ÎNTRU SLAVA SFINTEI ŞI CELEI DE O FIINŢĂ, DE VIAŢĂ

FĂCĂTOAREI ŞI NEDESPĂRŢITEI TREIMI

Prof. Costel Neacşu

Omul
la
Înfricoşătoarea Judecată
Prof. Costel Neacşu şi fiica sa Catinca au fost premiaţi în anul 2012, pentru
cartea „Şoapte cu aripi de înger”, de Liga Scriitorilor Români de
Pretutindeni (preşedinte Alexandru Ţene, membru corespondent al Academiei
Româno-Americane). Totodată, prof. Neacşu a fost distins cu Medalia „Notre
Respect – Ambasador 2011”) de către Trustul de Presă „Ambasador” din
Târgu Mureş (prof. Romeo Soare, director general; prof. univ. dr. Ioan
Nicolaescu, preşedintele juriului).

2
 CUPRINS:

Cuvânt introductiv......................................................................................................................5

Cap.I : SUS SĂ AVEM INIMILE!............................................................................................7

1. Omul în creaţie..........................................................................................................................7
1.1. Căderea primilor oameni....................................................................................................8
1.2. Sufletul nemuritor..............................................................................................................10
1.3. Trupul omului între moarte şi nemurire............................................................................11

Cap. II: SUFLETUL ÎN LUMEA CEALALTĂ.....................................................................13

2. Sufletele de dincolo.................................................................................................................13
2.1. Drepţii................................................................................................................................14
2.2. Păcătoşii............................................................................................................................15
2.3. Cum ne vor, în Rai, Îngerii lui Dumnezeu.........................................................................15
2.4. Cum ne vor, în iad, îngerii căzuţi......................................................................................19

Cap. III: OMUL ÎNTRE DUMNEZEU ŞI DIAVOL.............................................................20

3.1. Cum se îndumnezeieşte omul.............................................................................................20
3.2. Demonizarea omului prin păcate......................................................................................26
3.3. Mânia lui Dumnezeu..........................................................................................................33
3.4. Mila lui Dumnezeu.............................................................................................................35

Cap. IV: MOARTEA ÎN SENS ORTODOX..........................................................................37

4. Moartea....................................................................................................................................37
4.1. Moartea fericită.................................................................................................................44
4.2. Moartea nefericită (în păcate)...........................................................................................47
4.3. Cum să ne pregătim de moarte..........................................................................................47
4.4. Modul cum ne ispitesc diavolii la moarte..........................................................................51
4.5. Biruinţa asupra morţii.......................................................................................................52
4.6. Sensul morţii......................................................................................................................54
3
 4.7. Ce să facem în clipa morţii................................................................................................55
4.8. Înmormântarea..................................................................................................................57
4.9. Sinucigaşii.........................................................................................................................60
4.10. Cauzele neputrezirii trupurilor........................................................................................60

Cap.V: LUPTA DINTRE ÎNGERI..........................................................................................63

5. Din lumea nevăzută vin forţe la ieşirea sufletului...............................................................63
5.1. Celor ce vom vedea să nu le ascultăm îndemnul..............................................................67
5.2. De ce vin la „moarte” îngerii lui Dumnezeu.....................................................................69
5.3. De ce vin la „moarte” îngerii căzuţi.................................................................................72

Cap.VI: IMPORTANŢA SFINTEI BISERICI......................................................................74

6. Ce să facem când iese sufletul cuiva......................................................................................74
6.1. Rugăciunile Sfintei Biserici...............................................................................................81
6.2. Ce face sufletul răposatului în primele 40 de zile.............................................................87
6.3. Vămile Văzduhului.............................................................................................................91

Cap. VII: JUDECATA FIECĂRUIA....................................................................................105

7. Judecata Particulară (după moartea biologică) ...............................................................105
7.1. Răstimpul dintre cele două judecăţi................................................................................112
7.2. Raiul.................................................................................................................................113
7.3 Iadul..................................................................................................................................130

Cap. VIII: PARUSIA..............................................................................................................149

8. A Doua Preaslăvită Venire a Domnului Hristos................................................................149
8.1. Învierea morţilor..............................................................................................................158

Cap. IX: JUDECATA TUTUROR........................................................................................171

9. Înfricoşătoarea Judecată de Apoi (Generală)....................................................................171
9.1. Împărăţia lui Dumnezeu..................................................................................................202
9.2. Exilul veşnic în iezerul de foc..........................................................................................214

BIBLIOGRAFIE:....................................................................................................................217

Răsplata Domnului....................................................................................................................219

4
 Cuvânt introductiv

Întrebat cum de reuşeşte să atingă limitele perfecţiunii, în modelarea atât de

măiastră a unor incomparabile statui în fildeş şi aur, un inegalabil sculptor al
antichităţii a răspuns cu modestia unei simplităţi geniale: înlătur tot ceea ce este de
prisos! Răspunsul lui Phidias, răsfrânt în noi ca aducere-aminte de sensul divin al
măreţiei omului, ne implică tainic cugetul şi inima în efortul neobosit de a fi
protagoniştii unor existenţe bazate pe lucrurile care sunt cu adevărat importante în
scurtul nostru pelerinaj terestru. Din perspectiva a ceea ce poate fi mai de folos
umanităţii, consider că tema cărţii de faţă (centrată pe viaţa de dincolo, pe cât ne
permite Revelaţia) este de un maxim interes public.
Conţinutul acestei lucrări-mărturisitoare, fundamentat pe un amplu documentar
teologic cu specific scripturistic, patristic, aghiografic, liturgic, dogmatic şi canonic,
poartă în esenţă menirea de a demasca, a conştientiza şi a-i încuraja pe cititori.
Prin primul aspect, al demascării, este deconspirată falsitatea concepţiei
păgâne şi eretice conform căreia o dată cu moartea biologică s-ar sfârşi totul! Or,
Revelaţia (descoperirea divină) ne arată că în lumea de dincolo existenţa umanităţii
se prelungeşte în Rai şi în iad…
Prin al doilea aspect, al conştientizării, se atrage atenţia că – după trecerea lor
prin Vămile Văzduhului şi Judecata particulară – sufletele acelor oameni care, pe
pământ, au omorât faptele trupului cu duhul vieţii în Hristos, vor merge în Rai, în
timp ce sufletele ucise cu păcate de moarte vor ajunge în iad. Ce se întâmplă în Rai
şi iad depăşeşte puterea de imaginaţie şi de exprimare a omului, cum de nedescris
este şi plânsetul tuturor neamurilor la A Doua Venire a Domnului, când, într-o
clipeală de ochi, toţi morţii din morminte vor învia nestricăcioşi, spre a se înfăţişa la
Judecata de Apoi (generală)…
Apoi, prin al treilea aspect, al încurajării, cartea subliniază nu numai că
„sfârşitul” omului înseamnă de fapt mutarea de la chinurile de pe pământ în sublimul
Rai, dar şi că sfârşitul dramatic al întregii creaţii nu exclude nicidecum dimensiunea
finalului fericit al lumii. Finalul fericit presupune preschimbarea întregii creaţii
naturale şi a oamenilor binecuvântaţi, într-o atmosferă de bucurie şi pace în Duhul
Sfânt: se va inaugura atunci Împărăţia lui Dumnezeu, fără de sfârşit, pe care Fiul o
va preda Tatălui.
Toate aspectele de mai sus scot în evidenţă, cum lesne se şi observă,
evenimentele cele mai cruciale cu care se poate confrunta omul atât în viaţa lui de pe
pământ, cât şi în cea de dincolo. Evenimentele în cauză, nepătrunse în esenţa lor de
mintea omului, sunt de fapt o taină care ţine exclusiv de adâncul bogăţiei şi
înţelepciunii atotputernicului Dumnezeu. Şi, cum ştim că de nepătruns sunt căile
Lui, iar judecăţile Sale de necercetat, Cel care de atâtea ori a dovedit nebunia
înţelepciunii lumii acesteia, marele nostru Dumnezeu, Se milostiveşte în definitiv de
5
cine nici nu ne închipuim şi ne răstoarnă calculele aruncând pe cine vrea în temniţele
iadului… Da, multe fapte păcătoase şi pe mulţi iartă bunul Dumnezeu, dar hula
împotriva Duhului Sfânt a ereticilor, a schismaticilor şi a păgânilor, nu se iartă nici
în veacul de acum, nici în cel va să vină…
Dragi cititori, fraţi întru Hristos! Cartea aceasta modestă intră în lume într-un
moment istoric în care omul, cu greu, îşi mai întoarce faţa către Dumnezeu şi chiar
către sine însuşi. Confuzia semănată în lume de duhul lui Antihrist, care doreşte să-i
transforme pe oameni în „unelte vorbitoare” cu minţi sucite, aflate în incapacitatea
de a discerne ce este bine de ce este rău, s-ar vrea de este cu putinţă să-i manipuleze
în false direcţii şi pe cei aleşi. Cum ştim însă că duhul lui Hristos lucrează, fiind cu
noi, până la sfârşitul acestei lumi, printre chemările cele de multe feluri se înscriu şi
aceste rânduri. Cine are aşadar ochi de văzut, dar şi minte de înţeles, reuşeşte cu
ajutor de sus să mute viitorul în prezent şi astfel CELE DE ATUNCI devin CELE
DE ACUM. Şi iată cum: Raiul îl aflăm în Sf.Biserică; Sfârşitul lumii este ca şi
venit pentru aceia la care nu le viază în inimi dreapta-credinţă; Ziua Domnului este
o stare firească pe care o trăiesc, clipă de clipă, drepţii Ortodoxiei; Învierea din
morţi este a celor care, curăţindu-şi inima prin ascultare de adevăr, se nasc din nou
prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu Cel viu; Venirea lui Hristos se împlineşte
când credincioşii, la Sf. Împărtăşanie, primesc în inimile lor adevăratul Trup şi
adevăratul Sânge al Domnului; Judecata o fac preoţii Bisericii, ca unii care au
primit puterea să lege şi să dezlege păcatele noastre, la Sf. Spovedanie…
Iubiţi credincioşi, când vom reuşi cu îndrăzneală să contopim pe cele ce vor să
fie cu cele de acum, în noi, atunci cu adevărat intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu din
inimile noastre şi (din slavă în slavă) pregustăm deja din viaţa cea veşnică. Cu
înţelepciune, drepţi, să luăm aminte! Amin. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh.

Anul Domnului 2012 Învierea Domnului

6
 Cap.I : SUS SĂ AVEM INIMILE!

1. Omul în creaţie

După învăţătura Sf. Părinţi1, Dumnezeu i-a creat pe îngeri („cereştile şi

netrupeştile puteri”) înaintea oamenilor2. Dumnezeu a creat o lume văzută şi una
nevăzută, cu oameni şi îngeri în relaţie de dependenţă faţă de El. Şi chiar dacă
îngerii sunt fiinţe superioare oamenilor3, ca putere în cunoştinţă şi vârtute4, totuşi,
omul fiind coroană a creaţiei divine este ridicat de Dumnezeu, încă de la origine,
deasupra celorlalte făpturi pământeşti şi se află, între pământ şi cer, ca aparţinător
amândorura.
Mai mult, marea cinste la care este pus omul o înţelegem nu numai din faptul că
Dumnezeu îşi trimite îngerii slujitori ca să ne ajute să moştenim mântuirea 5, dar şi
din aceea că, la creaţie, Dumnezeu a adus la lumină celelalte făpturi după ce a grăit
numai şi a spus „Să fie”6 în vreme ce, la plăsmuirea omului, Dumnezeu a chemat
oarecum la sfat celelalte două persoane ale Sf. Treimi şi a spus „Să facem”7.
Această minunată sfătuire o remarcă, atât de frumos, Sf. Grigore de Nyssa8.
Înţelegându-l deci ca pe un tot al lumii văzute şi nevăzute, omul a mai fost
numit de Sf. Părinţi şi „macrocosmos”, fiind capabil ca prin credinţă să se
împărtăşească din destul de însuşirile duhovniceşti ale fericitelor cete îngereşti. Şi
iată doar câteva exemple… Îngerii îL slujesc pe Dumnezeu, dar şi omul - cu frică şi
cu cutremur9 - o face. Arhanghelii binevestesc tainele divine, dar şi omul
binevesteşte Evanghelia şi toată învăţătura10. Începătoriile păzesc popoarele, dar
omul stăpâneşte şi el împărăţii11. Stăpâniile îi stăpânesc pe demoni, dar şi sufletul
curat al omului îi stăpâneşte pe diavoli12. Puterile fac mari minuni, dar omul face şi

1
Sf. Vasile cel Mare, Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Ioan Damaschin (în Dogmatica Ortodoxă,
Arhiedecezana, Cluj, 1997, pag.139);
2
Iov 38, 5-7; Fac. 1,16;
3
Ps. 8, 5; comp. Evr. 2, 6-7;
4
Ps. 102, 20;
5
Ps. 103, 5; Evr. 1, 14;
6
Fac. 1, 6;
7
Fac. 1, 26;
8
„ O, ce minune… Toate celelalte sunt aduse la lumină numai prin cuvânt; n-a făcut mai înainte
nici un sfat; la facerea omului însă, Făcătorul tuturora s-a gândit mai întâi” (în Didahii şi predici,
de Ilie Miniat, ed. Buna Vestire, 1995);
9
Filip.2, 12;
10
Ps. 18, 4;
11
Fac.1, 28;
12
Mt. 10, 8; Lc. 9, 1; Efes. 6, 12;
7
el minuni mari, cum au făcut Ilie13 şi Elisei14. Domniile stăpânesc împărăţiile şi pe
demoni, dar şi omul este domn şi stăpân peste patimi 15. Tronurile îL odihnesc pe
Dumnezeu în chip deosebit, dar şi sufletul omului primeşte şi odihneşte pe
Dumnezeu16. Heruvimii au multă înţelepciune, dar şi omul are „înţelepciunea
şarpelui”17. Serafimii „ard” de dragoste faţă de Dumnezeu, dar şi inima omului este
încălzită de acest fior 18. Împărtăşindu-se astfel de însuşirile duhovniceşti ale
Îngerilor, oamenii au voie liberă fie ca să-şi dorească a locui veşnic fericiţi în
Împărăţia lui Dumnezeu, fie singuri să se osândească pe calea care duce în iad.

1.1. Căderea primilor oameni

Luând ţărână din pământ, Dumnezeu a plăsmuit trupul lui Adam şi, ca să-l facă
fiinţă vie, cu suflet, a suflat în faţa lui suflare de viaţă 19. Aşadar fiinţa umană
adevărată, completă, cu har de la Dumnezeu, este deci făcută pentru viaţă, cu
sufletul şi trupul unite, în legătură cu Creatorul. Definindu-l pe om, Sf. Vasile cel
Mare spune că acesta este icoana Sf. Treimi, căci după suflet, nu după trup, omul a
fost creat „după chipul şi după asemănarea Noastră”20. Întipărirea aceasta vie a
Sf. Treimi îl face pe om să fie „mare”21, întrucât cu sufletul poate să renască după
har asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu22 şi să se bucure de asemănarea cu însuşi
Dumnezeu prin prefacere sub puterea slavei dumnezeieşti23.
De unitate cu Dumnezeu, prin har, au avut parte şi primii oameni, strămoşii
noştri Adam şi Eva. Dar pentru că ei nu au stăruit în harul de a trăi viaţă adevărată şi
nepieritoare, după planul divin de a fi rânduiţi „spre nestricăciune”24 şi
„nemurire”25, au folosit greşit darul liberei lor voinţe de a alege - pe care îl avem şi
noi26 - şi s-au lipsit de har prin călcarea poruncii lui Dumnezeu de a nu mânca din
13
3Regi 17, 21-22;
14
4Regi 4, 1-44;
15
Înţ. Sol. 2, 23;
16
Is. 57, 15;
17
1Cor.12, 8; Mt.18, 3; Mc.10, 16;
18
Lc. 24, 32;
19
Fac. 2, 7;
20
Fac.1, 26;
21
Evr. 2, 7;
22
Rom. 8, 29;
23
2Cor. 3, 18; 1In. 3, 2;
24
Înţ. Sol. 2, 23;
25
„Dacă omul ar fi ascultat de porunca dată lui la început, stăruind în harul ce-i fusese dat, ar fi
avut parte astfel de desăvârşita unire cu Dumnezeu, îmbrăcându-se cu nemurirea” (Sf. Grigorie
Palama, Omilii, LVII);
26
„Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul… Ca martori înaintea voastră iau
astăzi cerul şi pământul; viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem.
Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut.30, 15 şi 19); „Cunoaştem că sufletul este liber…
Are putere să facă ce voieşte. În adevăr, nu păcătuieşti potrivit zodiei în care te-ai născut, nici nu
8
pomul aducător de moarte27. Făcând acest păcat de moarte28 al neascultării de
Dumnezeu, cei doi şi-au agonisit o moarte îndoită29, abătută atât asupra sufletului30
cât şi a trupului31. Din pricina greşelii lor, ei au fost alungaţi din rai pe un pământ
blestemat de Dumnezeu32. Ca urmare, Adam şi Eva s-au despărţit de harul lui
Dumnezeu mai întâi prin moarte duhovnicească şi abia apoi (de exemplu Adam,
după 930 de ani), prin despărţirea sufletului de trup, au murit trupeşte. Întorcându-se
ei astfel în ţărâna din care au fost zidiţi de Dumnezeu 33, păcatul şi moartea au trecut
la toţi oamenii34.
Sufletele lui Adam şi Eva, ca şi ale drepţilor urmaşi ai lor, au fost eliberate însă
când Hristos S-a coborât la iad, ceea ce l-a determinat pe Sf. Macarie cel Mare să
facă o atât de sugestivă paralelă cu eliberarea inimilor noastre: „Când auzi că
Hristos, coborând în iad, a eliberat sufletele robite de acolo, nu crede că acest lucru
este departe de ceea ce se întâmplă în prezent. Înţelege: mormântul este inima;
acolo sunt înmormântate şi robite în beznă de nepătruns mintea şi gândurile tale.
Domnul vine la sufletele care răcnesc la El din iad, adică din adâncimea inimii şi
acolo (în adâncul ei) porunceşte morţii să sloboadă sufletul întemniţat şi care-L
roagă pe El… să-l elibereze. Apoi, dărâmând la o parte bolovanul greu care zace pe
suflet, deschide mormântul şi învie cu adevărat sufletul omorât şi îl scoate pe el,
întemniţatul, la lumină”. Fie ca de această eliberare de care s-au bucurat fiii şi fiicele
vechiului Adam, intraţi în viaţa veşnică prin credinţa în Noul Adam, Domnul nostru
Iisus Hristos, încă de acum să aibă parte şi smeritele noastre inimi, izbăvite în
veşnicie de credinţa că învierea lui Hristos este temelia învierii noastre.

faci desfrânare potrivit soartei şi nici nu te silesc, după cum flecăresc unii, conjuncţiile stelelor să
te dedai la destrăbălări. Pentru ce eviţi să-ţi mărturiseşti viciile tale şi dai vina pe stele nevinovate?
Căci păcătuim prin voinţa noastră liberă” (Sf. Chiril al Ierusalimului, în Teologia morală ortodoxă,
2003, vol. I; Înţ. Sol. 15, 15-17; Iosua 24, 14-24; Mt.19, 17-21; In.7, 16-17; Mt.16, 24; Mt.23, 37;
Apoc. 3, 20);
27
Fac. 2, 16-17;
28
1In. 5, 16-17;
29
Sf.Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, III;
30
„La fel cum despărţirea sufletului de trup este moartea trupului, tot aşa şi despărţirea lui
Dumnezeu de suflet este moartea sufletului. În aceasta şi constă propriu-zis moartea trupească.
Această moarte a fost indicată de Dumnezeu prin porunca dată în rai… Atunci a murit sufletul lui
Adam, despărţit prin neascultare de Dumnezeu; cu trupul el a mai trăit de atunci până la 930 de
ani. Această moarte, care i-a lovit sufletul pentru neascultare, nu doar că face sufletul netrebnic,
dar îşi răspândeşte blestemul asupra întregii umanităţi … Atunci, după moartea omului lăuntric
prin neascultare a auzit Adamul de lut: blestemat va fi pământul în lucrările tale…” (Sf.Grigorie al
Tesalonicului, în lucrarea Sf. Grigorie Palama, Către monahia Xenia);
31
„Moartea ivită în suflet, din pricina neascultării, n-a stricat numai sufletul (…), ci a adus şi
asupra trupului necazuri şi părtinire, l-a făcut stricăcios şi rob al morţii” (Sf. Grigorie Palama,
Către maica Xenia, 10);
32
Fac. 3, 17;
33
Fac. 3, 19;
34
Rom. 5, 12;
9
 1.2. Sufletul nemuritor

Izvorul nemuririi, Domnul Dumnezeu35, Cel fără de început şi fără de sfârşit,

când l-a creat pe om nu a vrut ca acesta să aibă un sfârşit, motiv pentru care i-a
născut sufletul prin harul Său. Dându-i astfel un început, sufletul omului are şansa
să devină veşnic prin comuniunea pe care o are cu harul lui Dumnezeu, ceea ce
exprimă atât de măreţ iubirea Creatorului faţă de creatura însufleţită şi cât de multă
grijă s-ar cuveni să avem şi noi faţă de izbăvirea sufletelor în marea operă
mântuitoare a lui Dumnezeu, pregătindu-ni-le încă de pe acum pentru clipa când se
vor despărţi de trup şi se vor duce ca să fie judecate de Dumnezeu 36. Cât de
însemnat este sufletul omului, această mare taină37 a vieţii ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu38, se observă şi din pildele39 rostite de Păstorul şi Păzitorul sufletelor
noastre40: el este mai mult decât îmbrăcămintea sau hrana 41 şi mai mult decât
valoarea şi greutatea întregii lumi42. Cu adevărat, pentru sufletul unui om, Domnul
nostru Iisus Hristos este hrană, haină şi sălaş, întrucât, sălăşluindu-Se în oameni şi
îmbrăcându-i în Sine prin Sf.Botez, creştinii îşi dau sufletul în mâinile Sale,
urmându-I exemplul către Părintele ceresc43. Astfel, renăscând prin harul de la Sf.
Botez, omul îşi leapădă firea cea rea a păcatului şi se îmbracă în omul cel nou, cel
după Dumnezeu44. Şi aşa, cu sufletul înnoit, renăscut în duh, omul botezat este plin
de har şi adevăr45. El poartă atunci chipul lui Hristos cu sine46 şi ajunge la
asemănarea cu El47 în dragoste48, în dreptate49, în sfinţenie de adevăr50 şi în toate
faptele bune51.
De felul în care se va îngriji de acest veşmânt strălucitor de la Sf. Botez, când
sufletul învie din mormântul păcatului primilor oameni creaţi, sufletul va da
socoteală la judecata lui Dumnezeu52. Să nu uităm deci că vom fi vii în veşnicie

35
1Tim. 6, 16;
36
Eccl.12, 7;
37
„Tot ce ştim de când e lumea şi până astăzi este nimica toată faţă de ce e sufletul în sine şi ce e
taina pe care o închide în el” (învăţatul român G.G.Longinescu);
38
Col. 3, 3;
39
Lc. 15, 11-32; Lc. 12, 16-23; Lc. 16, 19-31;
40
1Pt.2, 25;
41
Lc.12, 23;
42
Mc. 8, 36; Mt. 16, 26;
43
Lc. 23, 46;
44
Efes. 4, 22-24; Col. 3, 8-10;
45
In. 1, 14;
46
Gal. 4, 19;
47
Rom. 8, 29;
48
Col. 3, 14;
49
1In. 2, 29;
50
Efes. 4, 24;
51
Efes. 2, 10;
52
Mt. 22, 12;
10
numai dacă omorâm faptele trupului cu duhul vieţii în Hristos53, eliberându-ne din
moarte54, aşa încât, la plecarea noastră din lume, având pocăinţă adevărată, să putem
merge la Domnul cu sufletele înviate din păcatele de moarte pe care le-am făcut
după ce am fost botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Iar dacă
nicicum nu ne preocupă să avem viaţă în suflete, prin unirea cu Domnul în
ascultarea poruncilor Sale, atunci, despărţindu-ne de Dumnezeu, suntem morţi
sufleteşte. Căci cu toţii suntem în situaţia morţii duhovniceşti, dacă trăim numai
după trup şi rămânem străini de Hristos. Ucigându-ne singuri în păcate de moarte,
sufletele noastre ajung, lipsite fiind de har – după despărţirea de trup, când suflarea
dumnezeiască se retrage de la noi şi murim biologic – să moştenească chinurile
iadului55. Sunt însă şi situaţii când, spune Sf.Grigorie Dialogul, mult-milostivul
Dumnezeu permite unor suflete din iad să se întoarcă în trupul lor ca să poată face
roadă de pocăinţă56 şi astfel să le dea ocazia să-şi lucreze în viaţa de pe pământ
intrarea în rai.

