau printr-un copil mic,
sau printr-o bătrână, sau printr-un bătrân nebăgat în seamă, cu o traistă veche, îmbrăcat rupt, ca nu
cumva paznicii care-i păzesc să-i poată afla pe aceştia că fac legătura între catacombe şi Roma.
Şi acum, după ce au citit aceea, a întrebat patriarhul în biserică:
- Ei, care are curajul să se ducă cu Sfintele Taine?
- Părinte, mă duc eu.
Erau oameni de jertfă.
- Nu, nu, nu, a zis patriarhul.
S-a aflat altul, care ştia intrările.
- Nu trimitem oameni mari. Uite ce scrie aici.
Acela ştie de ce: „Un copil”.
Atunci se ridică un copil, numai zece ani avea:
- Părinte, mă duc eu cu Sfintele Taine.
- Mă copile mă, dar tu ştii ce înseamnă Sfintele Taine?
- Vai de mine, e Trupul şi Sângele Domnului.
- Dar dacă te prinde cineva şi ţi-l ia?
- Părinte, eu mor şi nu le dau.
- Măi băiete, dar dacă te întâlneşti cu cineva?
- Nu spun, eu mor şi nu spun.
Şi atunci patriarhul era bucuros pentru că un copil se oferea, dar se temea: „Măi, dau Sfintele
Taine, se poate să le profaneze, să cadă în mâinile unui păgân, păcatul e al meu”.
Erau părinţii lui în biserică, taică-său şi maică-sa. Şi îi cheamă:
- Ce ziceţi, să trimit copilul ăsta?
Dar părinţii se temeau:
- De, noi l-am învăţat că Sfintele Taine sunt cu adevărat Trupul şi Sângele Domnului. Dar
ştim noi? Minte de copil! Dar dacă vrea el... El când are să se împărtăşească nu se
supără. Se roagă mult, posteşte. Noi îl învăţăm, că în toată sâmbăta se pregăteşte de
împărtăşit.
Se împărtăşeau creştinii în fiecare duminică pe vremea aceea. În fiecare duminică. Duminică
dimineaţă în zori de zi se împărtăşeau – Stato die ante lucem conveniret, după cum spune Pliniu cel
Tânăr către împăratul Traian.
Şi a zis bietul patriarh:
- Măi copile, dar dacă te prinde?
- Nu le dau, părinte.
A luat atunci patriarhul cinci pâini curate şi vin curat, care îl aduceau cu mare greutate de
unde îl căpătau, şi a făcut Sfânta Liturghie, a chemat Sfântul Duh şi a sfinţit şi a prefăcut toate pâinile şi
vinul în Trupul şi Sângele Domnului. După aceea le-a împachetat în pânză curată, a pus procoveţe, a pus
sfânta anafură şi a pus vin de luat după sfânta anafură şi a făcut un pacheţel cam mare.
Şi Sfintele Taine când mergi cu ele pe drum – că eu le-am purtat atâţia ani – n-ai voie să le
porţi la subsuori, ci totdeauna în partea inimii, aici.
- Măi copile, poţi să duci aşa pachtetul?
- Îl duc, părinte.
A pus într-o traistă veche pachetul şi deasupra de pachet a pus nişte şervete vechi cu un fel de
pâine, cu nişte ceapă, ca să creadă că-i mâncarea băiatului. Şi după ce le-a pregătit toate, când să plece
copilul, a îngenuncheat toată biserica să se roage să întărească Dumnezeu pe copil să ajungă la cei care
aşteptau moartea. Şi toţi au îngenuncheat - şi arhiereii şi preoţii - şi s-au rugat pentru copil: „Să-l
păzeşti, Doamne, să ajungă Sfintele la cei ce le doresc”. După ce s-au rugat, a pus mâna pe capul
copilului şi i-a zis:
- Ştii pe unde să ieşi din catacombe?
- Ştiu.
Dar i-a dat doi oameni gospodari şi le-a zis:
 - Duceţi-l până la Calea Apiană să-l scoateţi în cutare loc. Să nu grăiască cu nimeni şi să
meargă cu frica lui Dumnezeu, zicând rugăciuni.
Şi toţi s-au uitat după copil. „Uite copilul ce odor duce la el, duce Sfintele la atâtea lume, care
merg la moarte”. A plecat copilul. L-au scos oamenii din catacombe şi când a intrat pe Calea Apia
Antica aceasta – erau drumuri rele pe atunci, nu ca acum cu asfalt – l-au întrebat:
- Copile, ştii drumul?
- Ştiu de aici.
Şi a plecat. Şi iaca ispita! Când a ajuns în marginea Romei, acolo era şcoala unde învăţa el,
că era elev de 10 ani. Iar copiii, ca şi copiii, când l-au văzut cu pachetul acela, cu traista, au sărit la el:
- Măi Tarsisius, ce-ai acolo?
- Bureţi am.
Nu voia să spună. Şi pe fugă, ei după el. Nu l-au prins. A fugit copilul. În timpul acela, Sfântul
Sebastian a văzut că nu vin Sfintele Taine şi ora trece, iar la ora trei trebuia să-i scoată pe soldaţii
creştini din gardă, că erau ordine şi paraordine, se schimba garda şi intrau păgâni, nu cei pe care i-a pus
el. Nu se mai putea face mişcarea asta cu Sfintele Taine. Intrau ofiţeri păgâni şi un caporal tot păgân,
care era împotriva lui Hristos şi a Sfintelor Taine. Şi atunci ca să se grăbească în timpul cât era garda
lui, a trimis pe Radus ofiţerul. Acela era un om spătos, voinic, înalt ca un brad.
- Du-te, Radus pe Calea Apia, şi vezi ce-i întâlni, femeie, copil, bătrân... Trebuie să vină
Sfintele, că dacă nu vin, ăştia merg la moarte cu oleacă de îndoială, zic că nu au Sfintele
Taine. Şi cât i-ar întări Sfintele Taine pe ei!
S-a dus Radus. Copilul, după ce a fugit de la şcoală şi nu l-au prins copiii, iaca un fierar, care
potcoveşte caii, boii. Era păgân şi, când a văzut că copilul fuge şi ţine ceva în traistă - un pachet -, ce a
zis? Pe atunci creştinii, unde îi mâncau fiarele pe martiri, pe mucenici, trimiteau copiii să fure vreun os:
„Du-te măi, adu de la mână un os, de la picior, un os cât de mic!” – sfintele moaşte pe care le avem
acum. Era mare preţ că aducea osul unui martir care a pătimit, că acelea făcea minuni în casa ta. Şi
trimiteau copiii să fure oasele, că pe copii nu-i suspectau tare. Şi ce a zis fierarul ăsta păgân când a văzut
că copilul fuge şi ţine strâns un pachet? „Ăsta e un drac de copil creştin care a furat oase din arenă, care
rămân de la lei”. Şi a strigat după el:
- Stai, măi copile!
Şi copilul pe fugă. Copilul, mai sprinten. Dacă a văzut fierarul că nu-l poate prinde, a zvârlit cu
o osie de fier ce avea în mână. Şi l-a lovit pe copil în cap. Când l-a lovit, i-a crăpat capul. Copilul a căzut
jos ţinând strâns pachetul cu mânuţele. În timpul acela venea şi ofiţerul Radus. Drept atunci a rânduit
Dumnezeu. Când a văzut că a căzut copilul, a strigat la fierar:
- Stai, măi criminalule! Ce ai făcut? De ce ai lovit copilul?
Acela a văzut că e ofiţer, s-a pus pe fugă. Ce, ştia că e creştin? Era autoritate. Când a zis
ofiţerul „Stai!”, acela a fugit. Ofiţerul s-a apropiat. Copilul era în agonia morţii, dar îl vedea pe ofiţer că
venea la biserică şi îl cunoştea. Şi ofiţerul când l-a văzut, n-a ştiut că copilul are Sfintele, dar a văzut că
are ceva la dânsul. L-a luat în braţe, copilului îi curgea sânge din cap, şi prin lacrimi şi sânge l-a
cunoscut pe ofiţer. Şi când a văzut că-l cunoaşte, el ţinea strâns pachetul cu Sfintele Taine, nu era sigur
că-l vede pe Radus. Şi a strigat acest cuvânt şi a murit:
- Radus, Radus, dacă eşti tu, nu da Sfintele Taine!
Acest cuvânt a mai zis şi a murit în braţele ofiţerului. Auzi ce grijă a avut copilul! Ultimul lui
cuvânt! Că el a zis acolo în biserică: „Eu viu nu le dau!” Ai văzut copil de creştin de pe atunci! A murit
cu acest cuvânt: „Radus, Radus, nu da Sfintele Taine!” Zicând aceasta, a murit. Ofiţerul, când a văzut că
copilul are Sfintele Taine, a plâns, a luat în braţe pe copil şi Sfintele Taine şi l-a dus acasă la Casianus,
profesorul din Roma, unde era biserică înăuntru. El ştia ce biserici sunt în Roma. Şi i-a zis:
- Măi frate, păstrează odorul acesta. Uite un martir care a zburat la cer aducând Sfintele
Taine la ceilalţi. Uite!
Şi a luat el pachetul şi a început a plânge că vedea că erau picături de sânge din capul copilului
pe pachetul cu Sfintele Taine. El era martir înainte de martiri, că şi-a vărsat sângele înainte de a se
împărtăşi aceia cu Sângele lui Hristos.
Şi s-a dus Radus la temniţă, iar când a ajuns acolo, i-a găsit pe toţi în genunchi la rugăciune.
Toţi se rugau împreună cu preotul să vină Sfintele Taine. Şi Radus i-a adunat pe toţi şi le-a ţinut o
predică:
- Fraţii mei creştini, suferiţi de atâţia ani, dar câţi au murit în temniţa asta şi s-au dus la cer.
Bucuraţi-vă! Nu vă mâhniţi, fraţilor, că Hristos v-a împlinit cererea. Iată a ajuns la voi Însuşi Hristos
viu, cu Trupul şi Sângele Său. Dar gândiţi-vă că cel ce a adus aceste Preacurate Taine, a zburat înaintea
voastră la ceruri. Uite un copil de zece ani a murit în braţele mele ţinând strâns pacheţelul şi strigând cu
toată inima: „Radus, Radus, dacă eşti tu, nu da Sfintele Taine!” Şi zicând aceasta, a adormit copilul.
 Au plâns toţi şi s-au înflăcărat. Şi atunci s-a dezbrăcat unul de o haină mai curată care o avea şi
a pus-o unde era un loc mai curat în temniţă, apoi au desfăcut pachetul şi au găsit acolo şi scrisoarea de
la catacombe: „Am trimis Sfintele Taine şi ne rugăm în biserică – ei n-au contenit în biserică de a se
ruga – să ajungă Preacuratele Taine la voi, ca să vă fie spre îmbărbătare, sfinţire şi înnoirea puterilor
sufleteşti”.
Şi i-a împărtăşit cu Preacuratele Taine preotul Lucianus pe toţi, iar peste o oră a venit garda
păgână şi i-a schimbat pe aceştia care în taină erau creştini, dar nimeni nu ştia. Şi a dat ordin
Diocleţian: „Creştinii care merg la mâncarea fiarelor să fie dezbrăcaţi de hainele lor şi să fie îmbrăcaţi
cu piei de dobitoace: de oi, de capre, de viţei, de cai”. De ce? Când i-ar vedea fiarele, să nu-i mai
socoată oameni, să sară mai tare pe ei. Şi i-au scos împărtăşiţi cu Sfintele Taine. Şi leii, când au ieşit, au
făcut aşa o roată de trei ori şi se uitau la dânşii. Iar preotul, bătrânul, le-a zis: „Dragii mei,
îngenunchiaţi, că-i ultima rugăciune”. S-au rugat la Dumnezeu ca prin dinţii fiarelor să meargă la cer. Şi
după ce s-au rugat şi s-au ierat unii pe alţii, leii au început să-i mănânce.
Am fost la cuştile acelea de fier unde stăteau leoparzii, tigrii, panterele şi leii. Am fost şi le-
am văzut acolo şi ne zicea: „Uite, de aici a dat drumul la lei, uite aici i-a mâncat”. Şi sus priveau în
amfiteatru o sută de mii de spectatori cum îi mănâncă fiarele. O femeie avea copilul în braţe când a scos-
o în arenă şi copilul, când a văzut că leul a pus labele pe pieptul mamei sale, a ţipat şi l-a iritat. Şi atunci
leul s-a întors şi a prins capul copilului ca o nucă. Şi a rupt şi mâna dreaptă a femeii şi pe copil deodată
i-a omorât.
Şi în câteva ceasuri au rămas din ei grămezi de oase. Leii erau plini de carne, de sângele
martirilor, cu labele însângerate şi mustăţile şi gurile pline de sânge. Stăteau tolăniţi la soare sătui de
carne de martiri, căci pântecele leilor se făcuseră morminte de martiri.
Şi am văzut rămăşiţele acestor martiri în catacombe. Ardeau candele de aur şi scria: rămăşiţe
de la martirii care au murit în anul cutare. În altă parte altele de altădată care au fost daţi la fiare, că nu
numai acum au fost daţi. Şi când am ieşit din aceste catacombe de la Roma, am ieşit cu jumătate de
inimă. Îi spuneam la un diacon Vartolomeu, care e pictor: „Ia, măi frate, o mână de ţărână de aici că
asta e udată cu sânge de martir”. Am luat şi noi cum am putut.
Şi aceia s-au dus la cer şi noi îi pomenim acum: „Sfinte mare mucenice Gheorghe, roagă-te
lui Dumnezeu!” şi atâţia sfinţi. În calendare sunt trecuţi o parte, dar în mineie sunt mai mulţi şi în
martirologiul roman. Şi vă spun, dragii mei, de aceea să cinstiţi pe sfinţi, că sfinţii lui Dumnezeu şi-au
dat viaţa şi şi-au pus sufletul pentru Hristos. Mântuitorul a spus: Cel ce mărturiseşte pentru Mine
înaintea oamenilor şi Eu voi mărturisi pentru dânsul înaintea Tatălui Meu care este în ceruri... Cel ce îşi
cruţă sufletul său îl va pierde, iar cel ce îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va afla. Deci
Biserica noastră s-a împodobit ca cu o porfiră cu sângele a zeci de milioane de sfinţi mucenici.
Pe unde te duceai, numai morminte de sfinţi. Şi ce puteai să faci, că o catacombă avea 20 de
kilometri. Noi am mers două ore şi ne-am întors înapoi. Când ne-am ridicat deasupra, ne arătau munţi,
ogoare cu porumb, grâu, copaci şi ne spuneau: „Pe acolo tot catacombă este”. Dar zic eu: „În cât timp
se poate vizita catacomba asta?” „Cam într-o lună jumătate-două, ca să o vezi toată”.
Atâtea biserici şi minuni am văzut pe sub pământ. Şi la catacomba Sfintei Domitilla şi la a
Sfântului Sebastian şi a Sfintei Cecilia, cea oarbă. Să vedeţi acolo cum s-a întemeiat Biserica noastră.
Când am fost la Ierusalim am zis: „Din Mormântul Domnului a înviat Hristos!”, iar acolo am zis: „De
sub pământ a înviat Biserica lui Hristos trei sute de ani!”. Căci catacombe nu erau numai la Roma, ci
erau şi în Cartagina Africii şi în Nicomidia, unde este Turcia astăzi, că era reşedinţa de vară a lui
Diocleţian. Au fost peste 750 km de catacombe pe sub pământ făcute de creştini, în timpul marilor
persecuţii şi necazuri de atunci. Iată cum a trăit Biserica noastră.
Astăzi suntem liberi, ne trage clopotul, ne sună toaca, ne cheamă preoţii la biserică să ne
citească Evanghelia şi Apostolul şi să ne ţină predici, şi nu mergem, că suntem liberi. Atunci uite cu câtă
greutate ţineau credinţa. De aceea s-au făcut sfinţi, şi auziţi ce spune Scriptura:” Minunat este
Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel” Şi iarăşi: Sfinţilor care sunt pe pământul Lui, minunate
a făcut Domnul toate voile Sale întru dânşii!
Dar vă spun: Toţi sfinţii lui Dumnezeu spun şi Mântuitorul o spune: Înainte de vremea cea de
la urmă o să vină prigoană mai mare peste Biserică. Pentru că Sfântul Ioan Evanghelistul la Apocalipsă
zice: Am văzut sufletele celor junghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea care au dat-
o. Şi strigau către tronul mielului, către tronul lui Hristos: Până când, Doamne, nu vei judeca şi nu vei
răzbuna sângele nostru de la cei ce locuiesc pe pământ? Şi auzi ce le-a spus Mântuitorul: Staţi şi
aşteptaţi până se vor plini şi cei dimpreună cu voi care vor veni la sfârşitul veacurilor. Şi iarăşi spune
Sfântul Ioan: Am văzut mulţime mare de sfinţi îmbrăcaţi cu haine de in albe şi purtând ramuri de finic. Şi
erau din toată limba şi neamul de sub cer şi nimeni nu-i putea număra. Şi strigau: Aliluia, aliluia, aliluia,
slava şi mântuirea este a Dumnezeului nostru în vecii vecilor. Aceştia sunt cei care vin din necazul cel
mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au albit în sângele Mielului.
Sfinţii n-au luat plata, ei stau în rai, dar n-au luat împărăţia cerurilor până nu vin şi sfinţii cei
de la sfârşit. Şi de aceea v-am spus: Noi, săracii de noi, suntem în timpurile cele mai fericite că avem
libertatea să ne închinăm oricând, oriunde, e mare fericire pe noi. Noi n-am suferit nimic pentru
dragostea Mântuitorului, dar în sufletele noastre şi în adâncul inimii să fim hotărâţi să suferim, că
Mântuitorul spune: Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.
Deci pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria şi ale
tuturor milioanelor de sfinţi care au suferit pentru Biserica noastră, să fie mila Domnului cu noi cu toţi,
să ne mântuim şi noi şi dumneavoastră să vă meargă bine în veacul de acum şi în cel viitor. Amin.”
Textul de mai sus, al părintelui Ilie Cleopa, aminteşte de curajul Sf.Mucenic Sebastian. Marele
mucenic, în Duhul Sfânt, s-a ridicat cu putere peste neputinţele fiinţei umane şi, cu sfinte cuvinte, a risipit
şovăiala pe care martirii au avut-o din dragoste faţă de familie şi de rude. Iată cuvântul de îmbărbătare
spus, în clipa jertfei spre viaţa veşnică, celor pregătiţi să i-a cununa marilor lăcaşe cereşti prin apărarea
credinţei în groaznice chinuri: „ O, bravi ostaşi ai lui Hristos! Iată: prin mărimea voastră de suflet deja
v-aţi apropiat de biruinţă, iar acum vreţi să nimiciţi cununa veşnică de dragul mângâierii apropiaţilor
voştri! Acum ar fi bine să deprindeţi curajul oştenilor lui Hristos de a se apăra nu cu arma, ci cu
credinţa. Nu lăsaţi steagul biruinţei de dragul lacrimilor femeieşti şi nu slăbiţi grumazul
duşmanului(diavolului) de sub picioarele voastre, ca el, venindu-şi în fire, să nu reînceapă lupta(...)
Înălţaţi din patimile pământeşti slăvitul steag al jertfei voastre şi să nu vă lipsiţi de el din cauza bocetelor
deşarte ale copiilor. Cei pe care îi vedeţi plângând s-ar fi bucurat astăzi dacă ar fi ştiut ceea ce ştiţi voi.
Însă ei cred că există doar viaţa din această lume şi că, odată cu sfârşitul acesteia, prin moartea trupului,
nu există viaţă pentru suflet. Dacă ar şti că există şi altă viaţă, fără moarte şi fără durere, în care
domneşte bucuria fără margini, atunci ei cu adevărat ar vrea să treacă în ea împreună cu voi şi,
nepunând nici un preţ pe viaţa vremelnică, şi-ar dori-o pe cea veşnică.
Această viaţă pământeană este repede trecătoare şi într-atât de schimbătoare şi infidelă, încât
niciodată nu şi-a putut păstra pe niciunul dintre admiratorii săi. Pe toţi, de la începutul lumii, care şi-au
pus în ea speranţa, i-a nimicit: pe toţi cei care au dorit-o i-a ademenit; de toţi cei care se mândreau cu ea
şi-a bătut joc; pe toţi i-a nimicit; pe nimeni nu a lăsat neînşelat în speranţa lui şi neruşinat în aspiraţiile
lui, arătându-se întru-totul falsă. O, dacă ea numai ar minţi şi nu ar duce doar în rătăcire! Cel mai trist e
că ea îşi îndeamnă admiratorii spre toate nelegiuirile. Ea îi îndulceşte nesăţiosului mâncarea peste
măsură şi beţia, îl atrage pe pofticios spre curvie şi felurite pângăriri. Ea îl învaţă pe hoţ să fure, pe cel
mânios să se înfurie, pe mincinos să înşele. Ea seamănă despărţirea soţului de soţie, duşmănie între
prieteni, sfadă între cei cuminţi, nedreptăţi între cei drepţi, ispite între fraţi. Ea lipseşte judecătoria de
judecată, pe cei neprihăniţi – de curăţie, pe cei înţelepţi – de raţiune, pe cei cu moralitate exemplară – de
virtutea lor. Să amintim şi crimele îngrozitoare spre care ea îşi cheamă admiratorii săi. Dacă fratele şi-a
omorât fratele, fiul – tatăl, prietenul – pe prieten, cine i-a împins şi din îndemnul cui s-au săvârşit aceste
fărădelegi? Care au fost speranţele şi năzuinţele? Oare nu pentru această viaţă reală, pe care oamenii o
iubesc prea mult, urându-se unul pe altul, fiecare căutându-şi un trai cât mai bun şi mai plăcut? De ce
tâlharul înjunghie călătorul, bogatul asupreşte săracul, cel mândru îl jigneşte pe cel smerit şi orice om
supus răului îl prigoneşte pe cel nevinovat? Într-adevăr, tot răul acesta îl săvârşesc slujitorii acestei vieţi
şi doritorii de a se afla şi a se desfăta în miezul ei.
Această viaţă vremelnică, vă ademeneşte pe voi să îi întoarceţi cu sfaturile voastre neadevărate
pe prietenii voştri, care se îndreaptă spre viaţa veşnică. Ea vă învaţă pe voi, o, cinstiţi părinţi, să
distrugeţi cu bocetele voastre nebune pe fiii voştri de la călătoria spre oştile cereşti, spre cinstea
nepieritoare şi spre prietenia cu Împăratul cel veşnic. Ea vă convinge pe voi, o, caste femei ale sfinţilor,
ca voi, cu mângâierile voastre, să schimbaţi cugetele mucenicilor, să-i abateţi de la buna lor intenţie, să
le aduceţi cu sfaturile voastre moarte în loc de viaţă, în locul libertăţii – robia. Dacă vor asculta sfaturile
vostre, vor mai trăi cu voi puţină vreme, apoi se vor despărţi de voi, şi se vor despărţi astfel încât
întâlnirea cu voi va fi posibilă doar în chinurile veşnice, unde focul arde sufletele necredincioşilor, unde
şerpii tartarului mănâncă buzele hulitoare de Dumnezeu, unde aspidele sugrumă pieptul închinătorilor la
idoli, unde răsună plânsul plin de amărăciune şi suspinele grele, vaietul neîncetat al celor din chinuri.
Permiteţi-le lor să ocolească aceste munci şi nevoiţi-vă şi voi să scăpaţi de ele! Lăsaţi-i pe ei din nou să
se îndrepte spre cununa pregătită pentru dânşii. Nu vă temeţi: ei nu se vor despărţi de voi, ei se duc să vă
gătească vouă în ceruri lăcaşuri luminoase, în care voi, împreună cu fiii voştri, vă veţi desfăta de bucuria
veşnică. Dacă aici pe voi vă mângâie frumoasele case din piatră, atunci cu atât mai mult o să vă bucure
frumuseţea caselor de sus, unde strălucesc mesele din aur curat, unde palatele strălucesc de mărire, fiind
zidite din pietre frumoase şi împodobite cu pietre scumpe, unde livezile cu flori veşnic înfloritoare şi
nepieritoare, unde bogatele câmpii sunt adăpate de şuvoaie dulci şi năvalnice, unde aerul este totdeauna
bineplăcut, vânturile – dătătoare de viaţă, care înmiresmează simţurile cu miresme negrăite, unde ziua
nu apune, lumina nu trece, bucuria nu încetează”.