1.3. Trupul omului între moarte şi nemurire

Omul poate fi numit „suflet”, cum reiese din Sfânta Scriptură 57, dar sufletul
singur, fără trup, nu poate să fie numit om. El, trupul, a fost creat de Dumnezeu, o
dată cu sufletul, cu ajutorul Sfântului Duh. Şi sufletul şi trupul sunt, nu doar în
timpul existenţei lor pământeşti, ci şi în veşnicie, într-o strânsă relaţie dumnezeiască

53
Rom. 8, 2-13; In. 4, 24;
54
„Despre faptul că moartea a fost nimicită şi crucea a adus biruinţă asupra ei şi că ea nu mai are
nici o putere, ci este ea însăşi moartă cu adevărat, ne dă o dovadă şi un temei vădit de credinţă şi
aceea că toţi ucenicii Lui au dispreţuit-o şi toţi pornesc spre ea şi nu se mai tem de ea, ci o calcă în
picioare, ca moartă (…) Înainte ca oamenii să creadă în Hristos, văd moartea ca înfricoşătoare şi se
tem de ea. Dar după ce se mută la credinţa în El şi la învăţătura Lui, dispreţuiesc atât de mult
moartea (…), râd de ea, batjocorind-o cu cuvintele scrise mai înainte împotriva ei de Apostol:
„Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău? – 1 Cor.15, 55”(Sf.
Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, 27);
55
„Toţi cei care l-au respins pe Mântuitorul în mod deschis au admis moştenirea lui Satan: sufletele
lor, după separarea de trup, ajung direct în iad (…) Pentru verificarea sufletelor când trec prin
spaţiile auriale, s-au stabilit de către puterile întunecate locuri de judecată separate şi gărzi într-o
ordine remarcabilă” (Sf.Ignatie Briancianinov, în Opere alese, vol.III, pg.136);
56
„În mila Sa nemărginită, bunul Dumnezeu permite unor suflete să se întoarcă în trupurile lor
imediat după moarte, astfel încât priveliştea iadului ar putea în cele din urmă să-i înveţe să se
înfricoşeze de pedepsele veşnice. Numai cuvintele singure nu i-ar putea face să creadă” (Dialoguri,
IV, 37, pg.237);
57
Fac. 46, 26-27;
11
de neînlăturat58, căci ambele sunt sfinţite de Dumnezeu 59 prin tainele Sf. Biserici a
lui Hristos, împreună se vor prezenta la Judecata de Apoi şi vor dăinui pe vecie60.
Şi chiar dacă trupul este cel coordonat de suflet (cea mai pură parte a sufletului
este mintea), de la care şi primeşte mişcarea de viaţă, să nu se înţeleagă cumva că
trupul este o temniţă a sufletului, deoarece trupul însuşi este „templu al Duhului
Sfânt”61, iar pecetea lui este păstrată neştirbită de suflet şi după moartea
trupească62. De altfel sufletul, aducându-şi aminte de toate mădularele trupului său
întreg, rămâne prezent, într-o formă anume, în acestea, indiferent de gradul de
descompunere, stăruind în ele până când se va face din nou unirea sufletului şi a
trupului, la A Doua Venire a Domnului. Faptul că sufletul îşi recunoaşte propriul
trup şi omul nu se distruge, în lumea de dincolo, se observă atât din pilda săracului
Lazăr, când sufletul bogatului vede „de departe” pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui
(îngrijindu-se din iad de mântuirea fraţilor săi aflaţi încă în trup în lume 63), cât şi de
la Schimbarea la faţă, unde apostolii Petru, Ioan şi Iacov i-au văzut în slavă pe
Moise şi Ilie, amândoi morţi cu trupul cu mult înainte 64. Nu este oare la fel şi cu
Avraam, Isaac şi Iacov, cei trei drepţi care, îngropaţi fiind demult cu trupurile, sunt
prezentaţi de Hristos ca şi nişte oameni vii? 65
Pentru că numai trupul este supus morţii, însă şi acesta doar în partea sa
stricăcioasă66, atunci când sufletului îi vine ceasul plecării în lumea cealaltă el nu
mai poate răbda multa durere şi usturime şi iese din trup 67. Când a ieşit, sufletul
omului se află în dependenţă de Dumnezeu, cum a fost şi cel al Domnului Hristos pe
când se afla mort cu trupul. Nu ar trebui să ne mire asemănarea trupului omului cu
cel al lui Dumnezeu, pentru că, înţelegând trupul nostru nemuritor ca pe o

58
„După moartea trupului, sufletul nu se mai numeşte simplu suflet, ci suflet al omului, şi suflet al
unui om anume. Căci şi după moartea trupului, sufletul păstrează drept în forma sa deplină întregul
uman a cărui parte este , în baza relaţiei. La fel şi trupul, este muritor după fire, dar nu este
dezlegat de întregul uman, din pricina felului în care vine la existenţă… În amândouă, adică şi în
suflet şi în trup, relaţia cugetându-se ca ceva ce nu poate fi smuls, întrucât sunt amândouă părţi ale
întregului uman… Căci relaţia lor este de neînlăturat” (Sf.Maxim Mărturisitorul, în Ambigua, 7,
PG 91, 1101 BC);
59
1 Tes. 5, 23;
60
„Este greşit să ne închipuim, spune Sf.Dionisie Areopagitul, că „legătura dintre trupuri şi
sufletele lor se rupe pe vecie” (Despre ierarhia cerească, VII, 2);
61
1 Cor.6, 19;
62
„Domnul a învăţat în chip desăvârşit că sufletele (după moarte) nu trec în alte trupuri; mai mult,
ele păstrează neştirbită pecetea trupului”(Sf.Irineu de Lugdunum, în Contra ereziilor, II, 34, 1);
63
Lc. 16, 19-31;
64
Lc. 9, 28-33;
65
Mt. 22, 32;
66
„Moartea nimiceşte ceea ce este stricăcios în noi, nu şi trupul” (Sf. Ioan Gură de aur, în Tâlcuiri
la Epistola 2 Corinteni, X, 2);
67
În clipa morţii, preotul se roagă la Dumnezeu, Care este „odihna sufletului şi trupului nostru”, să
facă „fără durere dezlegarea de trup a sufletului”, precum şi „dezlegarea de păcatul sufletesc şi
trupesc”;
12
participare la trupul înviat şi înălţat la cer al Domnului nostru Iisus Hristos, vom
învia şi ne vom înălţa şi noi cu trupuri nestricăcioase şi nemuritoare68.
În consecinţă, când omul încetează să mai respire, trupul i se odihneşte
provizoriu în pământ, aşteptând învierea de obşte când va veni Hristos Judecătorul,
în timp ce sufletul i se duce la Domnul69. Aceasta este Revelaţia lui Dumnezeu, în
care credem. A spune că nu este aşa, că sufletul după ce se desparte de trup ar fi,
cum zic sectanţii, fie în stare de moarte, de somn adânc sau de nesimţire, până când
vor fi deşteptate şi alături de trup vor fi judecate de Dumnezeu, înseamnă a
zdruncina temeliile credinţei adevărate printr-o credinţă rău–cinstitoare. De aceea,
Sfinţii noştri Părinţi combat ideea greşită a sectelor referitoare la adormirea
sufletelor70, ca şi pe cea păgână referitoare la reîncarnarea sufletelor71, sau pe a
catolicilor despre izbăvirea unor suflete păcătoase din purgatoriu (un loc
nescripturistic închipuit de ei ca fiind între rai şi iad).

Cap. II: SUFLETUL ÎN LUMEA CEALALTĂ

2. Sufletele de dincolo

Sufletul se smereşte când se află în trup, însă la ieşirea din trup sufletul îşi
recapătă puterea, sporeşte72, este mult mai viu şi mai părtaş slăvirii lui Dumnezeu73,
amintindu-şi perfect de tot ceea ce a făcut pe pământ împotriva virtuţii 74. El îşi

68
1 Cor. 15, 52 – 54;
69
Eccl. 12, 7;
70
„Sufletele celor morţi nu numai că nu sunt fără simţire, dar au chiar simţăminte: de nădejde şi
tristeţe, de bucurie şi teamă” (Sf.Ioan Casian, în Convorbiri duhovniceşti, I, XIV);
71
Este nebuneşte şi vătămător să crezi, ne avertizează Sf. Teofil al Antiohiei, că „acela care a fost
cândva om să ajungă apoi lup, câine, măgar sau alt dobitoc necuvântător” (Către Autolic, II, 7); Sf.
Grigorie de Nyssa, în Despre facerea omului, 28-29); Sf. Vasile cel Mare (în Omilii la
Hexaimeron, VII, 2); Sf. Grigorie de Nazianz (în Cuvântări, XXXVIII, 10);
72
„Întrucât viaţa sufletului rămâne după moarte, rămâne un bun care nu se pierde prin moarte, ci
sporeşte” (Sf. Ambrozie al Milanului, Moartea ca un bun, în Şapte opere exegetice, 1972 – Părinţi
ai Bisericii, vol.65), pg.80;
73
„Sufletele morţilor nu numai că nu-şi pierd conştienţa, ele nu-şi pierd nici măcar dispoziţiile lor –
adică nădejdea şi frica, bucuria şi mâhnirea, şi ceva din ceea ce ei aşteaptă să primească la judecata
universală pe care ei încep deja să o guste dinainte… Ei devin mai vii şi se ataşează cu mult mai
mult slăvirii lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Casian, în Conferinţa I, cap. 14, Moscova, 1892, pg.178-
179);
74
„Sufletele morţilor îşi amintesc gânduri, cuvinte, dorinţe pământene. Nimic nu poate fi uitat. În
ziua aceea vor pieri toate gândurile lor – Ps. 145, 4. Gândurile aparţinând acestei lumi (case,
posesiuni, părinţi, copii, comerţ), toate aceste lucruri sunt distruse imediat ce sufletul îşi părăseşte
corpul. Ce a făcut împotriva virtuţii, nimic nu se pierde” (Avva Doratei, în Discursiuni,
Kalamazoo, 1977, pg.185-186);
13
continuă viaţa într-o lume nouă75, după cum se observă şi din pilda săracului Lazăr,
într-o stare intermediară aflată între încetarea funcţiilor biologice ale trupului şi A
Doua Venire a lui Hristos. Este mai activ şi mai veghetor. Sufletul îşi revede
stupefiat, acum, ca şi cel al bogatului din pildă pe al săracului Lazăr, pe rudele sale 76
considerate ca moarte şi despre care credea că este cu neputinţă a le mai vedea
vreodată. Desigur, noua dimensiune existenţială îl îngrozeşte pe suflet, căci nu ştie
ce îl aşteaptă şi tremură îngrozitor când vede ce fel de discuţie violentă poartă,
pentru a-l cuceri, îngerii lui Dumnezeu cu demonii (duhurile răutăţii) lui satan. El
este încercuit de îngerii buni şi răi, unindu-se, precum i-a fost şi viaţa pe pământ, or
cu îngerii luminii, or cu cei căzuţi77.
Înălţate astfel la o înţelegere mai fină a lucrurilor, sufletele de dincolo îşi
exercită din plin toate activităţile psihice 78, îşi păstrează intacte darurile
supranaturale, ca şi simţurile trupeşti şi sufleteşti: vede, aude, gândeşte, simte
(bucurie şi tristeţe), vorbeşte, voieşte, îşi aminteşte. Multiplele legături ale păcatelor
cu care este legat sufletul79, îl fac acum incapabil să-şi mai poată lucra mântuirea,
nerămânându-i decât să aştepte, cu multă frică şi cutremur, momentul judecăţii lui
Hristos.
Sentinţa pe care o va primi va fi resimţită de suflet în mod provizoriu.

2.1. Drepţii

Din pilda săracului Lazăr rezultă că sufletul acestuia, primindu-şi pe cele rele
în viaţa lui, a fost luat de îngeri după înmormântarea trupului şi dus să cunoască
mângâierea în sânul lui Avraam80. Despre locul acesta, în care cei drepţi se bucură

75
„Nu vei muri. Trupul tău va pieri, dar tu vei trece într-o altă lume, diferită, vei rămâne în viaţă cu
aduceri aminte şi vei recunoaşte întreaga lume care te înconjoară” (Sf. Teofan Sihastrul, în Lectură
folositoare sufletului, aug. 1894);
76
„Te vei întâlni acolo cu tata, cu mama, cu fraţii şi surorile. Înclină-te în faţa lor şi transmite-le
salutările noastre, şi cere-le să se roage pentru noi. Te vor înconjura copiii tăi, cu salutările lor
vesele. Va fi mai bine pentru tine acolo decât aici” (Sf. Teofan Zăvorâtul);
77
„Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă că sufletele noastre, după despărţirea lor de trupuri, se
unesc – conform calităţilor bune sau rele pe care şi le-au însuşit în timpul vieţii pământeşti – fie cu
îngerii luminii, fie cu îngerii căzuţi” (Sf. Ignatie Briancianinov);
78
„Puterile părţii raţionale ale sufletului sunt judecata, cunoaşterea fiinţelor, vorbirea lăuntrică,
simţirea intelectuală, înţelesurile cele inteligibile, virtuţile de căpetenie (…), chibzuinţa, alegerea şi
aducerea-aminte. Cât priveşte imaginaţia şi simţurile trupeşti, acestea ţin de partea neraţională.
Când sufletul iese din trup şi din această viaţă, păstrează şi ia cu sine unele din aceste puteri,
păstrându-le pe celelalte” (Sf.Nichita Stithatul, în Despre suflet, XIII, pg.68-70);
79
„Niciunul din cei ce nu s-au scăpat de aici de păcate nu va putea să evite, plecând de aici,
răspunderile pentru ele. Precum sunt duşi din închisori legaţi în lanţuri în faţa tribunalului, tot
astfel vor fi duse înaintea scaunului înfricoşat şi sufletele acestea, când vor pleca de aici, încinse cu
multiple legături ale păcatelor” (Sf. Ioan Gură de Aur, în Omilia XIV la Matei);
80
Lc. 16, 22;
14
de fericirea provizorie fără să dobândească în întregime Împărăţia lui Dumnezeu, Sf.
Marcu Eugenicul afirmă că este raiul din care a căzut Adam.
Sufletele de aici, rânduite de Dumnezeu să preguste din previzibila moştenire a
vieţii veşnice, trăiesc bucuria unei vieţi îmbogăţite din perspectiva fericitei relaţii
eterne cu Dumnezeu. Sufletele în cauză au amintiri uimitor de limpezi, precum şi o
viziune amplă şi exactă a evenimentelor trăite cândva pe pământ.

2.2. Păcătoşii

Tot din pilda săracului Lazăr, înţelegem că sufletul bogatului nemilostiv, după
ce şi-a primit pe cele bune în viaţa lui, „dincolo” se chinuie nemângâiat în văpaia
arzătoare din iad81. De grozăvia zbuciumului din iad, prin sentinţa divină provizorie,
au parte sufletele care au fost găsite de Dumnezeu ca vrednice de osândă la judecata
de după moartea trupească a fiecărui om. Aici ajung şi acele păcătoase suflete
smulse cu sila, robite de desfătările lumeşti şi nepreocupate să dobândească viaţa
veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu82. Cei din iad îi văd pe cei din rai, dar prăpastia
dintre ei îi face să nu poată trece unii la alţii. Acestor suflete păcătoase le pare rău de
situaţia în care se găsesc, vrând ca rudele lor de pe pământ să nu ajungă şi ele aici 83.
Ele simt regret că nu şi-au lucrat pe pământ mântuirea, fiind permanent mustrate de
conştiinţe chinuite. Nefiind în stare să se ridice la lumea duhovnicească, sufletele din
iad sunt triste şi suspină că nu-şi mai pot satisface plăcerile materiale sau ale
orgoliului lor.

2.3. Cum ne vor, în Rai, Îngerii lui Dumnezeu

Cereştile puteri, slujitoare în planul măreţ al lui Dumnezeu, nu ne sunt

necunoscute şi nici nu poartă vreo pecete a secretului. Dimpotrivă. De când este
lumea, oamenii care au credinţă cu adevărat s-au învrednicit de la Dumnezeu ca să
cunoască taine mai presus de limitele fireşti ale celorlalţi oameni. De atâtea ori – nu
doar în trecut, ci şi în zilele noastre – semeni cu inimi curate, sfinţiţi sub mireasma
harului binefăcător, au avut convorbiri sau comunică şi acum la un nivel adânc de
ascuţime simţuală, în marea lor simplitate, cu Domnul Dumnezeu, Maica Domnului,
îngeri şi sfinţi. Toate aceste vase alese de pe pământ, ale lui Dumnezeu, prin
milostivire de sus fiind binecuvântate cu descoperiri (vedenii) întăritoare pentru
credincioşi, au mărturisit şi vor mărturisi până la sfârşitul lumii dragostea, adevărul,
voia şi grija pe care Dumnezeu o are ca să ne mântuiască, de s-ar putea pe toţi şi,

81
Lc. 16, 23-24;
82
Lc. 12, 20;
83
Lc. 16, 27-31;
15
laolaltă, să fim fericiţi pe vecie în cetatea lui Dumnezeu. Adică acolo unde, în
Biserica cerească, împreună sunt rânduiţi îngerii şi oamenii84.
În efortul nostru de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de regulă numai dacă urmăm
calea pe cât de strâmtă, pe atât de spinoasă, dar şi de frumoasă, a scării Raiului,
Creatorul cerului şi al pământului ne-a trimis şi ne trimite în ajutor pe îngerii Săi.
Dar, pentru tăgăduitorii lui Dumnezeu şi a perfectei Sale lucrări cu oamenii de pe
pământ, toate minunile din opera mântuitoare (arătări, semne, viziuni) sunt
considerate – în neputinţa unora de a înţelege realitatea supranaturală cu „ochii”
credinţei, precum şi adevărul lucrării excepţionale prin care mesagerii divini vor ca
oamenii să privească altfel lucruri esenţiale cum ar fi îngerii buni şi răi, moartea,
Judecata, Raiul şi iadul – ca fiind din sfera basmelor. Scepticilor şi nu numai lor,
Dumnezeu, Cel care neîntrerupt ne întăreşte în voinţa noastră de a vieţui după voinţa
Sa, nicidecum după imaginaţia păcătoasă pe care o avem, ne-a arătat şi ne arată, prin
atâţia oameni devotaţi credinţei, cât de minunat ne ocroteşte în primejdii şi în situaţii
care ni se par fără de ieşire. Şi aceasta o face, cu multă iubire cu care l-a creat pe om,
ca să ne deschidem sufletele spre comuniunea cu El. De aceea consider că, prin
exemplificările enumerate mai jos, s-ar cuveni să conştientizăm cu mult mai multă
responsabilitate duhovnicească ce anume rol deosebit joacă îngerii lui Dumnezeu în
călătoria noastră spre viaţa veşnică.
După cum mărturisesc Sf. Părinţi, îngerii lui Dumnezeu se împart în neînchipuit
de multe clase85, fiind chiar mai mulţi decât oamenii86. Căutând să împlinească
permanent voia lui Dumnezeu, îngerii Săi au pe pământ lucrări din cele mai
complexe. Pentru că, în orice clipă, ne urmăresc când suntem în stare de veghe sau
de somn, văzându-ne fără să aibă nevoie de somn, cum procedează de altfel şi
duhurile răutăţii, îngerii lui Dumnezeu sunt gata să contribuie la împlinirea cererilor
noastre bune făcute în rugăciuni bineplăcute lui Dumnezeu. Vrăjmaşii lor, cu care se
şi luptă, sunt îngerii răi. În cele ce urmează, să luăm aminte la forţa lucrărilor cu care
îngerii lui Dumnezeu se implică în viaţa noastră… Ei cârmuiesc diferite părţi ale
pământului, ţări şi biserici87. Îi încurajează şi apără pe oamenii dăruiţi lui
Dumnezeu88. Ne scapă din prinsori şi temniţe89. Ne păzesc şi ajută la nevoie90. Duc
rugăciunile noastre la Dumnezeu, în calitate de mijlocitori91. Ne sprijină să
84
Evr. 12, 22-24;
85
„Sunt, fără îndoială şi alte puteri pe care noi nu le ştim nici după nume… Nu numai Îngerii,
Arhanghelii, Scaunele, Domniile, Începătoriile şi Stăpâniile sunt locuitorii cerului, dar şi
nenumărate alte genuri şi neînchipuit de multe clase, pe care nu este în stare să le imagineze nici
un cuvânt…”
86
„Închipuieşte-ţi cât este de numeros poporul roman (…), închipuieşte-ţi apoi toţi oamenii,
începând de la Adam şi până în timpul de faţă şi, totuşi, marea lor mulţime este foarte puţină în
comparaţie cu Îngerii, care sunt mult mai mulţi. Ei sunt cele 99 de oi, iar neamul omenesc este
numai o oaie” (Sf. Chiril al Alexandriei, Cateheze, XV, nr.24);
87
Apoc. 7,1; 14, 18; 15, 6; Dan. 10, 13;
88
Dan. 3, 24-28; 6, 22-23;
89
F.Ap. 5, 19-20; 12, 7-9;
90
Fac. 48, 16; Mal. 3, 1; Mt. 18, 10; F. Ap. 12, 15;
91
Tobit 12, 6-13; Apoc. 8,3;
16
moştenim mântuirea92. Ne învaţă adevărul şi virtutea, ne întăresc voinţa în bine,
păzindu-ne şi apărându-ne de primejdii vremelnice şi veşnice 93. Preamăresc în
ceruri pururea pe Dumnezeu94. Ne însoţesc în formă de oameni95 etc.
Cu siguranţă, deseori trecem cu vederea câte un cerşetor care ni se pare a fi un
copilaş amărât, sau câte un bătrân zdrenţuros în aparenţă din cale afară de
neputincios. Dar ne înşelăm. Ei pot să fie în realitate îngeri trimişi de Dumnezeu cu
un scop bine definit în întoarcerea noastră spre drumul care duce la Rai. De obicei,
după cum se va observa prin exemplele de mai jos, îngerii lui Dumnezeu intervin
când ştiinţa noastră nu mai are nici o putere. Cu simplitatea inimii, să-i lăudăm şi să
le mulţumim, în rugăciunile noastre sărace în duh! Să fim atenţi, în cele ce urmează,
la următoarele lor extraordinare minuni.
Lui Avraam i s-a prezis naşterea miraculoasă a fiului său Isaac 96. Pe Lot, cu
fiicele lui, l-au salvat de pedeapsa cu foc din cer a Sodomei şi Gomorei 97. Pe slujnica
Agar, însărcinată şi prigonită de fiul ei, a salvat-o din pustie98. Pe bătrânul Avraam,
încercat în credinţă de Dumnezeu ca să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac, l-a oprit de la
înjunghiere şi l-a binecuvântat pe el şi neamul lui99. Pe Iacov, luptându-se cu el, l-a
binecuvântat spunându-i că „te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit
biruitor”100. Lui Moise, arătându-i-se în rugul ce ardea în flăcări şi nu se mistuia, i-a
spus să-şi scoată încălţămintea din picioare că stă pe un loc sfânt101. După ce, la
Betel, i-a mustrat pe israeliţi pentru păcatul idolatrizării, poporul şi-a recunoscut
vina neascultării şi a plâns102. Un înger a ucis cu boala ciumei vreo 70.000 de
oameni, dar, întrucât regele David s-a căit amarnic de păcatul numărării poporului,
Domnul S-a milostivit şi a încetat măcelul103. Pe proorocul Ilie, care fugea îngrozit
de prigoana Izabellei, l-a hrănit cu pâine şi apă 104. Un înger a omorât 150.000 de
asirieni, care împresuraseră Ierusalimul, scăpând Oraşul Sfânt de mare prăpăd105. Pe
Iezechiel l-a ridicat din Babilon şi, de acolo, l-a dus tocmai în Ierusalim şi, mai
departe, în Haldeea106. Pe cei trei tineri credincioşi, aflaţi în cuptorul înşeptit ars, i-a
salvat de la pierzare şi i-a ars pe pârâşii lor, cu flacăra de la cuptor pe o rază de 49 de
coţi de jur-împrejurul cuptorului107. Regelui Nabucodonosor, pentru că s-a mândrit

92
Evr. 1, 14;
93
Fac. 16, 7-12;
94
Apoc. 19, 1-5;
95
Tob. 12, 19; Dan. 8, 16-17; 9, 21; Lc. 1, 11-20; Lc. 1, 26-28;
96
Fac. 18, 10-13;
97
Fac. 19, 1-30;
98
Fac. 16, 7-14;
99
Fac. 22, 1-18;
100
Fac. 32, 28;
101
Ieş. 3, 2-6;
102
Judecăt. 2, 1-5;
103
2Regi 24, 15-25;
104
3Regi 19, 1-7;
105
Is. 37; 36-38;
106
Iez. 8, 2-3; 11, 1-2;
107
Dan.3, 1-33;
17
cu măreaţa panoramă a Babilonului, i-a prezis întocmai că împărăţia i se va lua şi că,
izgonit fiind dintre oameni, va ajunge să pască iarbă ca animalele şi abia după şapte
ani va ajunge să-L slăvească pe Dumnezeu – Cel ce are putere asupra împărăţiei
oamenilor108. Pe Avraam l-a luat din Ierusalim, cu mâncarea ce o ducea secerătorilor,
ca să-l poată hrăni pe Daniel, departe, în Babilon, în groapa leilor 109. Pe Daniel, după
trei săptămâni de post aspru şi rugăciune, l-a îmbărbătat110. Pe Zaharia, care s-a
îndoit de vestea că soţia sa, Elisabeta, stearpă şi înaintată în vârstă, va naşte un fiu
(pe Sf.Ioan Botezătorul), l-a canonizat cu muţenie până în a opta zi, după naşterea
pruncului111. Fecioarei Maria, la Buna Vestire, i-a prezis că va zămisli de la Duhul
Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu 112. Pe cei trei magi, din îndepărtatele ţări
răsăritene şi până la Bethleem, i-a călăuzit sub formă de stea luminoasă 113. Pe Iosif l-
a ajutat să fugă cu Pruncul Sfânt şi mama Lui, din faţa lui Irod, în Egipt 114. Pe
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după ce a biruit întreita ispitire a
unui diavol îndrăzneţ, îngerii L-au slujit 115. Femeilor mironosiţe, la Ziua Învierii
Domnului, la mormânt, le-a adus vestea minunată a învierii 116. Pe Apostoli şi
credincioşi, după Înălţarea Domnului cu Trupul la cer117, i-a eliberat din temniţă,
spunându-le să vestească cuvântul vieţii veşnice în Sf. Biserică 118. Pe Pavel,
împreună cu 276 de suflete ce se aflau pe corabie, l-a salvat de la înec 119 etc. Tot
îngerii, puşi în faţa unor nevoinţe ascetice excepţionale, i-au hrănit pe pustnici: Cuv.
Marcu120 din Muntele Francisc, Cuv. Pavel Tibeul121, Cuv. Simeon122 din Muntele
Minunat, Cuv. Petru123 (ajutat 53 de ani), Sf. Eutihie124, Sf. Anania125, Sf. Isidor126,
Cuv. Marcu monahul 127 etc.
Comparativă cu activitatea îngerilor lui Dumnezeu, în a-i învăţa pe oameni să-şi
lucreze mântuirea şi a-i călăuzi către Împărăţia lui Dumnezeu, este şi misiunea unor

108
Dan.4, 26-34;
109
Dan.6, 1-29;
110
Dan. 10, 1-14; 12-14; 20-21;
111
Lc. 1, 5-25;
112
Lc. 1, 26-38;
113
Mt.2, 1-12;
114
Mt. 2, 13-15;
115
Mt. 4, 1-11;
116
Mt. 28, 2-7;
117
F.Ap.1, 1-11;
118
F.Ap.5, 18-21;
119
F. Ap. 27, 1-44;
120
Proloage, 3 aprilie;
121
Vieţile Sfinţilor, 15 ianuarie;
122
Proloage, 24 mai;
123
V. Sf., 12 ianuarie;
124
Proloage, 24 august;
125
V. Sf., 23 ianuarie;
126
V. Sf., 14 mai;
127
V. Sf., 5 martie;
18
mesageri supranumiţi şi îngeri întrupaţi: prooroci128, Hristos129, Apostolii130 şi
urmaşii lor din Sf. Biserică (ierarhii, preoţi, monahi) 131. Unora din ei le-a descoperit
Dumnezeu, în vedenii, mari taine ale cerului: Isaia L-a văzut pe Dumnezeu pe
Scaunul Său preaînalt132; lui Elisei i s-au deschis ochii şi s-a văzut înconjurat de
oştire strălucită în care de foc133; lui Iezechiel i s-a deschis cerul şi a văzut chipul
slavei Domnului134; Ştefan a văzut cerul deschis şi pe Hristos stând de-a dreapta lui
Dumnezeu135. Ei şi alţii, asemenea lor, de care lumea nu era şi nu este vrednică, cu
cât s-au văzut mai mult pe sine ca păcătoşi, cu atât au fost uimiţi de vederea celor
străluciţi şi au căzut înspăimântaţi cu faţa la pământ: Daniel136, Iezechiel137, Ioan138.
Iată cât de mult ne poartă Dumnezeu de grijă!
De asemenea, în istoria Sf. Biserici se cunosc foarte multe situaţii când
Dumnezeu a îngăduit ca forţele cereşti să intervină în mod direct în vederea
sprijinirii asceţilor în calea lor spre Rai: Sf. Ap.Toma şi ceilalţi apostoli au văzut-o
cu trupul înviat, în a treia zi după înmormântare, pe Maica Domnului 139. Sf. Serghie i
s-a dat ajutor într-o vedenie cu Maica Domnului, Sfântul Apostol Petru şi Sfântul
Apostol Ioan 140. Sf. Ioan Gură de Aur a primit cheile Împărăţiei cerurilor printr-o
arătare dumnezeiască în care erau Sfântul Apostol Petru şi Sfântul Apostol Ioan 141.
Sf. Nicolae a văzut venind la el, în închisoare, pe Hristos şi Maica Domnului142. Cuv.
Petru i s-a arătat, cu îndemnul de a merge la Sf. Munte Athos, Maica Domnului şi
Sf. Nicolae etc.

2.4. Cum ne vor, în iad, îngerii căzuţi

Totuşi, ca să nu cădem în înşelare, este bine ca noi să nu căutăm a avea vedenii.

Să amânăm cunoaşterea puterilor cereşti pe mai târziu, după ce sufletele ne vor ieşi
din trupuri. De ce? Pentru că nu toate vedeniile sunt adevărate, dacă luăm în calcul
faptul că diavolii îi războiesc groaznic mai ales pe acei trăitori care au fierbinţeală
duhovnicească pe calea sfinţeniei, arătându-li-se viclean în chipul puterilor lui
128
Ieş. 23, 20-23; Num. 20, 15-16; Agh. 1, 13; Mt. 11, 10;
129
Mal. 3, 1; Is.9, 5-6; Fac. 2, 2-18;
130
Gal. 4, 14;
131
Apoc. 1-3;
132
Is. 6, 1-13; 9, 5;
133
4 Regi 6, 17;
134
Iez. 1, 26-28; 10, 1;
135
F.Ap. 7, 55-56;
136
Dan. 8, 18; 10, 8-9;
137
Iez. 2, 1-2;
138
Apoc. 1, 17;
139
V. Sf., 15 august; Ceaslovul Mic, ed. 1945, pg. 117;
140
V. Sf., 25 septembrie;
141
V.Sf., 13 noiembrie;
142
V. Sf., 6 decembrie;
19
Dumnezeu şi astfel împingându-i pe oameni să cadă în prăpastia mândriei. Să luăm
doar câteva exemple, când sfinţii au ieşit biruitori în ispita înşelăciunilor demonice.
Sf. Simeon Stâlpnicul a fost ispitit de un diavol în chip de înger; Sf. Macarie a
ieşit biruitor din ispita unui diavol ce i-a apărut sub forma unei domniţe cochete; Sf.
Antonie i-a biruit pe diavolii care îl bătuseră, Sf. Apostoli Petru, Ioan şi Iacob s-au
luptat cu demonii vrăjitorilor, care îi înşelau pe oameni 143. Cu şiretenia lor diabolică,
verificată în experienţe de mii de ani, aceşti diavoli acţionează cu înverşunare,
printre oameni şi în oameni, în număr foarte mare pe pământ. Văzându-i în
nevoinţele lor duhovniceşti, sfinţii îi descriu ca pe ceva extrem de înfricoşător. Din
descrierile lor, reiese că demonii sunt urâcioşi, negri, răi, vicleni, nemilostivi,
întunecaţi, mincinoşi, înşelători. Scopul lor este acela de a-i abate pe oameni de la
Rai la iad, semănând ura faţă de Dumnezeu, prin întinderea unor curse
inimaginabile144. Să nu uităm că diavolul, printr-un tertip mincinos, a reuşit să-i
prăbuşească pe Adam şi Eva în păcatele neascultării, ruşinii, durerii, bolii şi
primejdiei145. La fel de amăgitor au procedat şi cu israeliţii şi iudeii, îndepărtându-i
de Dumnezeu şi făcându-i să desfrâneze în idolatrie146. Până şi Hristos, de trei ori, a
fost ispitit. Dar diavolul s-a retras de la el, înfrânt 147. S-au retras apoi şi din oamenii
îndrăciţi (orbi, muţi, surzi), la porunca lui Hristos 148. Şi, pentru că Domnul Luminii
le-a dat Apostolilor putere să-i alunge pe diavoli din oamenii în care s-au cuibărit 149,
Sf. Biserică ne păzeşte de orice vătămare a lor prin ierarhii şi preoţii cu har
apostolic.

Cap. III: OMUL ÎNTRE DUMNEZEU ŞI DIAVOL

3.1. Cum se îndumnezeieşte omul

Deşi Dumnezeu ne cheamă pe toţi la mântuire şi Raiul este deschis tuturor,

foarte puţin oameni izbândesc în lupta150 pentru apărarea credinţei date sfinţilor151,
ajungând la propria desăvârşire152. Modelele acestea de trăire în sfinţenie,
caracterizate de o arzătoare voinţă în a conlucra cu harul lui Dumnezeu, încă de pe

143
V. Sf., 29 iunie; 25 septembrie;
144
Apoc. 12, 9-10; Is. 14, 12-18; Iez. 28, 12-19; Lc. 10, 18-19; 2Pt. 2,4;
145
Fac. 3, 1-24; Î. Sol. 2, 23-24;
146
Ps. 105, 35-38;
147
Mt. 4, 1-11; Mc. 1, 13; Lc. 4, 11-13;
148
Mt. 9, 32-33; 12, 22; 4, 24; 8, 16; Lc. 11, 14;
149
Mt. 10, 1-8; Mc. 3, 15; Lc. 9,1; 10, 17-19;
150
2 Cor. 10,4;
151
Iuda 1,3;
152
Mt. 5, 48;
20
pământ se desfată de Împărăţia lui Dumnezeu153 şi trăiesc, aici şi acum, viaţa veşnică
revelată nouă celorlalţi doar după Judecata de Apoi, la A Doua Venire a Domnului
nostru Iisus Hristos. Pilduitori prin marile lor nevoinţe ascetice, după ce şi-au văzut
păcatele prin dobândirea cunoaşterii de sine, sfinţii în cauză au înţeles că Dumnezeu
a lăsat oamenilor şansa să scape de Judecată încă de când sunt pe pământ şi, cu
lacrimile lor de amară căinţă, au scăpat de Judecata care va să vină. Ei nu şi-au dorit
nici să-i vadă pe îngeri, nici să le vorbească morţilor, nici să facă vreo minune. Cu
toate acestea, în dar, au primit de la Dumnezeu har peste har, taine peste taine. S-au
înstrăinat de lume cu smerenia lor154, cunoscându-L însă pe Dumnezeu prin virtuţile
credinţei, nădejdii şi dragostei. Prin voinţa lor smerită au ajuns să-şi vadă
păcatele155, împărtăşindu-se încă de pe pământ cu viaţa ce va să vie156.
Spre calea lor, a Raiului, încercăm să ne orientăm duhovniceşte şi noi. Şi nouă
ni se deschide poarta în a ne sfinţi de unirea cu Dumnezeu prin tainele Sf. Biserici,
iubită şi sfinţită de Cel care S-a dat pe sine pentru ea157, întrucât ni s-a dat prilejul de
a înlocui Judecata ce va să vină cu judecata milostivă pe care ne-o face preotul, ca
slujitor al Domnului sfinţit de harul hirotoniei, când suntem iertaţi de păcate prin Sf.
Spovedanie. Sub acest aspect, Sf. Biserică este şi tribunal aflat în slujba noastră şi
spital unde ni se vindecă sufletele rănite de păcate. Numai venind cu o inimă bună la
Sf. Biserică, la Sf. Liturghie şi nu numai, creştinul care are o credinţă fierbinte158
poate să sporească în har159, să primească darurile Duhului Sfânt160, să se
îndumnezeiască prin faptul că în el trăieşte Hristos 161 şi să câştige astfel învierea şi
viaţa de veci162.

153
„Încă de aici simte omul acea desfătare a Împărăţiei Cerurilor” (Cuvinte despre sfintele
nevoinţe, pg. 98-99);
154
Mc. 9, 35; Mt. 19, 30; Lc. 14, 10;
155
Sf. Isaac Sirul spune că omul care s-a văzut aşa cum este pe sine, „este mai mare decât acela
care s-a învrednicit să vadă îngerii”; iar omul care îşi vede păcatele, „este mai mare decât acela
care învie morţii cu rugăciunea lui”;
156
Binecuvântarea vieţii care va să vină „începe aici şi acum” (Sf. Maxim Mărturisitorul, A patra
sută de capete despre dragoste, 78, Filocalia , vol.2, pg.139);
157
Efes. 5, 25-26;
158
Sf. Mucenic Clement a fost atârnat de un copac, jupuit cu gheare de fier până când au început să
i se vadă oasele. A fost aruncat la fiare, care, în loc să-l sfâşie, se gudurau pe lângă el. Apoi a fost
aruncat în mare într-un sac de pietre, dar a ieşit afară miraculos. I s-au pus apoi plăci de fier
înroşite pe coaste, dar acestea s-au răcit. A fost aruncat într-o groapă de var clocotit, dar după o zi
era nevătămat. A fost pus pe un pat de fier stropit cu pucioasă şi smoală clocotită, dar degeaba. Au
urmat apoi 28 de ani în temniţă, de unde era scos uneori pentru chinuri. În sfârşit, mucenicul s-a
mutat la Domnul după ce capul i-a fost tăiat cu sabia. În Sf. Scriptură găsim şi alte nenumărate
exemple de martiraj, din care reţinem: Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, Iona a fost aruncat în mare,
cei trei tineri din Babilon au fost aruncaţi în cuptorul încins, Daniel a stat în groapa cu lei, lui Ioan
Botezătorul i s-a tăiat capul, arhidiaconul Ştefan a fost ucis cu pietre etc.
159
In. 1, 16;
160
1 Cor. 12, 4-11; Gal.5, 25; 5, 22; 1 Cor.10, 2-4;
161
Gal. 2, 20;
162
In. 6, 54-56; 3, 16;
21
 Creştinul are deci o putere specială, Duhul Sfânt, care vine de la însuşi
Dumnezeu. Fiind ascultător şi împlinitor al voii Tatălui ceresc, este ruda Sa163. Are
putere asupra diavolului, bucurându-se că numele lui este scris în ceruri 164. Iubeşte
cu fapta şi cu adevărul165. Este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu166. Nu
păcătuieşte, iar cel rău nu se atinge de el167. Nu va veni la Judecată, căci s-a mutat de
la moarte la viaţă168. Este slăvit deja cu Hristos169. A ajuns la desăvârşire170. I-a lăsat
pe cei morţi (adică pe cei vii, care nu se ostenesc să caute Împărăţia lui Dumnezeu)
să-şi îngroape pe morţii lor, luându-şi crucea şi intrând în viaţă 171. Îşi pleacă
genunchiul în faţa lui Hristos172. Este moştenitorul slavei Lui173. Îşi lucrează cu frică
şi cutremur mântuirea174. Ţine mărturisirea nădejdii cu neclintire 175, tare176 şi vie177.
Iubeşte pe Dumnezeu şi pe semeni178. Este smerit cu sufletul179. Slujeşte pacea180.
Iartă181 etc.
Creştinul este, de ar tăcea şi iar ar tăcea, omul lui Dumnezeu prin care
„vorbeşte” harul. El este, cu adevărat, fericit. Aşadar, greşeşte cine îşi imaginează că
va fi fericit în afara dreptei-credinţe în Dumnezeu, deoarece fericirea se regăseşte
prin ce suntem, în sfinţenie, nu prin ce avem. De altfel, Cuvântul lui Dumnezeu nu îi
fericeşte pe acei necredincioşi care îşi iau în această lume partea de bogăţie
materială, ci pe poporul care îL are ca stăpân pe Dumnezeu182, pe înţelepţii care
păzesc căile lui Dumnezeu183, pe cei săraci cu duhul (smeriţi)184, pe cei care plâng185,
pe cei blânzi186, pe cei care flămânzesc şi însetează de dreptate187, pe cei milostivi188,

163
Mc. 3, 35;
164
Lc. 10, 19-20;
165
1In. 3, 18;
166
1 In. 4, 7;
167
1 In. 5, 18-19;
168
In. 5, 24;
169
Filip. 1, 23; 2 Cor. 5, 8;
170
Mt. 5, 48;
171
Mt. 8, 22; 10, 38;
172
Filip. 2, 10;
173
Efes. 1, 18;
174
Filip. 2, 12;
175
Evr. 10, 23;
176
2Tim. 1, 12;
177
1Pt. 1,3;
178
In. 15, 9-13;
179
Ps. 50, 18;
180
Mt. 5, 9;
181
Mt. 6, 14;
182
Ps. 143, 15;
183
Pil. Sol. 3, 13-14; 8, 32;
184
Mt. 5, 3;
185
Mt. 5, 4;
186
Mt. 5, 5;
187
Mt. 5, 6;
188
Mt. 5, 7;
22
pe cei curaţi cu inima189, pe făcătorii de pace190, pe cei prigoniţi pentru dreptate191, pe
cei ce vor fi ocărâţi şi prigoniţi din pricina lui Hristos (a Evangheliei şi Bisericii
Sale)192, pe cei ce nu au văzut şi au crezut193, pe cei despre care vorbeşte regele –
prooroc David în Psalmii săi: religioşii (118), slujitorii altarelor Domnului (64, 83),
temătorii de Dumnezeu (127), virtuoşii (1), păcătoşii iertaţi de Dumnezeu (31),
familiile care au casa plină de copii (126) etc. Pe unii ca aceştia, Domnul
Dumnezeu, Carele pe toate ni le poartă de grijă, i-a îndemnat la veselie făgăduindu-
le multă plată în ceruri 194. Să nu ne facem nici noi străini de plata promisă de
Dumnezeu, iar noi, neîntârziat, încredinţaţi că cerul pe pământ este Sf. Împărtăşanie
şi iubirea aproapelui195, să dovedim că avem urechi de auzit196, să fim atenţi la
chemarea Duhului Sfânt197 şi să nu care cumva să sfârşim ca sluga cea rea ce şi-a
îngropat talantul198. Cu ochii sufletului aţintiţi la Sf. Biserică, purtând în noi doar
grija de a conlucra cu harul mântuirii, revărsat peste credinţa şi faptele noastre bune,
să ne eliberăm cu toţii din robia păcatelor şi a morţii şi să dobândim viaţa de veci
vestită nouă de atâtea ori de Dumnezeu.
Deci acum hotărâm unde vom fi în veci, în Rai sau în iad. De aici, aşa cum a
făcut şi marele scriitor rus Dostoievski, să conştientizăm că suntem nemuritori. Şi
suntem într-adevăr nemuritori pentru că Dumnezeu nu se poate gândi la un om ca la
un mort, cu atât mai mult cu cât I se aduc rugăciuni de pe pământ pentru sufletul
acestuia, fără să-l uite şi să-l lase nici măcar pentru o singură clipă. Dumnezeu ne
ţine vii la nesfârşit, cum şi sugera marele Dostoievski 199: dacă Dumnezeu nu poate
uita niciodată iubirea omului, înseamnă că nu o trece cu vederea nici un moment.
Iubindu-L şi noi pe Dumnezeu, chiar de acum să ne căim din suflet pentru a fi iertaţi

189
Mt. 5, 8;
190
Mt. 5, 9;
191
Mt. 5, 10
192
Mt. 5, 11; Mc.8, 35;
193
In. 20, 29;
194
Mt. 5, 12;
195
„Cerul pe pământ este Euharistia şi iubirea aproapelui” (Sf. Ioan Gură de Aur);
196
Mt. 11, 15;
197
Mt. 8, 22;
198
Mt. 25, 24-30;
199
„Dacă eu am iubit pe Dumnezeu, dacă m-am bucurat de iubirea mea, se poate ca El să mă stingă
pe mine şi iubirea mea şi să ne readucă la neant? Dacă Dumnezeu există, eu sunt nemuritor” (prin
eroul Ştefan Trofimovici);
23
de păcate200 şi, măcar de-ar fi şi în ultimul ceas, Dumnezeu să ne mântuiască pentru
credinţa noastră201.
În Sfânta Scriptură scrie exact ce să facem ca, în trăire vrednică, Dumnezeu să
ne primească în Raiul Său cel încântător. Să-L mărturisim cu putere pe Domnul
nostru Iisus Hristos, ca şi Dânsul să mărturisească Tatălui ceresc pentru noi202.
Crezând fără tăgadă că vom vedea real ceea ce acum nu vedem, dar credem203, să
nădăjduim în Domnul204 - cu îmbărbătare205 - întru viaţa veşnică206. Prin dragostea
lui Dumnezeu, revărsată în inimile noastre207, să rămânem în iubirea lui Dumnezeu,
ca şi Dumnezeu să rămână în noi 208. Să nu căutăm mântuirea în altul, decât în
Domnul nostru Iisus Hristos209, întru Care suntem iertaţi de păcate prin sângele
Lui210. Luând aminte la citit, îndemnat şi învăţat211, să ne mântuim împreună cu cei
ce ne ascultă. Nelepădându-ne la vreme de încercări212, să răbdăm prigoniri şi
ocări213 cu rugăciuni. Să ne ferim de desfrânare, ca să nu ne judece Dumnezeu 214. Să
nu ne iasă din gură nici un cuvânt rău215, căci pentru orice cuvânt deşert vom da
socoteală în ziua judecăţii216. Întorcându-ne de la calea cea rea, vom fi vii217. Cui ne
loveşte peste obraz, să-i întoarcem şi pe celălalt218. Cine ne vrea haina, să-i dăm şi
cămaşa219. De vrea să mergem cu el o milă, să mergem două220. De ne cere cineva

200
„Cei ce zic: să păcătuim la tinereţe şi ne vom pocăi la bătrâneţe se supun bătăii de joc a
demonilor, sunt luaţi în râs de ei şi, păcătuind cu voia, nu se vor învrednici de pocăinţă… Căci cei
ce zic: Azi să păcătuim şi mâine să ne pocăim, s-au făcut deşerţi în gândurile lor şi s-a întunecat
inima lor şi au pierdut ziua de azi, corupându-şi şi murdărindu-şi trupul, întinându-şi sufletul,
întunecându-şi mintea, tulburându-şi înţelegerea şi înnoroindu-şi conştiinţa; iar de mâine au fost
lipsiţi… Şi nu pot să se căiască din suflet pentru păcatele trecute, nici să îndrepte faptele viitoare.
Cei ce nu caută pe cele pierdute, nu le mai pot ţine nici pe cele ce le mai au” (Sf. Chiril al
Alexandriei, Cuvântul 14, Despre ieşirea sufletului şi despre a doua venire a Domnului, P.G., 77,
col.1088);
201
Mc. 16, 16;
202
Mt. 10, 32-33;
203
1Cor. 13,12;
204
Ps. 117, 8;
205
Ps. 30, 26;
206
Tit 1, 2;
207
Rom. 5, 5;
208
1In. 4, 16;
209
F.Ap. 4, 12;
210
Col. 1, 14;
211
1Tim. 4, 13; 15-16;
212
Lc. 8, 13;
213
Mt. 5, 11;
214
Evr. 13, 4;
215
Efes. 4, 29;
216
Mt.12, 36-37;
217
Iez. 18, 23;
218
Mt. 5, 39;
219
Mt. 5, 40;
220
Mt. 5, 41;
24
ceva, să-i dăm221. Să-i iubim pe vrăjmaşi, rugându-ne pentru ei222. Faptele noastre
drepte să nu le facem înaintea oamenilor, ca să luăm plată doar de la Tatăl ceresc223.
La fel şi când facem milostenie224, când postim225, ca adunându-ne comori în cer să
fim cu inima acolo226. Renunţând la a mai face judecată, nu vom mai fi judecaţi227,
scoţând mai întâi bârna din ochiul nostru şi abia apoi să scoatem paiul din ochiul
fratelui nostru228. Să-i cerem lui Dumnezeu, în rugăciuni, toate cele bune229. Prin
răbdarea noastră, până la sfârşit, vom fi mântuiţi230. Să-L iubim pe Dumnezeu mai
mult decât pe părinţii şi pe copiii noştri 231, ajutându-i pe slujitorii Domnului întru
răsplătirea chiar şi a unui pahar cu apă232. În osteneli şi împovărări, să căutăm
odihna sufletelor noastre la Dumnezeu233. Să învăţăm de la Hristos blândeţea şi
smerenia234, având credinţă să mergem de ar fi şi pe mare235. În încredinţarea că
toate sunt cu putinţă celui ce crede 236, să ne temem de Domnul, ca neam de neamul
nostru să fie miluit237. Când facem ospăţ (pomană), să-i chemăm pe cei săraci, nu pe
rude sau bogaţi238. Închinându-ne lui Dumnezeu în duh şi în adevăr239, să lucrăm
pentru mâncarea cea veşnică240 (nu cea pieritoare) cu conştiinţa că suntem fii mânaţi
de Duhul lui Dumnezeu241.
Să ne îndepărtăm de cei care fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii
adevărate242, ştiind că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie în faţa lui
Dumnezeu243. Înţelegând voia Domnului244, vom grăi adevărul245 în iubire246. Să ne

221
Mt. 5, 42;
222
Mt. 5, 44;
223
Mt. 6, 1;
224
Mt. 6, 3-4;
225
Mt. 6, 18;
226
Mt. 6, 21;
227
Mt. 7, 1-2;
228
Mt. 7, 5;
229
Mt. 7, 7-11;
230
Mt. 10, 22;
231
Mt. 10, 37;
232
Mt. 10, 42;
233
Mt. 11, 28;
234
Mt. 11, 29;
235
Mt. 14, 29;
236
Mc. 9, 23;
237
Lc. 1, 50;
238
Lc. 14, 12-14;
239
In. 4, 23;
240
In. 6, 27;
241
Rom. 8, 14;
242
Rom. 16, 17;
243
1Cor. 3,19;
244
Efes. 5, 17;
245
Efes. 4, 25;
246
Efes. 4, 15;
25
umplem de Duhul Sfânt247, în tot felul de rugăciuni şi de cereri248. Luptând lupta cea
bună249, ca să cucerim viaţa cea veşnică, la care am fost chemaţi250, vom păzi
credinţa251. Să fim în frunte la fapte bune252, ridicându-ne spre ceea ce este
desăvârşit253. Cu milă faţă de cei închişi254, să părăsim dulceaţa cea trecătoare a
păcatului255 şi să răbdăm toate spre înţelepţire256. Şi, în aşteptarea cununii vieţii, să
răbdăm ispitele257, să nu greşim în nici o poruncă (pentru a nu ne face vinovaţi de
călcarea tuturor)258. Iar dragostea să o ţinem din răsputeri, fiindcă ea ne acoperă
mulţime de păcate259 şi împreună să fim lucrători pentru adevăr260.
Poruncile acestea, care ne arată cum să ne îndumnezeim, nu sunt greu de
ţinut . Nu sunt grele pentru că Dumnezeu este cu noi262, ajutându-ne ca pe fii ai
261

Tatălui nostru celui din ceruri263 până la sfârşitul veacului.