Capitolul 15

1. Am văzut, apoi, în cer, alt semn, mare şi minunat: şapte îngeri având şapte pedepse - cele de pe
urmă - căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu. 
2. Şi am văzut ca o mare de cristal, amestecată cu foc, şi pe biruitorii fiarei şi ai chipului ei şi ai
numărului numelui ei, stând în picioare pe marea de cristal şi având alăutele lui Dumnezeu. 
3. Şi ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului, zicând: Mari şi
minunate sunt lucrurile Tale, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule! Drepte şi adevărate sunt căile
Tale, Împărate al neamurilor! 
4. Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că tu singur eşti sfânt şi toate
neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale s-au făcut cunoscute. 
5. Şi după aceasta, m-am uitat şi s-a deschis templul cortului mărturiei din cer. 
6. Şi au ieşit din templu cei şapte îngeri cu cele şapte pedepse, îmbrăcaţi în veşmânt de in curat,
luminos, şi încinşi, pe la piept, cu cingători de aur. 
7. Şi una din cele patru făpturi dădu celor şapte îngeri cele şapte cupe de aur pline de mânia lui
Dumnezeu, Cel ce este viu în vecii vecilor. 
8. Iar templul se umplu de fum, din slava lui Dumnezeu şi din puterea Lui, şi nimeni nu putea să
intre în templu, până ce se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri. 

Capitolul ilustrează începutul celei din urmă vedenii. Cea de-a patra. Din ea (vs.1-2) reiese că
prin numărul 7, caracterizat de nedreptăţile din cele 7 zile ale veacului, se urmăreşte înfrânarea prin 7
bătăi (pedepse) şi 7 îngeri. Prin marea de cleştar de care se aduce aminte se înţelege focul mistuitor, dar
nevătămător pentru mulţimea mântuiţilor, a luptătorilor cu Antihristul. Referitor la alăute, ele sunt cântări
ale virtuţilor celor drepţi în viaţa duhovnicească (Sf.Andrei), iar cântările lui Moise şi ale Mielului
constituie în fond o măreaţă cântare a biruinţei celor ce au vieţuit în frică de Dumnezeu şi în împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu din Vechiul şi Noul Testament. Se mai precizează că, după Înălţare, toate
neamurile au venit la credinţa în Hristos.
În vs. 5, templul înseamnă Sf.Biserică cerească. Din ea ies 7 îngeri cu 7 pedepse (vs.6), mai exact
7 vicii principale de unde iese răul. Îngerii sunt heruvimi sau serafimi, plini de râvnă pentru slava lui
Dumnezeu, care primesc de la patru făpturi cupe încărcate de mânia Domnului. Aceste patru făpturi
împlinesc porunca lui Dumnezeu de a-i trimite pe îngeri ca să arunce conţinutul cupelor pe pământ,
înainte de sfârşitul lumii. Cingătorile de sub sânii lor sunt propovăduitorii înţelepciunii.
După tâlcuirea făcută de Sf.Ambrozie, pedepsele lui Dumnezeu vizează omenirea din şapte etape
istorice: 1) răufăcătorii de la Facerea lumii la Potop; 2) idolatrii de după Potop; 3) nepăzitorii poruncilor
Domnului de sub Lege; 4) falşii prooroci ce au rătăcit poporul lui Dumnezeu; 5) evreii ce L-au omorât pe
Domnul nostru Iisus Hristos şi i-a persecutat pe Apostoli; 6) persecutorii Sf.Biserici; 7) slujitorii lui
Antihrist. Ultima din cele 7 urgii, după Sf.Ambrozie, este venirea lui Antihrist. Cu plăgile acestea,
consideră Sf.Andrei, trebuie să se sfârşească pedepsele pentru păcătoşi. Peste ei, închinătorii nelegiuiţi ce
nu s-au pocăit nici în ultima lor şansă, se revarsă groaza fumului şi caznele mâniei lui Dumnezeu.

Marea cădere de la credinţă

Abaterea generală de la dreapta-credinţă şi necontenitele căderi în păcat atrag cu sine mânia lui
Dumnezeu peste creaţia umană şi naturală înspăimântată 563. Sfârşitul lumii va cunoaşte o prăbuşire
duhovnicească atât de dezastruoasă încât oile se vor transforma în lupi, dragostea în ură şi celor ce vor
iubi încă minunata viaţă veşnică li se va spune că sunt nebuni 564. Va veni o vreme când credinţa va fi grav
călcată în picioare, mai toţi oamenii considerând-o pe picior de egalitate cu credinţele păcătoase 565. Dar şi
aşa... Ortodoxia le va fi însă mustrare vie tuturor acelora care au părăsit corabia mântuirii, denaturând
credinţa pură – până la erezie – în frunte cu catolicii 566. Călcătorilor de lege, Sf.Biserică i-a anatemizat
(blestemat) şi înlăturat din rândurile ei, în conformitate cu dreptul la anatemă stabilit de sinoadele
ecumenice prin formula „Să fie anatema!”...
Tratarea credinţei ca pe o desfrânată va degenera totul, inclusiv ideea procreaţiei de dinaintea
sfârşitului lumii. Dacă citim atent capitolul 10 din apocrifa „Testamentul siriac al Domnului nostru Iisus
Hristos” vedem că, într-adevăr, copiii, se vor naşte bătrâni şi vor şti să vorbească şi chiar să profeţească
încă din pântecele maicii lor! Virtutea va fi nesocotită, iar numărul redus al celor credincioşi va cunoaşte o
asuprire de nedescris. Răul va domina atunci lumea...
Însă simbolul biruinţei în faţa oricăror răutăţi va rămâne crucea lui Hristos, cu a cărei putere
dătătoare de viaţă nu se cuvine să trăim în duhul temerii, ci al puterii lui Dumnezeu 567, tărie cu care lumea
a fost biruită568.

Capitolul 16

1. Şi am auzit glas mare, din templu, zicând celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele
şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu. 
2. Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigătoare s-a ivit pe

563
„Munţii se cutremură înaintea Lui şi colinele se fac una cu pământul; pământul se zbuciumă în faţa Lui, lumea şi
toţi cei ce locuiesc în ea”(Naum 1,5);
564
„Vegheaţi asupra vieţii voastre. Candelele voastre să nu se stingă şi mijlocul vostru să fie încins, fiţi gata. Pentru
că nu ştiţi ceasul când va veni Domnul nostru. Adunaţi-vă mai des cu cei de o credinţă cu voi, pentru că întreg timpul
petrecut în credinţă nu vă va putea ajuta, dacă nu veţi fi desăvârşit în vremurile de pe urmă. Căci în ultimele zile se
vor înmulţi proorocii mincinoşi şi păgubitori, iar oile se vor preface în lupi şi dragostea se va preface în ură. Pentru
că din cauza înmulţirii nelegiuirilor se vor urî unii pe alţii şi se vor persecuta şi se vor vinde unul pe altul, şi atunci se
va arăta şi amăgitorul lumii, precum Fiul lui Dumnezeu, şi va face semne şi minuni, iar pământul se va preda în
mâinile lui, şi (el) va face nelegiuiri de care n-au mai fost în veac. Atunci va trece zidirea omenească prin focul
ispitirii şi mulţi se vor ispiti şi vor muri, iar cei tari în credinţă se vor mântui de acest blestem. Atunci se va arăta pe
cer semnul adevărului: la început semnul se va vedea clar întins pe cer, urmat de semnul sunetului profeţit: Va veni
Domnul şi toţi sfinţii împreună cu El. Atunci va vedea lumea pe Domnul care vine pe norii cerului...” (Învăţăturile
celor 12 Apostoli);
565
„Considerarea fiecărei credinţe drept de egal de mântuitoare duce la necredinţă şi lipsă de interes faţă de
credinţă..., la răceala creştinului unul faţă de altul”(Sf.Ioan de Kronştadt);
566
„Trebuie ca propovăduirea Evangheliei, ... să fie vestită de către toţi aşa neschimbată (...) Dar precum odinioară în
Eden, începătorul răutăţii (...) luînd cu viclenie chip de sfetnic folositor, a făcut pe om călcător al poruncii
dumnezeieşti spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi autoritatea Bisericii celei de
totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi inovaţii... şi desfăşoară în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei
stricată. De acolo ereziile... Dar din aceste erezii unele au şi dispărut cu totul, ... altele iarăşi apar. Numai
Ortodoxia... dăinuieşte veşnic, după făgăduinţa cea nemincinoasă a Domnului (Mt.16,18). Dintre aceste erezii... este
şi PAPISMUL (catolicismul – n.a.) ... Părerea cea nouă că „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul”... este şi se
numeşte erezie, şi cei ce cugetă astfel sunt eretici, după hotărârea celui întru sfinţi Damasus Papă al Romei: „Dacă
cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl şi Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic”... apoi, la noi n-au
putut niciodată, nici patriarhi, nici sinoade, să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însăşi corpul
Bisericii, adică poporul însuşi, care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi...”
(Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848);
567
„Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii”(2Tim.1, 7);
568
„Nu vă temeţi” (Mc.6, 50); „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”(In.14, 27); „În lume necazuri
veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”(In.16, 33);
 oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipului fiarei. 
3. Şi al doilea înger a vărsat cupa lui în mare, şi marea s-a prefăcut în sânge ca de mort, şi orice
suflare de viaţă a murit, din cele ce sunt în mare. 
4. Iar cel de al treilea a vărsat cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au prefăcut în sânge. 
5. Şi am auzit pe îngerul apelor, zicând: Drept eşti Tu, Cel ce eşti şi Cel ce erai, Cel Sfânt, că ai
judecat acestea: 
6. Fiindcă au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, tot sânge le-ai dat să bea. Vrednici sunt! 
7. Şi am auzit din altar, grăind: Da, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, adevărate şi drepte sunt
judecăţile Tale! 
8. Şi al patrulea înger a vărsat cupa lui în soare şi i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. 
9. Şi oamenii au fost dogoriţi cu mare arşiţă şi au hulit numele lui Dumnezeu, Care are putere
peste urgiile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă. 
10. Şi al cincilea înger a vărsat cupa lui pe scaunul fiarei şi în împărăţia ei s-a făcut întuneric şi
oamenii îşi muşcau limbile de durere. 
11. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, dar de faptele lor nu s-
au pocăit. 
12. Şi al şaselea înger a vărsat cupa lui în râul cel mare Eufrat şi apele lui au secat, ca să fie gătită
calea împăraţilor de la Răsăritul Soarelui. 
13. Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului celui mincinos
trei duhuri necurate ca nişte broaşte. 
14. Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii lumii întregi, să-i
adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul. 
15. Iată, vin ca un fur. Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale, ca să nu umble
gol şi să se vadă ruşinea lui! 
16. Şi i-au strâns la locul ce se cheamă evreieşte Harmaghedon. 
17. Şi al şaptelea înger a vărsat cupa lui în văzduh şi glas mare a ieşit din templul cerului, de la
tron, strigând: S-a făcut! 
18. Şi s-au pornit fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost, de când
este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic. 
19. Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit, şi Babilonul cel
mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui. 
20. Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară. 
21. Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii huliră pe Dumnezeu,
din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare. 

Glasul mare (vs.1), adică vocea Domnului, exprimă judecata divină asupra vrăjmaşilor
Sf.Biserici. O judecată, ca formă de manifestare, prin îngăduirea multor pedepse... Căci judecata
universală va fi precedată de etapa celor şapte cupe vărsate de câte un înger în parte.
Primul înger (vs.2) îi arată pe bărbaţii sfinţi ce i-au mustrat pe necredincioşi înainte de lege
(Sf.Ambrozie). El varsă cupa lui pe pământ, umplându-i pe purtătorii semnului lui Antihrist (lepădătorii
credinţei) de o molimă ce va bântui lumea.
Al doilea înger (vs.3), consideră Sf.Ambrozie, simbolizează înălţarea Legii. El îşi varsă cupa
într-o mare prefăcută în sânge, închipuind pe împăraţii nesupuşi lui Antihrist. Sf. Andrei susţine că multa
vărsare de sânge se referă la războiul dintre fraţi sau cu cei de alt neam.
Îngerul al treilea (vs.4), după Sf.Ambrozie, îi arată pe profeţi. El îşi varsă cupa în râuri, ca
simbol al celor 12 râuri ale Israelului. Îngerul osândeşte astfel poporul nedrept, vinovat de a fi vărsat
sângele profeţilor (vs.4-6). După Sf.Andrei, vs.4-6 se referă la înspăimântătoarea vărsare de sânge de sub
Antihrist, de dinaintea sfârşitului lumii. Altarul din vs.7 ar fi sfinţii bărbaţi din vremea aceea
(Sf.Ambrozie), iar glasul semnifică bucuria îngerilor pentru mântuirea celor ce se întorc la pocăinţă
(Sf.Andrei).
 Al patrulea înger (vs.8), crede Sf.Ambrozie, îi reprezintă pe Hristos, Apostoli şi alţi
propovăduitori. El îşi varsă cupa în Soare, astru înţeles duhovniceşte ca poporul evreu ce nu s-a convertit
întru credinţa în Iisus. Venirea acestor dureri nu i-a determinat pe oameni să ajungă a urî păcatul.
Îngerul al cincilea (vs.10-11), tâlcuieşte Sf.Ambrozie, poartă cu sine pe Sf.Părinţi ce s-au luptat
împotriva ereticilor. El îşi varsă cupa peste eretici (scaunul fiarei), în ale căror inimi sălăşluieşte diavolul.
Durerile lor sunt hulele pe care le face, ceea ce generează marea urgie a măririi şi stăpânirii lui Antihrist.
Al şaselea înger (vs.12), prooroceşte Sf.Ambrozie, îi evidenţiază pe martiri. El îşi varsă cupa în
râul Eufrat, adică peste persecutorii Sf.Biserici. Apa râului este persecuţia propriu-zisă, în timp ce secarea
apei arată că rămân neclinitiţi în mărturisirea Cuvântului până ce trec toate persecuţiile. Cele trei duhuri
necurate (vs.13) îi arată pe ucenicii lui Antihrist, adică pe persecutorii Sf.Biserici. Aceste duhuri demonice
se duc la împăraţii lumii, adunându-i laolaltă la războiul marii zile a lui Dumnezeu.
În vs.15 se menţionează repeziciunea venirii Domnului, Cel care îi va strânge pe oameni la locul
numit evreieşte Harmaghedon (vs.16). Aici va avea loc tăierea, sau omorârea, neamurilor conduse de
diavol (Sf.Ambrozie): aici este locul unde se va săvârşi dreptatea, loc pe care Sf.Ambrozie îl numeşte al
celor drepţi (Har-Maghedon=Muntele Rotund).
Al şaptelea înger (vs.17), consideră Sf.Ambrozie, îi arată pe sfinţii propovăduitori din vremea lui
Antihrist. El îşi varsă cupa în văzduh, prin glasul cel mare auzindu-se vocea sfinţilor propovăduitori din
Sf.Biserică (templu).
La finalul lucrării îngerilor se dezlănţuie cataclisme naturale cum nu s-a mai văzut, întru
schimbarea lucrurilor zidite (vs.18). În urma fulgerelor şi a unui mare cutremur, marea cetate a
Ierusalimului, unde va împărăţi Antihristul, se va rupe în trei părţi (vs.19). Iar când va sosi ispita ultimă,
Sf.Andrei spune că vor fi scoase la arătare cele trei părţi (evrei, creştini şi samarineni) şi atunci se va face
deosebire între ele, după criteriul credinţei sau necredinţei. Despre cele trei părţi, Sf.Ambrozie
mărturiseşte că ar fi evreii, păgânii şi ereticii. În ce priveşte dezastrul ce va să fie: fulgerele desemnează
minunile lui Dumnezeu, tunetele capătă sensul groazei focului veşnic, iar cutremurul îi va zdruncina pe
cei ce nu au păzit credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos şi au urmat rătăcirilor lui Antihrist. Atunci,
căderea cetăţilor neamurilor va fi echivalentă cu efectiva lor nimicire. Ele vor fi cuprinse de vinul
aprinderii mâniei lui Dumnezeu, cu diferite pedepse în veşnicie (vs.19).
Sf.Andrei prevesteşte că pierirea insulelor (bisericilor) şi munţilor (conducătorilor lor) trebuie
înţeleasă ca o fugă în vremea necazurilor. Este vremea când oamenii vor constata năuciţi atotputernicia lui
Dumnezeu, necruţător în a-i pedepsi pe păcătoşi cu grindină ucigaşă (vs.21). În mânia cea slobozită de
Dumnezeu, ar putea fi vorba de o „ploaie” de bombe, cu efecte din cele mai catastrofice.

„Gongul” final de la Meghiddo

„Rădăcina” războiului dintre oastea cerului condusă de Domnul nostru Iisus Hristos şi forţele
subjugate lui Antihrist se regăseşte într-una din profeţiile lui Isaia 569. El vede cum vine împăratul persan
Cirus de la nord şi de la răsărit, ca un eliberator al evreilor captivi, cărora printr-o minune le deschide o
cale de izbăvire570. Atât profetul Isaia, cât şi Ieremia, vorbesc aşadar despre faptul că scopul secării apelor
Eufratului este acela de a pregăti „calea împăraţilor de la Răsăritul Soarelui”. Împăraţii aceştia, aşteptaţi să
vină, sunt împăraţii parţilor ce pândeau să năvălească în Imperiul roman. Semnalul lor de acţiune îl va
constitui secarea râului Eufrat, o apă curgătoare ce reprezenta graniţa dintre statul roman şi cel al parţilor.
Va urma o luptă decisivă, în trei etape:
În prima, această oaste de Răsărit va nimici centrul împărăţiei apusului şi va distruge Roma 571.
Unii spun că U.E. ar fi o reînviere a Imperiului roman.
În a doua, fiara (antihristul) îi va aduna pe împăraţi şi oştirile lor, ca să se împotrivească lui
572
Hristos . Neamurile din Imperiul roman se vor coaliza cu Antihrist, conducătorul întregii lumi, pentru a
porni război Fiului lui Dumnezeu în afara Ierusalimului. În acele clipe, duhurile „nesfintei treimi” fac
semne „minunate” ca să justifice convingător marea lor campanie din măreaţa „Zi a Domnului”. În a
treia, în fapt ultima etapă, Satan va fi dezlegat şi va amăgi neamuri multe la necredinţă. Nimic nu se va
întâmpla în afara voinţei Domnului nostru Iisus Hristos, Atotţiitorul... Se va arăta puterea lui Dumnezeu,

569
„Cine a ridicat din Răsărit pe acela pe care biruinţa îl întâmpină pas cu pas? Cine i-a dat în stăpânire neamuri şi i-a
supus regi? Cu sabia lui în pulbere îi preface, şi cu arcul îi risipeşte ca pe pleava cea măruntă” (Is.41, 2);
570
„Domnul va seca limba de mare a Egiptului şi mâna lui va ameninţa groaznic Eufratul, şi-l va împărţi în şapte
râuri şi se va putea trece cu piciorul. Atunci se va croi un drum pentru rămăşiţa din poporul Său, pentru cei scăpaţi
din robia Asiriei” (Is.11, 15-16); „Uscăciune peste apele lui: să sece! Fiindcă aceasta este o ţară de idoli şi au
înnebunit cu idolii lor” (Ier.50, 38);
571
Apoc.17, 16;
572
Apoc.17, 12-14; 19, 11-20;
la locul numit Armaghedon, biruind „nesfânta treime” şi pedepsind-o cu focul cel veşnic. Iată că
distrugerea sistemului puterii romane, concretizată în căderea iremediabilă a Romei, nu va fi provocată de
vreo anume grupare politico-religioasă, ci de însuşi Dumnezeu. Acesta este punctul culminant al
dezmembrării prezentei lumi fizice...
Detaliile despre punctul terminus al omenirii sunt deseori contradictorii. Cert rămâne însă că, din
veacul IX, Sf.Andrei cel nebun pentru Hristos prevestea căderea Noului Ierusalim (Constantinopolul),
aspect sesizat chiar din secolul III şi de Sf.Metodie, arhiepiscop al Paterelor. Sf. Părinte spunea că, pe la
anul 7000 de la Facerea lumii, armata turcilor şi tătarilor va înconjura Constantinopolul şi zidurile cetăţii
vor cădea. După acest eşec, la trei ani şi jumătate trecuţi rapid de aleşii lui Dumnezeu 573, va ploua
Dumnezeu cu foc.
Referitor la interpreţii ultimei bătălii de pe pământ, din valea Meghiddo, ei tratează subiectul din
două perspective: literal şi simbolic. Din perspectivă simbolică, războiul nu va fi unul fizic, ci strict
duhovnicesc. Protagoniştii sunt Dumnezeu şi poporul Său, contra „nesfintei treimi” (Satan, Antihrist şi
proorocul mincinos). Este vorba deci de o imagine a coliziunii dintre credinţă şi necredinţă, bine şi rău.
Peste războiul acesta planează decisiv sabia lui Dumnezeu, căci, să nu uităm, sabia ascuţită cu două tăişuri
din gura lui Dumnezeu574 semnifică Cuvântul Domnului şi Evanghelia Sa cea veşnică. Potrivit scrierilor
Sf.Apostol Ioan575, sabia gurii lui Dumnezeu nu va mai fi folosită ca oamenii să se convertească, ci, de
data aceasta, să se nimicească.
Cealaltă interpretare, literală, pune pe tapet o proximă luptă fizică. În ea nu va fi vorba de două
tabere organizate, antagonice, ci de o luptă anarhică „toţi contra tuturor” la Meghiddo. Dacă multele
speculaţii pe această temă consider că nu-şi găsesc aici sensul, în schimb poate că n-ar fi inoportun a se
trece cu vederea indiciul unor Sf.Părinţi cum că „gongul” final al planetei pământ s-ar putea auzi cam prin
mileniul VIII de la Facerea lumii!
Totodată, după unele profeţii, nu ar fi exclus ca, în cele din urmă, Rusia ortodoxă să şteargă de
pe hartă Turcia islamică.