3.2. Demonizarea omului prin păcate

Deşi, încă de la Creaţie, toate cele făcute de Dumnezeu erau foarte bune264 şi
înţelept zidite265, omul s-a folosit în sens greşit de darul libertăţii de voinţă (care ne
şi conferă răspunderea faţă de faptele săvârşite, întru a fi judecate de Dumnezeu) şi
s-a alăturat celui rău. Ce a urmat, este lesne de înţeles. În loc ca omul să fie ca şi
îngerii, printr-o libertate bine gândită, s-a făcut una cu diavolul, prin a cărui pizmă a
şi intrat păcatul în lume. Lumea astfel coruptă de diavol, mai ales la sfârşitul lumii,
când până şi mântuirea celor aleşi va fi ameninţată printr-o şi mai şireată
transformare a demonilor în chip de îngeri266, se face implicit responsabilă la
Judecată atât prin aceea că a trecut cu vederea faptul că Dumnezeu a sădit în om
conştiinţa existenţei Sale, cât şi prin refuzul sau înşelarea unora de a-L cunoaşte pe
247
Efes. 5, 18;
248
Efes. 6, 18;
249
1Tim. 1, 18;
250
1Tim. 6, 12;
251
2Tim. 4, 7;
252
Tit.3, 8;
253
Evr. 6,1;
254
Evr. 10, 34;
255
Evr. 11, 25;
256
Evr. 12, 7-8;
257
Iac. 1, 12;
258
Iac. 2, 10;
259
1Pt. 4, 8;
260
3In. 1, 8;
261
1In. 5, 3;
262
Mt. 28, 20;
263
Mt. 5, 45;
264
Fac. 1, 31;
265
Ps.103, 25;
266
2Cor. 11, 14;
26
Dumnezeu prin profeţi, Lege şi Hristos. Unii ca aceştia cu nesăbuinţă s-au unit cu
satan şi demonii lui, printr-o lipsă de pocăinţă în care şi-au găsit sălaş „roditor”
diverse patimi ale păcătoaselor desfătări trupeşti şi sufleteşti 267, făcându-se vinovaţi
de bunăvoie de „soarta” lor, cum au fost şi cei din iad, pentru că au refuzat cu
nepăsare şi răzvrătire să dea curs chemării lui Dumnezeu de a fi ajutaţi prin harul
Său mântuitor268. Dar Dumnezeu aşteaptă de la noi să ne întoarcem la El şi în ultimul
ceas. Deci nu este exclus ca şi unii păcătoşi , în preajma morţii lor, să se căiască atât
de puternic încât Dumnezeu să-i aşeze laolaltă cu unii care au ajuns la o anumită
stare după ani şi ani de nevoinţe, dar, desigur, nimeni nu ştie când şi cum îi iese
sufletul şi nici cât de amar îi este plânsul că L-a supărat pe Dumnezeu. Cât încă
trăim pe pământ, să-L iubim pe Dumnezeu cu tot sufletul, ca să-şi amintească de noi
la vremea Judecăţii.
Ca urmare, motivul pentru care Dumnezeu iartă căinţa păcătoşilor stă în marea
Sa iubire de oameni, în ardoarea cu care doreşte întoarcerea noastră de pe căile
pierzării şi în sfânta Sa chemare ca să fim vii 269. Să nu ne mirăm, iată, că Dumnezeu
nu îl urăşte pe omul păcătos, dar păcatul rămas nepocăit este sancţionat mai
devreme sau mai târziu. Aceste păcate, mai mari sau mai mici, sunt cântărite diferit
de Sf. Biserică. Bineînţeles că, în faţa Dreptului Judecător, orice păcat are
însemnătatea lui şi poate cântări decisiv în momentul Judecăţii. Ca să ne facem toţi o
imagine despre rolul păcatului în punerea omului în vrăjmăşie cu Dumnezeu, ar fi
potrivit să medităm la semnificaţia pe care i-o acordă Sfânta Scriptură şi Sfinţii
Părinţi.
În primul rând, în evreieşte, păcatul poartă diferite denumiri: hattat
(îndepărtarea de la scop), awom (nedreptate), pesah (rebeliune), sarah (revoltă). Pe
de altă parte, în textul biblic grecesc, păcatul cunoaşte mai multe nuanţări
duhovniceşti: îndepărtare de la scop270, violarea şi nesocotinţa legii271, înfrângerea
unei legi pozitive272, neascultare273, cădere274, ignoranţă275, micşorare276.
În exemplificări scripturistice, păcatul se opune voinţei divine începând cu
neascultarea277 primilor oameni, fapt pentru care Dumnezeu i-a pedepsit în chipuri
diferite278. Tot în Legea Veche, în vremea profeţilor, păcatul mai este catalogat ca
desfrânare (adulter)279, sau, în alte contexte, ca un fel de nebunie, răzvrătire,

267
1Cor.6, 9-10;
268
Mt.23, 37;
269
1 Tim. 2, 4;
270
Rom. 5, 12; 7, 7;
271
1In. 2,4; 2Pt. 2, 6;
272
Gal. 3, 19; 1Tim. 2, 14;
273
Rom. 5, 19; Evr. 2, 3;
274
Mc.11, 25-26;
275
F. Ap. 17, 29-30;
276
Rom. 11, 12;
277
Fac. 2, 16; 3, 11;
278
Fac.4, 9-16; 6, 5-7; 11-13;
279
Ier. 3, 1-2; Is.1, 2;
27
infidelitate la făgăduinţele lui Dumnezeu, fărădelege 280. În Noul Testament, păcatul
este prezentat ca un act îngrozitor, călcare a legii, ofensă adusă lui Dumnezeu şi
aproapelui281, proslăvirea pe sine în locul lui Dumnezeu282, robire283 din care ne
eliberăm prin har, opunere la legea lui Dumnezeu284, neascultare285, călcare a Fiului
lui Dumnezeu286, întristare a Duhului Sfânt287. În ce-i priveşte pe Sfinţii Părinţi, ei
asemuie întoarcerea omului de la Dumnezeu către sine cu întoarcerea de la soare la
întuneric, cu o primă şi fundamentală greşeală de la care derivă toate celelalte forme
de păcat: Sf. Vasile cel Mare consideră că prin păcat ne separăm de Dumnezeu, iar
Sf.Grigorie de Nyssa spune că păcatul este o maladie a voinţei şi o fantomă a
binelui.
Mare pacoste este, pe capul omului, păcatul sub feluritele sale forme. Cum se
observă şi din definiţiile care i s-au dat mai sus, omul căzut sub povara patimilor
păcătoase îl imită pe cel rău, se află în duşmănie cu Dumnezeu şi cu oamenii, îşi
destramă chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, îşi pierde harul necesar mântuirii, îl
contrazice şi supără pe Dumnezeu, este nefericit, nu cunoaşte frumuseţea curată a
desăvârşirii, părăseşte iubirea şi prietenia pe care i le acordă Dumnezeu, pângăreşte
templul lui Dumnezeu, necinsteşte pe Hristos şi harul Său, nu ajunge în Împărăţia lui
Dumnezeu. Pe unul ca acesta, care refuză de fapt ajutorul divin, Dumnezeu îl
pedepseşte chiar de când este pe pământ (cu moarte, boală, suferinţă, neputinţă,
remuşcarea conştiinţei), dar, mai grav, de astă dată pentru totdeauna, la Judecata de
Apoi288 primeşte cea mai cumplită pedeapsă (nefericirea veşnică în chinurile
iadului). În consecinţă, acum, până nu este prea târziu, să ne căim în faţa dureroasei
Jertfe de pe Sf. Cruce prin care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a răscumpărat, să
înţelegem că gravitatea păcatului sporeşte după răscumpărare întrucât ne opunem
iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu şi de aceea trebuie să evităm Judecata prin
pocăinţă289 sinceră în Sf. Biserică (unde ni se dezlegă păcatele).
Din cauza multitudinii păcatelor, nu este uşor de stabilit care din ele sunt grele
şi care uşoare, mai ales că, în adâncul lui tenebros, păcatul este o taină a
fărădelegilor290. El se consumă în profunzime în inimă291 şi aduce multă stricăciune
în suflet. Păcatele ţin deci or de inima noastră rea, or de ispita celui rău292, or de
ispita lumii. Împărţirea lor se face după felul cum sunt săvârşite (din răutate,
slăbiciune sau neştiinţă) şi de importanţei legilor divine călcate. Primul izvor al
280
Os. 14, 3;
281
Lc. 15, 18;
282
In. 12, 43;
283
Rom. 6, 18;
284
Rom. 3,20; 7, 7;
285
Evr. 2, 2;
286
Evr. 10, 26-31;
287
Efes. 4, 30;
288
Mt. 25; 1-46;
289
Mt. 3, 2-8;
290
2Tes. 2, 7;
291
Mt. 15, 19-20; Fac. 6, 5-6; 8, 21; Pild, 6, 14; 23, 26; Mc. 7, 21-22;
292
Mt. 13, 39;
28
ispitirii la păcat, inima noastră, vine din noi, din firea noastră deteriorată de păcatul
strămoşesc. Se regăseşte în pofta rea293 pe care o avem, în pofta trupului, a ochilor şi
trufia vieţii294. Această poftă este lăuntrică şi devine păcat atunci când consimţim la
ea. Celălalt izvor al ispitirii spre păcat, diavolul295, numit şi Ispititorul296, este autorul
celor mai multe ispite. De obicei, el, diavolul, în mod indirect, ne întunecă mintea şi,
propunându-ne un bine aparent, ne amăgeşte cugetul cu chipuri înşelătoare. Chiar
dacă el nu conlucrează la toate păcatele pe care le facem, diavolul reuşeşte de multe
ori să ne corupă voinţa la păcat prin aţâţarea poftei, împuierea minţii cu iluzii,
tulburarea sufletului cu gânduri de ură, desfrânarea şi deznădejdea. Din focul
acestor păcate, Dumnezeu ne smulge, spune Sf.Marcu Ascetul, doar dacă înfruntăm
cu răbdare necazurile trimise spre înţelepţire şi verificarea credinţei297. Să luptăm,
într-un război nevăzut, ca şi nişte adevăraţi soldaţi pe câmpul de luptă. Deci
comportamentul nostru pe timpul ispitei demonice să fie ca şi al Domnului nostru
Iisus Hristos, Care l-a respins ferm pe ispititor, în nici un caz să ne târguim cu el, aşa
cum au făcut Adam şi Eva. Doar astfel, războindu-ne298 cu el prin post, rugăciune şi
fapte bune – căci Dumnezeu nu îi permite diavolului să acţioneze peste puterea
noastră299 -, vom fi încoronaţi300 cu cununa dreptăţii Dreptului Judecător301.
Dar, atenţie! Chiar dacă păcatele sunt inegale302, Sf. Vasile cel Mare ne
avertizează că şi păcatele mici pot deveni mari, dacă ajung să ne înrobească. Însă şi
unele şi altele, în marea îndurare a lui Dumnezeu, se iartă prin pocăinţă adevărată
(ca în cazul trădării Sf. Apostol Petru), deoarece Domnul Hristos a dat Apostolilor
Săi ( şi Apostolii au dat preoţilor) puterea de a lega şi dezlega toate păcatele
fără nici o excepţie. Este şi cazul cu hula împotriva Duhului Sfânt 303. Ea se poate
ierta prin credinţă304 şi pocăinţă, de aceea şi afirmă Sf. Ioan Gură de Aur: Domnul
nostru Iisus Hristos spune că nu se poate ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce
va să fie, pentru că unii nu vor să se pocăiască. Cine însă se pocăieşte cu adevărat
ştie că reabilitarea lui se face doar prin Sf. Biserică, singura îndreptăţită să
deosebească între păcatele grele (care îl îndepărtează pe om cu totul de Dumnezeu şi
îl omoară haric) şi păcatele uşoare (care nu îl întoarce pe om cu totul de la
Dumnezeu, dar îi întunecă harul).
293
Rom. 6, 12; Iac. 1, 14;
294
1In. 2, 16;
295
1In. 3, 8; F. Ap. 5, 3;
296
1Tes. 3, 5;
297
I. Sir. 33, 1;
298
Efes. 6, 10-18;
299
1Cor. 10, 13;
300
2 Tim. 2, 5;
301
2 Tim. 4, 7-8;
302
In. 19, 11; Mt. 11, 22;
303
„Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice
împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,
32); Mc.3, 28-30; Evr. 6, 4-6;
304
„Mulţi din cei ce au hulit împotriva Duhului Sfânt au crezut mai apoi pe urmă şi li s-au iertat
toate” (Sf.Ioan Gură de Aur, în Omilia 41 la Evanghelia după Matei);
29
 O astfel de listă a păcatelor grele (sau de moarte), care atrag asupra omului
pedeapsa osândei veşnice a lui Dumnezeu, îi aparţine Sf. Apostol Pavel 305.
Gravitatea acestei categorii de păcate este atât de mare, încât Sf. Apostol Pavel ne
sfătuieşte nici măcar a ne ruga pentru cel căzut în mreaja ei 306. Ca să cunoaştem ce
anume îl împinge pe om spre iad, să ne ferim ca de foc de cele trei feluri de păcate
de moarte, generate de răutatea voinţei noastre:
Păcatele capitale se află în multele noastre vicii şi patimi. Ele sunt, după cum
le clasifică şi Sf. Grigorie cel Mare, în număr de şapte: mândria (nu noi singuri, ci
numai cu Domnul nostru Iisus Hristos putem să facem ceva 307), avariţia (să nu ne
lipim inima de bogăţia materială, ştiut că mai degrabă trece o cămilă prin urechile
acului decât să intre un bogat în Împărăţia cerurilor 308), desfrânarea (să ne ferim de
păcatele prin închipuire309 şi fapte310), invidia (să nu pizmuim lucrul altuia311),
lăcomia (să nu ne facem din mâncare312 şi băutură313 scopul suprem în viaţă), mânia
(să tăcem în faţa furiei314 şi să nu apună soarele peste mânia noastră315, lenea (fără
muncă nu ne putem desăvârşi şi mântui316).
Păcatele împotriva Duhului Sfânt reprezintă culmea urii împotriva lui
Hristos. Păcatele în cauză, cunoscute sub expresia de hulă împotriva Duhului Sfânt,
se fac atunci când cineva se împotriveşte îndărătnic la acţiunea sfinţitoare a Duhului

305
„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici
desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici
lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”
(1Cor. 6, 9-10); „Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări,
eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte,
precum dinainte v-am spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”
(Gal. 5, 19-21); „Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate;
plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău,
urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor,
neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire
a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea,
ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Rom. 1, 29-32);
306
„Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va
da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se
roage pentru acela. Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte” (1In. 5, 16-
17); 1Regi 2, 25;
307
In. 15, 5;
308
Lc. 18, 25;
309
Mt. 5, 28;
310
1Cor. 6, 15-17;
311
Mt. 20, 14-15;
312
Filip. 3, 19;
313
1 Cor. 6, 10;
314
„Dacă te-a insultat un om mânios, opreşte răul prin tăcerea ta” (Sf.Vasile cel Mare, în Omilia
împotriva celor mânioşi, 1);
315
Efes. 4, 26;
316
Lc. 13, 7;
30
Sfânt, cu o nesocotinţă voită317 şi cu lepădarea darurilor dumnezeieşti318. Este vorba
despre acei oameni care L-au avut în inimă pe Hristos (ca Iuda), dar au dispreţuit
darul Duhului Sfânt şi s-au lepădat de Hristos. Păcatele împotriva Duhului Sfânt se
opun celor trei virtuţi teologice – credinţa, nădejdea şi dragostea – astfel:
Sunt contra credinţei când se împotrivesc la adevărul dovedit (limpede) al
dreptei–credinţe (Ortodoxia), când se leapădă de Hristos şi de Sf. Biserica Lui şi o
prigonesc. Păcatul apostaţilor este mai greu decât necredinţa păgânilor şi erezia fără
voie, căci tăgăduieşte conştient tainele mântuirii 319. Lângă apostaţi se găsesc
schismaticii şi ereticii – cei lepădaţi şi înstrăinaţi parţial sau total de Sf. Biserică 320.
Ei sunt convinşi de adevăr, dar nu îl acceptă: neagă lucrările Duhului Sfânt 321,
317
Lc. 13, 7;
318
„Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-
au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu
neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc
loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evr.6, 4-6);
319
„Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se
întoarcă de la porunca sfântă, dată lor” (2 Pt.2, 21);
320
„Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi,
care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor
aduce lor grabnică pierire” (2Pt. 2, 1);
321
„Creştinilor, voi vorbiţi despre mântuire dar habar nu aveţi ce este mântuirea şi, în sfârşit, nu-L
cunoaşteţi pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învăţătură despre acest
obiect, învăţătura Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în restituirea părtăşiei cu
Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a
protopărinţilor. Tot neamul omenesc este o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul
tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi cât şi a răufăcătorilor (…) Ca… omul să obţină mântuirea
era necesară răscumpărarea… Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită… de însuşi
nemărginitul Dumnezeu… Un singur lucru bun ne este necesar pentru mântuire: credinţa; dar
credinţa ca lucrare… vie… (aşa – n.a.) putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul
Tainelor, pe care El ni le-a dăruit. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre
păgâni şi mahomedani şi atei se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!... Nu!
(…) Cercetaţi ce cere Sf. Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu
scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă vie, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute (…) o
faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu… Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi noţiuni
creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe
unde… Dumneavoastră ziceţi: „ereticii sunt aceiaşi creştini ca şi noi”. De unde aţi scos una ca
asta? Doar poate cel care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos… fără să deosebească
sfânta credinţă creştină de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu
privire la acestea adevăraţii creştini! Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa muceniciei…
şi îndelungate chinuri…, decât să-şi dea acordul la părtăşia cu ereticii… Biserica universală a
recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit
de boala groaznică a ereziei a murit sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu
diavolul şi cu pieirea lui. Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată către fiii adevăratei
Biserici şi setea lor de a se adăpa cu sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii,
cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii… cât de trudnică este vindecarea omului de această
infirmitate! Orice erezie conţine întrânsa hula împotriva Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului
Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt (…) Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor
măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului şi deformau
dogma întrupării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt. Cu hule
31
strâmbă învăţătura adevărată322, nu ţin canoanele (legile Sf. Biserici)323, nu au în gura
lor adevăr324. Dedublarea lor psihologică este cu totul formidabilă. În aparenţă au
înfăţişare îngerească, dar pe dinăuntru sunt diavoli: grăiesc minciuni 325, înşeală326
prin învăţături străine327 şi demonice328, scriu cu viclenie329, batjocoresc330. Întrucât
acestor impostori le este pusă deoparte bezna întunericului 331, Dumnezeu ne
avertizează că sunt fii ai blestemului332, fii ai diavolului333, antihrişti334 al căror tată
este diavolul335. Cine se face prieten cu unii ca aceştia este vrăjmaş al lui
Dumnezeu336, motiv pentru care este bine să ne ferim de ei 337 ca de unii ce se
împotrivesc Evangheliei şi harului Duhului Sfânt.
Sunt contra nădejdii când se pierde dreapta-cumpătare. Unii, încrezându-se cu
semeţie nemăsurată în harul şi îndurarea lui Dumnezeu, îşi imaginează că toate
păcatele li se vor ierta şi că Dumnezeu iartă orice păcat. Dimpotrivă, alţii cad în
deznădejde, pierzându-şi nădejdea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu.
Sunt contra dragostei când omul, printr-o inimă împietrită, nu vrea să se
folosească de mijloacele sfinte şi mântuitoare, nu se pocăieşte până la moarte şi
îngrozitoare ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica
Universală recunoaşte lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau… superstiţii, rătăcire” (Sf. Ignatie
Briancianinov, în Cuvânt despre moarte, pg. 121-129);
322
„Este uluitor cum în libera lor cugetare oamenii învăţaţi, vicleni şi mândri îi răstălmăcesc pe
marii lor dascăli – pe Hristos… pe apostoli, care aveau înţelepciunea Sfântului Duh: astfel,
catolicii au strâmbat învăţătura însuşi a lui Hristos… Hristos spune că Duhul Sfânt de la Tatăl
purcede, în timp ce catolicii şi lutheranii dimpreună cu anglicanii zic că el purcede de la Tatăl şi de
la Fiul. Ci încetaţi odată de a mai huli pe Duhul Sfânt şi a ridica minciună asupra Lui; cei ce hulesc
pe Duhul Sfânt nu vor fi iertaţi… Nu vă supăraţi, „prieteni”, ci luaţi aminte întru simplitatea
inimii… Lepădaţi minciuna şi primiţi adevărul, şi uniţi-vă cu noi” (Sf. Ioan de la Kronstadt, în
Spicul viu, Sophia, 2002);
323
“Căci nu este ortodox desăvârşit, ci (doar) pe jumătate, cel căruia i se pare că ţine dreapta
credinţă, dar nu se ţine drept de dumnezeieştile canoane” (Sf. Teodor Studitul, în Dreapta credinţă
în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, ed. Sofia, Bucureşti, 2006, pg.24);
324
Ps. 5, 9;
325
Ps. 5, 6;
326
2Tim. 3, 13; Lc. 21, 8;
327
Evr. 13, 9;
328
1Tim. 4, 1;
329
Is. 10, 1-2;
330
2Pt. 3, 3;
331
Iuda 1, 10-13;
332
2Pt.2, 14-15;
333
1In. 3, 10;
334
1In. 2, 18;
335
In. 8, 44;
336
„Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci
vrăjmaş. Dar ce zic de părtăşie? Chiar dacă ar face un compromis cu ereticii în mâncare şi băutură
şi prietenie, este vinovat” (Sf. Teodor Studitul, în Dreapta credinţă…, op. cit., pg.97); Iac. 4, 4;
337
Mt. 7, 15; „Feriţi-vă! Fugiţi cât puteţi, ca de diavoli, de acei care vă învaţă să nu vă închinaţi Sf.
Cruci, sau Maicii Domnului, sau să nu mergeţi la Biserică, sau să nu ascultaţi de preot (…) Să
fugiţi ca de diavoli, ca de satana de aceştia ( de aşa zişii Martori ai lui Iehova – n.a.)! Aceştia, nu
numai că nu sunt creştini, dar sunt mai răi decât toţi păgânii” (părintele Ilie Cleopa);
32
nesocoteşte darurile lui Dumnezeu. Omul în cauză îşi manifestă ura nu numai faţă de
Dumnezeu, ci şi faţă de semeni pentru că îl pizmuieşte pe aproapele pentru harul
dumnezeiesc şi faptele bune pe care acesta le face.
Păcatele strigătoare la cer sunt acelea prin care victimele cer de la Dumnezeu
sancţionarea, încă din lumea aceasta, acelora care i-au nedreptăţit în viaţă 338. În
speţă, se manifestă prin următoarele grade de vinovăţie, făcute împotriva aproapelui
şi a societăţii: omuciderea voită339 (sinuciderea, uciderea pruncilor, omorârea
sufletelor prin învăţătură, sfat, exemplul nostru rău care produce sminteli aducătoare
de moarte sufletească); păcatele contra firii, asemănătoare celor făcute de cei din
Sodoma şi Gomora; oprirea plăţii lucrătorilor; asuprirea văduvelor şi orfanilor;
batjocorirea şi asuprirea părinţilor. A nu se uita că primul dintre păcatele
enumerate, uciderea, este cel mai mare rău făcut omului, în condiţiile în care viaţa
este cel mai mare dar al lui Dumnezeu.
În concluzie, se păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt prin cinci aspecte
generale: necredinţa sau nepăsarea faţă de Dumnezeu; ura împotriva lui Dumnezeu
şi a Sf. Sale Biserici; deznădejdea în mila sau purtarea de grijă (Pronia) a lui
Dumnezeu; încrederea prea mare în bunătatea lui Dumnezeu; apostazia.
Păcatele uşoare (nu de moarte) sunt săvârşite de toţi340, până şi de cei drepţi341.
Ele nu ne abat de la scopul călătoriei pe calea mântuirii, dar ne întârzie înaintarea şi,
pentru că ies din slăbiciunea voinţei noastre, se iartă.

3.3. Mânia lui Dumnezeu

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, în duh, ştie cât de mare şi de nemăsurată
este: se fereşte cu tot dinadinsul să nu o piardă, dar, dacă totuşi Dumnezeu îngăduie
cuiva anume o cât de mică înstrăinare faţă de harul Său, aceasta este cea mai tragică
pedeapsă sub care se poate zbătea mult. Cu adevărat, iubirea lui Dumnezeu stă să ne
învăluie şi atunci când suntem pedepsiţi, dar, desigur, firesc este să ne dorim ca
Dumnezeu să ne ferească oricând de mânia Sa, însă, cu precădere, când vom fi la
Judecata de Apoi. De ce vrem să nu vedem aprinsă mânia divină asupra noastră? Nu
o vrem pentru că Dumnezeu este şi foc mistuitor342, un foc care însă nu ne-a rânduit
spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii în Domnul nostru Iisus Hristos343. Bine ne-
ar fi totuşi nouă ca să ne curăţim în lacrimile cele spre veşnicie, nu în cele spre
osânda morţii: căci cu neputinţă îi este omului să evite a plânge (cine nu plânge aici,
va plânge dincolo). De aceea, pe unii încă de pe acum îi ajunge mânia lui

338
Fac. 4, 10; Ieş. 22, 22-24; Iac. 5, 4;
339
Fac. 4, 8-10;
340
1In. 1, 8; Iac. 3, 2;
341
P. Sol. 24, 16;
342
Evr. 12, 29;
343
1Tes. 5, 9;
33
Dumnezeu344, revărsată din cer acolo unde musteşte toată fărădelegea345, întrucât
sunt cu toţii fii ai neascultării346, care, aflându-se în necazuri şi strâmtorări sub
blestemul lui Dumnezeu, nu ascultă de glasul lui Dumnezeu347 şi săvârşesc tot
răul348 fără să aibă viaţă veşnică prin supunerea lor faţă de Fiul 349. În consecinţă, ca
Domnul nostru Iisus Hristos să ne izbăvească de mânia de acum şi de cea viitoare350
a lui Dumnezeu, se cuvine ca noi, în toată vremea şi în tot locul, să lăsăm ca mânia
lui Dumnezeu şi nu a noastră351 să împlinească toată dreptatea.
Şi, pentru că este de neconceput ca Dumnezeu să se lase batjocorit de oameni,
El sancţionează la timpul potrivit fiecare fărădelege. Să ne amintim de exemplu că şi
păcatul primilor oameni L-a făcut pe Dumnezeu să le dea imediat pedeapsa izgonirii
din Rai o dată cu blestemul pe care l-a dat inclusiv asupra pământului 352, transformat
de patimile noastre supuse pedepsei divine353 în ţară a nenorocirilor în care ne
autoexilăm prin amăgiri, nelegiuire şi moarte.
Se înşeală deci amarnic toţi aceia care se amăgesc cu credinţa că păcatele
săvârşite de oameni sunt acoperite şi trecute cu vederea de Dumnezeu în numele
îndelungii Sale răbdări şi iubiri, căci de ar fi aşa atunci: Lucifer nu ar fi fost prăbuşit
din înălţimile cerului354; Adam şi Eva nu ar fi fost alungaţi din rai355; Cain, ucigaşul
lui Abel, nu mai cunoştea pedeapsa356; Potopul nu mai aducea moartea lumii întregi
şi a tuturor vietăţilor de pe suprafaţa pământului 357; peste desfrânaţii peste fire ai
cetăţilor Sodoma şi Gomora nu s-ar mai revărsat ploaie de foc şi pucioasă 358; Egiptul
nu ar fi cunoscut cele 10 plăgi groaznice359; în Pustiul Sinaiului nu ar mai fi murit
sute de mii de israeliţi cârtitori, idolatri şi necredincioşi 360; lui Eli arhiereul nu i s-ar
mai fi pedepsit familia pentru că nu şi-a crescut bine fiii în învăţătura şi temerea de

344
1 Tes. 2, 16;
345
Rom. 1, 18;
346
Col. 3, 6;
347
Deut. 28, 45-46;
348
Rom. 2, 9;
349
In. 3, 36;
350
1Tes. 1, 10;
351
„Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea
este răzbunarea; eu voi răsplăti, zice Domul”. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de
mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul
lui” (Rom. 12, 19-20);
352
Fac. 3, 17;
353
Iez. 18, 10-13; Fac.19, 1-38; Mal. 3, 5; 1Cor. 6,10; „Prin patimi mintea s-a rănit, trupul s-a
trândăvit, duhul boleşte, cuvântul a slăbit, voinţa s-a omorât, sfârşitul este lângă uşi” (Triod, pg.
433);
354
Is. 14, 12-15; Iez.28, 12-19; Lc. 10, 18; 2Pt. 2, 4; Apoc. 12, 10;
355
Fac. 3, 1-24;
356
Fac. 4, 5-23;
357
Fac. 7, 21-23;
358
Fac. 19, 24; 2Pt. 2, 6;
359
Ieş. 9, 14-35;
360
Ieş. 32, 1-35; Num. 11, 33-34; 14, 35; 16, 46-50; 21, 6; 25, 3-9;
34
Domnul361; nu mai mureau într-o clipă 70.000 de israeliţi, dacă David nu s-ar fi lăsat
înşelat de şoapta satanei362; cei doi urşi nu ar fi sfâşiat pe cei 42 de copii, dacă aceştia
nu şi-ar şi bătut joc de proorocul Elisei363; proorocul Iona nu ar mai fi fost canonisit
cu înghiţirea de către chit şi în cele din urmă aruncat pe ţărm la Ninive 364; regele
Babilonului, Nabucodonsor, nu ar mai fi fost pedepsit să umble şapte ani ca
dobitoacele câmpului, mâncând iarbă365; cei 150.000 de oameni, din marea oştire a
lui Sancherib, nu ar mai fi fost ucişi de îngerul lui Dumnezeu 366; preotul Zaharia nu
ar fi intrat în muţenie, vreo zece luni, pentru că nu a crezut vestea dată de Înger
despre zămislirea şi naşterea fiului său, Sf. Ioan Botezătorul 367; Irod nu ar mai fi
murit în chinuri, dacă nu ucidea pe cei 14.000 de prunci nevinovaţi 368; tâlharul
nepocăit, de la Răstignirea Domnului, nu mai ajungea în iad 369; împăratul Irod
Antipa nu ar mai fi murit mâncat de viermi, dacă nu l-ar fi decapitat pe Sf. Apostol
Iacob şi nu l-ar fi întemniţat spre a-l ucide pe Sf. Apostol Petru370 etc.
Iată că am văzut cât de importantă şi de nedorită este aprinderea mâniei lui
Dumnezeu, spre tot cel ce loveşte cu piciorul în „ţepuşa” poruncilor divine, cum
reiese şi din atâtea pilde rostite de Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă din parabolele
acestea s-ar fi exclus pedeapsa lui Dumnezeu faţă de fărădelegi, atunci bogatul
nemilostiv nu ajungea în iad371, fecioarele cele nebune nu s-ar fi aflat în afara
luminatei cămări de nuntă372, cei ce nu îL hrănesc pe Hristos prin sărmani nu s-ar
duce în focul gătit diavolilor şi îngerilor lui373, cel venit la nunta împărătească nu s-
ar arunca în întunericul cel mai din afară (unde este plângerea şi scrâşnirea
dinţilor)374, sluga certată că datora 10.000 de talanţi (şi care îl gâtuia pe datornicul
său pentru 100 de dinari) nu ar fi fost pedepsită375 etc.

3.4. Mila lui Dumnezeu

361
1 Regi 2, 30-36;
362
2 Regi 24,1; 1Paral. 21, 14;
363
4 Regi 2, 23-24;
364
Iona 2, 11;
365
Dan. 4, 20-22; 28-31;
366
Is. 37, 36-38;
367
Lc. 1, 10-25, 52-64;
368
Mt. 2, 1-20;
369
Lc. 23, 19-43;
370
F. Ap. 12, 1-23;
371
Lc. 16, 19-23;
372
Mt. 25, 1-13;
373
Mt. 25, 41-46;
374
Mt. 22, 13;
375
Mt. 18, 23-35;
35
 Cu adevărat, mare păcat contra Duhului Sfânt face omul care, păcătuind, nu se
pocăieşte crezând că, la Judecată, va fi miluit de Dumnezeu Cel bogat întru milă376,
mult-milostiv şi îndurător377. Unul ca acesta, care în existenţa sa nu a înţeles că voia
lui Dumnezeu este ca omul să aibă milă378 şi nici nu a fost în zilele lui milostiv379, cu
prea multă nepăsare trece cu vederea faptul că la temelia scaunului lui Dumnezeu
stau laolaltă dreptatea cu judecata380 şi nici măcar în ultimul ceas nu se apropie de
tronul harului ca să ia milă381 (la timpul potrivit) cu încredere smerită.
Cât priveşte mila lui Dumnezeu, dar şi a omului, atât de frumos glăsuieşte
marele prooroc-rege David, autorul celor mai minunate cântări închinate lui
Dumnezeu. Conform pătrunzătorilor săi psalmi, Creatorul cerului şi al pământului,
al tuturor celor văzute şi nevăzute, cu ardoare mare iubeşte mila şi adevărul382, căci
amândouă sunt cele care vor merge înaintea feţei Sale 383 şi sunt căi divine pentru cei
ce caută aşezământul Lui384. De fapt, textul biblic ne arată de atâtea ori cât de
nedespărţite şi minunat–lucrătoare sunt, întru mântuirea noastră, mila şi adevărul. Şi
tocmai de aceea, pentru că milele Domnului sunt din veac şi din neam în neam este
adevărul Lui385, Dumnezeu a întemeiat mila pe veci386 şi cu ea încununează
sufletele387 celor care se tem388 şi nădăjduiesc în El389. Cine caută deci să aibă milă,
să o ceară de Sus, căci ea este în cer390 şi se află391 la Domnul392 - Cel care ne
miluieşte 393şi ne mântuieşte394. Şi cât de bogată, cât de binefăcătoare este mila lui
Dumnezeu! De mila Sa cea mare395, bună396, multă397 şi minunată398 nu doar

376
Efes. 2, 4;
377
Iac. 5, 11; Ps. 102, 8;
378
Mt. 12, 7;
379
Lc. 6, 36;
380
Ps. 88, 14;
381
Evr. 4, 16;
382
Ps. 83, 12;
383
Ps. 88, 15;
384
Ps. 24, 11;
385
Ps. 24, 6; 99, 4;
386
Ps. 88, 3; 105, 1; 117, 1;
387
Ps. 102, 4;
388
Ps. 102, 11-13;
389
Ps. 12, 6; 32, 18; 31, 11;
390
Ps. 35, 5;
391
Ps. 61, 11;
392
Ps. 56, 5;
393
Ps. 114, 5;
394
Ps. 108, 25;
395
Ps. 50, 1;
396
Ps. 62, 4;
397
Ps. 5, 7;
398
Ps. 30, 22;
36
pământul este plin399, ci ea se măreşte chiar până la cer400 şi, încă mai mult, este mai
mare şi decât cerurile401.
Vedem, în cele spuse, că într-adevăr milele Domnului sunt covârşitoare, dar nu
şi de necuprins, deoarece omul înţelept le va putea pricepe402 şi va fi binecuvântat cu
primirea milei lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii403. Va avea de sus înţelepciunea, ca
dar al Duhului Sfânt. Înţeleptul acesta ştie că mila lui este la Dumnezeu404, că
Dumnezeu Îşi întinde mâna celor ce îL cunosc405 şi care Îi cântă adevărul, mila şi
judecata406 în vestiri către lume încă de dimineaţă407. De aceea şi noi, căutând
necontenit miluire408 şi mântuire409 de la Izvorul milelor, Domnul nostru Iisus
Hristos, niciodată, fără de teamă, să nu ascundem mila şi adevărul lui Dumnezeu în
adunare mare410. Numai astfel, auziţi fiind întru adevărul milei lui Dumnezeu 411 şi
de-a pururi sprijiniţi de mila şi adevărul Său412, Dumnezeu Cel întru milă ne va
învia413, mângâia414 şi veseli415.
De va binevoi Domnul să miluiască sufletele noastre atât de rănite de păcate, cu
grandioasa milă a lui Dumnezeu fie să ne întâlnim cu toţii şi în momentul Judecăţii,
ca să fim izbăviţi la limanul mântuirii când va veni întru Împărăţia Sa. Pentru că atât
de mare este mila Sa, încât ea biruieşte şi în faţa judecăţii, dar numai în faţa
oamenilor care au avut la rândul lor milă416 şi s-au făcut întru smerenia lor mici417.
Însă, pe cei mari şi puternici, îi va aştepta o judecată cumplită şi o pedeapsă
straşnică418.

Cap. IV: MOARTEA ÎN SENS ORTODOX

399
Ps. 32, 5; 118, 64;
400
Ps. 56, 13;
401
„Că mai mare decât cerurile este mila Ta şi până la nori adevărul Tău” (Ps. 107, 4);
402
Ps. 106, 43;
403
Ps. 47, 8;
404
Ps. 58, 21;
405
Ps. 35, 10;
406
Ps. 100, 1;
407
Ps. 91, 2;
408
Ps. 6, 2; 24, 17; 29, 10; 32, 21; 116, 2;
409
Ps. 30, 16;
410
Ps. 39, 14;
411
Ps. 68, 16;
412
Ps. 39, 15;
413
Ps. 118, 88;
414
Ps. 118, 76;
415
Ps. 30, 7;
416
„Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii”
(Iac. 2, 13),
417
Î. Sol. 6, 6;
418
„Groaznic şi fără de veste El va sta asupra voastră, căci pentru cei mari judecata va fi cumplită.
Celor mici, Domnul le va arăta iertare şi milă, însă cei puternici vor fi pedepsiţi cu străşnicie” (Î.
Sol. 6, 5-6);
37
 4. Moartea

Ce este, oare, ea? Când auzim cuvântul moarte, instinctiv, tresărim într-o
nelinişte adâncă a fiinţei. Poate chiar ne înfiorăm de venirea ei neaşteptată, mai ales
dacă gândul nostru nu s-a urcat la înălţimea cugetării asupra a ceea ce înseamnă
moartea, nu i-am înţeles sensul, nu i-am acceptat realitatea, nu ne-am desprins
complexele de iluzia fatalităţii ei, acceptând-o ca pe ceva de nedepăşit, nu am privit
prin prisma credinţei în Dumnezeu la cum anume văd moartea cei din lumea de
dincolo. Aceştia, cei plecaţi dintre noi, văd moartea. Mai exact efectele ei, cu
îngrijorarea bogatului din pilda cu săracul Lazăr, speriat că fraţilor pe care i-a lăsat
în lume moartea i-ar putea găsi în neascultare de Dumnezeu şi le-ar putea pricinui şi
lor zbatere şi chin. Desigur că, în pilda la care m-am referit, bogatul din iad şi-ar fi
dorit ca cei dragi ai lui de pe pământ să înţeleagă a-şi trăi viaţa cu mai multă
responsabilitate faţă de realitatea îndepărtată, să se pregătească mult mai serios
pentru „soarta” lor în lumea nouă care urmează după ceea ce se numeşte, impropriu,
moarte. Dar, ca cineva să poată înţelege cât de minunat este darul vieţii, în ce fel să-i
înţeleagă urcuşurile şi coborâşurile, trebuie să înţeleagă moartea în sens creştin.
Altfel, nu înţelege nimic din ce este viaţa, habar nu are că fără harul lui Dumnezeu
este mort deşi trăieşte, gustă din tragismul unor fericiri închipuite. False.
Aşadar, ce este moartea? Cum să o întâmpinăm? Cu ce sentimente şi gânduri să
o aşteptăm? Să fugim din calea ei nu se poate! Atunci, cu bărbăţie, în orice zi şi în
orice ceas să-i acceptăm venirea posibilă, poate şi în cea de mai necrezut secundă
posibilă. Pentru că, prea adesea, moartea vine ca o neaşteptată surpriză! Ni se taie
respiraţia când vedem cât de rapidă este. Până şi în faţa morţii naturale – nu mă refer
la cea năpraznică, în accidente produse fulgerător, unde trecerea în lume se face
instantaneu – omul se simte complet depăşit, neputincios şi fără de nici o putere.
Trăieşte în agonie un coşmar şi se manifestă cu totul înfricoşat de amărăciunea419 ei,
mai ales dacă nu şi-a amintit de moarte pe când vieţuia pe pământ. Dar o asemnea
temere, nu în sens fatalist, ci mântuitor, au avut şi marii trăitori ai credinţei. Şi dacă
nici ei, Sf. Părinţi, nu au scăpat de frica de moarte 420, atunci este lesne de înţeles câtă
tulburare îl cuprinde pe omul vieţuitor în păcate şi care, într-un ceas străin de
cunoaşterea lui421, moartea îl găseşte deja în situaţia de a fi osândit. Totuşi, diferă
radical felul în care drepţii şi păcătoşii se apropie de moarte. Diferenţa de
cutremurare pentru cei care experimentează moartea în agonie constă în aceea că, la
omul credincios, smerenia îl face să nu-şi vadă nici o calitate pentru care Dumnezeu
să îl rânduiască în Rai, însă la omul necredincios există mândria de a nega realitatea
419
1Regi 15, 32;
420
„Tremur… şi mă apucă spaima, căci păcatele mele întrec orice măsură” (Sf. Efrem Sirul); „Vai
şi amar mie, pentru că tu, Doamne, strigi, iar eu nu te ascult când îmi grăieşti mie. O! Suflete!”
(Sf.Vasile cel Mare); Întrebat cum se face că nu se teme de moarte, Sf. Antonie cel Mare a
răspuns: „În adevăr, frica asta care-i acum cu mine, am avut-o în fiinţa mea de 50 de ani, din ziua
când m-am făcut călugăr” (Sf.Antonie a fost dascălul împăraţilor Arcadius şi Honorius);
421
Eccl. 9, 12;
38
(înainte, dar şi în timpul morţii), dublată de o uluială prea târzie la confruntarea cu
forţele demonice întâlnite după moarte. Inima insensibilă a celor din urmă nu a
vibrat niciodată, sau a tresărit în mod superficial, la chemarea cea de multe feluri a
lui Dumnezeu! De aceea, multora dintre aceşti necredincioşi (care şi-au pus speranţa
în ştiinţe făcute pentru pământ şi nu pentru viaţa cea veşnică 422 - îndrăciţii ideologi ai
ateismului le-au conservat (mumificat) trupurile în iluzia că va veni o zi când vor fi
readuşi la viaţă datorită progresului ştiinţific 423. Cel mai ilustru asemenea caz,
originar tocmai din sora noastră Rusia, este cel al lui Lenin – fondator al U.R.S.S. şi
militant împotriva venerării sfintelor moaşte în Sf. Biserică Ortodoxă. Trupul lui,
îmbălsămat de specialişti în chimie, continuă şi astăzi să fie expus în Mausoleul ce i
s-a ridicat în Piaţa Roşie, deşi 56% din ruşi au cerut în 2004 să i se îngroape
cadavrul într-un mormânt obişnuit. Aşa şi învaţă Sf. Biserică, anume că trupul
mortului trebuie înhumat în pământ424 şi nu incinerat (ceea ce este un păcat425 şi
osândă a păcatului426).
În faţa lui Dumnezeu, singurul care poate să-l treacă pe om de la moarte la
viaţă, toate celebrele exemple de plastinaţie ale lumii ateiste sau păgâne sunt nişte
simple rătăciri şi deşertăciuni. Ei nu şi-au pus niciodată problema, sau nu au luat
tema în serios, de unde şi de la ce vine moartea, cât de nefast poate să fie păcatul aici
şi dincolo. Bineînţeles că moartea nu este de la Dumnezeu, deoarece nu Dumnezeu a
făcut-o şi, când ea vine totuşi peste oameni, Dumnezeu nu se bucură de pieirea celor
vii427. Însă creştinul ştie că, aşa cum dreptatea este nemuritoare, aşa şi cei
necredincioşi îşi atrag moartea prin rătăcirile vieţii lor428. Ea, moartea, indiferent ce
vârstă şi ce rang avem, vine la noi pe neaşteptate din pricina păcatului dintâi429, a

422
„Ce daţi voi ca moştenire omului? Omul este veşnic, aşadar şi moştenirea lui trebuie să fie
veşnică. Arătaţi-mi această moştenire veşnică, această bogăţie sigură pe care aş putea lua-o cu
mine dincolo de mormânt! La ce foloseşte studiul matematicii? (…) Apoi fizica şi chimia care se
vânzolesc exclusiv în substanţă (…) Şi mai săracă este filosofia (…) O mulţime de sisteme diferite,
neconcordante între ele, care se contrazic reciproc şi care demască iubirea omenească de
înţelepciune în faptul că este lipsită de o cunoaştere pozitivă a Adevărului. Câtă libertate au în
filozofie bunul plac, speculaţia, născocirea, delirul grandilocvent (…) Adevărata filozofie (iubirea
de înţelepciune) este controlată toată numai de într-una învăţătura lui Hristos. Hristos este
înţelepciunea lui Dumnezeu (…) Cât despre geografie, geodezie, lingvistică, literatură, despre
celelalte ştiinţe şi toate artele nici nu merită de vorbit: toate sunt pentru pământ (…) Dar fiindcă
am să-mi folosesc tot timpul vieţii pământeşti pentru dobândirea de cunoştinţe care sfârşesc odată
cu viaţa pământească, ce am să iau cu mine dincolo de limitele materiei brute?” (Sf. Ignatie
Briancianinov, „Plânsul meu”, „Experienţe ascetice”, vol.I);
423
Stalin (primul preşedinte al U.R.S.S.), Ho Şi Min (conducătorul revoluţiei din Vietnam), Kim Ir
Sen (dictatorul nord-coreean), Mao Tze Dun (preşedintele comunist al Chinei), Ferdinand Marcos
(şeful statului filipinez), Eva Peron (soţia dictatorului argentinian, ea având cel mai conservat trup
din lume în acel moment) etc;
424
Fac. 47, 30;
425
Amos 2, 1-2;
426
Lev. 20, 14; 21, 9;
427
Î. Sol. 1, 13;
428
Î. Sol. 1, 12-15;
429
Rom. 5, 12;
39
incapacităţii primilor oameni de a voi să fie uniţi cu Dumnezeu în nemurire,
făcându-se capabili de moarte430, dar poate să vină şi din boli431, neascultare432 şi
alte rele în care ne afundăm433 pe măsură ce ne depărtăm de Dumnezeu434. Şi apoi,
încet, moartea ni se cuibăreşte treptat în inimi, până când intră fără de veste la
oricine şi oriunde. Ea răstoarnă planurile oamenilor, predică cu putere celor ce au
uitat-o, nici nu au aşteptat-o, n-au putut să vadă dincolo de ea, nu şi-au lucrat pe
pământ mântuirea435 prin adevărată căinţă436. O mare nefericire îi aşteaptă pe
nefericiţii care au fugit de moarte sufocaţi în păcate, dar fericit este omul chibzuit
care, văzându-şi păcatele, a ştiut să-I ceară lui Dumnezeu în rugăciuni un sfârşit
pământesc întru credinţa în viaţa veşnică437. Omul acesta este fericit pentru că a
cunoscut, în adâncul inimii lui, că prin moarte i se deschide uşa spre o nouă viaţă, în
nesfârşită comuniune cu Dumnezeu Cel Înviat din morţi438, că trece la un plus de
viaţă şi se naşte în viaţa cea de veci 439. Când intră în moarte cu o nădejde fericită,
decedatul îl omagiază pe Dumnezeu printr-o supremă probă a credinţei, se scufundă
în Mâna lui Dumnezeu deschizând poarta spre o viaţă în sens mai deplin, intră în
graniţa la care îl aşteaptă Dumnezeu şi urcă pe o treaptă de comunicare mai înaltă în
dialogul etern al omului cu Dumnezeu. A murit în vieţuirea de pe pământ, dar se
naşte în cea din cer. De aceea moartea lui este scumpă, înaintea Domnului, cum şi
430
„Dar îmi vei spune: A fost făcut omul, prin fire, muritor? Nu! Atunci, nemuritor? Nici asta n-o
spun (…) Aşadar, nu l-a făcut nici nemuritor, nici muritor, ci, după cum am spus înainte, capabil şi
de una şi de alta (…) Omul a fost făcut la mijloc: nici cu totul muritor, nici desăvârşit nemuritor; în
el erau cu putinţă amândouă” (Sf.Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, XXVII, Cf. 11,
24);
431
„Bolile, slăbiciunile, multele şi împovărătoarele încercări de tot felul, păcatul le-a născut (…) Iar
boala în care păcatul a împins tot neamul omenesc e-o cale necăjicioasă şi povârnită, la capătul
căreia ne-aşteaptă moartea” (Sf. Grigorie Palama, în Omilii, XXXI, pg.151, 388 BC);
432
„Din pricina neascultării, omul (…) la sfârşit a fost doborât de moarte” (Sf.Teofil al Antiohiei,
op.cit.);
433
„După ce a părăsit binele, omul s-a afundat în rele tot mai adânc. De acum, depărtarea de viaţă a
adus moartea, retragerea luminii, întunericul, lipsa virtuţii, răutatea, pe scurt, întreg şirul de forme
ale binelui a fost înlocuit de relele contrare lor” (Sf.Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic,
8) ;
434
„Moartea este urmarea firească a păcatului; pe măsură ce te depărtezi de Dumnezeu, Cel ce este
însăşi viaţa, te apropii de moarte, căci moartea este lipsa vieţii. Îndepărtându-se de Dumnezeu,
Adam a căzut pradă morţii” (Sf. Vasile cel Mare);
435
In. 9, 4;
436
„Să ne pocăim cât timp trăim pe pământ, căci noi suntem ca lutul în mâna olarului. Precum
olarul când ne face vasul, dacă acesta se îndoaie sau se sfărâmă în mâinile lui, îl poate reface, iar
dacă s-a grăbit a-l pune în cuptorul ars, nu-l mai poate schimba, aşa şi noi: cât timp trăim în această
lume, trebuie să ne pocăim din toată inima de orice rău ce am făcut în trup, ca să primim mântuirea
de la Domnul cât încă mai avem timp de pocăinţă, căci după trecerea din această lume nu ne mai
putem mărturisi sau pocăi” (Sf. Clement Romanul);
437
“Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la
înfricoşătoarea judecată a lui Hristos să cerem”, se roagă preoţii la Sf.Liturghie;
438
1Cor. 15, 20;
439
„Moartea este naşterea omului din viaţa pământeană, vremelnică, în viaţa veşnică” (Sf. Ignatie
Briancianinov, Cuvânt despre moarte, vol.III);
40
spune proorocul David în psalmii săi, iar a celui păcătos şi necredincios este
cumplită440. De murit, mor amândoi, căci şi unuia şi celuilalt Dumnezeu le pune în
faţă evenimentul înfricoşător al morţii441, dar deosebirea este că dreptul îl trece cu
bărbăţie, având harul lui Dumnezeu, întru nădejdea că va învia cândva şi cu trupul,
iar păcătosul se împotmoleşte în neputinţa de a şti de unde vine şi unde se duce,
autocondamnat fără de speranţă la un hău sub al cărui „capac” nu mai poate să vadă
nici o ieşire.
Azi, atât preoţii, cât şi medicii, sunt puşi în faţa atâtor şi atâtor relatări
incredibile de dinaintea morţii, sau chiar de pe timpul „morţii clinice”. Fiecare om,
în parte, ca martor unic al unui terifiant experiment, se comportă în felul său în faţa
morţii, însă mai toţi „scăpaţii” din „ghearele” morţii tind să descrie cu lux de
amănunte ce le-a fost dat să vadă cu sufletul în răstimpul cât trupul le-a fost
considerat ca mort: iadul. Păruta lor mutare de aici au făcut-o fie în linişte, fie în
tulburare, dar să nu ne grăbim cu speculaţiile pentru că aceste stări diferite nu sunt
neapărat un indiciu fix despre ce anume este posibil să ne aştepte: se poate ca unii
oameni să întâmpine moartea frumos şi să meargă în iad, cum este posibil şi ca alţii
să fie găsiţi de moarte în chinuri grele442 şi să le ajungă sufletul în Rai.
Câtuşi de puţin, nu există unul care să-şi dorească să se zbată în chin. Deşi toţi
fug de durere, nimeni nu scapă de ea. Cu suferinţa ne vom întâlni când unul, când
altul, mai repede sau mai târziu, dar faptul că suntem împovăraţi de păcate ar trebui
să ne sperie şi mai mult. Iată, ne grăbim să trăim sub spaima chinurilor, imaginându-
ne că în culmea lor s-ar afla moartea, ceea ce este o greşeală, fiindcă moartea se află
până şi în cea mai măruntă formă de păcat ce am săvârşit-o. Deci nu de moartea în
suferinţă ar trebui să ne speriem, ci de păcatele noastre şi de chinurile veşnice de
după ceasul amar al primirii morţii. Şi de alte şi alte lucruri ar mai trebui să ne fie
frică. Cum ar fi, de pildă, teama că nu răspundem la chemările lui Dumnezeu, că nu
vrem să ne întoarcem la Dumnezeu cel mult iertător443, că păcatele noastre îL vor
face pe Dumnezeu să nu răspundă chemărilor noastre de ajutorare în vreme de
groază444, că va veni ziua când vom cere munţilor să ne acopere ca să scăpăm de