Capitolul 17

1. Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicând:
Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe, 
2. Cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul
desfrânării ei. 
3. Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de
hulă, având şapte capete şi zece coarne. 
4. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe
şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile
desfrânării ei. 
5. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor
pământului. 
6. Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus, şi văzând-o,
m-am mirat cu mirare mare. 
7. Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă şi care
are cele şapte capete şi cele zece coarne. 
8. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi se
vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în
cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta. 
9. Aici trebuie minte care are înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora
şade femeia. 
10. Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va
veni are de stat puţină vreme. 
11. Şi fiara care era şi nu mai este - este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre
pieire. 
12. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar
care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara. 
573
„Atunci va trece anul ca luna şi luna ca săptămâna şi săptămâna ca ziua şi ziua ca ceasul şi ceasul ca minutul,
pentru robii cei aleşi ai lui Dumnezeu”(Sf. Metodie);
574
Apoc.1, 16;
575
Apoc. 2, 16;
13. Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei. 
14. Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor
şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El - chemaţi şi aleşi şi credincioşi. 
15. Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate
şi neamuri şi limbi. 
16. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi
carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc. 
17. Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi să se întâlnească într-un gând şi să dea
fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu. 
18. Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii
pământului. 

În vs.1-2, unul din cei 7 îngeri îl cheamă pe Sf.Ap.Ioan să-i arate judecata lumii, a desfrânatei
celei mari. Roma şi împăraţii ei. Marea desfrânată, zic unii interpreţi, ar desemna în sens extins toată
împărăţia de obşte a pământului. Ea s-a închinat lui Antihrist. Apoi, Sf.Apostol Ioan este dus în pustie
(vs.3), în mulţimea necredincioşilor adică, unde vede o fiară de culoare roşie. Aceasta semnifică chipul
sălbăticiei şi al gândului ei de ucidere (Sf.Andrei). Termenii de purpură, stofă stacojie şi aur cu care
femeia este îmbrăcată arată, după Sf.Andrei, însemne ale stăpânirii şi rangului ei împărătesc (vs.4).
Paharul ţinut în mână înseamnă dulceaţa băuturii faptelor ei cele viclene, iar aurul ilustrează cinstirea ce i
se aduce (Sf.Andrei). Starea de decădere a femeii o ilustrează şi Sf.Ambrozie: împodobirea ei cu aur
înseamnă înţelepciunea veacului acestuia, în vreme ce prin paharul de aur ar trebui să înţelegem învăţătura
filosofilor şi poeţilor. Paharul îi este plin de urâciunea desfrânărilor ei.
În vs.5, constatăm că pe fruntea femeii stă scrisă plinirea păcatului în Babilon, ca mană a
desfrânatelor ce se hrănesc cu învăţătura cea de curvie duhovnicească (Sf. Andrei). După cum au spus alţi
exegeţi, în Babilon se regăseşte întreaga cultură a umanităţii de la sfârşitul lumii- anticreştină şi senzuală –
iar, prin căderea lui se va ajunge la biruinţa lui Hristos împotriva împărăţiei păcătoase a diavolului. În vs.
6, sângele sfinţilor cu care este îmbătată femeia înglobează pe toţi mucenicii din istorie.
Îngerul îi spune Sf.Apostol Ioan, aflat în mirare, taina femeii şi a fiarei care o poartă. Atât
Sf.Andrei, cât şi Sf.Ambrozie, fac o analogie între fiară şi Satan. Ea era (avea putere înainte de moarte) şi
nu este (după Sf.Patimi i s-a luat tăria). Ea, fiara, se va ridica din adânc, adică din străfundul păcatelor
omeneşti – Sf.Andrei spune că din adâncuri se va arăta venirea lui Antihrist. Cei ce nu au fost scrişi în
Cartea Vieţii, de la întemeierea lumii, se vor mira. Iar toţi cei ce ne-au învăţat din profeţiile lui Hristos,
apreciază Sf.Andrei, vor fi însufleţiţi de minunare.
Cine va avea minte să înţeleagă înţelepciunea? Totuşi, încercări sunt... Cele 7 capete pe care stă
femeia, concluzionează Sf.Andrei, sunt împărăţiile: Asiria, Mezii, Babilonul, Persia, Macedonia, Roma
republicană şi cea imperială. În viziunea Sf.Ambrozie, cei 7 împăraţi sunt: primul este întâiul cap al
diavolului, pierit prin Potop; al doilea cap după Potop a fost până la darea legii; al treilea este poporul lui
Dumnezeu închinător diavolului, după primirea legii; al patrulea arată pe falşii profeţi; al cincilea îi
închipuie pe nedrepţii iudei; al şaselea sunt păgânii ce au persecutat Sf.Biserică; al şaptelea este Antihrist.
Din cei 7 împăraţi, spune Sf.Ippolit, 5 au căzut (veacurile), al 6-lea îl petrecem şi al 7-lea nu a
venit. În următorul vs., 11, Sfinţii Andrei şi Ambrozie se exprimă diferit asupra identităţii fiarei a 8-a:
Sf.Ambrozie crede că este diavolul, iar Sf.Andrei că este Antihrist. După succesiunea celor 7 împăraţi, el,
Antihristul, se va arăta spre amăgirea şi pustiirea pământului. Cele 10 coarne (desluşite de Sf.Ambrozie ca
îngeri) vor lua împărăţia pentru un ceas, o scurtă vreme de dinaintea începutului închinării lor către
Antihrist (vs.12-14). Puterea lor o vor da lui Antihrist (vs.13). Îngerii aceştia răi vor porni război
împotriva Mielului, dar aleşii Lui vor rămâne cu Dumnezeu în veşnicie (vs.15).
Lui Ioan i se arată apoi apele (vs.15), desemnând duhovniceşte mulţime de popoare, gloate şi
neamuri „stigmatizate” de desfrânată. Capitolul se încheie prin asocierea femeii cu cetatea cea mare, o
trimitere tradusă de Sf.Ambrozie cu Imperiul roman.

Capitolul 18

1. După acestea, am văzut un alt înger, pogorându-se din cer, având putere mare, şi pământul s-a
luminat de slava lui, 
2. Şi a strigat cu glas puternic şi a zis: A căzut! A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş
demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi
urâte. 
3. Pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-
 au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit. 
4. Şi am auzit un alt glas din cer, zicând: Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la
păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei; 
5. Fiindcă păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei. 
6. Daţi-i înapoi, precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu măsură îndoită, îndoit măsuraţi-i; în
paharul în care v-a turnat, turnaţi-i de două ori. 
7. Pe cât s-a mărit pe sine şi a fost în desfătări, tot pe atâta daţi-i chin şi plângere. Fiindcă în inima
ei zice: Şed ca împărăteasă şi văduvă nu sunt şi jale nu voi vedea nicidecum! 
8. Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte şi tânguire şi foamete şi focul
va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, Cel ce o judecă. 
9. Iar împăraţii pământului, care s-au desfrânat cu ea şi s-au dezmierdat cu ea, se vor jeli şi se vor
bate în piept pentru ea, când vor vedea fumul focului în care arde, 
10. Stând departe, de frica chipurilor ei, şi zicând: Vai! Vai! Cetatea cea mare, Babilonul, cetatea
cea tare, că într-un ceas a venit judecata ta! 
11. Şi neguţătorii lumii plâng şi se tânguiesc asupra ei, căci nimeni nu mai cumpără marfa lor, 
12. Marfă de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare, vison şi porfiră, mătase şi stofă
stacojie, tot felul de lemn bine mirositor şi tot felul de lucruri de fildeş, de lemn de mare preţ şi
marfă de aramă şi de fier şi de marmură, 
13. Şi scorţişoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi tămâie şi vin şi untdelemn şi făină de grâu curat şi
grâu şi vite şi oi şi cai şi căruţe şi trupuri şi suflete de oameni. 
14. Şi roadele cele dorite de sufletul tău s-au dus de la tine şi toate cele grase şi strălucite au pierit
de la tine şi niciodată nu le vor mai găsi. 
15. Iar neguţătorii de aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe, de frica
chinurilor ei, plângând şi tânguindu-se, 
16. Şi zicând: Vai! Vai! Cetatea cea mare, cea înveşmântată în vison şi în porfiră şi în stofă stacojie
şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Că într-un ceas s-a pustiit atâta
bogăţie! 
17. Şi toţi cârmacii şi toţi cei ce plutesc pe mare şi corăbierii şi toţi câţi lucrează pe mare stăteau
departe, 
18. Şi strigau, uitându-se la fumul focului în care ardea, zicând: Care cetate era asemenea cu
cetatea cea mare! 
19. Şi îşi puneau ţărână pe capetele lor şi strigau plângând şi tânguindu-se şi zicând: Vai! Vai!
Cetatea cea mare, în care s-au îmbogăţit din comorile ei toţi cei ce ţin corăbii pe mare, că într-
un ceas s-a pustiit! 
20. Veseleşte-te de ea, cerule şi voi sfinţilor, şi voi apostolilor, şi voi proorocilor, pentru că
Dumnezeu a pronunţat judecata voastră asupra ei. 
21. Şi un înger puternic a ridicat o piatră, mare cât o piatră de moară, şi a aruncat-o în mare,
zicând: Cu astfel de repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu se va mai afla. 
22. Şi glasul celor ce cântă din chitară şi din gură şi din flaut şi din trâmbiţă nu se va mai auzi de
acum în tine şi nici un meşteşugar de orice fel de meşteşug nu se va mai afla în tine şi huruit de
mori nu se va mai auzi în tine niciodată! 
23. Şi niciodată lumină de lampă nu se va mai ivi în tine; şi glasul de mire şi mireasă nu se vor mai
auzi în tine niciodată, pentru că neguţătorii tăi erau stăpânitorii lumii şi pentru că toate
neamurile s-au rătăcit cu fermecătoria ta. 
24. Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ. 

În general, tâlcuirea capitolului 18 aparţine Sf.Ambrozie. Aflăm de aici că îngerul de a cărui

slăvită pogorâre se luminează pământul este Domnul nostru Iisus Hristos, coborât din cer (Sf.Biserică) cu
mare putere. Glasul Său puternic nu este altceva decât învăţătura propovăduită de Sf.Biserică(vs.1-2).
Dumnezeu va veni la noi ca să pedepsească toate nedreptăţile (vs.6 şi 8) din „împărăţia” Babilonului
(vs.7), atribuite celor ce s-au desfătat de bunătăţile temporale. Cu ea s-a desfrânat mulţimea neguţătorilor
pământului (vs.9 şi 11), iubitorii veacului acestuia fie prin condamnarea făcută de ei Sfintei Scripturi, fie
prin luarea în stăpânire de către diavoli a inimilor preoţilor ce s-au abătut cu netrebnicie de la Legea
Domnului.
În vs.12-14 se condamnă luxul Babilonului. Cetatea aceasta mare înseamnă veacul de acum
(vs.16), ai cărui cârmaci sunt conducătorii nedrepţi şi toţi cei ce plutesc (vs.17) asuprindu-i pe săraci în
veacul acesta trecător. Pustiirea Babilonului este motiv de veselie pentru cer, simbolizindu-i în vs.20 pe
îngeri. Bucuriei îngerilor li se alătură, în judecata ce va să vină, sfinţii, apostolii şi proorocii. Ei se
entuziasmează de pedepsele viitoare nu că le-ar părea bine de venirea necazurilor, ci pentru că mult şi-au
dorit ziua tăierii păcatului (Sf.Andrei). Iar îngerul ce va să vină, Domnul nostru Hristos (vs.21), va ridica
la sfârşit marea piatră de moară (necredincioşii de oriunde şi oricând) ce o va arunca în mare – adică în
iad. Neguţătorii Babilonului îşi vor lua atunci plata, fiindcă s-au dezmierdat cu deliciile pământene.
El, Babilonul, se face vinovat de sângele sfinţilor (vs.24), de crimele prin care sfinţii au fost
ucişi. Pedeapsa lui Dumnezeu, neîntârziind, va veni peste lume cu repeziciune.

Capitolul 19

1. După acestea, am auzit, în cer, ca un glas puternic de mulţime multă zicând: Aliluia! Mântuirea
şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru! 
2. Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui! Pentru că a judecat pe desfrânata cea mare,
care a stricat pământul cu desfrânarea ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei! 
3. Şi a doua oară au zis: Aliluia! Şi fumul focului în care arde ea se ridică în vecii vecilor. 
4. Iar cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru fiinţe au căzut şi s-au închinat lui Dumnezeu,
Cel ce şade pe tron, zicând: Amin! Aliluia! 
5. Şi un glas a ieşit din tron, zicând: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru toate slugile Lui, cei ce vă
temeţi de El, mici şi mari. 
6. Şi am auzit ca un glas de mulţime multă şi ca un vuiet de ape multe şi ca un bubuit de tunete
puternice, zicând: Aliluia! pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Atotţiitorul, împărăţeşte. 
7. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a
pregătit, 
8. Şi i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale
sfinţilor. 
9. Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt
adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu. 
10. Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin lui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta!
Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-
te, căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei. 
11. Şi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel ce şedea pe el se numeşte Credincios şi
Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate. 
12. Iar ochii Lui sunt ca para focului şi pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care
nimeni nu-l înţelege decât numai El. 
13. Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu. 
14. Şi oştile din cer veneau după El, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat. 
15. Iar din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea. Şi El îi va păstori cu toiag
de fier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul. 
16. Şi pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. 
17. Şi am văzut un înger stând în soare; şi a strigat cu glas puternic, grăind tuturor păsărilor care
zboară spre înaltul cerului: Veniţi şi vă adunaţi la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, 
18. Ca să mâncaţi trupuri de împăraţi şi trupuri de căpetenii de oşti şi trupurile celor puternici, şi
trupurile cailor şi ale călăreţilor lor, şi trupurile tuturor celor slobozi şi celor robi, şi ale celor
mici şi celor mari. 
19. Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce Cel ce
 şade pe cal şi cu oştirea Lui. 
20. Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care
amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost
aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. 
21. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au
săturat din trupurile lor. 

Bucuria ce reiese din vs.1-7, consideră Sf.Andrei, este mila revărsată prin Sf.Biserică, este
izbânda tăriei veşnice a Sf.Biserici, nimicitoarea necruţătoare a vrăjmaşilor coalizaţi cu Antihristul. De
victoria repurtată, întăreşte Sf.Andrei, tresaltă Cetele Sfinţilor din ceruri.
Din vs.7-9 aflăm, într-un frumos simbolism ce semnifică iubirea deplină, despre nunta
(comuniunea) Domnului nostru Iisus Hristos (Mirele) cu poporul ales din Sf.Biserica Sa (mireasa). La
această nuntă divino-umană, consfinţită în logodnă când Domnul Hristos s-a făcut una cu omul în
pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sf.Biserică – adică mireasa ale cărei mădulare suntem
fiecare în parte – se împodobeşte cu faptele cele bune (vs.18) pentru marea sărbătoare a întâlnirii cu
Mirele ceresc şi cu prietenii Săi, la Cea De-a Doua Venire. La acest moment solemn s-ar cuveni să ne
gândim noi, nu la faptul că vom trece prin crunte suferinţe, îngăduite de Domnul Dumnezeu la sfârşit, sau
că vom fi martorii unui „spectacol” apocaliptic colosal. La mult-aşteptata Venire, Domnul nostru Iisus
Hristos îşi va lua mireasa la Casa Sa, în ceruri, la maiestuoasa nuntă prezisă. Va fi o nuntă veşnică, cu
bucurie nesfârşită în Duhul Sfânt, nedesfăcută de nimeni şi de nimic...
Cei cinstiţi în credinţă se vor număra cu drepţii, la Ospăţul de nuntă al Mielului (vs.9) 576,
lăudându-L pe Dumnezeu cu strigăte de Aliluia şi Amin. Sunt oameni şi îngeri, în acelaşi timp, chemaţi la
nunta Mielului de mireasa Sf.Biserică 577. Toţi cei chemaţi la cina nunţii sunt mântuiţi pentru că au biruit
patimile, în veşnicie fiind părtaşi la frumuseţile de peste firea omenească din cămara de nuntă (Raiul,
Împărăţia cerurilor, sânul lui Avraam). Visonul curat (vs.8) cu care este îmbrăcată mireasa (Sf.Biserică)
desemnează faptele sfinţilor – spune Sf.Ambrozie.
Cerul deschis (vs.11) inaugurează venirea Mielului, Domnul nostru Iisus Hristos, Mesia Cel ce
conduce oştirile Sale. Fiul lui Dumnezeu se va coborî pe un cal alb, spre a face judecată cu dreptate. Din
ochii Lui izvorăşte un foc ce nu-i arde pe cei drepţi, transfiguraţi de Lumina slavei Sale. Însă cei păcătoşi,
crede Sf.Andrei, vor fi arşi şi neluminaţi. Acesta este viitorul preconizat de Sf.Biblie insuflată de
Dumnezeu, singurul care ne captează atenţia, nu predicţiile ghicitorilor, vrăjitorilor sau falşilor profeţi...
Cunoaşterea adevărului dumnezeiesc despre viitor face posibilă înţelegerea prezentului. De fapt, însăşi
Apocalipsa abundă în credinţa în lumea nouă a adevărului, dreptăţii şi iubirii. Iar lumea aceasta nouă a
iubirii se va instaura după războiul fiilor Luminii 578 cu fiii întunericului, veniţi la lumina divină prin
lucrarea adevărului579. Victoria o va avea Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, întrucât nimicirea
oastei fiarei fusese sugerată încă înainte de începerea luptei de „glasul puternic” al îngerului din cer 580. Să
fim aşadar pregătiţi, de lupta noastră duhovnicească, împotriva „războiului nevăzut” cu demonii.
Să trecem mai departe, cu textul. Veşmântul (vs.2) înseamnă trupul lui Hristos îmbibat cu
sângele păcatelor noastre. Oştile, cu care vine El, sunt sfinţii ce provin din Sf.Biserică (vezi cerul). Din
gura Domnului iese propovăduirea lui Hristos, ca o sabie ascuţită (vs.15) a Cuvântului din Sfânta
Scriptură. Împotriva Lui va sta Antihrist şi oştirea sa. De altfel, fiara din vs.16 este considerată de
Sf.Ambrozie ca fiind Antihristul, care, în fruntea mulţilor săi adepţi, se dedă la persecutarea Sf.Biserici. În
cele din urmă, Antihristul şi falşii lui profeţi sunt ucişi, apoi aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde
pucioasă (vs.20-21). De moartea lui Antihrist, năruit definitiv de puterea lui Dumnezeu, se vor bucura
nenumăraţi aleşi.
Lovitura de graţie dată de Dumnezeu este urmată de liturghia sărbătorii din ceruri, ca răsplată
pentru cei ce i-au rămas fideli indiferent de suferinţa chinurilor prin care li s-a pus la încercare răbdarea.
576
Mt.22, 1-14; Lc.14, 16-24; „Drepţii dănţuiesc, păcătoşii sunt legaţi. Drepţii cântă, păcătoşii se tânguiesc... Drepţii
au cântarea, păcătoşii prăpastia. Drepţii în sânurile lui Avraam, păcătoşii în torentele de foc ale lui Veliar. Drepţii în
odihnă, păcătoşii în osândă. Drepţii se răcoresc, păcătoşii ard. Drepţii se veselesc, păcătoşii se usucă de întristare...
pe drepţi îi va desfăta vederea lui Dumnezeu, pe păcătoşi îi va întrista vederea focului. Drepţii în cămara de nuntă,
păcătoşii în haosul infinit. Drepţii în lumini, păcătoşii în întunecimea furtunii. Drepţii cu îngerii, păcătoşii cu
diavolul. Drepţii în mijlocul luminii, păcătoşii în mijlocul întunericului. Drepţii mângâiaţi de Mângâietorul, păcătoşii
chinuiţi de demoni. Drepţii în faţa tronului Stăpânului, păcătoşii în faţa întunericului chinuitor. Drepţii văd pururea
faţa lui Hristos, păcătoşii stau pururea în faţa diavolului. Drepţii sunt iniţiaţi de îngeri, păcătoşii de demoni... Drepţii
în cer, păcătoşii în abis” (Sf.Chiril al Alexandriei, „Despre ieşirea sufletului şi despre a doua venire a Domnului”);
577
Mt.22, 2; Lc.12, 36;
578
In.12, 36;
579
In.3, 19-21;
580
Apoc.18, 1;
Pentru această măreaţă sărbătoare a veşniciei fericite s-a şi scris Apocalipsa, pentru ca astfel să se poată
ţine aprinsă făclia speranţei creştine în neînchipuitele bunătăţi cereşti ce ni s-au făgăduit...

Capitolul 20

1. Şi am văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. 
2. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani, 
3. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească
neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme. 
4. Şi am văzut tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi am văzut sufletele
celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat
fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au
împărăţit cu Hristos mii de ani. 
5. Iar ceilalţi morţi nu înviază până ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta este învierea cea
dintâi. 
6. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua
nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El mii de ani. 
7. Şi către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui, 
8. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe
Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. 
9. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a
pogorât foc din cer şi i-a mistuit. 
10. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi
proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor. 
11. Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi
cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. 
12. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost
deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele
scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. 
13. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost,
fiecare după faptele sale. 
14. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel
de foc. 
15. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.

În acest capitol se vorbeşte despre împărăţia de „mii de ani” a martirilor, în general a oamenilor
lui Dumnezeu ale căror nume au fost scrise în Cartea Vieţii. Nu este vorba deci despre o împărăţie de o
mie de ani, care ar începe după A Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, cum îşi imaginează unii,
ci „miile de ani” constituie perioada de la prima la a doua venire a lui Hristos. Acesta este punctul de
vedere duhovnicesc, împărtăşit de Sf.Părinţi ai Ortodoxiei şi se regăseşte în scrierile exegetice ale
teologilor Origen (în Răsărit) şi Augustin (în Apus). Cu alte cuvinte, Împărăţia de mii de ani este timpul
Sf.Biserici prin care se propagă în lumea pământeană lucrarea Duhului Sfânt, între Răstignire şi A Doua
Venire. În răstimpul acesta, deşi vedem că diavolul are o activitate foarte laborioasă contra oamenilor,
totuşi puterea lui Satan este limitată (vs.2 şi 7)581. Aceasta face ca, în actuala stăpânire a lui Hristos în care
se propovăduieşte Evanghelia, să avem de-a face cu o dominaţie relativă a binelui şi adevărului. Când însă
va veni sfârşitul miilor de ani, Satan va fi dezlegat pentru câtăva vreme (vs.3). Lui Satan şi celor ai săi i se
vor împotrivi martirii582, văzuţi de Sf.Apostol Ioan ca împotrivitorii cultului imperial în epoca lui şi mai
ales în ipostaza eroilor creştini din perioada Strâmtorării (când s-a produs o ciocnire între Sf.Biserică şi
Roma): aceşti neînfricaţi martiri, neînchinători fiarei (Antihristului) şi chipului ei, vor împărăţi „mii de
ani” (vs.4) cu Domnul nostru Hristos, în veşnicie de fapt. Referindu-se la tronurile destinate sfinţilor, din
vs.4, Apocalipsa vorbeşte despre împărăţia cerească – loc divin unde şed pe tronuri şi domnesc, alături de

581
2Cor. 4, 3-4; 1Tes.2, 18; Efes.2, 2; Lc.22,3;
582
„Atunci când suntem decapitaţi, răstigniţi, aruncaţi înaintea fiarelor, în lanţuri, în foc şi în toate celelalte chinuri,
noi nu ne îndepărtăm (din cauza asta) de la mărturisirea noastră, ci, dimpotrivă, cu cât nişte astfel de chinuri ni se
întâmplă mai mult, cu atât şi numărul credincioşilor şi cinstiţilor de Dumnezeu, prin numele lui Iisus,
sporeşte”(Sf.Iustin Martirul şi Filosoful);
Hristos, toţi mucenicii din istorie. De altfel, în întreg cuprinsul Apocalipsei, Tronul lui Hristos şi tronurile
Sfinţilor Săi sunt înfăţişate ca fiind în ceruri (vezi cap.12, 5).
Când Satan va fi dezlegat, va ieşi cu furie să amăgească neamurile, pe Gog şi Magog, adunându-
le la război (vs.8). Prin Gog şi Magog s-ar putea înţelege o adunătură de neamuri a căror esenţială
caracterisitică este mândria. Cine sunt, însă, Gog şi Magog? În textul biblic, ei sunt văzuţi ca vrăjmaşii
nordici ai evreilor. O primă trimitere asupra lor o găsim în Cartea Facerii, Magog fiind fiul lui Iafet. Apoi,
în capitolele 38-39 închinate proorocului Iezechiel, acesta anunţă printr-o profeţie viitorul atac din partea
acestui popor. „Ecoul” profeţiei se regăseşte în textul Apocalipsei, unde numărul lui Gog şi Magog este
văzut ca nispul mării (vs.8) într-un mare război. Să fie oare vorba de un atac al hunilor la sfârşitul lumii,
recunoscuţi istoriceşte ca nişte viteji... opriţi de Dumnezeu ca să nu cucerească toată lumea? Sau, cum
spunea Augustin, în războiul lui Gog şi Magog trebuie să vedem prigonirea Sf.Biserici de către Antihrist
şi forţele lui? Adevărat este însă că doar Dumnezeu, slăvit fie numele Lui în veci, cunoaşte tainele Sale
înalte! Cert este însă că peste vrăjmaşii Sf.Biserici se va pogorî foc din cer (vs.9), diavolul fiind aruncat
(vs.10) în iezerul de foc (unde va fi chinuit, în veci, alături de Antihrist şi proorocul mincinos)... Şi nu
doar diavolul va fi învins definitiv, ci victoria forţelor coordonate de Dumnezeu se va răsfrânge şi asupra
morţii. Abia atunci, când moartea şi iadul ajung în „focul cel veşnic”, Dumnezeu va considera triumful
Său ca absolut.
În vs.11-15 este descrisă Judecata ce va avea loc în faţa Tronului cel Mare şi Alb, când se şi vor
deschide cărţile în care sunt scrise faptele noastre. Despre imaginea aceasta proorocise în Cartea sa şi
omul bineplăcut al lui Dumnezeu, Daniel (cap.7, 9-10). Va fi clipa când omenirea, de la mic la mare, de la
originile pământului şi până la sfârşit, va sta de-a dreapta şi de-a stânga Marelui Judecător...
Soarta nemiloasă a condamnării divine îi va aştepta şi pe necredincioşii însemnaţi cu pecetea
neruşinată a lui Antihrist, în trecerea lor de la mulţi falşi mesia la unul singur. Unul ca acesta, explica
Sf.Policarp al Smirnei, este ereticul Antihrist 583, cel ce îndrăznise să nege întruparea lui Dumnezeu în
Hristos, să schimbe voit sensul cuvintelor rostite de Domnul nostru Iisus Hristos, să nege învierea şi
Judecata de Apoi, să aibă dorinţa de a se face adorat şi slăvit ca un Dumnezeu şi împărat absolut. Să fie
pur şi simplu simbolul supremei neruşinări...

Capitolul 21

1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi
marea nu mai este.
2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o
mireasă, împodobită pentru mirele ei.
3. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi
El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei.
4. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici
durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.
5. Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte
sunt vrednice de crezare şi adevărate.
6. Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi
da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii.
7. Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu
8. Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi
închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care
este moartea a doua.
9. Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte
pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului.
10. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă,
Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,
11. Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de
iaspis, limpede cum e cristalul.
12. Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi douăsprezece îngeri şi nume
scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.
13. Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei
porţi.
583
„Purtând în sine toată puterea diavolului, va veni (Antihrist – n.a.)... ca un necredincios şi fărădelege, ca un postat,
un nedrept şi un ucigaş, ca un tâlhar, recapitulând în sine apostazia diavolului”(Sf.Irineu de Lyon);
14. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor
doisprezece apostoli ai Mielului.
15. Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei
şi zidul ei.
16. Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu
trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă.
17. Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a
îngerului.
18. Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este de aur curat, ca sticla cea curată.
19. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie
este de iaspis, a doua de safir, a treia de halcedon, a patra de smarald,
20. A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a
zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist.
21. Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un
mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.
22. Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei.
23. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a
luminat-o şi făclia ei este Mielul.
24. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor.
25. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo.
26. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor.
27. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci
numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului.

În capitolul 21 al Apocalipsei, Sf. Ioan vede cât de frumos şi de măreţ imaterial este Noul
Ierusalim (Împărăţia lui Hristos), care ni se va descoperi în toată slava ei la A Doua Venire a lui Hristos,
după biruinţa asupra diavolului.
Îndată, Sfântului Ioan i s-a arătat cer nou şi pământ nou (vs.1), căci cerul cel dintâi şi pământul
cel dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Se poate constata deci că lumea creată nu va dispare, ci se va
schimba în mai bine, după cum ne spune şi apostolul: făptura însăşi se va elibera din robia stricăciunii
spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8, 21). Şi psalmistul David ne spune: ca pe o velniţă le
vei împături şi se vor schimba (Ps.101, 207), iar Sf. Andrei îl completează: „Reînnoirea unui lucru
învechit nu înseamnă distrugerea sau nimicirea lui, ci doar îndepărtarea părţilor vechi şi uzate”. Înnoirea
cerului şi a pământului presupune o schimbare prin foc (2 Pt.3, 10), o înnoire a formelor şi însuşirilor lor
şi nu o schimbare esenţială. Marea însă va dispărea.
Apoi, Sf. Ioan vede cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu (vs.2),
gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Înfăţişarea Noului Ierusalim este Biserica triumfătoare
a lui Hristos, împodobită ca o mireasă a Domnului cu curăţia şi virtuţile sfinţilor: „Acest oraş, care îL are
pe Hristos drept piatra cea din capul unghiului, este format din sfinţii despre care este scris: ei vor fi ca
nişte pietre de diademă, strălucind în ţara Sa – Zah. 9, 16” (Sf. Andrei).
Sf. Ioan aude venind din tron un glas puternic care zicea cum că Dumnezeu va locui cu oamenii,
că ei vor fi poporul Său şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. Şi El le va şterge toată lacrima: moarte nu va mai
fi, nici bocet şi durere, căci cele dintâi lucruri au trecut. Deci, unde va fi Dumnezeu cu oamenii? Va fi în
Biserica Sa. Biserica este deci chipul actual al adevăratului cort, căci cortul Vechiului Testament a fost
numai o prefigurare a locuirii lui Dumnezeu cu oamenii – locuire ce se va inaugura în viaţa viitoare,
veşnică şi fericită, când acolo va fi un izvor de binecuvântare pentru toţi cei care s-au izbăvit de toate
necazurile vieţii de pe pământ.
Sf. Ioan mai aude şi cum Cel ce şedea pe tron promite, celui ce însetează, că ăi va da în dar să
bea din izvorul vieţii (vs.6). Prin această apă a vieţii se înţelege harul Duhului Sfânt, înfăţişat în chip
figurat, de Sf. Scriptură, ca apa cea vie (In. 4, 10-14).
Din vs. 7 aflăm că biruitorul va fi cel care moşteneşte acestea: şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi
va fi Mie fiu. Prin cel biruitor se înţelege toţi aceia care biruiesc în luptă pe demonii cei nevăzuţi, care vor
primi toate bunătăţile şi vor deveni fii ai lui Dumnezeu.
Iar cei ce nu vor birui, enumeraţi fiind în vs.8, vor avea parte de iezerul care arde cu foc şi
pucioasă, care este moartea cea de-a doua. Fricoşii, în lupta lor cu diavolul, dar şi cei păcătoşi,
împătimiţi şi vicioşi, vor fi osândiţi la moartea cea de-a doua, adică la veşnicele chinuri ale iadului (Sf.
Andrei).
La Sf. Ioan vine apoi unul din cei 7 îngeri, care aveau cele 7 cupe pline cu cele 7 plăgi, cele de pe
urmă, îndemnându-l să vină ca să-i arate mireasa, femeia Mielului (vs.9). Cine este mireasa numită aici
femeia Mielului? Sf. Andrei ne spune: „El o numeşte în mod corect pe mireasă Femeia Mielului, căci
atunci când Hristos a fost înjunghiat ca un miel, El s-a logodit cu Biserica prin propriul Său sânge.
Precum femeia a fost făcută pentru Adam în timpul somnului lui prin scoaterea coastei, la fel şi Biserica
a luat chip prin curgerea sângelui din coasta lui Hristos în timpul adormirii de bunăvoie pe cruce cu
somnul morţii şi s-a unit cu El, Cel ce s-a răstignit din iubire pentru noi”.
În duh, Sf. Ioan este dus apoi pe un munte mare, de unde vede cetatea cea sfântă,
Ierusalimul,pogorându-se din cer, de la Dumnezeu. Lumina acestei cetăţi era strălucită, ca a pietrelor de
mare preţ (vs.10-14). Femeia Mielului, Sf. Biserică, este privită duhovniceşte de Sf. Ioan, văzătorul de
taine, în forma unei cetăţi mari şi splendide (Ierusalimul, coborât din cer). Strălucitoare (vs.11) precum
pietrele de mare preţ, cetatea are 12 porţi numite după cele 12 seminţii ale lui Israel, dar şi 12 pietre de
temelie purtând numele celor 12 apostoli: „Lumina Bisericii este Hristos, Care este numit iaspis, ca Cel ce
este totdeauna viu,înfloritor, dătător de viaţă, curat” (Sf. Andrei). Zidul înalt, din vs.14, care înconjoară
cetatea, este un semn că nici măcar un om nevrednic nu poate intra înăuntru. Spun aceasta şi îngerii lui
Dumnezeu, care păzesc cele 12 porţi. Deasupra porţilor sunt scrise numele celor 12 seminţii ale poporului
lui Israel, deoarece ele alcătuiesc pe pământ poporul ales al lui Dumnezeu. În cer, aceleaşi nume îi
desemnează pe cei aleşi, noul Ierusalim. Pe cele 12 pietre de temelie sunt scrise numele celor 12 apostoli
ai Mielului, aceasta însemnând că ei sunt temelia pe care a fost întemeiată Biserica – ca întemeietori ai
creştinismului de pretutindeni. Din aceasta se constată cât de falsă este dogma catolică prin care se susţine
că Biserica lui Hristos ar fi întemeiată doar pe Sf. Apostol Petru.
Sf. Ioan vede, la cel ce vorbea cu el (vs.15), o trestie de aur, cu care măsoară cetatea (vs.16), de
aur curat, ca sticla cea curată (vs.18). Iată, vedem că această cetate, în faţa Sf. Ioan, este măsurată de un
înger cu o trestie de aur. Sf. Andrei ne spune: „Trestia de aur indică cinstea îngerului măsurător, pe care
el l-a văzut cu înfăţişare umană, şi de asemenea onoarea cetăţii măsurate, al cărei zid îL semnifică pe
Hristos”. Cetatea are o suprafaţă în formă de pătrat. Cum înălţimea, lungimea şi lărgimea au câte 12.000
de stadii fiecare, cetatea are o formă de cub, prin care îşi arată tăria şi trăinicia, iar zidul cetăţii are 11 de
coţi. Expresiile acestea numerice ne arată perfecţiunea, trăinicia şi impresionanta simetrie a întregii
construcţii a Bisericii lui Hristos.
În vs. 19-21 ni se arată frumuseţea temeliilor care împodobesc zidul cetăţii, cele 12 porţi ale ei,
precum şi piatra cetăţii. Iaspisul, din care este construit zidul cetăţii, închipuie slava divină şi viaţa veşnic
înfloritoare a sfinţilor; aurul curat al cetăţii, ca sticla străvezie, arată cinstea şi măreţia locuitorilor ei. Tot
felul de pietre preţioase împodobesc cele 12 temelii ale zidului cetăţii, arătând însă ca şi cum ar fi alcătuită
dintr-o singură piatră preţioasă. După cum ne spune Sf. Andrei, 8 din cele 12 pietre se aflau şi pe mantia
arhiereului în Vechiul Testament (Ieş. 28, 17-21), iar restul de 4 ne arată şi legătura dintre Vechiul
Testament şi Noul Testament, dar şi frumuseţea celor care au strălucit în el: şi apostolii, împodobiţi fiind
ei de toate virtuţile, au fost simbolizaţi de pietrele preţioase. Mai exact: „Prima temelie iaspisul, este o
piatră de culoare verzui şi îl simbolizează pe mai-marele apostolilor, Petru, care a purtat în trupul său
moartea lui Hristos şi I-a arătat o dragoste statornică şi netrecătoare. A doua piatră este safirul, de la
care provine culoarea azurie; îl simbolizează pe fericitul Pavel, care a fost înălţat până la al treilea cer.
A treia, calcedoniu, evident aceeaşi cu antracitul care era pe mantia arhiereului, îl simbolizează pe
fericitul Apostol Andrei, care este precum cărbunele aprins al Duhului. A patra, smaraldul, este de
culoare verse amestecat cu galbenul untdelemnului, care îi dă strălucire şi frumuseţe; îl reprezintă pe Sf.
Evanghelist Ioan, care alină cu untdelemnul dumnezeiesc durerea şi mâhnirea ce pătrund în noi prin
păcat, iar prin darul teologiei ne întăreşte în credinţa care nu slăbeşte niciodată. A cincea, sardoniu, are
culoarea unei unghii strălucitoare; îl simbolizează pe Iacov, cel dintâi care a primit moartea trupească
pentru Hristos. A şasea, sarditul, este o piatră strălucitoare de culoare portocalie, care are însuşirea de a
vindeca umflăturile şi rănile provocate de fier; simbolizează frumuseţea virtuţilor fericitului Filip,
frumuseţe luminată de focul Duhului Sfânt, care vindecă rănile sufletelor amăgite. A şaptea, hrisolitul,
străluceşte asemenea aurului şi îl simbolizează, poate, pe Bartolomeu, care a strălucit cu virtuţi alese şi
cu propovăduirea cea dumnezeiască. A opta, berilul, culoarea mării şi a văzduhului, îl simbolizează pe
Toma, care a făcut călătorii îndepărtate pentru mântuirea indienilor. A noua, topazul, este o piatră
neagră, despre care se spune că din el izvorăşte o substanţă lăptoasă care are însuşiri binefăcătoare
pentru bolile ochilor; îl simbolizează pe fericitul Matei, care vindecă cu ajutorul Evangheliei pe cei orbi
la inimă şi le dă lapte celor nou-născuţi în credinţă. A zecea, hrisopasne, întrece în strălucire chiar şi
aurul; îl reprezintă pe fericitul Tadeu, care a propovăduit regelui Abgar al Edesei împărăţia lui Hristos,
simbolizată prin aur, şi moartea lui, simbolizată prin cenuşă. A unsprezecea, iachintul, un albastru azuriu
sau de culoarea zambilei, îl simbolizează probabil pe Simon, zelotul darurilor lui Hristos, care a avut în
înţelepciune cerească. A douăsprezecea, ametistul, o piatră purpurie, îl simbolizează pe Matia, care a
fost învrednicit de dumnezeiescul foc la împărăţia limbilor, pentru dorinţa lui fierbinte, să placă Celui Ce
l-a ales spre a-i lua locul celui ce căzuse” (Sf. Andrei).
 Cât priveşte cele 12 porţi ale cetăţii, construite din 12 mărgăritare preţioase, Sf. Andrei
menţionează: „Cele douăsprezece porţi sunt, evident, cei 12 ucenici ai lui Hristos, prin care noi am aflat
uşa şi calea vieţii. Ei sunt, de asemenea, douăsprezece mărgăritare preţioase, care şi-au primit lumina şi
strălucirea lor de la mărgăritarul cel de mare preţ, Care este Hristos. Piatra cetăţii era de aur curat, ca
de sticlă străvezie. Toate aceste detalii converg spre un singur înţeles: în Biserica cerească a lui
Dumnezeu totul este sfânt, preacurat, preafrumos şi neschimbător, totul este măreţ, spiritual şi preţios”
(Sf. Andrei).
În vs.22-23, ni se înfăţişează modul de viaţă al cetăţenilor care locuiesc în această minunată
cetate cerească: cetatea nu are templu văzut, pentru că Dumnezeu este templul ei, precum şi Mielul.
Deoarece adorarea Îi va fi adusă în această cetate, nu vor mai fi necesare nici templul material, nici slujbe
sfinte, nici un fel de iluminare – căci slava lui Dumnezeu o luminează şi făclia lui este Mielul (Sf. Andrei
ne încredinţează că, acolo unde luminează Soarele duhovnicesc al Dreptăţii, nu mai este necesar un soare
material). Locuitorii cetăţii cereşti vor fi şi ei foarte diferiţi, pentru că „toţi cei încununaţi cu biruinţa
asupra patimilor vor duce acolo slava şi cinstea faptelor lor bune” (Sf. Andrei). Nici porţile ei, fie că este
zi, fie că este noapte, nu se vor mai închide (Is.60, 11), căci noapte nu va mai fi. Înseamnă deci că Biserica
cerească nu se va mai afla în primejdia să fie atacată de vreun duşman.
În capitolul 21, vs.24-27, ni se arată cum, în Biserica cerească, spre deosebire de cea
pământească, unde binele şi răul coexistă şi neghina creşte împreună cu grâul, numai binele, curăţia şi
sfinţenia vor fi adunate de la oamenii de pe pământ. Nimic urât şi necurat, din istoria omenirii, nu va intra
în ea şi, implicit, în contact cu fericiţii rânduiţi vieţii celei veşnice.

Capitolul 22

1. Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui
Dumnezeu şi al Mielului,
2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de
douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea
neamurilor.
3. Nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui Îi vor
sluji Lui.
4. Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor.
5. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că
Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.
6. Şi îngerul mi-a zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate şi Domnul, Dumnezeul
duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple în
curând.
7. Şi iată vin curând. Fericit cel ce păzeşte cuvintele proorociei acestei cărţi!
8. Şi eu, Ioan, sunt cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi am văzut, am căzut să
mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea.
9. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi,
proorocii, şi cu cei ce păstrează cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te!
10. Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape.
11. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să
facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.
12. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.
13. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.
14. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în
cetate!
15. Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi
iubesc minciuna!
16. Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu
sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa.
17. Şi Duhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel însetat să vină, cel ce doreşte să
ia în dar apa vieţii.
18. Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai adăuga cineva ceva
la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta;
19. Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din
pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta.
20. Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!
21. Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin.

Îngerul i-a arătat Sfântului Ioan, apoi, râul şi apa vieţii, limpede ca cristalul, care izvorăşte din
tronul lui Dumnezeu şi al Mielului (vs.1). Primul simbol, prin care ni se descrie nesfârşita fericire a
membrilor Bisericii cereşti, este un râu al apei vieţii; aceasta însemnând că harul de-viaţă-dătătorului Duh
umple mulţimea locuitorilor săi (Ps.138, 18). De fapt, harul acesta şi mila lui Dumnezeu se va revărsa
totdeauna, neîmpuţinat, peste locuitorii cetăţii cereşti, umplându-le inimile de o negrăită bucurie (Is. 35, 9-
10).
Sf. Ioan vede mai apoi, în mijlocul cetăţii, de-o parte şi de alta a râului, un pom al vieţii, care,
rodind de doisprezece ori, îşi dă roada la fiecare lună, iar frunzele lui sunt spre tămăduirea neamurilor
(vs.2). înţelegem deci că, după primul simbol, al râului apei vieţii, urmează al doilea, cel al pomului vieţii.
Însă pomul Ierusalimului ceresc are un specific mai aparte, diferit de pomul din mijlocul raiului
pământesc de dinaintea căderii primilor noştri strămoşi, pentru că are însuşirea de a rodi de 12 ori pe an şi
de a tămădui neamurile toate cu frunzele sale. Pomul vieţii, după Sf.Andrei, îL simbolizează pe Hristos; şi
Hristos este cunoscut prin Duhul Sfânt, prin Care cele 12 roduri – adică Apostolii – aveau nesfârşita hrană
a cunoştinţei de Dumnezeu. Frunzele pomului vieţii, deci ale lui Hristos, arată înţelegerea cea mai
luminată a judecăţilor lui Dumnezeu, iar roadele sunt desăvârşita cunoştinţă ce ni se va descoperi în
veacul viitor: sunt spre tămăduire, adică spre curăţirea celor mai slabi decât alţii în împlinirea virtuţilor –
fiindcă alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor (1Cor. 15, 41),
şi în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (In. 14, 2). În concluzie, deci, fiecare va primi după lucrarea
faptelor sale, unul mai puţină, iar altul mai multă strălucire. Şi în această cetate sfântă, blestem nu va mai
fi; va fi în ea tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, iar robii Săi I se vor închina. Şi ei Îi vor vedea faţa, şi
numele Lui va fi pe frunţile lor (vs.3-4). Se înţelege aici, foarte clar, că, de la locuitorii acestei cetăţi, orice
blestem va fi îndepărtat, aşa încât vrednicii ei locuitori îL vor privi pe Dumnezeu faţă către faţă, nu ca în
ghicitură (1Cor. 13, 12); „precum spune marele Dionisie, în acelaşi fel în care L-au văzut sfinţii Apostoli
pe muntele sfânt. În locul tăbliţei de aur (cu numele Domnului) pe care o purta arhiereul vechilor evrei
(Ieş.28, 32), ei vor avea însemnat numele lui Dumnezeu nu numai pe frunte, ci şi în inimile lor, adică
dragostea statornică, hotărâtă şi plină de îndrăzneală faţă de El, căci însemnul de pe frunte semnifică
podoaba bunei îndrăzneli” (Sf. Andrei).
În cetatea sfântă, noapte nu va mai fi. Locuitorii ei nu vor mai avea nevoie de lumina lămpii, sau
a soarelui, fiindcă Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împărăţi în vecii vecilor (vs.5). Expresiile de mai
sus ne arată de fapt comuniunea completă a cetăţenilor Bisericii cereşti cu Stăpânul lor. Văzându-L ei faţă
către faţă, le va fi lor un izvor de fericire fără de sfârşit. Împlinirea tuturor celor ce i s-au arătat Sf. Ioan
se va face într-un timp apropiat, la A Doua Preaslăvită Venire a Domnului, când ni se va răsplăti
fiecăruia după faptele făcute.
Îngerul, vorbind cu Sf. Ioan, îl încredinţează că Dumnezeu l-a trimis, ca să arate robilor Săi ce
trebuie să se întâmple, în curând, când El va veni (vs.6-11). Cuvintele iată, vin curând „indică scurtimea
vieţii prezente în comparaţie cu cea viitoare sau faptul că sfârşitul fiecărui om poate surveni brusc şi
neprevăzut, căci sfârşitul lumii este pentru fiecare propriul său sfârşit. Ţinând seama de faptul că nimeni
nu ştie în care ceas vine furul, ni se porunceşte să veghem şi să avem mijloacele încinse şi făcliile
aprinse (Lc.12, 35-39). Trebuie să ne aducem aminte că pentru Dumnezeu nu există timp, şi că o zi
înaintea Lui este ca o mie de ani, iar o mie de ani este ca o singură zi – 2Pt. 3, 8” (Sf. Andrei).
Când Hristos Domnul va veni, în curând, având şi plata cu El, ca să dea fiecăruia după cum îi
este fapta (vs.12), îi fericeşte pe cei care îşi spală veşmintele ca să aibă putere peste pomul vieţii şi prin
porţi să intre în cetatea cea sfântă (vs.14)… unde nimic necurat nu poate să intre. Că va veni Domnul în
curând nu poate să însemne decât, simplu, că va veni fără de întârziere. Nimic nu-L va opri, nici a-I
schimba hotărârile de nezdruncinat. Sunt azi unii oameni care se chinuie să socotească timpul Preasfintei
Sale Veniri, dar Dumnezeu nu socoteşte timpul, ci cât de drepţi şi de nedrepţi sunt oamenii. El hotărăşte
când va veni în lume după măsura celor aleşi ai Săi, când timp nu va mai fi (Apoc. 10, 6). Atunci va
începe Ziua nesfârşită a Împărăţiei Sale. Şi Duhul şi Mireasa, adică Biserica lui Hristos, ortodoxă, îi
cheamă pe toţi să vină şi să primească în dar apa vieţii, întru a fi învredniciţi de Ierusalimul ceresc.
După ce Sf.Ioan avertizează cu asprime ca nimeni să mai adauge ceva la profeţia cărţii
Apocalipsei (vs.18), dar nici să scoată (vs.19) cineva ceva, ca nu cumva să cadă sub osânda plăgilor
menţionate în carte, văzătorul-de-taine îşi exprimă dorinţa ca Hristos să vină grabnic (vs.20). În încheiere,
Sf. Ioan dă binecuvântarea apostolică obişnuită tuturor împlinitorilor poruncilor lui Dumnezeu.
Conţinutul Apocalipsei încununează canonul Sfintei Scripturi, ne descrie profetic viitorul, adică
sfârşitul lumii, inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice pentru cei care înţeleg, fără de
tăgadă, să-şi trăiască viaţa ca şi cum s-ar afla în faţa Judecătorului Dumnezeu. Şi care, în curând, va veni!
Amin. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Judecata pentru judecători