440
Ps. 33, 20;
441
„Câtă luptă are sufletul când se desparte de trup. Cât lăcrimează atunci şi nu are cine să-l ajute.
Către îngeri se uită şi la oameni şi nimeni nu-l poate ajuta” (din slujba de înmormântare);
442
“Dacă sufletul cuiva iese greu, se poate să-şi ispăşească astfel unele păcate făcute din neştiinţă,
sau spovedite şi cu canonul neîmplinit. De asemenea, sufletele copiilor pot să iasă greu datorită
păcatelor părinţilor, fiindcă s-au născut prin împreunarea părinţilor în zile oprite sau înainte de
cununia religioasă” (în desfrânare);
443
„Cel rău să lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci el
se va milostivi de dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător” (Is. 55, 7);
444
„Chematu-v-am, dar voi n-aţi luat aminte! Întinsu-mi-am mâna şi n-a fost cine să ia seama! Ci
aţi lepădat toate sfaturile mele şi mustrările mele nu le-aţi primit. De aceea şi eu voi râde de
pierirea voastră şi mă voi bucura când va veni groaza peste voi, când va veni peste voi necazul ca
furtuna şi când nenorocirea ca vijelia vă va cuprinde. Atunci mă vor chema, dar eu nu voi
răspunde; din zori mă vor căuta şi nu mă vor afla, pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu
n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile mele şi cercetarea mea au dispreţuit-o” (Pil. Sol. 1,
24-30);
41
mânia cea mare a lui Dumnezeu445, că s-ar putea să nu fim în Cartea de aducere
aminte scrisă de Domnul spre binele celor ce se tem de El 446, că Dumnezeu ne-ar
putea spune vei muri447 (aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Adam, rostind pentru prima
dată cuvântul moarte pe când acesta era încă în Rai), că moartea s-ar putea să ne fie
rea de nu vom avea nădejdea vieţii veşnice 448, că ar fi posibil să nu luăm în cele din
urmă cununa veşnică a măririi449 în Împărăţia lui Dumnezeu…
O, moarte, cât de bine „şopteşti” oamenilor taina veacului ce va să vină! Cât de
convingătoare eşti în predica ta! Şi cu ce folos ne înveţi a trăi puţinele clipe rămase
nouă în scurta noastră trecere pe pământ! Cu neputinţă i-ar fi cuiva să afle cât de
fascinantă este taina vieţii, dacă mai întâi nu cunoaşte mai nimic din taina morţii,
intrată în lume prin prisma diavolului şi cunoscută în dimensiunea ei tragică de cei
ce sunt de partea lui450. Şi te vom înţelege pe deplin, taină a morţii, dacă te vom lega
de credinţa că nu vom avea de-a face decât cu o moarte a trupului, fiindcă deja am
subliniat până acum că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Tatăl duhurilor 451, Cel care,
după izgonirea lui Adam şi a Evei, a închis Raiul tuturor oamenilor 452. Lumea
întreagă a intrat, de atunci, sub împărăţia iadului. Până şi cei mai mari sfinţi, de la
Adam şi până la Sf. Ioan Botezătorul, se pogorau cu sufletele lor în locuinţa
morţilor453, înţeleasă profetic sub denumirea de şeol (sălaş al pieirii, iad, hades,
infern). Ca o paranteză fie spus, lor, celor din iad, le-a sfărâmat Hristos lanţurile
veşnice, când S-a coborât în adâncul abisal al căderii oamenilor, ca să-i salte pe
Adam şi Eva din închisoarea lor, laolaltă cu drepţii care vor auzi glasul de a se ridica
din moarte la învierea vieţii454. Reiese de aici că, chiar şi înainte de întruparea lui
Hristos, duhurile oamenilor erau ţinute în temniţă455, într-o moarte prezentată de
profeţii vechi – în diferite etape ale revelaţiei – ca tăcere456, ţărână457, tărâmul

445
„Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştirilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi
toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor, strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi
peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului; că a venit ziua
cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?” (Apoc. 6, 15-17);
446
Mal. 3, 16;
447
Fac. 2, 17;
448
„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi,
care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu,
pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (1Tes. 4, 13-14);
449
1 Pt. 5, 4;
450
„Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o
cunoască” (Î. Sol. 2, 24);
451
Eccl. 12, 7; Evr. 12, 9;
452
Fac. 3, 24;
453
Fac. 37, 35;
454
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-
le” (cântare de la sfânta sărbătoare a Paştelui); Efes. 4, 9; Filip. 2, 10;
455
Ps. 141, 7;
456
„Că locuinţa morţilor nu Te va lăuda şi moartea nu te va preaslăvi; cei ce se coboară în mormânt
nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta” (Is. 38, 18); „Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici
toţi cei ce se coboară în iad” Ps.113, 25);
42
uitării458, loc al pierzaniei459, dar şi ca speranţă a învierii la David460, Isaia461, Iov462,
Iezechiel463, Daniel464, Solomon465 şi Osea466. Moartea o văd ca pe o etapă într-un
cadru mai larg, născătoare de viaţă nouă şi nu ca ucigaşă a vieţii în credinţă. O astfel
de trecere prin moarte îl ridică pe om, biruitor în veşnicie, deasupra tragismului
oricăror vremelnicii. Iată deci că victoria asupra morţii era (şi este) o speranţă
întemeiată pe credinţa în Dumnezeu, Cel care nu ne lasă sufletele în moarte 467 şi, cu
a Sa dreptate, îi şi deosebeşte în moarte pe oamenii drepţi468 de cei păcătoşi469.
Noul sens al morţii este consacrat atât de clar de întruparea lui Hristos, prin a
Cărui jertfă de pe Sf. Cruce moartea s-a omorât. Spulberată de Domnul nostru Iisus
457
„Ce folos ai de sângele meu de mă cobor în stricăciune? Oare, Te va lăuda pe Tine ţărâna, sau
va vesti adevărul Tău?” (Ps. 29, 9);
458
„Oare, se vor cunoaşte întru întuneric minunile Tale şi dreptatea Ta în pământ uitat?” (Ps. 87,
13);
459
„Oare, va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locul pierzării?” (Ps. 87, 12);
460
„Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui
întru nădejde. Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă
stricăciunea. Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta
Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura” (Ps. 15, 9-11); „Că nu este întru moarte cel ce Te
pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6, 5);
461
„Morţii tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce
sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia”
(Is.26, 19);
462
„Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din
pulbere această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25);
463
„Şi mi-a zis Domnul: Fiul omului, vor învia oasele acestea? Iar eu am zis: Dumnezeule, numai
tu ştii aceasta. Domnul însă mi-a zis: Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase
uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu
voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi
acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul. Proorocit-
am deci cum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au
început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi
crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul:
Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: aşa grăieşte Domnul Dumnezeu:
Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! Deci am proorocit eu,
cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au
ridicat pe picioarele lor. Şi mi-a zis iarăşi Domnul: Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui
Israel. Iată ei zic: „S-au uscat oasele noastre şi nădejdea noastră a pierit; suntem smulşi din
rădăcină”. De aceea prooroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi
deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi
duce în ţara lui Israel. Astfel veţi şti că eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi
vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi
învia şi vă voi aşeza în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am zis aceasta şi am făcut , zice
Domnul” (Iez. 37, 3-14);
464
„Şi mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţa veşnică, iar alţii spre
ocară şi ruşine veşnică” (Dan. 12, 2);
465
„Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor
fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi
plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat
suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi,
43
Hristos şi, prin Hristos, de cei credincioşi, moartea şi-a pierdut definitiv puterea
asupra sufletelor drepţilor. Iar pentru că Hristos a biruit în umanitatea Sa moartea
pentru toţi oamenii, moartea nu mai este o fatalitate şi putem să o biruim prin
credinţa în Dumnezeu Cel treimic: oile păzitoare ale Cuvântului lui Hristos 470, Care
este viaţa471, nu vor pieri niciodată472 şi, de au credinţă473 în El, vor fi vii de vor şi
muri474. Prin harul lui Dumnezeu, unii ca aceştia vor câştiga viaţa veşnică475 prin
unirea cu Hristos476, sufletele lor despărţindu-li-se de oameni 477 şi, în sens de
sfârşit478, ies din lume479 printr-o eliberare480 înspre casa cea cerească481.
Mai pe scurt, o dată cu moartea, deasupra căreia Sf. Ap. Pavel a cântat Imnul
biruinţei482, se încheie viaţa vremelnică şi începe viaţa veşnică în Rai şi în iad 483. Cu
moartea biologică începe, cum spune Sf. Teognost, o naştere din nou.

4.1. Moartea fericită

căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a
lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte
scântei care se lasă pe mirişte, aşa vor fi. Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi
Domnul va împărăţi întru ei, în veci. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în
Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui.
Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar
de Dumnezeu s-au depărtat” (Î. Sol. 3, 1-10)”;
466
„Din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte,
biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale?” (Os. 13, 14);
467
Ps. 32, 18-19; 55, 13; 114, 8;
468
„Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă” (Î. Sol. 4, 7); „Însă cei drepţi
vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei. Drept
aceea, vor primi din mâna Domnului împărăţia frumuseţii şi cununa cea strălucitoare, căci El îi va
ocroti cu dreapta Sa şi cu braţul Său; asemenea unui scut îi va acoperi” (Î. Sol. 5, 15-16); Num. 23,
10; P. Sol. 10, 2;
469
P. Sol. 2, 18; 8, 36;
470
In. 8, 51;
471
In. 14, 6;
472
In. 10, 27-28;
473
In. 6, 40; 47;
474
In. 11, 25-26;
475
Rom. 6, 23;
476
Filip.1 , 20-23;
477
2 Tim. 4, 6;
478
Mt. 10, 22; 24, 13;
479
Lc. 9, 31; 2Pt. 1, 15;
480
Lc. 2, 29;
481
2 Cor. 5, 1;
482
Os. 13, 14; Is. 25, 8; 1Cor. 15, 54-55;
483
Lc. 16; 22-31;
44
 Despărţirea omului de lume, dar şi a trupului de suflet, se face în variate forme,
cum feluriţi suntem fiecare în parte. Poate fi o despărţire uşoară sau grea, repede sau
lentă, altfel spus nimeni nu poate să ştie în rânduiala lui Dumnezeu când şi cum vom
pleca: omul nu poate să treacă de hotarul pus de Dumnezeu zilelor lui 484, nici să
cunoască felul morţii pe care Dumnezeu i-l rezervă ca cel mai potrivit 485 (în chinuri
sau în pace). Iar când îşi dă cea din urmă suflare, omul nu moare cu totul. Moartea
lui este doar o moarte a trupului486 şi, mai mult decât atât, ea capătă înţelesul
simbolic de adormire (somn)487 şi nicidecum de catastrofă iremediabilă. Pentru că
sufletul îi va continua să trăiască, deoarece în aşa-zisa moarte sufletul îi viază488 şi
este nemuritor489 împreună cu Dumnezeu490, cu condiţia să aibă Duhul Sfânt, iar dacă
nu, atunci moartea adevărată, cea înfricoşătoare, stă ascunsă în inima necredincioasă
prin care omul de dinafară a murit de s-ar şi mişca 491 printre noi cu zâmbetul pe
buze.
La moarte ajungem, aşadar, prin două căi: una bună şi una rea. Fericit este însă
doar acela care merge, cu credinţă în Hristos, pe prima dintre ele. Mergând cu
sufletul în Rai, el face parte împreună cu cei vii de pe pământ din Sf. Biserica lui
Hristos, conştient fiind că, în dorinţa lui de a pleca din trup şi a petrece cu
Domnul492, nici moartea nu îl poate desprinde de Dumnezeu 493. El ştie că şi dacă
moare este al lui Dumnezeu494, al Domnului nostru Iisus Hristos, Stăpânitor al celor
vii şi al celor morţi495. Moartea lui îl urcă la o viaţă cu mult mai bună 496, îl apropie
prin harul lui Hristos de Dumnezeu, într-o vieţuire cu Domnul Iisus Hristos de-a
dreapta Tatălui. Chiar de şi este în binecuvântate chinuri, muceniceşti, el se

484
„Deoarece zilele lui sunt măsurate şi ştii socoteala lunilor lui şi i-ai pus un hotar peste care nu va
trece” (Iov 14, 5);
485
Martirii, cum este şi cazul Sf. Elefterie, mor în chinuri grozave. Deşi Dumnezeu l-a apărat pe
acesta, ferindu-l de lei, jar şi pat de foc, în cele din urmă i s-a tăiat capul;
486
Sf.Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, 33;
487
1Cor. 15, 20; 1Tes. 4, 14;
488
Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, 8;
489
Sf.Iustin Martirul şi Filosoful, Dialog cu iudeul Tryfon;
490
„Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El” (Rom. 6, 8);
„Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (1Cor. 15, 49);
491
„Moartea adevărată este ascunsă înăuntru, în taina inimii şi, prin aceea, omul de dinafară a murit
de viu. Dacă cineva a trecut în taina inimii de la moarte la viaţă, acela într-adevăr trăieşte în veci,
întru aceasta nu mai moare (…) Întru aceasta moartea sfinţilor este numită şi adormire” (Sf.
Macarie cel Mare);
492
„Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (2Cor. 5, 8);
493
„Căci sunt încredinţat că nici moartea… nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui
Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39);
494
„Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim,
şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8);
495
„Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii”.
(Rom. 14, 9);
496
Moartea este o „binefacere decât o pedeapsă” (Sf.Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 18, 3);
45
preamăreşte mergând la moarte cu bucurie497, dorindu-şi moartea ca să fie cu
Hristos498, Cel care ne-a dezlegat de frica morţii499. Din această cauză, ne spune Sf.
Ambrozie al Milanului, cel înţelept caută moartea ca pe o odihnă după truda lui500.
Se află într-o pace înţeleasă de noi ca moarte a trupului, ceea ce ne creează foarte
des o atât de nefirească frică, în loc să fim cu adevărat înfricoşaţi de moartea
sufletului. De altfel, moartea trupului avându-şi unele foloase 501 ne smereşte prin
întoarcerea vremelnică în adâncul pământului, în timp ce absenţa morţii 502 ne-ar
împinge la trufie prin înveşnicirea căderii noastre.
Da, mult ne mai înşelăm noi, oamenii, inclusiv atunci când ne tânguim fără
temei, sau lăsăm ca lacrimile să ne fie însoţite de gânduri deşarte! Ba mai şi plângem
pe rupte…, deşi nu este de plâns că trupurile ne vor putrezi – deoarece Dumnezeu ne
încredinţează că grăuntele trebuie să moară ca să aducă multă roadă503 -, ci este de
plâns că nu avem o credinţă bazată pe nădejdea că trupurile noastre vor învia cândva
nestricăcioase şi că Dumnezeu ne binecuvintează cu moartea ca trupurile să nu ne fie
înveşnicite de Dumnezeu în starea lor de cădere 504. Pentru că nu avem credinţă,
suntem vrednici de plâns! Şi de am avea credinţă cât un grăunte de muştar, uşor ne-

497
Sf.Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, 28-29);
498
„Mai bine-mi este să mor în Hristos Iisus, decât să împărăţesc marginile pământului. Pe Acela
îL caut, Care a murit pentru noi; pe Acela îL vreau, Care a înviat pentru noi. Naşterea mea mi-i
aproape (…) Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiţi cu
materia! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată! Ajungând acolo, voi fi om! (…) Vă scriu fiind viu şi
dorind să mor. Dorinţa mea a fost răstignită şi nu este în mine foc care să iubească materia, ci apă
vie, care susură în mine şi-mi spune dinlăuntrul meu: Vino la Tatăl” (Sf.Ignatie Teoforul, Către
romani, VI-VII);
499
“Tu, Doamne, în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morţii. Tu ai pus începutul vieţii celei
adevărate şi sfârşitul vieţii de acum. Tu pentru o vreme odihneşti trupurile noastre cu somnul
morţii, şi iarăşi ne deştepţi pe noi cu trâmbiţa cea de pe urmă (…) Tu ne-ai deschis nouă calea spre
înviere şi zdrobind porţile iadului ai surpat pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul”
(Sf.Macrina pe patul de moarte); “Sfârşitul vieţii acesteia de aici socotesc că nu este drept să se
numească moarte, ci izbăvire de moarte şi despărţire de stricăciune şi slobozire din robie şi
încetarea tulburării şi oprirea războaielor şi risipirea întunericului şi odihna de osteneli şi liniştirea
fierberii şi acoperirea ruşinii şi scăparea de patimi şi nimicirea păcatului şi, ca să spun pe scurt,
hotarul tuturor relelor” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 43);
500
„Proştilor le este frică de moarte ca de relele cele mai mari, dar oamenii înţelepţi o caută ca pe o
odihnă după truda lor şi ca pe un sfârşit al relelor” (Sf. Ambrozie, Moartea ca un bun, 8, 32, în
Şapte lucrări exegetice, 1972, Părinţi ai Bisericii, vol.65, pg.94); „Va mai fi moarte până la
sfârşitul veacului, dar ea nu mai domneşte peste cei uniţi cu Hristos prin Sf. Taine şi prin
împlinirea dumnezeieştilor Sale porunci. Trupurile încă mor, dar moartea nu mai este nimicire, ci
somn şi odihnă” (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la cimitir şi la Crucea Domnului, 1);
501
„Chiar dacă păcatul a adus moartea pe acest pământ, Dumnezeu o pune în slujba noastră, ca să
ne fie de folos” (Sf.Ioan Gură de aur, Tâlcuire la Psalmul 114, 2);
502
De n-ar fi moartea „ar fi nespus de iubite trupurile şi cea mai mare parte dintre oameni nu s-ar
mai îngriji de nimic altceva decât de trupuri, făcându-se încă şi mai trupeşti şi mai îngroşaţi” (Sf.
Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 34, 4);
503
In. 12, 24; 1Cor. 15, 35-44;
504
„Atunci ar trebui să plângem, când trupul ar rămâne pentru totdeauna în această nenorocită stare
de acum” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 34, 4);
46
ar fi să acceptăm că moartea trupului este folositoare pentru suflet. Ne este
folositoare pentru că împiedică răul să fie nemuritor şi, omorând păcatul, îl
eliberează providenţial pe omul cel căzut505. Astfel, Dumnezeu ne pregăteşte pentru
starea de nestricăciune, prin care Hristos ne restaurează la starea primordială din Rai.
La baza urcuşului spre această restaurare stă moartea, de care ne desparte o simplă şi
neştiută de noi clipă. Ne este deci înălţătoare plecarea de pe pământ la cer, într-un
moment cunoscut doar de Dumnezeu şi, în cazuri mai rare, de sfinţii Săi preaiubiţi.
Hotărârea când plecăm aparţine însă numai lui Dumnezeu, de obicei clipa morţii
fiindu-ne dată în cel mai potrivit context în care putem fi mântuiţi (moartea unuia nu
se aseamănă cu a celuilalt: unii mor din nimic, alţii scapă însă nevătămaţi din
primejdii incredibile). Dar oricum ne-ar găsi moartea, fulgerător sau natural, tânăr
sau bătrân, paşnic sau dramatic, moartea ascunde în străfundurile ei şi un mare
bine506, ştiut doar de Dumnezeu, atunci când El hotărăşte a ne chema la judecată
sufletele.

4.2. Moartea nefericită (în păcate)

În cele din urmă, moartea, ca vrăjmaş al oamenilor, va fi nimicită507, dar

Domnul nostru Iisus Hristos S-a coborât în lume ca s-o preschimbe şi să-i ajute pe
toţi cei ce vor crede în El să o biruiască. Pentru aceia însă care vor gusta paharul
amar al morţii, fără să aibă credinţă şi fapte bune în Hristos, Cel care ne-a izbăvit din
robia Legii508, a păcatului509 şi a morţii510, moartea este un eveniment din tot ce poate
fi mai nefast şi înspăimântător. Plină de groază este moartea pentru aceia care nu îşi

505
Dumnezeu îngăduie moartea „socotind că nu este bine ca omul, care şi-a înrăit voia liberă, să
aibă o fire nemuritoare” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 42);
506
Să nu ne întristăm nici de moartea celui „rău şi supus patimilor”, pentru că ea taie şirul păcatelor
sale, nici de a celui „bun şi virtuos”, pentru că astfel este „luat mai înainte ca răul să-i strice
sufletul şi mutat în locul în care nu mai are a se teme de vreo schimbare a lui în rău” (Sf.Ioan Gură
de Aur, Omilii la parabola despre săracul Lazăr…, V, 2);
507
1Cor. 15, 26;
508
Gal. 4, 24; 5, 1; Rom. 8, 2;
509
Rom. 6, 18-22; In. 8, 32;
510
Rom. 8, 2; 2Tim. 1, 10;
47
aduc aminte de moarte511, ea este, tuturor nefericiţilor, o moarte păcătoasă (în păcate)
aducătoare de tot răul512.

4.3. Cum să ne pregătim de moarte

Omul cu voie căzută în robie se desparte de Izvorul Vieţii, Hristos, la sugestia

stăpânitorului morţii, diavolul513, cel care urzeşte neînchipuit de multe şi meşteşugite
viclenii pentru a-l face pe om să se „bucure” de tinereţea lui în distracţii păcătoase şi
să-şi amâne a-şi lucra mântuirea la anii bătrâneţii. Însă nimeni nu ştie când pleacă
din lume, deşi sunt unii care se mai „crucesc” când văd în sicriu adeverirea zicalei că
omul moare cum trăieşte, aşa că foarte puţini oameni mai au luciditatea minimă ca
să-şi vină în fire şi să-şi pună sieşi întrebarea cum se face că în cimitire sunt atât de
multe cruci de tineri. Moartea lor venită fără veste, de pregătire, le este multora
pricină de nebunie duhovnicească, pentru că nu s-au gândit că Domnul ne poate
chema în orice secundă şi nici nu s-au nevoit a-I cere lui Dumnezeu darul aparte al
cunoaşterii ceasului morţii. Pe acest dar special îl au sfinţii. Celorlalţi, care s-au
temut de Dumnezeu514 cu iubire515, moartea le este o necunoscută desăvârşită, dar şi
această taină ne este de folos, întrucât ştiind de dinainte când anume vom muri fie
viaţa ne-ar deveni de nesuportat şi am muri înainte, fie ne-am afunda cu nesaţ în
păcate şi înainte de moarte ne-am pocăi numai puţin.
Oricum, la toţi, moartea soseşte atât după felul cum ne-am trăit viaţa, cât şi
după cum voieşte Dumnezeu să ne cheme la El. Unora le vine grabnic, altora după
îndelungă agonie chinuitoare. În ambele situaţii, predomină însă minunata iubire de
oameni a lui Dumnezeu, Care, deşi păcătoşii au în general parte de o moarte mai

511
„La fel cum pâinea este mai necesară decât orice altă hrană, tot aşa şi cugetarea la moarte este
mai necesară decât toate celelalte lucrări” (Sf.Ioan Scărarul, Extras din treapta a şasea a sfintei
Scări); „Să încercăm, dacă este posibil, să ne amintim moartea neîncetat. Din asemenea amintire se
naşte în noi părăsirea grijilor şi a tuturor deşertăciunilor, păzirea minţii şi rugăciunea neîncetată”
(Sf.Isihie al Ierusalimului, Despre trezvie, cap.55); „Moartea de o va avea omul în minte, nemurire
este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea
sufletului, care este necunoaşterea lui Dumnezeu” (Sf.Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa
morală, în 170 de capete, cap.49);
512
„Nu o are (moartea păcătoasă) cel care moare în grabă şi chinuri, ci acela care moare în păcat,
deoarece îl aşteaptă chinuri veşnice. Ce folos dacă moare liniştit la casa lui, în patul lui şi se aruncă
în gheena flăcărilor. Bogatul parabolei lui nu are moarte năpraznică. Ce folos? Nu s-a dus în iad?
Invers, Lazăr are o moarte grabnică (ce-i mai chinuitor decât foamea?). L-a rănit moartea
grabnică? Dreptul se strică când este omorât cu sabie, cu cuţite, cu foc şi se mută în rai?” (Sf.Ioan
Gură de Aur; Adrianda 5, 2-3); „Nu este moarte rea, ci moartea păcătoasă (în păcate) este rea” (Sf.
Ioan Gură de Aur, Omilia la Psalmi);
513
Evr. 2, 14;
514
Ps. 33, 9;
515
„Eu mă tem de Dumnezeu, fiindcă îL iubesc pe El” (Sf.Antonie);
48
rapidă516, sunt scoşi din păcate în cea mai potrivită clipă şi în modul cel mai frumos,
iar pe cei drepţi îi poate ierta de greşeli sau învrednici de o cinste şi mai mare.
În situaţia că moartea vine totuşi mai devreme, ca la Sodoma şi Gomora, prin
foc, există şi aici un oarecare folos, deoarece pe cei nelegiuiţi moartea îi scoate din
păcat, fiindu-le mai uşor desfrânaţilor celor două cetăţi în clipa judecăţii lor. Ar mai
fi posibil şi ca la unii, deşi s-ar afla în păcate mai mici, moartea înainte de vreme să
le vină pentru nepocăinţa lor517, ceea ce ar însemna că, până la un punct, în felul
acesta de a muri s-ar înlocui pocăinţa.
Creştinul, deosebindu-se de alţii, gândeşte însă altfel. El le lasă liniştit în grija
ce i-o poartă Dumnezeu, gustă fiecare clipă ce i-a fost hărăzită pe pământ cu
conştiinţa că nu ar fi exclus să fie şi ultima de aici, ştie că tot ce i se întâmplă este
permis de Dumnezeu şi primeşte cu mulţumire, se vede pe sine murind în fiecare zi
faţă de păcat şi se bucură la gândul că în lumea cealaltă se va întâlni cu Dumnezeu
şi cu cei dragi. De aceea, în faţa morţii, creştinii nu se întristează, nici nu se
înfricoşează518, ci cu tărie primesc moartea în genunchi la rugăciune 519 şi, precum
arhidiaconul Ştefan, unii din ei s-au învrednicit să vadă cerurile deschise şi pe
Dumnezeu520. Sufletele unora ca aceştia, despărţindu-se de trupurile lor, sunt mai
active şi se roagă din cer pentru mântuirea sufletelor lăsate pe pământ. Ele au
adormit cu credinţă deplină în Domnul, şi-au găsit fericirea în moarte521 prin
trecerea lor din moarte la viaţă şi de la pământ la cer 522. Ba încă unora dintre oameni,
bineplăcuţi lui Dumnezeu, nu li s-a îngăduit să vadă moartea, ei chiar arătându-ni-se
uneori în trup, în situaţii excepţionale, sau vor urma să se arate lumii: Moise523,
Ilie524, Enoh525. Aceştia au plecat de la noi mulţumindu-I lui Dumnezeu 526, într-o

516
„Nu fi nelegiuit până la sfârşit şi nu fi nici nebun; de ce să mori înainte de timpul tău?” (Eccl. 7,
17); „Vrejul său se va ofili mai înainte de vreme şi mlădiţă sa nu va da muguri verzi” (Iov. 15, 32);
517
„Şi erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a
amestecat cu jertfele lor. Şi El răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai
păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit acestea? Nu! Zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi,
toţi veţi pieri la fel” (Lc. 13, 1-3);
518
Gorgoniei, sora Sf.Grigorie, i s-a arătat ziua trecerii sale la cei adormiţi. Tatăl ei mărturiseşte că
Gorgonia a citit liniştită un psalm funerar, rămânând neînfricată în faţa morţii (Sf. Grigorie
Teologul, Despre moartea surorii mele Gorgonia, în 6 Ellines, Pateres tis Ekklisras, Thesaloniki,
pg.374);
519
Sf.Policarp se ruga în faţa rugului pe care a fost ars (V. Sf. – 23 feb.); Sf.Pavel Tibeul;
Sf.Maharsapor etc;
520
„Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse primeşte duhul meu! Şi,
îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a
murit” (F.Ap. 7, 59-60); V. Sf. – 27 dec;
521
„Şi am auzit un glas din cer, zicând. Scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul!”
(Apoc. 14, 13); 19, 9;
522
“Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Mine are viaţă veşnică şi
la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă ”(In. 5, 24);
523
„Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El” (Mt.17, 3);
524
„Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i
pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (4 Regi 2, 11);
49
moarte mântuitoare527 şi, pentru că moartea nu au considerat-o moarte, acum se
bucură că au avut pe pământ nădejdea bunătăţilor viitoare. Şi exemplul lor, de mare
credinţă, l-au urmat şi îl urmează atâţia şi atâţia creştini. Poate că unii ca ei au fost
rude de-ale noastre după trup, prieteni dragi, străini cunoscuţi în împrejurări dificile,
de aceea se şi cuvine să ne bucurăm pentru ei duhovniceşte, să plângem că ne-au
părăsit cu lacrimi creştineşti528 şi nu păgâneşti. Mulţi au făcut bucurie în cer pentru
virtuţile lor, sau poate au murit pe nedrept ca Abel, în timp ce noi, păcătoşii, am
rămas pe pământ ca şi Cain cel aflat sub blestemul lui Dumnezeu. Am rămas,
posibil, ca văzând moartea celor apropiaţi, sau chiar pe a copiilor noştri 529, să fim
îndemnaţi a ne pocăi spre a mijloci la mântuirea multora.
Desigur, venirea morţii ne produce o trăire specială. Vedem atunci cât de mult
ne cuprinde simţământul zădărniciei lucrurilor pământene, înfioraţi de emoţia
întâlnirii cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi. Nu mai vrem să auzim nici de slava deşartă
a lumii, nici de multele noastre desfătări păcătoase. Conştiinţa că îL vom vedea în
curând pe Dumnezeu, deşi poate prin natura firii am negat credinţa, ne face să
închidem ochii de ruşinea multelor păcate ce ne apasă inima. Sau, poate, vom
izbucni în plâns tare. Îl avem ca pildă pe împăratul Iezechia care, la moarte,
înlăcrimat fiind, nu şi-a mai adus aminte de slava lui, ci doar de virtuţi 530. Nu vom
mai avea atunci ce să facem în a accepta în sfârşit că, în adâncul inimii şi al
rărunchilor noştri, suntem realmente integral descoperiţi în faţa cercetării lui
Dumnezeu531.

525
„Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru
că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui
Dumnezeu” (Evr. 11, 5); Fac. 5, 24;
526
Sf.Lavrentie, întins pe pat de flăcări, a spus: „Îţi mulţumesc, Doamne”: la fel şi Sf. Ciprian, când
a auzit că va fi tăiat cu sabia. Rugăciune cu mulţumire a făcut şi Sf. Iacov Persanul, în timp ce era
tăiat la încheieturi. De aceea, înainte de moarte, Cuv. Veniamin ne-a sfătuit: „Iată ce să faceţi şi să
vă puteţi mântui: Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate” – 1Tes. 5,
16-18;
527
„Pentru slujitorii lui Dumnezeu însă, moartea este o plecare mântuitoare din lume” (Sf. Ciprian
al Cartaginei - +256 -, în Despre moralitate, XIV);
528
Lc. 23, 28; 1Tes. 4, 13;
529
O femeie a rămas văduvă, cu doi copii. Rămânând şi fără copii, pentru că i-au murit, s-a lăsat
cuprinsă de o mare durere şi a rupt legătura cu Sf. Biserică. A făcut portretele copiilor şi le-a agăţat
pe un perete, unul în faţa celuilalt. Apoi, s-a închis în casă, îngenunchea în faţa lor şi delira.
Dumnezeu l-a trimis ei pe Sf. Panaghis (+1888). Când sfântul s-a închinat, uşa s-a deschis singură,
a intrat în casa femeii şi a zis: Stai, să vezi ceva ce nu ţi-ai imaginat niciodată. După ce sfântul a
văzut cele două portrete, a avut loc o minune: copiii femeii au înviat. Au coborât de pe perete, au
venit în mijlocul camerei certându-se şi, în final, s-au împuşcat unul pe celălalt. Apoi au intrat din
nou în portrete, în timp ce mama lor privea îngrozită. Atunci, Sf. Panaghis i-a spus femeii că
Dumnezeu o iubeşte şi, pentru că fiii ei au iubit amândoi aceiaşi fată, Dumnezeu i-a luat pe
amândoi mai repede, ca nu cumva mama lor să trăiască a vedea ce i-a descoperit sfântul. Ca
urmare, văduva în cauză s-a pocăit. Aşa şi nouă, când ne moare cineva drag, să ne gândim că
Dumnezeu l-a luat de la noi tocmai pentru a-l feri de săvârşirea unor fapte care ar putea să-l
osândească în chinurile iadului.
530
4 Regi 20, 3;
50
 Poate, în clipele acelea, sufletul ne va ieşi greu din trup. Dacă este aşa,
înseamnă că ori ne-a blestemat cineva să avem un sfârşit rău, or că Dumnezeu ne
mai lasă o ultimă clipă pocăinţă. Oricum ar fi, cu credinţa că încă ne este dat timp
suficient ca să regretăm adânc trecutul nostru păcătos, să ne spovedim cât mai avem
vreme cu inimă înfrântă şi smerită532 precum tâlharul cel bun de pe cruce şi să cerem
cu multă nădejde ajutorul lui Dumnezeu533. Să nu trecem însă cu vederea nici
ajutorul care ar putea să vină din partea oamenilor. De ne va fi cu putinţă, atunci, să
le cerem preoţilor şi creştinilor rugăciunea lor caldă pentru a ni se ierta păcatele
pentru a fi mântuiţi. Poate mulţi dintre noi nici nu ştiu, dar rugăciunile din Psaltire
făcute la casa muribundului (sau a mortului), întăresc sufletul înfricoşat de cele ce
vede în jurul său. De astfel de rugăciuni se înspăimântă şi demonii prezenţi la clipa
decisivă a despărţirii sufletului de trup, risipindu-se ca albinele de fum în faţa
tămâiei aprinse lângă cel pregătit de plecare sau plecat. Cât de mare folos ne va fi
atunci dacă, pe lângă lumânările aprinse la căpătâiul muribundului sau mortului
(sunt un fel de rugăciuni), mulţimea aflată acolo se va ruga lui Dumnezeu ca diavolii
să plece în numele Sfintei Treimi.
Moartea o vom resimţi aşa mai uşor, cu condiţia să ne şi împărtăşim (ca
merinde pentru viaţa de veci) cu nemuritoarele şi dumnezeieştile Taine534: iar cu
adevăratul Trup şi adevăratul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos 535 se mai pot
împărtăşi, mai ales când sufletului îi este dat să treacă prin marile încercări ale
morţii, deci într-o situaţie mai mult decât excepţională, până şi ereticii536.
Ce tumult îl răscoleşte, pe suflet, când înţelege că despărţirea de trup este
iminentă! Cum înţelege el atunci că nu are cum să evite întâlnirea cu forţele lumii
nevăzute, în care poate a crezut sau nu, cu ale sale infinite enigme! Căci această
teamă de necunoscut îl face pe suflet să fie răvăşit de o frică mare, să tremure la
gândul ieşirii lui din trup, cu toate că există nădejdea unirii trupului cu sufletul când
va avea loc A doua Venire a Domnului. Despre această clipă dureroasă, a ieşirii
sufletului din trup, Sf. Nichita Stithatul spune că este resimţită de om ca şi când
cineva l-ar jupui de viu. „Divorţul” este îngrozitor, pentru că sufletul şi trupul au fost

531
„Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui şi după
roada faptelor lui” (Ier. 17, 10);
532
„Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50,
18);
533
Ioil 3,5; Rom. 10, 9;
534
„În privinţa celor care stau să moară (dintre căzuţi) să se observe şi acum vechea şi canonica
lege, încât dacă cineva stă să moară, să nu fie lipsit de cea mai de pe urmă şi mai trebuitoare
merinde… Dar peste tot şi în privinţa oricui ar sta să moară, cerând a se face părtaş de
cuminecătură (a se împărtăşi cu Euharistia), (stabilim ca) episcopul, cu cercetare (ispitire), să-l
facă părtaş sfântului dar (prosforei), să-l împărtăşească” (Can. 13, Sinod I);
535
„Acel care urmează să plece din această viaţă, dacă se împărtăşeşte cu cuget curat, când îi iese
sufletul îl iau îngerii şi îl împresoară de harul Sfintei Împărtăşanii” (Sf.Ioan Gură de Aur, Despre
preoţie, Omilia 6, 4);
536
„Aceia dintre eretici care la ieşirea din viaţă se pocăiesc, trebuie să se primească; să se
primească, însă fireşte nu fără chibzuinţă, ci cercetându-i, dacă vor arăta adevărata pocăinţă şi vor
avea fapte care mărturisesc râvna lor spre mântuire” (Can. 5 al Sf. Vasile cel Mare);
51
împreună un cuplu care s-a iubit reciproc. Şi nici la ruperea unuia de altul nu sunt
scutiţi de ispita celui rău. De aceea, la desfacerea legăturilor lor, diavolilor li se
îngăduie o ultimă şansă ca să vatăme sufletul omului şi năvălesc asupra lui, pur şi
simplu, cu furie scrâşnind din dinţi.

4.4. Modul cum ne ispitesc diavolii la moarte

Prin cele patru asupriri aduse de vrăjmaşi la moartea noastră, a oamenilor, vor
să ne împingă în iad prin alunecarea în necredinţă, deznădejde, slavă deşartă şi
închipuire. De regulă, cu deosebită insistenţă, diavolii ne atacă după acele pasiuni
păcătoase pe care le avem. Este ultimul lor atac, ultima lor şansă de ne sminti
credinţa prin a ne face să păcătuim. Să fim acum atenţi cum anume trebuie să
acţionăm, ca să rezistăm asalturilor lor:
Împotriva credinţei. Gândul să ne stea neclintit la marea credinţă în Dumnezeu,
în paza hotărâtă a minţii, ca nu cumva să permitem gândurilor necredincioase,
semănate abil de diavoli, să pună stăpânire în inima noastră şi să ne întunece mintea.
Să fim deci cu luare aminte ca vrăjmaşul cu tot dinadinsul să ne smintească,
ispitindu-ne cu amintiri rău schimonosite, deşi ele par frumoase şi evidente. Să-i
zicem atunci, cum ne şi sfătuieşte părintele Ilie Cleopa: „Mergi înapoia mea,
Satană, tatăl minciunii, căci nu vreau nici măcar să te aud, mi-e destul ce crede
Biserica mea”. Dacă ne va întreba ce crede Biserica, cu tărie în inimă să ne ţinem
atunci şi mai puternic de Domnul nostru Iisus Hristos şi să-i spunem diavolului:
„Biserica mea crede adevărul”. Va insista să afle ce adevăr. Să-i răspundem: „ceea
ce crede”.
Asupra deznădejdii. Mult îşi va mai dori diavolul, cel care are multă experienţă
în păcălirea atâtor neamuri, atâtor milioane de naivi, să ne surpe în credinţă. El rău
ne va sili şi în ultimul ceas de pe pământ, ca teama să ne cotropească în prăbuşirea
noastră în deznădejde, cu amintirea insistentă a păcatelor pe care le-am făcut. Dar,
atenţie: dacă în inimă simţim durere şi mâhnire că L-am supărat pe Dumnezeu, să
fim convinşi că aceasta este de la har, dar dacă amintirea păcatelor ne supără şi
cădem în deznădejde (poate cu speranţa că mai avem vreme de mântuire), atunci
înseamnă că este de la diavolul. Noi nicicând să nu slăbim însă în nădejdea faţă de
Dumnezeu, de ar fi şi posibil să ni se pară ca foarte real a ni se spune chiar de
Dumnezeu că nu suntem din oile Lui, îndrăznind a zice: „Într-adevăr, ai dreptate,
Dumnezeul meu, să mă lepezi pentru păcatele mele, dar eu am mai multă nădejde în
mila Ta de a mă ierta. Voiesc a mă mântui, Izbăvitorul Meu, spre slava Ta cu
nădejde nemărginită în milostivirea Ta (…) Mă las în mâinile Tale”.
Asupra slavei deşarte. Să nu ne lăsăm seduşi de nici cea mai mică părere
(plăcere) de sine, că am fi făcut pe pământ mai lucrări creştineşti, chiar de am fi şi
sfinţi. Să avem convingerea că nimic bun nu a venit de la noi, ci numai de la
Dumnezeu. Niciodată să nu lăsăm ca să ne părăsească frica cea sfântă.
52
 Asupra închipuirilor. Să nu credem în lucruri înalte despre noi, văzându-ne
doar nimicnicia şi neputinţa, chiar dacă diavolul ne-ar asalta cu mincinoase vederi
de îngeri şi de lumină. Să nu ne lăsăm impresionaţi în faţa lor, ci cu îndrăzneală să-i
spunem diavolului cel preaviclean în năluciri: „Schimbă-te, ticălosule, în întunericul
tău. Nu-mi trebuie apariţii”. Să refuzăm a primi aceste vederi înşelătoare, deşi ar fi
să înţelegem din unele indicii că semnele ar fi adevărate şi ar veni de la însuşi
Dumnezeu. Da, în noi s-ar putea să ne pună pe gânduri temerea că Dumnezeu se va
supăra de această întoarcere a noastră de la El. Să fim însă siguri că Dumnezeu nu se
va supăra că nu primim vedeniile oricât de adevărate ar putea fi, căci harul pe care îl
dă creştinilor smeriţi (modeşti) nu îl retrage de la ei pentru tot ceea ce fac din
smerenie. Iar de vom rămâne fermi pe poziţie, cu tărie în credinţă şi rezistenţă la
ispite, Sfântul Duh este Cel care ne aduce eliberarea din chingile morţii.

4.5. Biruinţa asupra morţii

Cu două zile înainte de sărbătoarea Paştelui, Domnul nostru Iisus Hristos le-a
prezis Apostolilor că în această sărbătoare va fi răstignit537. Apoi, în noaptea
următoare, la Cina cea de taină, a instituit Împărtăşania538, ca să se facă întru
pomenirea Sa539 până când va dura lumea aceasta şi să le fie celor ce vor crede în El
spre moştenirea vieţii veşnice. De aceea, Domnul Hristos S-a lăsat Răstignit pentru
noi, ne-a răscumpărat din robia păcatului şi a morţii, mântuindu-ne şi pregătindu-ne
pentru a locui în Împărăţia cerurilor.
Ce a urmat, după Răstignirea Mântuitorului lumii, este foarte important şi
pentru cei din iad şi pentru cei de pe pământ. Fiul Şi-a dat duhul către Tatăl, pe Sf.
Cruce, dar moartea nu L-a putut ţine pe Hristos nici o clipă asupra ei 540. El a primit
moartea ca om, cu deplină încredere că Dumnezeu-Tatăl îL va învia, având puterea
de a birui moartea. Puterea acestei victorii i-a venit, din iubire, din latura Sa
dumnezeiască. Nu s-a putut atunci ca moartea să pună stăpânire asupra Sa, ceea ce l-
a făcut şi pe Domnul nostru Iisus Hristos să se ridice imediat din clipa vieţii istorice
în celălalt plan de existenţă, adică de la omorârea trupului la vierea cu duhul 541. Este
aşadar foarte vital a înţelege că învierea Lui S-a petrecut exact în momentul morţii,
dar, ca moartea Sa să nu fie cumva o iluzie pentru oameni, Hristos a binevoit să lase
trupul Său ca să zacă în mormânt trei zile şi, între timp, S-a coborât cu sufletul la iad
fără ca sufletul să-I fie lăsat acolo 542. Deci timp de trei zile, Domnul nostru Iisus
537
Mt. 26, 2;
538
Mt. 26, 26-28;
539
Lc. 22, 19; 1Cor. 11, 25;
540
F.Ap. 2, 24;
541
1Pt. 3, 18;
542
„De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru
nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune”
(F.Ap. 2, 26-27);
53
Hristos a trăit numai prin suflet, dăruindu-le tuturor drepţilor, prin coborârea Sa la
iad, începutul existenţei lor fericite de la moartea acestora cu trupul şi până la
învierea cu trupul. Oh, cât de colosală şi de frumoasă minune a săvârşit atunci
Dumnezeu cu noi pământenii! Pentru că de necuprins ne este taina543 de a Se coborî
Domnul Hristos la iad, biruindu-l pe acesta fără a-i cunoaşte chinurile, concomitent
cu şederea Sa şi în rai544, pe care L-a şi întemeiat545.
O, cât de fascinantă lucrare a împlinit în acea clipă Domnul nostru Iisus Hristos,
Care, sfărâmând porţile iadului, în toată puterea strălucirii Sale, a vestit şi celor din
iad, care au murit în credinţă (ale căror suflete erau ţinute în solidaritate cu sufletele
condamnate la chinuri) că, legea morţii fiind distrusă, sunt mântuiţi şi ei! Atât de
mult i-a iubit Domnul Hristos şi pe cei plecaţi pe celălalt tărâm, încât le-a scos din
iad sufletele celor ce au murit purtând în inimă credinţa, aflate prin urmare în
comuniune cu Dumnezeu, ca apoi să le mute şi pe ele în Rai. Domnul nostru Iisus
Hristos este, aşadar, atât cu sufletele celor din Rai, cât şi cu ale celor binecredincioşi
de pe pământ. Cu noi, cei de aici, Domnul Hristos este unit prin puterea Sa care
lucrează în lume prin Sf. Biserică, împărţitoare a Sf. Împărtăşanii. Iată de ce este
important să fim cu mare luare aminte, dacă ne dorim a gusta esenţialul pentru care
vieţuim, anume că Hristos, adică Viaţa, este o prezenţă tainică în Sf. Biserică şi, pe
toţi, ne cheamă a ne absorbi prin har în dumnezeirea Sa.
Fericit este deci omul care înţelege că învăţătura Lui trebuie să o însuşim şi noi,
că victoria Domnului nostru Iisus Hristos asupra morţii ne dă şi nouă, oamenilor,
putere să ne supunem: în aşa fel încât tot cel ce crede în El să nu mai moară,
bucurându-se, din belşug, de viaţa cea de veci – fără de care existenţa noastră nu ar
avea sens şi durerea ne-ar fi nesfârşită…

4.6. Sensul morţii

Fără a se lăsa copleşit de spaima morţii, contrară de fapt naturii umane,

creştinul trăieşte în străfundul credinţei convingerea că morţii nu se cuvine a fi
plânşi cu disperarea că pier pentru totdeauna. Liniştea lui de dinaintea trecerii în
cealaltă sferă a existenţei îi este dată de credinţa că prin moartea în Domnul nostru

543
La Sf. Liturghie, după intrarea cu darurile, preotul zice: „În mormânt cu trupul şi în iad cu
sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost Hristos, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,
toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”;
544
Lc. 23, 43;
545
„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi
dacă mă voi duce şi vă voi găsi loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt
Eu” (In. 14, 2-3);
54
Iisus Hristos este ridicat la viaţa fără de moarte, la o viaţă mai bună546 – în cer547 –
pe care cu înflăcărare şi-o doreşte a o petrece alături de Domnul Hristos 548. Această
formidabilă realitate înţeleasă doar prin firescul legilor lui Dumnezeu, anume că
omul îşi continuă traiectoria vieţuirii şi după încetarea temporară a funcţiilor
biologice ale trupului, Domnul Hristos ne-a revelat-o atât de grăitor în pilda
bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr549 etc. Ceea ce se ştie însă mai puţin este
că, intrând după „moarte” în altă dimensiune a vieţii, percepem cu sufletul o trecere
a timpului cu totul diferită decât cea obişnuită pe când eram pe pământ. Mai exact,
deşi trupul ni se descompune în pământ timp de sute sau mii de ani, perioada
cuprinsă între „moartea” noastră şi până la învierea trupurilor din morminte o
trăim subiectiv, cu sufletul, ca şi cum ar fi o simplă clipă. Din această cauză, ideea
că suntem destinaţi a ne descompune cu trupul în pământ, pe vecie, este absurdă,
nefondată în raţiunea dumnezeiască, păgubitoare, la fel ca şi pretenţia inumană în
esenţă a sectanţilor care predică fie faptul că omul nu are suflet, fie că moare şi el
după ultima suflare. O asemenea concepţie, rătăcită, este contrară voinţei lui
Dumnezeu în a ne face pe noi, oamenii, să înţelegem rolul nostru după ce plecăm de
pe pământ, dar şi rolul pe care îl au cei pe care îi lăsăm în urma noastră.
Dacă însă plecările noastre din astă lume sunt diferite, ne uneşte pe toţi acelaşi
dramatism al desprinderii sufletelor. Sufletele ni se despart de trupuri în condiţii
foarte grele550, când, aflându-ne sub impresia celui mai hotărâtor şi neaşteptat
moment, într-un zbucium mare în prezenţa unor „martori” din lumea nevăzutelor, îi
uităm pe toţi cei cunoscuţi şi ne lăsăm frământaţi, încă din primele secunde ale
contactului cu lumea de dincolo, de întrebarea ce anume se va întâmpla de acum cu
bietul nostru suflet. Atât cât a mai rămas din el, după atâtea şi atâtea păcate!

4.7. Ce să facem în clipa morţii

546
„Când vom părăsi viaţa acesta, ne vom muta la o viaţă mai bună, nu pământească, ci cerească.
Atunci vom locui împreună cu Dumnezeu, aproape de El, nu în trup firesc, ci duhovnicesc (1Cor.
15, 44), lipsiţi pentru totdeauna de orice suferinţă sufletească” (Atenagora al Atenei, O rugă către
creştini, în 176 după Hristos);
547
„Şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei
ce locuiesc în cer” (Apoc. 13, 6; 4, 1-11);
548
„Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, căci
umblăm prin credinţă, nu prin trup şi să petrecem la Domnul” (2Cor. 5, 6-8); „Căci pentru mine
viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filip 1, 21); 7, 9;
549
Lc. 16, 19-31;
550
„Vai mie! Ce încercare grea îndură sufletul când se desparte de trup! Doamne! Cât de multe
lacrimi varsă el atunci şi nu se află nimeni care să-i arate milă! El îşi ridică ochii la îngeri;
rugăciunea lui este întru totul zadarnică. El îşi întinde mâinile către oameni şi nu găseşte nici un
sprijin. De aceea, iubiţii mei fraţi, meditând la viaţa noastră, să ne rugăm pentru odihna în Hristos
a celui care a plecat, şi pentru sufletele noastre multă milă” (Sf. Ioan Damaschin în slujba de
înmormântare ortodoxă);
55
 Întristările sufletului nostru sunt de multe feluri, cum felurite sunt şi direcţiile
pricinuitoare de durere. Suferim, bineînţeles, la suferinţa oricui, cunoscut sau străin,
prieten sau duşman, bogat sau sărac, nu contează, lacrima este universală şi, în faţa
ei, compasiunea este semnul omenescului din noi. Desigur, suspinul nostru capătă şi
mai multă profunzime acolo unde persistă afinităţi duhovniceşti, la rudele după trup
sau după duh, în general şi în special la fraţii noştri de aceiaşi credinţă. Aşa se face
că, atunci când iubim pe cineva drag, iar acela îşi dă duhul eventual în condiţii
dramatice, şi sufletul nostru ne este străpuns de sabia morţii, cum a fost şi cel al
Maicii Domnului551 la Răstignirea preaiubitului său Fiu. Dar să nu ne grăbim a
osândi pe nimeni, cu atât mai mult a ne amăgi cu gândul prostesc că Dumnezeu nu
ne-ar iubi. Evident, Dumnezeu ne iubeşte cu o intensitate ce ne scapă de obicei, de ar
fi la mijloc şi o pedeapsă oarecare, chemându-ne sufletele tot cu iubire. Şi cu dorinţa
de a le da mântuire. Să nu uităm acest aspect! Să ne amintim că de am şi avea de-a
face cu o moarte în condiţii tragice – cum a avut şi profetul Ahia 552, care a suferit
pedeapsă dumnezeiască pentru că a încălcat legea Domnului - , este posibil ca cel
plecat dintre noi să-şi spele astfel neascultarea lui faţă de Dumnezeu. Pe de altă
parte, se cunosc şi exemple destule de plecări dramatice din lume, ale unor oameni
pe care Dumnezeu i-a cinstit mai mult, cum ar fi: Sf.Ioan Botezătorul553, Sf.
Arhidiacon Ştefan554, Sf. Ap. Pavel555, martirii etc. Toţi aceştia, ajungând să fie
învingători în nevoinţele lor, spre bucuria îngerilor, ca sufletele lor fără de prihană să
poată merge în Împărăţia lui Dumnezeu, s-au împotrivit păcatului până la sânge. Aşa
este şi cu fiecare dintre noi: Dumnezeu ştie când şi cum să ne cheme la El.
Cât de tristă este ziua înmormântării, dar şi cât este de solemnă, de mare
demnitate duhovnicească, ştim cu toţii. Nu este deloc uşor acest moment, când de la
noi pleacă sufletul unui om drag: mulţi, însă, îşi focalizează întreaga atenţie doar
asupra trupului şi aproape că uită complet de sufletul decedatului. Bine ne este însă
ca, vibrând la cele văzute şi la cele nevăzute cu o inimă înduioşată, cu compasiune
sinceră să putem vărsa atunci măcar o lacrimă. Sau să plângem cu speranţa revederii,
ca aşa să ne uşurăm de întristare, să ne liniştim şi să cunoaştem mângâiere 556. Iar
dacă vom plânge altfel, urlând cu disperare, necreştineşte, nu-i aducem defunctului
nici un folos. Deci noi să nu plângem oricum, pentru că nu se cuvine să plângem ca
aceia care nu au nădejdea557 că pleacă de la pământ la cer, ci, ca nişte adevăraţi
creştini care cred în învierea lui Domnului nostru Iisus Hristos, să facem tânguire
551
Lc. 2, 35;
552
3 Regi 13, 26;
553
Mt. 14, 10;
554
F.Ap. 7, 58-60;
555
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, ed. Diecezană
Caransebeş, 2001, pg.359;
556
„Fiule! Pentru cel mort varsă lacrimi şi, ca şi cum ai fi pătimit grele încercări, începe plângerea.
Şi după cuviinţă tu acoperă trupul lui şi nu trece cu vederea înmormântarea lui. Amară plângere fă
şi fierbinte tânguire. Şi te jeleşte, după vrednicia lui, o zi sau două, pentru a goni clevetirea şi te
mângâie de întristare” (I. Sir. 38, 16-19);
557
„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi,
care nu au nădejde” (1Tes.4, 13);
56
înştiinţaţi că decedatul nu este mort, că doar s-a mutat de la moarte la viaţă 558, că va
continua să trăiască veşnic în preafrumosul sălaş dumnezeiesc.
Cât priveşte cum se cuvine a ne plânge strămutaţii, ne-a învăţat însuşi Domnul
Hristos559 când a lăcrimat560 pentru Lazăr cel aflat în mormânt de patru zile 561, dar şi
nenumăraţi alţii printre care: Maica Domnului562, proorocul David563, Sf. Vasile cel
Mare564, efesenii pe Sf.Ap. Pavel565 etc. Lacrimi pot să ne cadă şi la strămutarea
păcătoşilor, fără a deznădăjdui că şi de ei este posibil ca lui Dumnezeu să I se facă
milă. Unii ca aceştia sunt vrednici de plâns şi pentru că au trăit în păcat566 şi pentru
că au plecat din lume nepocăiţi.
În concluzie, una este să plângem pentru drepţi şi alta pentru nedrepţi. Vai,
însă, cât de mult greşim noi: când vedem un tânăr defunct creştin, îl plângem
convinşi că „s-a pierdut un tânăr”, deşi Dumnezeu îl mântuieşte, dar când defunctul
este un păcătos îmbătrânit de mulţimea anilor, nu îl plângem, deşi unul ca el nu este
mântuit şi tocmai pe acesta s-ar cuveni a-l plânge!