Cine se joacă cu responsabilitatea faţă de sufletul lui, ştiind că în Ziua Judecăţii va răspunde
pentru toate cele ce putea să facă şi n-a făcut, cade în cea mai fatală greşeală... Sf.Ioan Gură de Aur
mărturiseşte că, la A Doua Venire, pe noul pământ urmează să aibă loc judecata generală a omenirii. La
Tronul de Judecată584 unde se va aşeza Hristos înconjurat de îngeri 585, toată omenirea nepocăită din istorie
va da socoteală, inclusiv în faţa apostolilor586 şi sfinţilor587. Cu milă va fi judecata divină pentru cei în a
căror viaţă pământeană au arătat milă şi iertare celor năpăstuiţi şi greşiţi, însă, de nu a fost aşa, atunci ea
va fi necruţătoare588. Ori binecuvântare, ori osândă ne aşteaptă la Judecata de Apoi... Osândă grea vor
primi cei ce au osândit pe alţii având aceleaşi păcate, imitându-l pe diavol în judecată. Ei au uitat
îndemnul ca, de i-ar fi şi nedreptăţit cineva, mai întâi să-l mustre între patru ochi, apoi, în caz de nevoie,
în faţa a doi-trei martori589 sau chiar faţă de toţi590. Iar dacă cel greşit nu va da ascultare nici aşa, atunci
păcatul lui trebuie adus la cunoştinţa Sf.Biserici 591. În eventualitatea neascultării păcătosului nici de
Sf.Biserică, acesta este transpus în postura de a putea fi tratat ca un păgân şi un vameş. Dar să nu
confundăm lucrurile, cum deseori suntem tentaţi, întrucât în Sf.Biserică – la fel însă şi în societate – toate
trebuie să se facă după o rânduială bine definită 592. De ar fi astfel s-ar constata că lumea întreagă ar fi mult
mai în rânduială, cu condiţia elementară să ne îngrijim doar de păcatele noastre şi nicidecum, ca nişte
păcătoşi ce suntem, să ne amestecăm în viaţa duhovnicească. Din acest considerent, nu oricine şi nu
oricum se cuvine a face mustrări. Dreptul acesta, de pildă, îl au părinţii în familie, profesorii la şcoală,
judecătorii la tribunale, cetăţenii faţă de stat etc. Dojenile lor să nu se facă însă altfel decât în duhul
blândeţii, cu grijă şi cu dragoste 593, exclusiv în scopul tămăduirii rănilor. Cu siguranţă, altfel, vom cădea şi
noi în cele ce vom cleveti pe aproapele.
Să fim deci cu luare aminte, căci Domnul nostru Iisus Hristos nu pe toţi ne-a oprit să judecăm,
fiecare având în Sf.Biserică o rânduială duhovnicească foarte exactă 594. Practic, dreptul de a mustra în
Sf.Biserică îl au ierarhii şi preoţii, ca unii ce au primit putere de la Dumnezeu să lege şi să dezlege
păcatele noastre. Doar ei, îmbrăcaţi fiind cu tăria duhovnicească legiuită, sunt îndrituiţi să poarte grijă de
păcatele creştinilor. Nesocotind însă rânduiala divină, cu măsura cu care măsurăm vom fi şi noi judecaţi...

Capitolul IV: „Arhitecţii” globalizării antihristice

Ce fel de stat se întrezăreşte

Astăzi, cu o intensitate crescândă, ,,experţi” în globalizare elaborează proiecte “strategice” pentru

instaurarea unei noi arhitecturi mondiale, periclitând lucrarea mântuitoare a Sfintei Biserici prin
proclamarea supremaţiei legilor omeneşti. Sub un ,,bruiaj” satanic ce depăşeşte puterea de înţelegere a
acestor minţi ,,moarte duhovniceşte”, se ignoră astfel învăţătura hristologică ( conform căreia ,,fără Mine
nu puteţi face nimic”), aducându-se atingere celor mai elementare norme morale de convieţuire umană.
Un prim pas, tratat cu superficialitate mediatică, s-a produs în 1985, o dată cu consimţământul mai multor
state de a semna Convenţia Schengen. Puţini ştim însă că, sub pretextul ,, prevenirii ameninţării la adresa
siguranţei naţionale” , prin articolul 99 se legalizează urmărirea electronică mondială a tuturor cetăţenilor!
Printr-un asemenea ,,linşaj” legislativ, devin neglijabile toate articolele fundamentale ale Constituţiilor
europene, suspendându-se – prin generalizarea prezumţiei de vinovăţie a cetăţenilor - chiar principiul de
bază al statului de drept. Mai mult, oficialii U.E. persistă în atenţionarea că nerespectarea recomandărilor
584
Lc.22, 30;
585
Mt.25, 31;
586
Mt.19, 28;
587
1Cor.14, 40;
588
„Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iac.2, 13);
589
Mt.18, 15-16;
590
1Tim.5, 20;
591
Mt. 18, 17;
592
1 Cor.14, 40;
593
„Trebuie nu să ruşinezi, ci să mustri, nu să învinovăţeşti, ci să sfătuieşti, nu cu mândrie să înjoseşti, ci cu dragoste
să îndrepţi” (Sf.Ioan Gură de Aur);
594
Efes.4, 11-12;
Convenţiei Schengen presupune sancţiuni la nivel guvernamental, ajungându-se până la … retragerea
dreptului de membru a ţării nonconformiste! Din păcate, ,,vocile” care protestează împotriva desfiinţării
noţiunii de cetăţean liber se aud atât de greu… Şi atât de uşor este acceptată, sub mirajul prosperităţii
materiale, convergenţa economiilor.., într-o Casă comună europeană a cărei Constituţie legiferează
păcatele contra firii şi face abstracţie de poruncile Domnului nostru Iisus Hristos…, favorizând
suprimarea libertăţii cetăţenilor şi aducerea lor sub sclavie duhovnicească (electronică), sub pretextul
introducerii paşapoartelor europene cu amprente digitale şi scanare pe retină, conţinând un cip cu datele
biometrice ale posesorului. Iar dacă cineva se va opune acestui duh antihristic, va fi considerat ca
indezirabil modernităţii şi marginalizat: este cazul lui R. Buttiglione, care, deşi nominalizat la funcţia de
comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne în Comisia Europeană, a fost înlăturat când a încercat să susţină
că relaţiile nefireşti (homosexuale) sunt păcate. În noul context, distrugerea familiei monogame se va
produce sub ochii “neputincioşi” ai reprezentaţilor Sfintei Biserici, Şcolii şi Presei - instituţii educative
uşor de acuzat, penal, pentru folosirea unui presupus limbaj homofob şi sexist! Deocamdată, doar ziarele
centrale ,,Ziua” şi ,,Naţional” au luat atitudine faţă de unele anomalii, cum ar fi pericolul supravegherii
cetăţenilor prin diverse iniţiative de control electronic. Pe scurt: după pecetluirea produselor comerciale şi
a animalelor, vor urma - prin acţiunea de eliberare a buletinelor de identitate electronice - oamenii.
,,Problema” este că preconizatele cărţi electronice vor conţine microcipuri performante, ,,dotate” cu
coduri de bare cu trei guarzi (reprezentând numărul fiarei, 666, semnul apocaliptic al lui Antihrist) .
Ulterior, întrucât la TV se vor reclama furturile acestora, se va înainta pe calea pecetluirii antihristice,
transferându-se semnul 666 pe mână sau frunte, exact cum prezice Apocalipsa. Apoi, vor urma zile când
circulaţia banilor va fi interzisă, iar tranzacţiile comerciale se vor derula pe baza microcipului de pe mână
sau frunte, invocându-se neutralizarea operaţiunilor ilegale. Tot cel ce nu se va conforma, va avea de
suferit!
Susceptibile de sacrilegiu, pentru că folosesc cu o insistenţă de neînţeles numărul 666, statele se
întrec în “moda” poliţienească de a le atribui cetăţenilor documente electronice de identitate prin care
aceştia să fie numerotaţi şi controlaţi cu mijloace speciale de urmărire. Acţiunea lor este clar contrară
prevederilor constituţionale, explicită în articolele referitoare la interdicţia de a urmări o persoană şi la
obligativitatea respectării intimităţii şi libertăţii civile. În esenţă pericolul nu survine doar pentru că este în
joc numărul 666595, dar şi pentru că înregistrarea electronică cu datele personale presupune înscrierea
faptelor noastre în marele calculator de la Strassbourg. Datele ce vor figura în fişierele electronice de aici
i-ar putea servi mai târziu, catastrofic, lui Antihrist, în dictatura mondială a statului său universal… Din
asta rezultă ce capcane vătămătoare ne sunt întinse. Precizez că nu ne vom pierde numele de la Sf.Botez,
dar la întocmirea statisticilor de inventariere planetară fiecare figurăm doar ca numere. Ce anume se va
scrie în memoria giganticului calculator nu înseamnă altceva decât o violentă intruziune în viaţa noastră,
în baza de date înregistrându-se automat detalii semnificative despre profilul nostru psiho-
comportamental: locul unde călătorim; unde preferăm să cheltuim banii; pe ce fel de opinii ne clădim
convingerile; ce studii am urmat; ce avere posedăm etc. Politica controlării unor astfel de informaţii
confidenţiale, printr-o posibilă exploatare a convingerilor sensibile ale cetăţenilor, ne traspune în ipostaza
unor marionete aflate la discreţia unui stat totalitar şi anticreştin, chiar dacă documentele electronice ni se
dau fără condiţionări religioase…
Ce ar mai fi de spus, sau de făcut? Poate doar că… nu ar fi cu putinţă ca un creştin autentic să
rămână insensibil la etalarea ostentativă a lui 666 pe mărfuri, bancnote, cartele, expoziţii…, ştiind că el
însuşi va ajunge într-o zi să fie o ţintă. Dacă vom alege să coabităm cu 666, într-un moment de slăbiciune,
atunci am cedat lăuntric în faţa duhului lui Antihrist. Să dovedim luciditate şi să nu înaintăm pe această
cale, larg deschisă de guverne, la al cărei capăt se află prăpastia… regimului mondial al lui Antihrist, când
se va prinde omenirea în plasa controlului economic şi se va “desăvârşi” marcarea cu 666. Până atunci, să
înţelegem că în spatele sistemului computerizat se ascunde dictatura lui Antihrist.
Spusele de mai sus sunt serioase motive de îngrijorare în rândul populaţiei credincioase, dar în
nici un caz nu trebuie creată panică. Reacţia noastră să fie ferm potrivnică, liniştită, nepătimaşă… Cei
înzestraţi cu mulţi talanţi, să iasă în faţă ca făclii pentru fraţii aflaţi în neputinţe duhovniceşti,
mărturisindu-L pe Dumnezeu. Să-L chemăm în rugăciune pe Domnul, fără să semănăm frică 596…
Deocamdată, nu ni se cere pe faţă, ca atunci când Antihrist va veni, să ne lepădăm de Domnul nostru Iisus
Hristos. Suficiente ne sunt însă mustrările conştiinţei, adică glasul lui Dumnezeu, că lăsăm numărul 666 să
intre în viaţa noastră. De ar fi şi aşa, tot ar mai exista salvare în plânsetul cu amar (al Sf.Ap.Petru) şi în
Sf.Spovedanie, ca leac al Sf.Biserici…

595
„Chiar dacă nu vor conţine numărul 666 (să nu primim nimic – n.a.)” – Cuv.Paisie Aghioritul;
596
Ps.52, 6;
 Reacţii interne şi internaţionale

Atribuirea documentelor electronice, sau a cardurilor (cartelelor) ce înlocuiesc banii, nu oferă

posesorilor siguranţă absolută. De câte ori nu luăm la cunoştinţă de comiterea unor ilegalităţi, cu care se
confruntă din plin Poliţia şi serviciile speciale, cum ar fi fraudarea cardurilor, sau spargerea de către
hackeri a unor fişiere electronice ultrasecrete ale N.A.S.A ori N.A.T.O.? Însă vine ziua când toate acestea
vor fi de domeniul trecutului, vis a vis de tehnologia performantă a viitorului… apropiat. Am văzut, în
cele spuse până acum, că, deşi se vehiculează ipoteza apariţiei de la sine, pecetea lui Antihrist va fi pusă
(aplicată din exterior) pe mână sau pe frunte. De ce, acolo? Pentru că în zonele amintite sunt cele mai
bune condiţii termice ale corpului uman. “Transferul” microcipului (mai mic de 1 mm) de pe documente
pe corpul uman s-ar putea face, imediat şi fără durere, printr-o marcare cu un dispozitiv laser
computerizat. Dar ce fel de metode de punere a peceţii se vor aplica, numai Domnul Dumnezeu poate să
ştie. Şi Antihrist, când o va pune în “împărăţia” lui… Sigur este doar că acceptarea unui însemn pe
trupurile noastre înseamnă despărţirea de Dumnezeu şi intrarea în hăul chinurilor veşnice. Cine însă nu va
primi pecetea, neputând fără microcip să vândă sau să cumpere, va supravieţui cu roadele date de
Dumnezeu prin pământul ce îl va deţine spre folosinţă.
Ne-am rupe de realitate dacă am considera că implantarea microcipurilor “de control”, sub pielea
omului, ar fi o noutate rezervată exclusiv viitorului. S-ar putea verifica uşor cam câte cazuri de implantări
se regăsesc pe teritoriul S.U.A., unde climatul social se precipită vertiginos datorită bulversantului atac
terorist asupra “turnurilor gemene” de la 11 septembrie 2001. Când s-a comemorat o lună de la tragicul
eveniment, Senatul American a adoptat o lege a terorismului în care se prevede, atenţie, “extinderea sferei
de aplicare a mijloacelor electronice de urmărire a oamenilor”. Altfel spus, declanşarea “luptei împotriva
terorismului”, trâmbiţată de americani pe toate continentele, prevede introducerea unor noi mijloace de
reper identitar a persoanei. Adică, mai exact, extinderea controlului implantării microcipurilor. Reacţia
lucrărilor demonice nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Nu mai departe de câteva luni, compania
producătoare de microcipuri Applied Digital Solutions a anunţat oficial, venind în întâmpinarea intenţiilor
Senatului, că este pregătită să înceapă implantarea în masă a microcipurilor. Ce ar însemna asta? Ar
însemna că acceptarea planetară a propunerii S.U.A., sub pretextul protecţiei persoanelor contra actelor
teroriste, ar conduce la transformarea întregii omeniri într-un “lagăr de concentrare electronic”. Cu
promptitudine, însă, organizaţiile civile internaţionale au respins şi resping aberaţiile administraţiei
americane. Pentru Antihrist, instaurarea unei tiranii electronice i-ar fi cel mai prielnic teren şi i-ar grăbi
venirea într-o manieră ameţitor de rapidă, dar să nu ne pierdem cu firea şi să înţelegem că, - fiind
demascat în planurile sale diabolice de proorocii Ilie şi Enoh – harul lui Dumnezeu ne va da tărie să-l
respingem atât pe el, cât şi pecetea de care se face referire în Apocalipsa… Mai întâi trebuie să vină el, ca
lider universal unic, apoi se va pune pecetea.
Ceea ce se face acum, cu microcipurile, este o verificare a discernământului nostru duhovnicesc.
Este o alegere a grâului de neghină, o provocare camuflată în intenţii nobile… Dar cum Dumnezeu
permite răului să fie pe pământ ca oamenii să vadă binele, cursa aceasta are şi o parte bună: de la o
margine la alta a pământului, glasul oamenilor lui Dumnezeu va răsuna ca nişte clopote în ultimele
chemări la o vieţuire în dreapta-credinţă, la pregătirea neîntârziată în traversarea unor vremi de restrişte, la
îndelunga-răbdare în cuminţenia reacţiilor temperamentale, la neliniştea cea bună a trezirii fraţilor orbiţi
duhovniceşte, la linişte sufletească în aşteptarea momentului când Antihristul va fi deconspirat ca
impostor, la eroism suprem în respingerea lui Antihrist şi a peceţii lui…
Încă de pe acum, să refuzăm a nu cădea în mlaştina uneltirilor duhului lui Antihrist. Unul din ele
este R.F.I.D. Despre acest microcip, pus pripit pe unele documente eliberate deja în România, poporul
român a fost atenţionat de peste Ocean de dr.Katherine Albrecht. Ca specialistă în cerecetarea acestei
tehnologii, purtând titlul ştinţific de doctor în Educaţie, Dezvoltare şi Psihologie, dr.Albrecht cere
poporului român – dar şi întregii lumi, la televiziunile CNN şi BCC etc – să nu renunţe la libertate şi să
respingă intenţia politicienilor de a pune în executarea tehnologia periculoasă a RFID 597.

597
“RFID este o tehnologie de identificare, care are scopul să localizeze exact şi să găsească produse în fabrici şi
depozite. Nu s-a intenţionat ca această tehnologie să fie folosită pentru oameni din cauza ameninţării că ar putea fi
folosită abuziv şi că guvernatorii oficiali, comercianţii, criminalii şi alţii, s-ar putea s-o folosească să monitorizeze
oamenii. Când eu şi patruzeci dintre cele mai mari organizatii care luptă pentru păstrarea intimităţii şi libertăţii civile
din întreaga lume, inclusiv Intimitatea International, A.C.L.U., E.P.E.C şi E.F.F., am reanalizat tehnologia RFID, şi
am studiat-o mai profund, noi am tras concluzia unanimă că nu este potrivit să se folosească această tehnologie în
nici un document de identitate, permis de conducere, paşaport sau un alt document de provenienţă guvermentală.
Când eu şi co-autorul la cartea mea „Spychip”, Liz McAntir, am revăzut peste 30.000 de documente în timpul
cercetării pentru această carte, incluzând scheme, whitepapers, documente confidenţiale şi altele şi am pus împreună
 GRECIA

În această ţară cvasi ortodoxă, unde căderea în erezie este cu totul nesemnificativă numeric,
populaţia credincioasă a reacţionat cu fermitate la intenţia statului elen de a perfecţiona sistemul de
supraveghere publică prin introducerea documentelor electronice cu numărul 666. Conştietizând că se
încearcă încălcarea atât a sentimentelor religioase, cât şi a demnităţii cetăţeneşti în general, şi-au exprimat
protestul stradal nu mai puţin de 900.000 de oameni la Salonic şi 1.000.000 în capitala Atena. Şi nu a fost
deloc greu ca societatea civilă să hotărască decisiv în faţa reprezentanţilor statului, întrucât pentru
convocarea referendumului naţional s-au strâns 5.000.000 de semnături (dintr-un total de 10 milioane).
Pericolul s-a evitat şi datorită Cuv.Paisie Aghioritul, cel care, încă din 1987, asigura pe greci că în spatele
sistemului electronic se ascunde „sclavia lui Antihrist”. Sf.Sinod al Sf.Biserici Ortodoxe din Grecia a luat
atitudine contra codificării electronice atât la forurile interne, cât şi internaţionale. În ordine cronologică,
atitudinea ierarhilor ortodocşi ce păstoresc turma elenă este următoarea:
- la 1 aprilie 1993, Sf.Sinod avertizează că nu doreşte ca actele de identitate electronice să
păstreze informaţii ce ar leza intimitatea persoanei şi propune ca să se includă o rubrică
referitoare la credinţa ortodoxă. Acţiunea de emitere a buletinelor electronice este
considerată ca organizată de eterodocşii (ereticii) din Europa şi America.
- la 7 aprilie 1997, Sf. Sinod arată că numărul 666 este semnul lui Antihrist şi recomandă
oficilităţilor să nu fie acceptat drept cod numeric al sistemelor electronice de stat pentru
protecţia persoanei. Ierarhii greci dau semnale populaţiei că nu este posibil ca un creştin să
privească pasiv la introducerea intenţionată a acestui număr în viaţa sa, imixtiune
catalogată ca un dispreţ faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi o provocare scandaloasă pentru
întregul popor ortodox. Acceptarea numărului este percepută ca o cădere de la dreapta
credinţă, Sf.Sinod luîndu-şi angajamentul să înainteze demersuri la U.E. pentru înlocuirea
numărului 666 cu alt număr. Nu i s-a dat nici o atenţie! În replică, Sf.Sinod îndeamnă pe
creştini să refuze paşapoartele de tip nou. Totodată, sinodalii precizează că „ pecetea lui
Antihrist... nu este un simbol exterior, care se poate impune cu forţa, peste voia şi
împotrivirea omului, ci este despărţirea voluntară de viaţa harului Sfântului Duh prin
lepădarea nesilită a credinţei că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii”;
- la 3 septembrie 1997, în Declaraţia Sf.Chinotite a Muntelui Athos, s-a atras atenţia că
guvernul grec manifestă „răceală şi indiferenţă” faţă de credinţa ortodoxă, îndemnându-i
pe creştinii Greciei la buna nelinişte şi buna mărturisire;
- la 9 februarie 1998, Sf. Sinod tratează dogmatic chestiunea peceţii lui Antihrist, semnalând
că „pecetea fie aceasta numele lui Antihrist sau numărul numelui său, când va sosi clipa
aplicării ei, va conduce la lepădarea de Hristos şi unirea cu Antihrist doar dacă va fi
acceptată de bunăvoie”;
- la 7 martie 2000, Sf.Sinod consideră protestul creştinilor împotriva perfecţionării
supravegherii ca justificat, dar cere protestatarilor să nu-i acuze pe cei neimplicaţi. Într-
adevăr, se subliniază că dosarele electronice reprezintă o încălcare a drepturilor omului,
codificarea fiind catalogată ca un mecanism ce va permite un control mai strict decât
„roţile, şuruburile şi pârghiile” regimului stalinist. Sf. Biserică îşi rezervă dreptul de a
spune că poate să cheme populaţia la nesupunere civilă, dar atrage atenţia că acceptarea

acele informaţii, ceea ce a rezultat a fost o imagine îngrozitoare pentru viitor. Oficialii guvernmentali, comercianţii,
prevăd o lume în care noi toţi purtăm carnete de conducere RFID care pot fi citite prin portofelele noastre, prin
genţile noastre, rucsacuri etc. Ei prevăd aparate de citire care ar putea recepta semnalele, poziţionate în uşi, sub
gresie, în tavane şi în pereţi, ca să monitorizeze în secret tot ceea ce facem şi unde mergem. IBM a dezvoltat ceva
care se numeşte dispozitiv personal de urmărire şi a făcut un patent ca sa facă exact acest lucru. Ei prevăd
poziţionarea secretă a acestor dispozitive în mall-uri, stadioane, muzee, teatre, biblioteci, chiar lifturi şi toalete. Este
clar că dacă această tehnologia merge înainte, capacitatea ei să urmărească oamenii va fi abuzată de către
comercianţi, criminali, obsedaţi şi bineînţeles de către oficialii guvernamentali. Ultimul lucru este probabil cel mai
înfricoşător iar voi, cei din România, care după cum toată lumea ştie v-aţi luptat atât de curajos pentru libertatea
voastră şi atât de recent aţi răsturnat un tiran în propria voastră ţară, vă rog să nu permiteţi crearea tiraniei prin RFID.
Chem pe toţi oficialii români, politicieni, să respingă tehnologia RFID, utilizarea ei în documentele de identitate, în
carnetele de conducere şi chem poporul român să respingă orice politician care sprijină RFID”.
 legislaţiei nu este o ameninţare la adresa vieţii duhovniceşti şi că primirea „codului fiscal
personalizat nu poate influenţa deplinătatea participării omului la Tainele Bisericii”.
Reacţia promptă a grecilor a condus la evitarea introducerii buletinelor electronice în ţara lor.

RUSIA

Drama codificării a cuprins şi o altă mare ţară ortodoxă, Rusia, încă înainte cu un an de
evenimentul istoric al destrămării U.R.S.S. (în 1991). De atunci datează intenţia statului de a atribui
cetăţenilor codul fiscal pentru calcularea impozitului, luîndu-se în calcul veniturile tuturor locuitorilor.
Sf.Sinod al Sf.Biserici Ortodoxe a Rusiei nu este atât de vehement contra documentelor electronice,
precum Sf.Sinod al Greciei. Pe scurt, Sf.Sinod şi Comisia Teologică nu consideră că este un păcat, sau o
chestiune de mărturisire a credinţei, primirea sau neprimirea actelor incriminate ce ar conţine numărul
666. În contextul în care se invocă sfatul Sf.Părinţi, anume că pecetea lui Antihrist este un semn prin care
se întăreşte lepădarea conştientă de Hristos, este considerată ca superstiţie acţiunea tehnologică ce i-ar
face pe oameni să uite de Domnul nostru Iisus Hristos. Această superstiţie, spun unii duhovnici şi teologi
ruşi, ar intra în conflict cu tâlcuirea ortodoxă a Apocalipsei, după care pecetea lui Antihrist se va atribui
numai celor ce cred în ea conştient şi se vor lăsa copleşiţi de minunile lui (Sf.Ioan Gură de Aur). În
consecinţă, nu ar exista vreun semn exterior care să poată vătăma sănătatea duhovnicească a omului, cu
condiţia să nu fie determiniată de lepădarea conştientă de Hristos şi de defăimarea credinţei. Totuşi,
Sf.Sinod a făcut un apel în spaţiile ortodoxe să se pună problema refuzului simbolurilor hulitoare din
codurile de bare. De mai multe ori, în epistolele sale, patriarhul Aleksei II îi dojeneşte aspru pe luptătorii
împotriva codificării electronice. Creştinilor li se reaminteşte că, în conformitate cu tradiţia canonică,
glasul Sf.Biserici este reprezentat de judecăţile Sf.Sinod.
Bunoară, în anul 2000, Soborul Arhieresc Jubiliar al Sf.Biserici Ortodoxe Ruse recomandă
evitarea fricii panicarde în faţa venirii lui Antihrist şi îi îndeamnă pe creştini să slujească lui Hristos prin
împlinirea poruncilor Lui. Se reaminteşte că antihriştii trec unul după altul, dar Domnul nostru
IisusHristos rămâne în veci cu cei pe a căror temelie a credinţei va avea loc biruinţa finală a lui Hristos
împotriva lui Antihrist.
În privinţa patriarhului Aleksei, acesta invită populaţia credincioasă la calm în mai multe rânduri,
deşi despre existenţa lui 666 în documentele electronice nu s-a făcut nici o masă rotundă la care să fie
invitaţi experţi în matematică şi informaticieni: „Vă încredinţez că în codul de bare nu există nici un fel
de cifre 6” (a spus la 5 decembrie 2000); „Repetăm mereu: antihrist, antihrist...Şi prin aceasta nu facem
decât să-l chemăm!” (la 31 ianuarie 2001); „Doar lepădarea de bunăvoie şi conştientă de Domnul şi
Mântuitorul nostru duc la pierzanie... Iar celor neputincioşi în credinţă şi celor ce se tulbură, Sf.Biserică
le reaminteşte iarăşi şi iarăşi: Cu noi este Dumnezeu” (Marele Post din 2001).
O altă atitudine rezervată aparţine diaconului Andrei Kuraev, din Comisia Teologică. Pe lângă
faptul că nu recunoaşte existenţa numărului 666 în documentele electronice, el îi etichetează pe cei ce
luptă împotriva documentelor ca nişte schismatici ai Sf.Biserici, acţiunea lor fiind o chemare inoportună a
turmei la mărturisire înainte de vreme. Cu toate acestea, diaconul Kuraev pretinde că stă într-o poziţie
arbitrară, zicând că nu cheamă lumea să primească codul fiscal şi nici nu-i condamnă pe cei ce refuză
codul.
Nelăsându-se lămuriţi pe deplin, unii creştini din Rusia apelează la justiţie. Ca umare a acţiunii
lor, Judecătoria Federală afirmă public cum că bara - cod al fiecărui număr de identificare a
contribuabililor - conţine 3 de 6. Pe acest temei, în procesul deschis de 16 reclamanţi creştini în oraşul
Prioziorsk din regiunea Sankt-Petersburg, judecătorul Victor Seludeakov rosteşte hotărârea prin care se
recunoaşte dreptul de a se afla la evidenţa fiscală fără numărul de identificare al contribuabilului, din
motive religioase.

UCRAINA

„Vârtejul” monitorizării electronice se revarsă peste populaţia Ucrainei, la sfârşitul anului 1990,
ca şi în Rusia. Hotărârea ierarhilor Ortodoxiei ucraineene „copiază”, oarecum, pe cea a ruşilor. Astfel, la 3
iunie 1998, Sf.Sinod al Sf. Biserici Ortodoxe a Ucrainei nu consideră codul de identificare, încă, o trădare
faţă de Domnul nostru Iisus Hristos şi nici nu o asociază cu pecetea lui Antihrist. Se menţionează însă că
incriminatul cod semnifică un pas către viitoarea pecete apocaliptică. Ca să-i liniştească pe credincioşi,
Sf.Sinod afirmă că, la timpul cuvenit, îi va păzi pe fiii săi de o greşeală de neiertat.
Ca urmare, Departamentul Fiscal se hotărăşte să nu satisfacă dorinţa comunităţii ortodoxe în ce
priveşte neatribuirea codurilor de identificare. Într-o pastorală către poporul ucrainean, din decembrie
2003, Sf.Sinod al Sf.Biserici Ortodoxe a Ucrainei subliniază că impunerea peceţii lui Antihrist se va face
pentru unii de bunăvoie, iar pentru alţii silit. Actualmente, continuă sinodalii, nu trebuie să înţelegem
semnul codificării ca fiind compatibil evenimentelor sfârşitului lumii, dar, să se ţină cont că „ împărăţia
lui Antihrist nu va fi posibilă fără bază tehnică corespunzătoare, cu ajutorul căreia el va încera să-şi
îndeplinească scopul”. Prin această codificare, se introduc „forme care au înrudire tipologică cu
limitările vremurilor apocaliptice”. Celor ce au acceptat numerele de identificare nu trebuie să considere
aceasta ca pe o lepădare de credinţă, iar celor ce refuză a le primi din pricina credinţei să nu fie numiţi
fanatici şi sectari. Organelor de conducere li se adresează rugămintea de a nu permite impunerea
universală a numărului de identificare, să emită un mecanism prin care credincioşii să poată renunţa la
numărul primit şi să aibă posibilitatea să îşi desfăşoare activitatea economică în cadrul unui sistem
alternativ de plată. Poporul credincios este chemat să nu se tulbure cu duhul în faţa acestei situaţii...

SERBIA

Cu privire la pericolul pentru libertatea omenească pe care îl are Legea documentelor de

identitate, episcopul Jiciei, Preasfinţitul Hrisostom, face o întâmpinare către Sf.Sinod Arhieresc al
Sf.Bisericii Ortodoxe Sârbe în care numeşte ca periculoasă legea în cauză. Ea calcă, spune cinstitul ierarh,
darul libertăţii oferit oamenilor de Dumnezeu, fiind o lege anticreştină şi antiortodoxă. Preasf.Hrisostom
ţine să reamintească poziţia adoptată de sfintele sinoade din Rusia, Grecia, Ucraina, Chinotita Sfântului
Munte Athos, de succesul opririi aplicării legii în Grecia. La întâmpinarea făcută de arhiereul său,
Sf.Sinod întrunit la Belgrad, în 2006, condus de însuşi Patriarhul Pavle, el cerea organelor abilitate ale
Republicii Serbia să nu pună în practică legea votată în Parlament privind documentele de identitate. După
doi ani de proteste, în care s-au implicat diverse organizaţii civile şi cercuri academice, Sf.Biserică
Ortodoxă Sârbă a reuşit să blocheze introducerea cipurilor biometrice. Totodată, avocatul Dragoljub
Djordjevic a mers mai departe şi a contestat în 2008 legea abuzivă la Curtea Supremă a Serbiei.

ELVEŢIA

Ca urmare a protestelor populare, în ciuda legii adoptate de parlament în scopul introducerii

paşapoartelor biometrice, referendumul naţional din 17 mai 2009 dă câştig de cauză celor care preferă
controversatul document. Procentul rezultat, 50,14%, este cel mai strâns scor din istoria exprimării
dreptului de vot. Elveţienii fuseseră avertizaţi, de cotidianul lor central Les Temps, că finalitatea firească a
sistemului este implantul uman cu cip.

ROMÂNIA

Pentru a lămuri clerul, monahii şi pe credincioşi, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel se
adresează în ianuarie 2009 lui Liviu Dragnea – ministrul administraţiei şi internelor. Părintele Patriarh îşi
exprimă neliniştea despre posibila atingere a libertăţii şi demnităţii persoanei prin introducerea
paşapoartelor biometrice, îngrijorare pe care o vede generată de lipsa transparenţei instituţiilor statului. Va
primi răspuns pe 5 februarie. În documentul remis de Ministerul Administraţiei şi Internelor se
reaminteşte de consecinţele atentatului terorist de la 11 septembrie 2001, de faptul că S.U.A. promulga în
2002 un document de securizare a frontierelor prin care 27 de naţiuni purtau obligaţia introducerii de
paşapoarte biometrice. Patriarhul este informat că demersul vine în întâmpinarea obligativităţii asumate de
România în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene, paşaportul fiind un drept obţinut prin cerere
şi nu o obligaţie (?!)
În consecinţă, fără să respecte procedura canonică a semnăturilor membrilor sinodali,
reprezentanţii Biroului de Presă al Patriarhiei emit un Comunicat prin care arată că la 25 februarie
Sf.Sinod al Sf.Biserici Ortodoxe Române adopta în unanimitate hotărârea despre paşapoartele electronice
cu date biometrice. Comunicatul stipulează că se vor face demersuri pe lângă reprezentanţii statului,
pentru luarea măsurilor necesare vizând modificarea legislaţiei, în favoarea celor care doresc să refuze
documentul pe motiv de conştiinţă religioasă. Doar cu şase zile înainte, Sf.Sinod mitropolitan de la Cluj,
prezidat de arhiepiscopul şi mitropolitul Bartolomeu, dăduse un Comunicat unde spunea că reacţiile
împotriva sistemului de supraveghere biometrică în România sunt îndreptăţite. Atitudinea sinodalilor
locali nu avea să stârnească solidaritatea ierarhilor din Sf.Sinod de la Bucureşti! 598 Hotărârea ierarhilor
598
Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, luând act de reacţiile unor medii monahale si
teologice fată de introducerea sistemului de supraveghere biometrică în România, consideră că acestea sunt
îndreptăţite, ele urmând însă să fie supuse unor analize şi nuanţări, atât la nivelul Sinoadelor locale cât şi la acela al
Sfântului Sinod plenar. Oficial, semnalul a fost dat prin Hotărârea de Guvern nr. 557 din 26 aprilie 2006 privitoare la
români, precizează pr.prof.dr.Mihai Valică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”
din Iaşi, este în general în dezacord cu poziţiile adoptate de celelalte biserici – surori. Totodată,
Comunicatul de presă al Patriarhiei îl interpretează ca fiind unul oscilant între superficial, pueril,
dictatorial şi secular. Singura hotărâre sinodală validă este cea de la Cluj, unde semnează fiecare episcop
în parte.
În acelaşi timp, părintele adaugă: „Consider acţiunea laicilor şi a unor monahi şi preoţi
responsabilă şi îndreptăţită, întrucât forma de rezistenţă împotriva înregimentării electronice abuzive
este propovăduirea Sf.Evanghelii, atenţionarea profetică în Duhul lui Hristos şi răbdarea creştinilor
până la prigoană, însă nu ca formă de răzvrătire sau revoltă împotriva Statului sau a Bisericii, ci ca
motivaţie hristică şi formă de păzire a poruncilor lui Dumnezeu: „Aici este răbdarea sfinţilor, care
păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus” (Apoc.14, 2). Deci soluţia este răbdarea până la
prigoană, în ultimă instanţă. Acesta este un indiciu că cei ce se vor opune pecetluirii sunt „aleşi de
Dumnezeu şi că sunt înscrişi în cartea vieţii Mielului de la întemeierea lumii” (Apoc.13, 18).
În contextul acestui climat de dezbatere bisericească, administraţia de stat legiferează în 17
martie 2009 Ordonanţa de Urgenţă Guvernamentală 69/2002 de introducere a Cărţii Electronice de
Identitate, act ce conţine mai mult decât datele personale şi biometrice: permisul de conducere auto,
cartea de alegător, numărul de asigurare medicală. Legea ne obligă a purta permanent la noi actul C.I.E.
şi oricând a-l disponibiliza organelor abilitate. Extinderea programului din România, ca ţară – pilot, va
face pasibilă omenirea de manipulare şi monitorizare totală. În cazul refuzului acceptării, din motivaţii
religioase, se va recurge foarte uşor pe viitor la excluderea din circuitul economic.
Acum, la sfârşitul anului 2009, reprezentanţii statului român se confruntă cu refuzul a circa un
milion de creştini de a primi documentele biometrice şi a fi supravegheaţi electronic. Cel puţin, aşa reiese
din scrisoarea adresată de părintele Justin Pârvu către Instituţia Preşedinţiei României (lui Traian
Băsescu). Simultan cu acest demers, candidatul la preşedinţie George Becali declară public că nu este de
acord cu paşaportul biometric. Să fim oare, în lupta cu duhul lui Antihrist, în zorii milostivirii lui
Dumnezeu faţă de mult-încercatul nostru popor?

introducerea paşapoartelor electronice, în care sunt stocate datele biometrice ale persoanei, adică imaginea facială,
impresiunea digitală, precum şi alte elemente de identificare. Mai mult, deşi Hotărârea îi priveşte pe toţi cetăţenii
României, ea nu a fost precedată de o dezbatere publică, aşa cum s-ar fi cuvenit într-o ţară democratică. Pentru 1
ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip. Acesta are forma şi
dimensiunea unei aşchiuţe în care se stochează datele biometrice ale unei persoane; el poate fi implantat nu doar într-
un act de identitate (buletin, paşaport, cârd comercial sau sanitar), ci şi în corpul uman, sub pielea palmei, a unui
deget sau a cefei, iar conţinutul său poate fi citit de la distanţă şi de către oricine, cu ajutorul unui calculator sau a
unui aparat de receptare anume construit. Nu există nici o lege naţională sau internaţională care să garanteze discreţia
sau securitatea absolută a datelor înscrise în cip, acestea fiind, practic, la dispoziţia oricărui factor instituţional sau
privat şi constituind un sistem de supraveghere a cetăţenilor pe toată durata vieţii lor, şi chiar după moarte.
Argumentul că acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea şi urmărirea delicvenţilor constituie o ofensă
la adresa întregului popor român, care nu poate fi tratat ca o bandă de infractori. Dimpotrivă, acest sistem de
supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfinţite nu numai de legile civile, ci şi de
normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile
bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează,
dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligenţă şi
libertate. În concluzie, facem un apel către Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României şi garantul respectării
Constituţiei, să facă tot ceea ce îi stă în putinţă spre a-i asigura cetăţeanului român dreptul la libertate şi viaţă
particulară, în consens cu principiile convieţuirii sociale.
În şedinţa din 19 februarie 2009, Cluj-Napoca.
† BARTOLOMEU,
Arhiepiscop şi Mitropolit
† ANDREI
Arhiepiscopul Alba Iuliei
† SOFRONIU
Episcopul Oradiei
† IUSTINIAN
Episcopul Maramureşului şi Sătmarului
†PETRONIU Episcopul Sălajului
† IRINEU BISTRIŢEANUL
Episcop Vicar Cluj
† VASILE SOMEŞANUL
Episcop Vicar Cluj
† IUSTIN SIGHETEANUL
Arhiereu Vicar Maramureş
“ România - un posibil loc de început al pecetluirii apocaliptice?”

“Din ianuarie 2009 a început în România, cu o grabă suspectă şi tacită, eliberarea de paşapoarte
şi permise de conducere cu cip RFID 599, fără ca cineva să cunoască în detaliu datele stocate pe cip. În
vederea aderării fără rezerve la spaţiul Schengen 600, prevăzută pentru 2011, şi executând cu multă râvnă
şi acrivie directivele UE601, România extinde procedeul şi la alte documente personale, cum ar fi: actul de
identitate, cardul de sănătate, precum şi alte documente de călătorie. Pe fondul acestei acţiuni, Părintele
Justin Pârvu a dat un comunicat, care a creat anumite controverse, contestaţii şi reacţii.
Cu binecuvântarea ÎPS Teofan, prezint mai jos părerea mea referitoare la problema ridicată de
Părintele Justin, întrucât sunt doctor în Teologie Socială Aplicată, disciplină care reglementează moral
relaţia Bisericii cu lumea602, şi cadru didactic universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru
Stăniloae” din Iaşi, specializarea Biserica azi. Istorie şi actualitate.
1. Sinteza psiho-teologică a comunicatului Părintelui Justin Pârvu din data de 14.01.2009 603
a. Îndemnat de glasul conştiinţei şi curăţia inimii, Părintele Justin atenţionează cu duh profetic, de
pericolele unui posibil început de însemnare cu numărul fiarei apocaliptice 666 604 şi consideră planul
naţional de introducere a cipurilor biometrice pentru buletin şi paşaport ca o vreme „premergătoare
acestei profeţii”605, deci nu derularea însăşi a profeţiei606.
b. Nu acţiunea cipurilor biometrice în sine este egală cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă doar un
început şi „o capcană a vrăjmaşului“607. E posibil ca ulterior aceste date să fie folosite pentru trecerea la
acţiunea propriu-zisă, iar o dată începută, să pregătească pas cu pas, psihologic-aperceptiv şi mental,
acţiunea finală: pecetluirea.
c. În acest context, Părintele Justin îi îndeamnă pe credincioşi să fie vigilenţi şi, dacă e nevoie, chiar
jertfelnici: să primească martirajul, dacă vor fi forţaţi să primească „inofensiva” acţiune, adică
acceptarea cipurilor biometrice pentru buletine şi paşapoarte.
d. Recunoaşte că nu este de datoria sa să facă această atenţionare, ci ar fi fost de datoria
„arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici”, însă din cauză că ei nu iau atitudine, sau nu consideră acest
lucru un pericol, se substituie acestora şi, din dragoste pentru neam şi Biserică, trage un semnal de
alarmă, considerând ca acest „proiect le răpeşte de fapt oamenilor libertatea” şi ar grăbi şi chiar ar
uşura ulterior procesul de pecetluire.
e. Cuvintele: „Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!” vor să marcheze acest
lucru şi vor să spună că dacă acum, când acţiunea este abia la început, creştinii nu vor fi capabili de
jertfă şi împotrivire, mai târziu va fi şi mai greu.
f. Dacă această acţiune nu ar fi fost proorocită cu 2000 de ani în urmă de Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan,
demersul pe care guvernanţii, cu ştiinţă sau neştiinţă, îl fac prin acest proiect nu ar fi fost pus sub semnul
întrebării sau al contestării, ci nebăgat în seamă, sau poate chiar considerat un lucru benefic. Însă dacă
luăm în serios Sf. Scriptură, şi în special proorocia din Apocalipsă 13, atunci, după părerea mea,
demersul Părintelui Justin este justificat teologic, responsabil şi profetic, întrucât există multe date
comune între acţiunea introducerii cip-urilor biometrice şi atenţionarea profetică din Apocalipsă608.

2. Legislaţia naţională, internaţională şi europeană referitoare la cip-urile biometrice

599
Prescurtare de la Radio Frequency Identification Device.
600
Toate datele despre Acordul Schengen, inclusiv descrierea Centrului SIS (Schengen Informational System) din
Strasbourg, sunt descrise pe larg în I Simfonia tou Senghen, To Pontiki, Athena, 1997, ediţia a II-a, lucrare oficială
ce conţine textul integral al Acordului, intervenţia de protest Van Outrive şi legea “Pentru protecţia persoanei la
prelucrarea datelor cu caracter personal”, votată de parlamentul elen în martie 1997.
601
Vezi http://consilium.europa.eu/prado/RO/1611/docHome.html.
602
Vezi Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Andreea Băndoiu, Cristian Popescu, Teologie socială,
Ed. Christiana, Bucureşti, 2007.
603
www.calauzaortodoxa.ro
604
Vezi Apocalipsa 13, 16-17.
605
Vezi www.calauzaortodoxa.ro, comunicatul, p. 1.
606
Unele concluzii sunt trase şi în urma unor discuţii personale avute cu părintele Justin, după publicarea
comunicatului cunoscut.
607
Idem, ibidem.
608
Vezi Pr. dr. Ioan Mircea, Apocalipsa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 213-235; Mircea Vlad, Apocalipsa 13 -
Sfârşitul libertăţii umane, la adresa: http://www.razboiulnevazut.org/carte.php?id=97.
a. Regulamentului Consiliului Europei nr. 2.252/2004 609 dă recomandări şi detalii tehnice privind cip-
urile biometrice610, însă nici o ţară din lume nu s-a grăbit să le implementeze cu atâta acrivie tehnică şi
obedienţă. România este prima ţară-pilot-cobai de pe planetă cu un asemenea proiect experimental, iar
guvernarea trecută a reglementat aceasta prin: OGU 94/2008 611, HG 1566/2008 612, OG 207 din
04/12/2008613.
b. Acţiunea cip-urilor biometrice a „început în pas de marş” în judeţul Ilfov, de la 1 ianuarie, iar până în
iunie 2009 se urmăreşte extinderea sistemului informaţional biometric în toată ţara.
c. Din decembrie 2008 a început în România emiterea unui nou model de permis auto de tip card, care
conţine de asemenea un cip electronic pe bază de cod de bare. Cip-ul conţine date personale uzuale, date
medicale, istoricul bolilor, contravenţii rutiere etc. Acţiunea a început fără o bază legislativă şi fără o
promovare corespunzătoare prin mass-media.
d. Pentru 1 ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip.
Platforma-pilot-cobai informaţional va fi implementată în judeţul Caraş-Severin, de unde se va extinde
proiectul şi în celelalte judeţe 614. Informaţiile sunt memorate pe 2 suporturi: banda optică şi circuit
integrat de tip smartcard (cip). Datele înscrise nu pot fi şterse, ci se poate doar adăuga la ele informaţii,
iar această acţiune o poate face nu numai Ministerul Internelor, ci şi cel al Comunicaţiilor! 615 Există
aşadar un drept discreţionar asupra naturii şi cantităţii informaţiilor înscrise, întrucât nu este
reglementat cine are dreptul să înscrie, care sunt criteriile de selecţie a ceea ce trebuie înscris şi cea ar
putea afecta imaginea sau confortul psihic al persoanei în cauză etc.
e. Abuzurile se extind şi mai aberant prin legea 298 din 21 nov. 2008, care obligă pe furnizorii de servicii
de comunicaţii electronice să păstreze orice convorbire telefonică, orice sms sau e-mail pe ultimile 6 luni
şi să le pună la dispoziţie, la solicitarea autorităţilor competente. 616
f. Îngrijorător este faptul că nici o lege sau normă naţională, europeană sau internaţională nu
garantează discreţia, securitatea absolută a datelor înscrise şi nu prevede sancţiuni clare pentru cei ce
le-ar utiliza în alte scopuri, sau ar comite erori tehnice sau neglijenţă în securizarea datelor.
g. Până în prezent doar Asociaţia Civic Media 617 a semnalat şi contestat abuzul acestor legi şi încălcarea
drepturilor omului, pe când unii membrii „justiţiari” ai societăţii civile sunt preocupaţi mai departe şi
interesaţi obsesiv doar de scoaterea icoanelor din şcoli…

3. Scopul cip-urilor RFID

Anunţate deja de doi ani, paşapoartele biometrice conţin imaginea facială şi amprentele deţinătorului.
Cerute de Statele Unite, paşapoartele vor fi emise în premieră de România, în ciuda faptului că unii
experţi, susţin că este nevoie de doar patru ore pentru a decripta informaţiile de pe cip 618.
Cip-urile RFID sunt menite să înlocuiască codul de bare de pe produsele din magazine şi să controleze
„pozitiv” individul, cu intenţia de a-l proteja şi în scopul creşterii gradului de securitate al acestuia 619,
însă nu s-au luat în seamă în mod real şi pericolele şi vulnerabilitatea sistemului. Componentele şi alte
609
Vezi http://ec.europa.eu/prelex/detail_dossier_real.cfm?CL=en&DosId=189152;
http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/04/st06/st06406-re01.en04.pdf
http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2004:385:0001:0006:EN:PDF
610
Vezi Opinion 3/2005 on implementing the Council Regulation (EC) No 2252/2004 of 13 December 2004 on
standards for security features and biometrics in passports and travel documents issued by Member States (Official
Journal L 385 , 29/12/2004 P.1 - 6).
611
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 485 din 30/06/2008.
612
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 842 din 15/12/2008.
613
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 831 din 10/12/2008.
614
Vezi OGU 184/2008.
615
Vezi Norme metodologice ale OGU 69/2002.
616
Legea nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicatii, precum şi pentru modificarea Legii nr.
506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor
electronice, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21.11.2008.
617
Asociaţia Civic Media, prin preşedinte fondator Victor Alexandru Roncea, cu sediul în Bucureşti, web
www.civicmedia.ro, e-mail office@civicmedia.ro, în temeiul disp. art. 1 pct. 1 si 7 din legea nr. 554/2004
formulează contestaţie împotriva disp. Hotărârii de Guvern nr. 1566/2008 din 25/11/2008 pentru modificarea şi
completarea Hotărârii Guvernului nr. 557/2006 privind stabilirea datei de la care se pun în circulaţie paşapoartele
electronice, precum şi a formei şi conţinutului acestora. Vezi pe larg http://victor-roncea.blogspot.com/2009/01/in-
al-11-lea-ceas-civic-media-contestat.html.
618
Vezi RFID http://www.technovelgy.com/ct/Technology-Article.asp?ArtNum=20; http://epic.org/privacy/rfid/
(exemple de RFID cu probleme) ; http://www.darknet.org.uk/2008/06/hackers-crack-london-tube-oyster-card/ (RFID
spart).
619
Vezi fundamenatrea legilor mai sus menţionate.
operaţiuni electronice ale cip-ului biometric sunt deja mediatizate şi se găsesc pe larg în literatura de
specialitate620.
3.1. Avantaje ale cip-urilor RFID
a. Din punct de vedere economic şi comercial:
1. Uşurează, scurtează şi eficientizează considerabil procesul de producţie.
2. Datorită capacităţii de stocare a cip-urilor, se reduce timpul de cumpărare a produselor prin
identificarea şi livrarea rapidă a acestora şi oferă posibilitatea refacerii stocurilor în timp util.
b. Din punct de vedere militar:
1. Servesc cu mare precizie atingerea obiectivelor militare, precum şi a celor de spionaj.

c. Din punct de vedere al evidenţei, identificării şi ajutorului unei persoane în caz de urgenţă:
1. Introducerea cip-urilor în paşapoarte este considerată o măsură de siguranţă în plus 621 de către
guvernele ţărilor622 care le-au introdus deja parţial.
2. Conectarea la anumite baze de date publice naţionale şi internaţionale oferă în cîteva minute toate
informaţiile vitale despre persoana căreia i se scanează un document personal prevăzut cu cip RFID.
3.2. Dezavantaje ale cip-urilor RFID
1. Informaţiile din memoria cipului pot fi citite de către orice cititor, nu doar de către cele specializate 623.
Astfel, cu un simplu calculator performant, orice date, oricît de criptate ar părea, pot fi sparte 624 într-un
timp extrem de scurt (cel mult patru ore)625 şi chiar falsificate626.
2. Controlul total asupra cetăţenilor. Se va şti în orice clipă unde sîntem, cu cine sîntem, tranzacţiile
financiare, rutele de călătorie, timpul petrecut în anumite locuri şi alte date, ce vor fi folosite după bunul
plac al posesorilor acestor baze de date.
3. Cip-urile nu pot fi detectate de simţurile fiziologice sau percepţia umană. Deci nu vor putea fi evitate.
4. Microcipurile implantate la animale au provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile
implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut întotdeauna în jurul cipului RFID 627.
5. Cip-urile RFID sînt sensibile la anumite tipuri de radiaţii ori contactul cu surse încărcate cu
electricitate.
6. Nu există inclusă în cip-uri opţiunea: Nu colecta date statistice despre mine.
7. Cel care va refuza cip-urile din varii motive, va fi lipsit de serviciile publice, care cer o identificare la
baza de date, generând astfel o izolare şi înstrăinare socială. Deci persoanele fără cip nu există.
8. Cip-urile sunt o sursă de informaţie gratuită pusă la dispoziţie pentru serviciile de spionaj la toate
nivelurile, iar date personale pot fi deturnate în diferite scopuri sau făcute publice fie din neglijenţă, fie
intenţionat.

620
Vezi 1. E. Bowman, ‘Everything You Need to Know About Biometrics’, Identix, 2000. 2. A. Bromme, A
Classification of Biometric Applications Wanted by Politics: Passports, Person Tracking, and Fight against Terror ,
Kluwer, BV Deventer, The Netherlands, 2002, pp. 207-19. 3. M. Foucault, Discipline and Punish: The Birth of the
Prison, Penguin, 1979. 4. K. A. Gates, ‘Wanted Dead or Digitized: Facial Recognition Technology and Privacy’,
Television and New Media, Vol. 3, No 2 May 2002, pp. 235-38. 5. D. Lyon, Theorizing Surveillance: The
Panopticon and Beyond, Willan Publishing, 2006. 6. P. H. O’Neil, Complexity and Counterterrorism:Thinking
About Biometrics, Taylor & Francis, 2005, pp. 547-66. 7. Pravoslavni Episkop Žički, ‘Svetom Arhejerejskom
Saboru Srpske Pravoslavne Crkve’, Blagovesnik Žički, 2006. 8. J. Tasić, ‘Protiv Velikog Brata’. DANAS 16.-17.
december 2006. 9. J. D. Woodward, Biometrics: A Look at Facial Recognition, RAND, 2003. PUBLIC
POLICYANALYSIS WBSO;
http://www.rfidnews.org/http://ifile.it/10gd7ji/3540710183.zip;http://www.filefactory.com/file/295b26/n/159693194
9_rar; http://www.filefactory.com/file/2f269a/ .
621
Conţine 50 de elemente de siguranţă, cu 18 mai mult decât actele actuale. Vezi http://www.frontnews.ro/social-si-
economic/eveniment/pasaportul-biometric-cea-mai-noua-arma-a-romaniei-impotriva-comertului-de-infractionalitate-
19018.
622
Malaiezia în 1998, Irlanda, Japonia, Pakistan, Germania, Portugalia, Polonia, Spania în 2006, Marea Britanie,
Australia şi SUA în 2007, Serbia şi Coreea în 2008, România în 2009. Numai România implementează sistemul
complet şi fără rezerve.
623
Din acest moment, posesorul de buletin / paşaport / carnet de conducere / card de sănătate / card de credit care
conţine cip devine cea mai uşoară pradă în faţa oricui are un cititor de cipuri RFID şi/sau un calculator.
624
Paşaport biometric spart în 2008 în UK. De atunci UK şi Irlanda contestă cip-urile biometrice. Vezi
http://www.gss.co.uk/news/2008/04/?&id=4988;
http://www.guardian.co.uk/technology/2006/nov/17/news.homeaffairs
625
Vezi http://www.darknet.org.uk/2008/06/hackers-crack-london-tube-oyster-card/ (RFID spart).
626
Vezi http://omroep.vara.nl/tvradiointernet_detail.jsp?maintopic=424&subtopic=38690;
http://www.theregister.co.uk/2006/08/04/cloning_epassports/
627
Vezi K. Albrecht, Microchip-Induced Tumors in Laboratory Rodents and Dogs: A Review of the Literature 1990-
2006.
9. Cip-urile biometrice pot avea avantaje pe termen scurt, dar pe termen lung pot fi un pericol real. Ele
compromit metodele existente de securitate pe baza celor 2 elemente introduse, folosind presupunerea că
ele nu sunt accesibile publicului, nici măcar în mod criptat. De exemplu, dacă ai o bază de date cu
amprente şi pentru a intra în sistem este nevoie de amprenta unei persoane, nu trebuie să fie persoana
acolo, poţi să iei din baza de date a poliţiei amprenta ei. În mod paradoxal, cip-urile biometrice
diminuează siguranţa unei ţări. Ele permit accesul pe baza paşaportului altcuiva, fară a fi nevoie ca el să
fie de faţă. Nu te mai verifică nimeni fizic, totul se bazează pe sistem. De aceea, expunerea informaţiilor
digitale ale românilor discreţionar şi fără nici un discernământ reprezintă o acţiune fie inconştientă şi
iresponsabilă, fie de trădare a propriilor cetăţeni.
10. Serviciul 112 permite găsirea locaţiei telefonului. Oricând te poate localiza fără să apelezi, numai
datorită faptului că telefonul primeşte semnal. Acelaşi lucru se poate extinde la cip-urile RFID.
11. Evidenţa strictă a vieţii personale la toate nivelurile elimină şansa de a repara o neglijenţă, o
greşeală sau o neputinţă de plată, de exemplu faţă de o bancă. Cazul americanilor cu dosar financiar.
Dacă uiţi să faci o plată, eşti catalogat ca rău platnic toată viaţa. Nu mai primeşti un împrumut,
niciodată.
12. Monitorizarea prin satelit pe baza identificării faciale reprezintă o ameninţare la propria viaţă, dacă
luăm în consideraţie ghidarea rachetelor antipersoană prin satelit. O eventuală lovitură de stat omoară
orice persoană cu ajutorul rachetelor ghidate după recunoaştere facială. Tehnic acest lucru este deja
posibil. Deci cip-ul biometric poate servi şi la terorism, ucideri şi crimă organizată.
13. Autentificarea biometrică se poate realiza şi atunci când persoana deţinătoare a documentelor
biometrice este moartă: este nevoie doar de mâna sa, sau de un ochi, pentru a intra într-un sistem. Astfel
banii din cont, sau alte acţiuni financiare sau administrative, care necesită informaţii biometrice, se pot
obţine doar dacă ai cadavrul. Deci pericolul cip-urilor biometrice se prelungeşte chiar şi atunci când
omul este fără viaţă.
4. Opoziţii şi atitudini contra cip-urilor biometrice în lume
Luând în consideraţie aspectele de mai sus, precum şi din motive de etică civică sau etică a tehnologiei
biometrice, unele instituţii, persoane sau asociaţii religioase, civice sau profesionale se opun vehement,
cum ar fi: unii americani628, sârbii629, grecii630, scoţienii631, alte ţări occidentale, piloţii britanici632 etc.
Introducerea cip-urilor este, fără îndoială, un scandal. „În toate aceste cazuri revolta nu trebuie privită
ca o reacţie provenită pe fondul unui fanatism religios, aşa cum încearcă să o sucească unele glasuri din
presă, ci, mai întîi de toate, ca o reacţie de apărare împotriva unei înregimentări forţate într-un sistem de
supraveghere suspect“633.

5. Omul redus de la imago Dei la un simplu număr sau cip electronic

Dacă se respinge din motive de bioetică clonarea biologică, de ce nu s-ar respinge din aceleaşi
considerente şi „clonarea electonică biometrică”, având ca motivaţie teologică învăţătura Bisericii
Ortodoxe despre antropologie.
Imago Dei în om după Sfinţii Părinţi este unitară atunci când exclude orice concepţie substanţialistă
despre „chip”, care constă în mod funcţional, practic, în manifestarea vieţii sale spirituale, ca nevoie
628
Vezi Electronic Frontier Foundation şi de CASPIAN, două organizaţii din SUA luptă pentru libertatea individuală
în faţa măsurilor de urmărire şi control electronic impuse de guverne. Katherine Albrecht este fondatoarea şi
preşedinta CASPIAN (Grupul consumatorilor care sunt împotriva invadării intimităţii de către supermarketuri -
Consumers Against Supermarket Privacy Invasion and Numbering) şi autoare a lucrării „Cipurile-spion: Cum
plănuiesc mega-corporaţiile şi guvernul să vă urmărească orice mişcare cu RFID” (Spychips: How major
corporations and government plan to track your every move with RFID). ; La un pas de Semnul Fiarei, un
documentar de Katherine Albrecht: http://video.google.co.uk/videoplay?docid=-2029681589148358971&hl=en
629
Western Balkans Security Observer English Edition (Western Balkans Security Observer English Edition), issue:
4 / 2007, pages: 6268, on www.ceeol.com.
630
Vezi Comunicatul Sfântului Munte Athos catre poporul ortodox: http://victor-
roncea.blogspot.com/2009/01/crestini-organizati-va-formular-de.html; parlamentul scotian respinge noile carduri de
identitate cu cip RFID.
631
Parlamentul scotian a votat impotriva propunerii guvernului Marii Britanii de a emite carduri cu cip de tip RFID.
Masura nu are nici un efect legislativ insa membrii parlamentului scotian au opinat ca aceste noi carti de identitate
nu vor scadea criminalitatea si nici nu vor creste securitatea cetatenilor, in schimb vor afecta puternic drepturile
civile. Parlamentarul Fergus Ewing a declarat in fata parlamentului local ca guvernului nu-i poate fi acordata
increderea ca va pastra in siguranta datele stocate pe cipuri si ca intreaga investitie de 5 miliarde de lire sterline este
o teribila risipa care ar putea fi folosita mult mai eficient in alte scopuri.
632
Vezi http://sorinalukacs.wordpress.com/2009/01/16/pasapoartele-biometrice-un-semn-al-apocalipsei-ori-o-
simpla-masura-de-securitate/; sursa: Pilots threaten to strike over ID cards; Pilotii britanici ameninta cu greva
datorita noilor carduri de identitate cu cip RFID
633
Citat în http://savatie.wordpress.com/2009/01/15/scandalul-cip-urilor/
primordială şi centrală. Primatul vieţii spirituale activează aspiraţia fiinţei noastre umane spre absolut,
spre arhetipul ei divin (Origen), spre Dumnezeu.
Prin „Harul lui Hristos, prin dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi prin împărtăşirea Sfântului Duh“634, omul
reuneşte, în ipostasul său creat, divinul şi umanul, după chipul lui Hristos, adică „chipul Celui
ceresc“635, ajunge „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos“636 şi astfel devine dumnezeu prin har. În acest
sens spune Sfântul Vasile cel Mare că „omul este o făptură care a primit poruncă să devină
Dumnezeu”637, adică „chip al Chipului” - eikon Eikonos.
Deci omul are un destin hristologic, întrucât originea (αρχιν) lui este în Hristos, Care este Chipul, icoana
lui Dumnezeu. Omul real „s-a născut atunci când Hristos a intrat în viaţă şi s-a născut” 638, iar ziua
naşterii lui Hristos „este zi de naştere a umanităţii“639. Omul este alcătuit teologic, iar chipul său are o
valoare teologică, hristică, şi nu îl putem amaneta sau împrumuta, sau permite să fie folosit fără voia şi
libertatea noastră.
Valoarea ontologică a omului nu constă, sau nu se află în el însuşi, înţeles în mod autonom, cum susţin
teoriile materialiste, în suflet, minte, intelect, sau exclusiv în persoana omului, cum susţin sistemele
filozofice contemporane, ci în Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoană, existenţa lui reală nu e
determinată de elementul creat din care este făcută icoana, sau din voia lui liberă, ci de Arhetipul
(Modelul) ei necreat. Omul este înţeles astfel de Părinţii Bisericii “în mod ontologic numai ca fiinţă
teologică. Ontologia lui este iconică“640.
A permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic” şi înregimentat în cip-uri, iar apoi manipulat după
bunul plac al cuiva, înseamnă a „amaneta” ceea ce nu ne aparţine şi a reduce identitatea noastră
iconică, care este unicat, la un număr într-o bucată de plastic. Aceasta este ca şi când ai folosi o icoană
ca placă video, sau hard disc… Din punct de vedere moral este un sacrilegiu, sau cel puţin o
desacralizare, întrucât se petrece o coborâre a dimensiunii spirituale, respectiv a chipului iconic uman,
într-o folosinţă strict materială şi terestră. Or, chipul nostru aparţine arhetipului divin, adică lui
Dumnezeu. Deci cip-urile biometrice, în acest context, contravin învăţăturii biblice şi patristice despre
antropologia creştină, întrucât reduc, circumscriu, deci mărginesc chipul/icoana fiinţei umane la o
simplă tehnologie şi suport electronic de emiţătoare şi implanturi.

6. Propuneri şi perspective
Lăsând la o parte orice panică şi tulburare, care nu fac cinste creştinilor, refuzul în masă al unor
experimente pe care Guvernul României le aplică în serie 641 ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne
întrebăm dacă ne mai simţim, sau mai suntem consideraţi şi trataţi ca persoane umane, ori ca o simplă
marfă, pe care se poate pune o etichetă, cip-uri etc.
Nimeni din Guvern, nu s-a gândit să supună această temă dezbaterii publice, ca o problemă de etică
cetăţenească sau de etică biometrică a tehnologiei moderne 642, aşa cum s-ar cuveni unei ţări democratice,
la care se pare că suntem doar figuranţi.
Propun ca implementarea privind cip-urilor biometrice să fie amânată, până ce această problemă va fi
dezbătută public.
Sf. Sinod al BOR să iniţieze toate demersurile legale pe lângă organismele responsabile, pentru a nuanţa
legile privind paşapoartele şi alte documente personale, în raport cu convingerile ştiinţifice, religioase
sau morale ale cetăţenilor.
Până atunci să se respecte legislaţia actuală, privind noile cărţi de identitate, respectiv Ordinul 1190 din
31 iulie 2001 al Ministerului de Interne, care menţionează că „persoanele care refuză cartea de
identitate din motive religioase” primesc buletine de tip vechi643. La fel, HG 978/2006 privind fotografiile
de paşaport, care dă posibilitatea personalului monahal ca „fotografia să poată fi realizată cu capul
acoperit, din motive religioase”.
634
2 Cor 13, 14; Rom 16, 24.
635
1 Cor 15, 49.
636
Efeseni 4, 14. Majoratul omului coincide cu hristificarea lui (christopoiesis).
637
Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 51.
638
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos 4, PG 150, 604A.
639
Sfântul Vasile cel Mare, La Naşterea lui Hristos 6, PG 31, 1473A.
640
Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu
2002, p. 69.
641
Vezi vaccinarea cu Gardasil, „anexarea şi livrarea” României la UE fără referendum, legea 298 din 2008, cip-urile
biometrice etc., acţiuni care arată dispreţul aleşilor noştri faţă de cetăţeni şi o privare a libertăţii noastre de opinie şi
de acţiune în perfectă armonie cu Constituţia României.
642
Vezi BITE (http://www.biteproject.org/) - research and to launch public debate on bioethics of biometric
technology; http://www.cssc.eu/media_coverage.php:
643
Din păcate, actul este de circulaţie internă şi este inaccesibil pentru public.
Prin opoziţia fiecăruia, prin trezirea unei solidarităţi de conştiinţă creştină la nivel naţional, putem cere
legiuitorului să abroge noile legi din domeniul actelor electronice de identitate, sau să le aplice
diferenţiat, fără ca aceasta să conducă la un regim discriminatoriu din punct de vedere politic, economic
sau al serviciilor sociale.
Personal cred că introducerea cip-urilor este neconstituţională şi antidemocratică, întrucât nu s-a
realizat prin dezbatere publică naţională şi încalcă flagrant “drepturile omului” prevăzute în Constituţia
României644 şi în alte legi internaţionale645.

Am convingerea că Sf. Sinod va interveni la forurile legislative în acest sens, pentru a linişti problemele
de conştiinţă ale credincioşilor BOR, şi va demara conceperea unei doctrine sociale 646, care să
reglementeze moral relaţia Bisericii cu lumea la toate nivelurile. După părerea mea, aceasta ar pune
capăt oricăror speculaţii, precum şi unor substituiri şi intervenţii singulare, referitoare la cip-urile
biometrice şi nu numai, care apar pe alocuri în cuprinsul Patriarhiei Ortodoxe Române.”

Pr. Prof. Dr. Mihai VALICĂ Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru
Stăniloae”

Despre venirea lui Antihrist!

Dincolo de sfera literală a textelor sfinte, cu atât mai mult cu cât este vorba de cuvântul profetic,
se cuvine ca deseori să adoptăm o abordare înţeleaptă. Duhovnicească. Cu tâlc. În acest sens, se pot
invoca mai multe situaţii când oamenii, încă din vremea Domnului nostru Iisus Hristos, se mărgineau
doar la îngustul înţeles literal al Cuvântului lui Dumnezeu: templul Trupului Său îl confundau cu Templul
din Ierusalim647; naşterea cea nouă, în duh, o apreciau ca pe o altă naştere din pântece 648; apa cea vie,
veşnică, o socoteau apă de băut 649; invitaţia de a mânca din Trupul Său, ca pâine spre viaţa de veci, o
vedeau ca pe o propunere la canibalism650 etc.
La fel de simbolic este bine să interpretăm şi „povestirea despre Antihrist” a lui Vladimir
Soloviov (1853-1900). Autorul în cauză, ajuns până la înalta demnitate ştiinţifică de academician, a fost
un deschizător de drumuri în existenţialismul rusesc. Pe tărâm duhovnicesc, Soloviov ne-a lăsat un
document concesiv dogmatic, o ficţiune captivantă din care răzbate poate o destul de verosimilă imagine
a lui Antihrist. Chiar dacă relatarea sa este presărată cu referiri ce par interesante duhovniceşte, unele din
detaliile exprimate ţin de imaginaţia sa voluptoasă, cum ar fi singulara şi forţata sincronizare a guvernării
lui Antihrist cu convocarea unui sinod ecumenic (al VIII-lea ?), sau anacronica coaliţie dintre ortodocşi şi
eretici împotriva lui Antihrist! etc. Dacă autorul s-ar referi într-adevăr la al VIII-lea sinod, el ar intra în
contradicţie cu fiul duhovnicesc al Sf.Serafim de Sarov, Motovilov, care, în 1867, intuia că venirea lui
Antihrist va avea loc după convocarea celui de-al VIII-lea Sinod ecumenic. Nici Sf.Nil Athonitul (1612-
1692), când vorbea despre al VIII-lea sinod, ca fiind convocat de Antihrist, nu lăsa să se înţeleagă că
Antihristul va fi şi acela care îl va prezida. Constatăm, însă, că lumea încă nu s-a unit, în ideea acceptării
unui conducător unic, dar procesul ei de construcţie piramidală l-a şi făcut pe Cuv.Kuksa al Odesei
(1875-1964) să prevadă înfăptuirea ei finală „nu peste mult timp”. Cuviosul ne mai spune că, la marea
adunare a sinodului al VIII-lea, va participa o adunătură de necredincioşi, aspect sesizat şi de Motovilov.
Ambii susţin că sinodul VIII va lua decizii împotriva celorlalte şapte sinoade, fiindcă va oficializa o
religie unică (antihristică) şi va obliga lumea să meargă la „biserica” apostată! Într-un astfel de previzibil
plan, Patriarhul rus Pimen ne-a avertizat, înainte de a pleca la Domnul, că suntem în drept să îl refuzăm.
În ce îl priveşte pe Soloviov, el susţine că la „sinodul” din vremea lui Antihrist vor participa şi
644
Vezi art.26: Autoritatile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi viaţa privată. Persoana fizica are
dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu incalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publica sau bunele moravuri;
art. 28: Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte
mijloace legale de comunicare este inviolabil. Vezi şi art. 53 şi 148.
645
Art. 1 din Declaraţia universală a drepturilor omului spune că toate fiinţele se nasc libere şi egale în demnitate şi în
drepturi. Art. 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viaţa sa personala, în familia sa, in domiciliul lui sau
în corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoana are dreptul la protecţia legii
împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
646
Vezi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen
Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, Freiburg 2007; Mihai Valică, Pavel
Chirilă, Andreea Băndoiu, Cristian Popescu, Teologie socială, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007.
647
In.2, 19-21;
648
In.3, 3-7;
649
In.4, 7-14;
650
In.6, 48-58;
 credincioşi, dar prudenţa faţă de afirmaţiile sale este cu atât mai îndreptăţită cu cât el proferează teorii
străine Ortodoxiei şi condamnate canonic şi dogmatic: hiliasmul şi apocatastaza.
Desigur, „acoperirea perfectă” a profeţiei Cuv.Kuksa îşi are rădăcini în loviturile venite din
interiorul Ortodoxiei, deoarece, să nu uităm, doi patriarhi de la Constantinopol, racolaţi de masonerie,
Meletie (în 1923) şi Atenagora (în 1961), acţionaseră în spirit ecumenic pentru uzurparea sensului
adevărat al credinţei! Crima lor doctrinară, reluată astăzi şi cu mai mult aplomb, se prelungeşte prin
apelurile insistente făcute de Patriarhia din Constantinopol către întâi stătătorii ortodocşi în vederea
participării acestora la întâlnirile-pregătitoare convocării Sinodului al VIII-lea. Unde? Tocmai la Rhodos,
un consacrat centru al păgânătăţii în vechime! Iată aşadar locul unde ereticii Ortodoxiei651 şi-ar dori să
„îngroape” singura credinţă adevărată652 şi mântuitoare653! Ca să vedem şi mai exact cum lucrează în
lume duhul lui Antihrist, ar fi necesar să ne oprim o clipă în „orizontul duhovnicesc” al papei, Benedict al
XVI-lea. După ce, mai întâi, a uimit puţina parte conştientă a omenirii cu gestul său de a săruta Coranul
islamicilor, acest papă i-a trimis P.F. Chiril, patriarhul actual al Sf.Biserici Ortodoxe Ruse, un adogmatic
mesaj în care pleda pentru o... comuniune nu întemeiată pe temelia Sf.Părinţi, ci pe temelia dialogului
ecumenic.654 Răspunzându-i la mesaj, P.F.Chiril folosea acelaşi registru în expresia „cele două biserici”,
improprie Cuvântului lui Dumnezeu.655 Înţelegem din toate acestea, fără putinţă de tăgadă, că, într-adevăr,
la „uşa” credincioşilor încă devotaţi învăţăturii sănătoase, se aud, tot mai desluşit, „bătăile” fatale ale
marelui fur Antihrist!
Revenind la textul rusesc, despre Antihrist, Soloviov susţine că „magnificul” suveran universal va
fi ales în unanimitate, pe viaţă, mai întâi având reşedinţa la Roma şi apoi la Ierusalim, ca preşedinte al
Statelor Unite ale Europei! Prestigiul lui de supra-om se va datora scrierii unei cărţi traduse în toate
limbile pământului, „Calea deschisă către pacea universală şi către prosperitate”, în virtutea „calităţii”
sale de membru secret în francmasonerie. Pozând viclean într-un mare făuritor al păcii, el vine în faţa
lumii ca artizan al unirii S.U.E. cu statele extraeuropene, cu un Manifest reformator prin care face ca
lumea să-i stea admirativă la picioare!
În consolidarea regimului lui Antihrist „sare”, oferindu-şi serviciile, o persoană misterioasă cu
numele de Appoloniu. Acest intrus joacă rolul „proorocului înaintemergător” din Apocalipsa, în fapt un
expert în esoterism din rândul ierarhilor catolici. După ce Appolloniu câştigă simpatia lui Antihrist,
închinându-i-se ca lui Hristos şi spunându-i că în cărţile secrete ale Orientului a găsit profeţii directe cum
că el întruchipează pe ultimul mântuitor şi judecător universal (!), „proorocul” va primi, la curtea
tiranilor, cele mai distinse titluri. Ca să amăgească întreaga omenire, cu ajutor demonic, acest mare mag
va reuşi să direcţioneze electricitatea atmosferică în aşa fel încât popoarele să creadă în „minunea” că
pogoară foc din cer! Dacă în faţa lui creştinii au însă unele temeri, în faţa lui Antihrist se complac într-o
atitudine binevoitoare. Totuşi, conştientizând cumva că planează un pericol iminent, adevăraţii creştini se
apucă să citească şi cu mai multă însufleţire textele apocaliptice dedicate lui Antihrist.
Antihristul, aşa cum îl creionează Soloviov, recurge la cele mai diabolice tertipuri ca să înlăture
„bariera” creştină din calea unităţii religioase a „lumii sale”. El convoacă, la 14 septembrie, când
ortodocşii sărbătoresc Înălţarea Sf.Cruci, un sinod ecumenic la care participă peste 3.000 de membri.
Printre ei, se găsesc trei persoane importante: stareţul ortodox rus Ioan, papa Petru al II-lea şi teologul
protestant german Ernst Pauli. Cu toţii aşteaptă în Templul închinat unirii tuturor cultelor, în timp ce, în
Ierusalim şi în Palestina, străzile sunt împânzite de vreo jumătate de milion de creştini…
În final, mi-aş dori ca această prea modestă carte să fie înţeleasă ca o chemare, făcută de
Domnul, la mântuirea tuturor celor rânduiţi de Pronie ca să o citească… Aş vrea ca Duhul sădit în ea să

651
„Atunci când credinţa e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere (...) nici unuia dintre ierarhi nu i
s-a dat stăpânirea de a încălca canoanele...” (Sf.Teodor Studitul, +826);
652
„Mi-am cheltuit viaţa studiind timp de 50 de ani, am citit şi despre preoţi şi despre necredincioşi, şi despre atei şi
despre eretici, am cercetat adâncurile înţelepciunii. Toate credinţele sunt mincinoase, calpe, toate sunt ale diavolului.
Am înţeles şi acest lucru adevărat, dumnezeiesc, ceresc, desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi: numai credinţa
creştină ortodoxă bincredincioasă e bună şi sfântă... Aceasta v-o spun acum, la sfârşit, ca să vă bucuraţi şi să vă
veseliţi de mii de ori, că v-aţi învrednicit să fiţi creştini ortodocşi, şi să plângeţi şi să vă tânguiţi pentru cei
necinstitori de Dumnezeu” (Sf.Cosma Etolianul, +1779);
653
„Păzeşte-te, fiule, de cei cu credinţă strâmbă şi de toate discuţiile lor... Cine laudă o credinţă străină face la fel ca
şi cel care-şi huleşte propria credinţă (...), dacă va trebui să mori pentru credinţa ta sfântă, du-te cu îndrăzneală la
moarte”(Sf.Teodosie de la Pecerska, +1073);
654
„Catolicii, luteranii şi reformaţii au apostaziat de la biserica lui Hristos (...) Ci uitaţi-vă câte rătăciri sunt în
credinţa papei (...) Catolicii, recunoscându-l drept cap al bisericii pe papa, pe adevăratul Cap al Bisericii – Hristos –
L-au pierdut” (Sf.Ioan de Kronstadt, +1908);
655
„Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolică şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar
celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor”(Sf.Fotie cel Mare);
se reverse în inimile cititorilor, ca o solie în lume a Luminii 656, ca în strălucirea şi în Adevărul
inconfundabil Care este Domnul nostru Iisus Hristos 657 (spălaţi fiind de păcate prin sângele Său) să ne
împărtăşim unii pe alţii658 din izvorul Luminii… Şi, întru Lumina harului lui Dumnezeu, să parcurgem
calea mântuirii cu credinţa îmbelşugată de fapte bune şi de multele daruri ale Sf.Biserici Ortodoxe! Să
fim una, prin Duhul Sfânt659, cu Tatăl şi cu Fiul660! Să trăim şi să umblăm cu Duhul 661, ca astfel să putem
lua arvuna învierii şi a vieţii veşnice! Fiecare, cu deplină credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, să
avem conştiinţa că suntem mădulare ale Sf.Său Trup662, de la Care şi luăm darul adevăratei vieţi663 şi ne
preschimbăm în făptură nouă664 întru mărire665! Dacă ne vom bucura de toate acestea, eliberându-ne din
robia păcatului666, ne vom naşte a doua oară, prin Cuvântul lui Dumnezeu, din sămânţa nestricăcioasă667,
aşa încât sfinţenia vieţii668 să ne facă fiii lui Dumnezeu669 şi casnicii Săi670!
Cu gândul la Împărăţia lui Dumnezeu, nu la idolii cei deşerţi ai lumii acesteia, te rog, frate
cititor, în încrederea pe care o ai faţă de milostivirea lui Hristos 671 şi în iubirea ta de oameni,
pomeneşte-mă şi pe mine (cu cei dragi rânduiţi a-i cunoaşte) în rugăciunile tale! Până atunci, la
Judecata divină ce va să vină, ca şi Sf.Apostol Pavel, să înţelegem fără tăgadă că “Dumnezeu toate le
lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” şi, prin urmare, “Cine ne va despărţi pe noi de
iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de
îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici
adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea
întru Hristos”. Ca urmare să nu devenim orbi sufleteşte, căzând în periculoasa admiraţie a splendorilor
pierzătoare din lumea aceasta mutilată 672, ci, cu o minte sănătoasă ancorată de credinţa în Dumnezeu, să
avem discernământul ca să înţelegem că binele este bine şi răul este rău. Purtând aşadar în inimă
nădejdea că harul lui Dumnezeu ne va întări în lupta dusă pentru ca binele autentic să triumfe în veşnicie,
îi chem pe cititori să contribuim din răsputeri la risipirea din lume a întunericului ce se vrea Lumină şi,
aşa, cu Domnul nostru Iisus Hristos în noi şi lângă noi,, să-l biruim pe Antihrist. Vino, Miluieşte şi ne
mântuieşte, Doamne Iisuse! Amin. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

656
In.8,12;
657
„Nu există nimic mai frumos, nimic mai profund (...) decât Hristos, pe care îl iubesc cu gelozie. Şi atât de mult
încât, de mi s-ar demonstra că Hristos e în afara adevărului, sau dacă adevărul ar fi cu adevărat ceva în afara lui
Hristos, eu aş prefera să rămân mai degrabă cu Hristos, decât cu adevărul” (Dostoievski, „Jurnalul unui scriitor”,
1877);
658
1In.1,7;
659
2Cor.13,13;
660
1In.1,2; 1Cor.1,9;
661
Gal.5,24;
662
1Cor.12,27;
663
Gal.2,20;
664
2Cor.5,17;
665
Rom.8,18;
666
Rom.6,6-7;
667
1Pt.1,23;
668
Rom.6,19;
669
Rom.8,14;
670
Efes.2,19;
671
„Vedeţi deci voi cei ce călătoriţi încă pe marea îndoielilor, / Că, după cum spun Scripturile, neamurile au fost cele
care au crezut mai întâi în Domnul. / Acum deci drept este să credeţi în Cel descoperit de Scripturi / Şi nu în idolii
cei deşerţi, cinstiţi zadarnic în locul Vieţii (...) / Trebuie, dar, să ne amintim neîntârziat de Acela / Care ne-a promis
darul vieţii după moarte / Şi mai mult chiar, nemurirea / Şi bucuria vederii celor pe care ochiul nu le-a văzut
vreodată” (Commodian, „Carmen apologeticum”).
672
Pr.Camară Daniel, Biruieşte răul cu binele, Institutul pentru Comunicare, Educaţie şi Integrare, Târgu Mureş,
2009, pag.14.
 BIBLIOGRAFIE :

1. BIBLIA
2. ALEXIEV, Serafim, Nu judeca şi nu vei fi judecat, ed. Sophia, Bucureşti, 2001;
3. AGHIORITUL, Nicodim, Războiul nevăzut, ed.Bunavestire, Bacău, 2001;
4. AGHIORITUL, Paisie, Trezire duhovnicească, vol.II, Sf.Munte Athos, 2000;
5. AGOURIDIS, Savras, Comentariu la Apocalipsa Sf.Ioan, ed. Bizantină, Bucureşti, 2004;
6. ARGATU, V.Ioan (pr.), Răspunsuri duhovniceşti ale părintelui Ilarion Argatu la
întrebările credincioşilor, ed.Mila Creştină, Fălticeni, 2007;
7. BABA, Teodor, Profeţii Vechiului Testament, ed. Universitatea „A.Vlaicu”, Arad, 2007;
8. BACOIANI, Vasiliu, Înfruntând diavolul şi vrăjitoria, ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004;
9. BARNES, Patrick, Non-ortodocşii, ed.Egumeniţa, Galaţi, 2004;
10. BĂDILIŢĂ, Cristian, Metamorfozele Antihristului la Părinţii Bisericii, ed.Polirom,
Bucureşti, 2006;
11. BRANIŞTE, Ene (pr.prof.dr.), Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, ed.
Diecezană, Caransebeş, 2001;
12. BRÂNZEA, Nicolae, Misiologie şi ecumenism, partea I, II, ed. Tiparg, Argeş, 2007;
13. CAMARĂ, Daniel(pr.), Biruieşte răul cu binele, ed. Institutul pentru Comunicare,
Educaţie şi Integrare, Târgu Mureş, 2009;
14. CLEOPA, Ilie, Mărturii ortodoxe, Complexul de Edituri al B.O.R. din Moldova, Chişinău,
2005;
15. COMĂNESCU, Radu, DOBRESCU, Emilian,Istoria francmasoneriei, ed. Tempus,
Bucureşti, 1992;
16. Sf.DAMASCHIN, Ioan, Dogmatica, ed. III-a, ed. Scripta, Bucureşti, 1993;
17. DANION, Vasile, Dărâmarea idolilor. Despre rătăcirile contemporane, ed. Bunavestire,
ed. II-a, Galaţi, 2004;
18. FLOCA, N. Ioan (arhid.prof.dr.), Canoanele Bisericii ortodoxe. Note şi comentarii, ed.III-
a, Sibiu, 2005;
19. FRAZIER, T.L., A doua venire a lui Hristos, ed.Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2007;
20. HRISOSTOM, Ioan (Sf.Ioan Gură de Aur), Diavolul şi magia, ed.Panaghia, 2002;
21. KURAEV, Andrei (diac.), Pecetea lui Antihrist, codurile de bare şi semnele vremurilor,
ed.Sophia, Bucureşti, 2005;
22. MARLER, John, VERMUTH, Andrew, Tinerii vremurilor de pe urmă, ed. Sophia,
Bucureşti, 2008;
23. MESSADIÉ, Gerald, Istoria generală a diavolului, ed.Humanitas, Bucureşti, 2008;
24. MIHOC, Vasile, MIHOC, Daniel, MIHOC, Ioan, Introducere în studiul Noului
Testament, vol.I, ed.II-a, ed.Teofania, Sibiu, 2001;
25. MIRCEA, Ioan, Apocalipsa, ed. Harisma, Bucureşti, 1995;
26. MLADIN, Nicolae (mitr.), BUCEVSKI, Orest, PAVEL, Constantin, ZĂGREAN, Ioan,
Teologia morală ortodoxă, vol.I şi II, ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;
27. MOLDOVEANU, Visarion, MATICIUC, Bogdan, Ereziile apusului, vol.II, ED.Vicovia,
Bacău, 2007;
28. PAPACIOC, Arsenie (arhimandrit), Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005;
29. POPOVICI, Agapit (ier.), Ecumenismul încotro?, ed.Oikoumene, 2003;
30. Sf.POPOVICI, Justin, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sf.Arhangheli,
Petru Vodă, 2002;
31. Sf. POPOVICI, Justin, Biserica şi statul, Schitul Sf.Serafim de Sarov, 1999;
32. PURIC, Dan, Cine suntem, ed.Platytera, Bucureşti, 2008;
33. ROMAN, T. Florin, Idolii vremurilor noastre, ed. Anatecor, Arad, 2005;
34. ROSE, Seraphim (ier.), Pentru o viziune ortodoxă asupra lumii, ed.Eikon, Cluj-Napoca,
2003;
35. ROSE, Seraphim (ier.), Semnele sfârşitului lumii, ed.Egumeniţa, Galaţi, 2004;
36. SCULLARD, H.H., CARRY M., Istoria Romei, ediţia a III-a, ed.AII, Bucureşti, 2008;
37. STANCU, Benedict, Călăuză în viaţa monahală, ed.Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007;
38. STĂNILOAE, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.I-III, ed.Institutului biblic şi de
misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996;
39. ŞERBAN, Cristian, Robiţi de fenomenul Da Vinci, ed.Egumeniţa, Galaţi, 2007;
40. TAUŞEV, Averchie, ROSE, Seraphim, Apocalipsa în învăţătura Sf.Părinţi, ed.Icos, 2000;
41. TENACE, Michelina, Anticristul, ed. Ars Longa, Iaşi, 1997;
42. TODORAN, Isidor (pr.prof.dr.), ZĂGREAN, Ioan (prof.dr.); Dogmatica ortodoxă,
Arhiepiscopia Cluj, 1997;
43. USPENSKY, Leonid, Spre unitate?, ed.Patmos, Cluj-Napoca, 2005;
44. VASILESCU, Emilian, Istoria religiilor, ed.III-a, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1998;
45. VLAD, Mircea, Apocalipsa 13. Sfârşitul libertăţii umane, ed.Axioma, Bucureşti, 1999;
46. VLIANGOFFIS, Arsenie, Ereziile contemporane, ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006;
47. ZOSIMA, Pascal,(monah), Sfârşitul omului, ed.”Credinţa Strămoşească”, 1992;
48. Apocalipsa după Enoh (trad.Remus Onişor), ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000;
49. Antihristul, colectiv, ed.Polirom, Iaşi, 2000;
50. Creştinul ortodox în lumea televizorului şi a internetului, ed.Panaghias, Colecţia „Rugul
Aprins”;
51. Cum să te mântuieşti în lumea contemporană, ed.Platytera, Bucureşti, 2007;
52. Cum să biruim deprimarea, ed.Sophia, Bucureşti, 2006;
53. Demonii şi lucrările lor, ed.Egumeniţa, Galaţi, 2007;
54. Documentul de la Balamand, ed. Arhiepiscopiei Sibiu, 1993;
55. Dictatura biometrică, ed.Fundaţia Petru Vodă, Neamţ, 2009;
56. Ecumenismul, ed.Evanghelimos, Bucureşti, 2004;
57. Marşul distrugătorului Antihrist şi a slujitorilor lui, ed.Credinţa Strămoşească, 2004;
58. Minuni ale sfinţilor îngeri, ed.Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2007;
59. Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol.14, ed.Mănăstirea Sihăstria, 2004;
60. Nuanţe şi false nuanţe în viaţa duhovnicească, ed.Sophia, Bucureşti, 2007;
61. Pateric despre visuri şi vedenii, ed.Egumeniţa, Galaţi, 2007;
62. Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, ed.Biserica Ortodoxă, Alexandria,
2004;
63. Semnul venirii lui Antihrist şi sfârşitul lumii, ed.Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2004;
64. Stareţii despre vremurile din urmă, Mănăstirea Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil, Petru
Vodă, 2007;
65. Sfârşitul se apropie, Centrul de Misiune „Sf.Ioan Maximovici”, 2006;
66. Tâlcuirea Apoclipsei, ed.”Pelerinul Român”, Oradea, 1991.
Sugestii prin e-mail: costelneacşu_2007@yahoo.com;
Sprijin financiar pentru reeditare: B.R.D., Unitatea Sărmaşu, jud. Mureş,
Cont: RO 95 BRDE 270 SV 23627692700.