4.8. Înmormântarea

După ce omul îşi dă ultima suflare, trupul lui, care continuă să mai aibă o
anumită legătură cu sufletul, este spălat, făcându-i-se cu apă semnul crucii pe trup.
Apoi, înainte de a fi îmbrăcat cu haine noi, curate, trupul este uns cu felurite
miresme, cu ulei din candela Sf. Altar sau de la Sf. Taină a Maslului. El primeşte
întreaga cinstire, îngrijire, a rudelor sale. Acestea îl aşează într-un sicriu, în casa ce i-
a fost dragă lui, cu capul spre răsărit, cu pleoapele şi gura închise, cu braţele
încrucişate pe piept (în amintirea crucii) şi ţinând în mâini o icoană. Fruntea îi este
încununată cu o bentiţă, pe care este reprezentată icoana numită Deisis, cu înscrisul
„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Când
toate sunt puse în ordine de cei ai casei, preotul vine pentru a face rugăciuni şi a
tămâia.
Lui, trupului, ca templu al Duhului Sfânt, Sf. Biserică îi acordă o mare cinstire
şi, în rugăciunile preoţilor şi ale îndoliaţilor, îl aşează pe cel strămutat în centrul Sf.
Biserici spre a fi binecuvântat şi a se tămâia, în a treia zi, la înmormântarea
558
In. 5, 24;
559
„Cine plânge, când doarme prietenul lui, şi merge să-l trezească? Hristos a plâns simbolic. Ca să
ne arate cum trebuie să plângem” (Sf.Vasile cel Mare, Despre mulţumire);
560
„Şi a lăcrimat Iisus” (In. 11, 35);
561
In. 11, 17;
562
Lc. 23, 27;
563
2Regi 18, 33;
564
La adormirea mamei sale, Sf. Vasile cel Mare a plâns ca un copil mic. A scris atunci episcopului
Eusebiu: „Nu râde de mine că plâng… Iartă-mă că nu pot să îndur despărţirea de un suflet, că nu
văd nimic de preţuit în această lume”;
565
F. Ap. 20, 37-38; „Eu cred că şi Pavel a plâns” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 45, 2 în Fapte);
566
Sf.Ioan Gură de Aur, Adrianda, 6, 3);
57
obişnuită. La sfârşitul slujbei, când este momentul cuvenitei despărţiri, rudele şi
prietenii îndoliaţi pot să sărute decedatul pe frunte. Este însă greşit a aduce exclusiv
cinstire numai trupului, pentru că oamenii trebuie să-şi aducă aminte de îndatorirea
lor şi faţă de sufletul care s-a rupt de trup.
Cum evoluează oare sufletul în răstimp? La întrebarea în cauză, Cuvântul
revelat ne încredinţează că sufletul celui decedat este viu, prezent, activ, vede şi
înţelege, în sensuri şi mai superioare, tot ce se întâmplă în jur. Chiar dacă el nu mai
poate să-i contacteze pe cei vii, să-i mângâie, se consolează şi el când îi aude şi îi
vede plângând pe cei dragi din jurul sicriului, cum se roagă fierbinte lui Dumnezeu
ca să-l mântuiască. Dar „sufletul nu poate scoate nici un cuvânt ca să vorbească”
(Sf. Macarie Egipteanul). Îndoliaţii, la înmormântare, poartă în acele clipe, arătându-
şi preţuirea, după o veche tradiţie, doliu de culoare neagră 567. Prin numărul lor mare
la groapă, este o cinste pentru cel care pleacă568. Despărţirea într-un asemenea
context nu mai admite nici un fel de ranchiună, de duşmănie, toate devin vechi şi
uitate în numele credinţei şi iubirii. Iertarea trebuie să-şi găsească loc în inimile
tuturor, ca trupul şi sufletul de care se despart îndoliaţii să-şi găsească, în sfârşit,
odihnă. De fapt, o mângâiere sfântă se aşterne atunci peste sufletele tuturor,
Dumnezeu socotind prezenţa membrilor cortegiului ca pe o faptă de milostenie faţă
de aproapele. De asemenea, lui Dumnezeu îi plac trăirile şi gesturile smerite şi
simple ale celor care organizează înmormântările, atitudini ce pot influenţa în bine
sau în rău sufletul celui decedat. De altfel, îndoliaţii ar trebui să ştie că, precum
trupul bogatului nemilostiv din pilda cu săracul Lazăr a fost înmormântat 569 cu mare
slavă şi aceasta i-a fost spre pagubă sufletului, îngroparea cu măreţie, cu mândrie,
poate să-i aducă pagubă sufletească. Aşadar, îi este mai de folos sufletului o
îngropare modestă a trupului, în simplitate, care să-i ofere lui Dumnezeu ocazia de a
ierta păcatele celui plecat dintre noi,570 decât una în care decedatul este împodobit cu
tot felul de lucruri inutile571. Spre exemplu, cu o smerenie ajunsă la culme, mai mulţi
cuvioşi şi sfinţi au cerut înainte de strămutare să fie dispreţuiţi şi aruncaţi ca şi
animalele, pentru ca astfel să aibă un mai mare câştig de la Dumnezeu572.

567
Sf.Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 37, 32); Cuv. Ioan Scărarul, Omilia 7, 24);
568
La adormirea Maicii Domnului, Apostolii răspândiţi în toate colţurile lumii au fost aduşi la
Ierusalim printr-o minune, de un nor. Când trupul Sfintei Fecioare a fost înmormântat, Apostolii s-
au umplut de bucurie;
569
Lc. 16, 22;
570
„Dumnezeu… cere ocazia de a izvorî şi de a ne dărui bunătatea lui cea nestricată şi de a ierta
păcatele, nu numai în timpul vieţii pământeşti, ci şi în cea viitoare” (Sf. Pahomie cel Mare,
Everghetinon, vol.4, pg.557);
571
„Toată această împodobire nu este dovadă a iubirii pentru morţi, ci a slavei deşarte. Chiar şi în
timpul doliului se face vădită! Dacă, într-adevăr, îl iubeşti pe mortul tău, cheltuielile mari pe care
le suporţi pentru înmormântarea lui dăruieşte săracilor. Aşa îmbraci sufletul lui cu îmbrăcăminte
nestricăcioasă. Acestea sunt înmormântările frumoase” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Ioan, 85,
5, 6);
572
Sf. Arsenie a cerut ucenicilor să-l lege cu o funie de un picior şi să-l urce în munte, iar Cuviosul
Pahomie ne-a transmis mesajul că înmormântarea neînsemnată dă mortului un oarecare câştig în
faţa lui Dumnezeu; Adânca modestie îi face pe unii oameni să ceară a nu fi înmormântaţi de Sf.
58
 La sfârşitul ceremonialului religios, sicriul cu trupul defunctului este condus de
creştini la groapa din cimitir. Este locul unde dorm trupurile, pentru o vreme, nu pe
vecie cum se înţelege în terminologia populară. De aceea, ca loc sfânt, cimitirul mai
este denumit şi loc de dormit, pentru că în el îşi găsesc liniştea, tihna, trupurile celor
îngropaţi în pământ573, într-o moarte numită somn (adormire574), în timp ce sufletul
(viu şi conştient) se întoarce la Dumnezeu.
Mai este de folos a se şti că trupul este pus în groapă cu faţa spre Răsărit, în
aşteptarea Celei De-a Doua Veniri a Domnului, când se va ridica din mormânt ca să
participe la judecata generală a lui Dumnezeu. Trupul din groapă va fi separat de
suflet, până la A Doua Venire, când ambele, din nou, se vor reîmpreuna, dar, dacă
trupul va fi îngropat alături de persoane pe care nu le-a iubit pe pământ, sufletul îi va
fi în neodihnă. Faptul că este bine ca trupul să fie îngropat lângă persoane pe care le-
a iubit pe pământ, nicidecum să fie în situaţia lui Ahia (blestemat să nu fie îngropat
în pământul părinţilor lui575), observăm din dorinţa pe care a avut-o Tobit ca să stea
alături de soţia lui576 şi din cea a lui Iosif ca să fie înmormântat în pământul părinţilor
lui (să ne amintim că Moise, când a plecat din Egipt, drepţilor şi proorocilor a luat cu
el şi oasele lui Iosif577, pe care le-a transportat cu fast în Canaan). Că atât oasele, cât
şi mormintele drepţilor şi proorocilor, sunt cinstite cum se cuvine, ne arată şi regele
Iosia în cazul „omului lui Dumnezeu” din Samaria (4Regi 23, 17-18).
Mormintele din cimitir au, după cum se vede, importanţa lor capitală. De ele
se cuvine a ne îngriji mereu, cu evlavia pe care au avut-o şi femeile mironosiţe când
veneau la Sfântul Mormânt al Domnului, căci acolo sălăşluiesc nu numai trupurile
celor dragi ci, cum uşor se poate resimţi, ne întâlnim şi cu o tainică adiere a
sufletelor lor. De această dulce şi tainică adiere nu este străin nici sufletul meu, care,
din copilărie, s-a simţit atras să vină, printr-o negrăită chemare şi aducere aminte, la
cimitirul nostru din sat, la morminte, să-i văd în fotografii pe cei de care îmi era dor,
să revăd cu ochii minţii mici fragmente de amintiri comune, să citesc textele scrise
pe cruci, să mă întreb cine este Dumnezeu şi dacă voi mai avea ocazia să mă
întâlnesc vreodată cu rudele, prietenii şi consătenii mei dragi. Răspunsul l-am găsit
mai târziu, evident, la cea mai înaltă autoritate, la Dumnezeu, în Cuvântul Său,
revelat atât de copleşitor în Sf. Biblie şi în scrierile Sf. Părinţi. Şi am fost atât de
bucuros, de recunoscător Creatorului suprem, că este atât de bun cu creaţia Sa
înălţătoare, omul, ca să nu îl piardă, să îl treacă din moarte la viaţă, să îl facă
nemuritor, dumnezeiesc după har, în frumuseţile de nedescris ale vieţii veşnice. De
aceea, acum, când intru într-un cimitir, îmi las inima mângâiată de emoţia sfântă că
ni s-a dat, ceea ce şi mărturisim în Crez, să trăim minunea învierii trupurilor din
morminte.

Biserică, ci să fie aruncaţi şi îngropaţi ca nişte animale. Modestia lor este miluită de Dumnezeu
(Sf. Părinţi, Everghetinos, vol. 4, 17; Scara, Omilia 4, 5);
573
Fac. 3, 19;
574
In. 11, 11;
575
3Regi 13, 22;
576
Tobit 4, 3-4;
577
Fac. 50, 25; Ieş. 13, 19;
59
 Iată deci de cât de mare cinste, de câtă sfinţenie, este cimitirul – şi pentru cei vii
şi pentru cei adormiţi cu nădejdea că Dumnezeu, într-o zi, îi va învia. Ei, adormiţii,
sunt eroii lui Dumnezeu, într-o lume în care, din ce în ce mai mult, cei ce se
consideră pe sine vii sunt de fapt morţi în faţa lui Dumnezeu. Ei, adormiţii
mormintelor, pentru dreapta lor credinţă, ortodoxă, sunt binecuvântaţi de Dumnezeu
ca să se sălăşluiască, o vreme, cu trupurile lor sfinte, în cimitirul 578 Sf. Biserici a lui
Hristos. Doar ortodocşii, nu însă şi alţii, căci nu se pot îngropa în cimitirele ortodoxe
următoarele persoane: păgânii, ateii, ereticii, schismaticii, nepocăiţii (care refuză
Sf.Taine), morţii în duel (trebuie să fie întrebat episcopul) şi copiii nebotezaţi579. Cei
rămaşi în urma lor au datoria lor ca, după şapte ani de la înhumare, să dezgroape
oasele, să le spele cu vin şi apoi, punându-le într-o raclă mică, să le ducă la Sf.
Biserică pentru a li se face slujba de pomenire. Apoi, din nou, sunt aşezate în
mormânt, de obicei la picioarele unei rude care a trecut la Domnul în aşteptarea
învierii. Totodată, este bine ca ortodocşii rămaşi pe pământ să facă jertfă de
milostivire – faţă de cei cu trupul adormit – prin practicarea cultului morţilor. Cultul
acesta, binecuvântat de Dumnezeu, îl cunoaştem încă de la poporul israelit din
vechime: ei plângeau în amintirea morţilor câte patru zile pe an580, făcând pomeni de
pâine şi vin la mormintele apropiaţilor sau ale eroilor581.

4.9. Sinucigaşii

Voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa

adevărului să vină, dar, ca expresie a neascultării, se întâmplă câteodată ca omul să
intervină în lucrarea lui Dumnezeu şi să-şi impună voinţa diabolică a unei minţi
întunecate de puterile demonice. Atunci, din cinstea de împărat al naturii, cu o
inimă slăbită de necredinţă, dar şi ca semn că este prea slab ca să înţeleagă datoria de
a se îngriji de darul dumnezeiesc al vieţii, al faptului că nu este stăpân pe propriul
său trup, omul necreştin recurge la cea mai nefirească atitudine faţă de mila lui
Dumnezeu şi se sinucide. Toţi sinucigaşii dovedesc astfel, printr-un complet dispreţ,

578
Sin.V Laodiceea din 343 d.Hr., can. 9; can.Ap. 45, 46 şi Laodiceea 33;
579
C. Carlton, De la Protestantism la Ortodoxie, ed.Ecclesiast, 2010, pg.125);
580
„Şi s-a făcut obicei în Israel, ca în fiecare an fiicele lui Israel să meargă să plângă pe fata lui
Ieftai Galaaditeanul patru zile pe an” (Jud. 11, 40);
581
„Şi strângând bani după numărul bărbaţilor, care erau cu el, două mii de drahme de argint a
trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa
învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de
râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit,
foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie
pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (2Mac. 12, 43-46); „Fii darnic cu pâinea şi cu
vinul tău la mormântul celor drepţi, dar păcătoşilor să nu dai” (Tob. 4, 17); „Nu se va frânge
pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort; şi nu li se va da cupa mângâierii ca să bea
după tatăl lor şi după mama lor” (Ier. 16, 7);
60
faţă de viaţa creştină promisă de Dumnezeu, că nu vor să răspundă chemării divine
de a căuta mai presus de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.
Din aceste considerente, Sf. Biserică refuză să facă slujbă de înmormântare
sinucigaşilor582, excepţie de la regulă făcând nebunii şi demonizaţii583. Dacă totuşi
Sf. Biserică îi îngroapă pe cei sinucigaşi cu slujbă, din a preoţilor şi ierarhilor voie,
atunci ea greşeşte584, producând sminteală dogmatică în credinţa enoriaşilor.
Dimpotrivă, când Sf. Biserică nu încalcă prescripţiile canonice, oamenii se vor aşeza
cu linişte în rânduiala duhovnicească şi se vor îngrijora văzându-i pe sinucigaşi că
sunt îngropaţi ca şi nişte animale.

4.10. Cauzele neputrezirii trupurilor

De obicei, la şapte ani de la deces, când se dezgroapă trupurile morţilor, se

constată putrezirea lor. Există însă şi cazuri când se dezgroapă trupuri care nu sunt
putrede. Cauzele neputrezirii, după cum ne învaţă vrednicul nostru de pomenire
părinte Ilie Cleopa, sunt în număr de opt. Adică:
1) Deşi trupul mortului dezgropat are toată carnea putrezită, oasele îi sunt
prinse între ele. Înseamnă că mortul respectiv este tare din fire şi poate să
nu putrezească 40-50 de ani.
2) Dacă trupul mortului este găsit neputrezit, aşa cum a fost îngropat,
înseamnă că nu a putrezit din cauza pământului. Trebuie ca trupul
respectiv să se mute în altă parte.
3) Dacă trupul mortului este găsit neputrezit, cu carnea mucedă şi albă,
înseamnă că este blestemat de dumnezeieştile pravile, că a avut de
împlinit un canon mare şi nu l-a împlinit.
4) Dacă trupul mortului este găsit neputred, negru şi umflat, doar cu unele
părţi putrezite, înseamnă că este sub blestemul preotului sau al
arhiereului.
5) Dacă trupul mortului este găsit fără a fi putred, la fel şi hainele lui şi
sicriul, iar unghiile şi barba îi cresc, înseamnă că a făcut nedreptăţi şi a
furat. Până când arhiereul nu va dezlega acest trup, el nu va putrezi. Iar
dacă trupul nu se va desface (descompune) nici după dezlegarea
arhierească, atunci înseamnă că este blestemat de cei săraci, deoarece i-a
nedreptăţit luîndu-le averea. Până când cel lacom, sau urmaşii lui, nu va
restitui tot ce s-a luat, trupul respectiv nu va putrezi, în iad se chinuie şi
nici arhiereul nu îl poate dezlega.
582
Can. 24, Ap;
583
Sf.Timotei al Alexandriei, can.14, Pidalion, ed.Asteros, 1982, pg.673;
584
Sf.Nectarie Pentapoleos (+1920) afirmă că unii din Sf. Biserică păcătuiesc dacă îngroapă
sinucigaşi, făcându-se mincinoşi în faţa lui Dumnezeu şi a poporului, deoarece nesocotesc faptul
că slujba de înmormântare este destinată creştinilor care au adormit întru Domnul şi au răspuns la
chemarea lui Dumnezeu spre dobândirea vieţii veşnice;
61
 6) Dacă pielea şi limba celui găsit mort neputred sunt verzui-galbene, iar
unghiile, barba şi părul îi cresc, înseamnă că este sub anatemă (cea mai
grea pedeapsă a Sf.Biserici) din două motive: fie a hulit pe Dumnezeu,
pe preot şi s-a lepădat de dreapta-credinţă, fie a trăit în preacurvie de
gradul unu (tatăl cu fiica, băiatul cu mama).
7) Dacă trupul mortului nu are mâna putrezită, sau piciorul, înseamnă că
acela a lovit pe tatăl sau pe mama sa, i-a amărât foarte mult pe părinţi,
atrăgându-şi blestemul acestora (şi nu s-a spovedit la duhovnic de aceste
păcate, ca să primească dezlegare cât a fost în viaţă).
8) Dacă trupul mortului este găsit nestricat, uşor ca o pană, cu miros foarte
frumos, vesel la faţă şi făcător de minuni, înseamnă că avem de-a face cu
Sfinte Moaşte. Din aceste motive, trupurile sfinţilor devin izvorâtoare de
mir (ca Sf. Mare Mucenic Dimitrie de la Salonic, Sf. sârb Simeon, Sf.
athonit Teofil etc), alte trupuri împrăştie miros de bună mireasmă ( ca Sf.
Ioan – Iacob Hozevitul, găsit cu tot trupul neputrezit după 20 de ani de la
mutarea sa la Domnul), alte trupuri se păstrează intacte şi neatinse de
putrezire (ca Sf. Dimitrie Basarabov, Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea
de Argeş, Sf. rus Alexandru din Sevir), sau de foc (Cuv. Parascheva de la
Iaşi, Sf. Ioan Rusul, moaştele de la Lavra Pecerska etc)… Puterea
dumnezeiască care lucrează prin trupurile sfinţilor, după moartea lor, este
de fapt o continuare şi mai intensă a puterii care lucra prin trupurile lor
când erau în viaţa lor de pe pământ.

Minunile lui Dumnezeu săvârşite prin Sfintele Moaşte, sau prin alte lucruri,
întăresc credinţa adevăraţilor creştini, cum reiese atât de edificator din Sf. Scriptură:
oasele lui Elisei au înviat un mort (4Regi 13, 20-21), umbra trupului Sf. Apostol
Petru îi vindeca pe bolnavii peste care trecea (F. Ap. 5, 15-16), ştergarele sau
şorţurile Sf. Apostol Pavel îi vindecau pe cei care le atingeau (F. Ap. 19, 11-12) etc.
Iată cât de minunat lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi, prin aceia care s-au făcut pe
ei înşişi vase alese (F.Ap. 9, 15), casnici (Efes. 2, 19) şi prieteni ai lui Dumnezeu
(In. 15, 14).
Cinstirea trupurilor sfinţilor o practicau creştinii încă de pe timpul Sf.Biserici
primare, având mărturie scrisă despre martirajul Sf.Policarp (+166), episcopul Sf.
Biserici din Smirna: „Noi am strâns osemintele lui ca un odor mai scump decât
aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu
bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei martirice,
spre amintirea biruinţelor sale şi spre întărirea altor luptători”.
Neclintita Ortodoxie, sfătuindu-i pe creştini să cinstească cu mare evlavie
Sfintele Moaşte, respinge categoric toate dubiile nefondate ale învăţăturii rău-
cinstitoare a eterodocşilor. Astfel, eterodocşii afirmă că cinstirea moaştelor este în
contradicţie cu cele două porunci din Decalog (referitoare la idolatrie), dar noi,
ortodocşii, nu identificăm moaştele cu Dumnezeu, nu le dăm închinare ca lui
Dumnezeu, ci prin ele îL adorăm pe Dumnezeu Care i-a slăvit pe sfinţii Săi, Cel care

62
cu adevărat le dă putere şi lucrează prin ele (în cer, sufletele bineplăcutelor trupuri
sfinţite înconjoară altarul şi slujesc neîncetat lui Dumnezeu – Apoc. 5, 8; 4, 10-11).
Eterodocşii mai spun că dacă trupurile nu vor putrezi, nu se vor preface în ţărână şi
nici nu vor învia. Însă nu neapărat, căci mai sunt şi excepţii prin care Dumnezeu Îşi
arată măreţia lucrării prin aleşii Săi, cum este cazul proorocilor Moise (care avea
trupul îngropat, dar a apărut în slavă), Enoh, Ilie (care nici măcar nu au gustat din
moarte) etc.
Cât priveşte atingerea trupurilor morţilor şi sărutarea acestora, eterodocşii
susţin că de fapt prin acestea s-ar face o întinare (Lev. 21, 11;Num. 9, 6-7; 19, 11),
dar nu înţeleg (sau nu vor) că prin Noul Legământ al Domnului nostru Iisus Hristos
cu noi, creştinii, suntem scoşi de sub blestemul păcatului (cine a murit după ce a
primit harul înfierii nu se mai consideră mort, pentru că harul lui Dumnezeu rămâne
lucrător şi asupra moaştelor sfinţilor, care s-au făcut biserici vii ale lui Dumnezeu
(1Cor. 6, 19-20). Deci, sărutarea Sfintelor Moaşte nu este nicidecum o întinare, ci
este o sfinţire.

Cap.V: LUPTA DINTRE ÎNGERI

5. Din lumea nevăzută vin forţe la ieşirea sufletului

Cu toate că, atâta timp cât ne aflăm în starea de pe pământ nu putem să

înţelegem profunzimea vieţii de dincolo, înfăţişată de Sfânta Scriptură în limbaj
simbolic (Rai şi iad), bine este a şti că odată ce pământul a acoperit sicriul nu se
pune punct existenţei noastre, ci virgulă. Urmează să fim puşi în faţa unei realităţi în
faţa căreia nu mai avem nici un fel de putere, ca să ne opunem. De astă dată,
Dumnezeu şi puterile Sale cereşti ne vor descoperi taine aflate mai presus de
înţelegerea îngăduită nouă de când eram pe pământ. Dar, de ar fi să şi cunoaştem pe
îndelete aceste adâncimi duhovniceşti pregătite nouă, nimic esenţial nu s-ar adăuga
credinţei noastre în cele nevăzute şi veşnice585, aşa că nu ne rămâne decât să
mărturisim cu tărie că avem o credinţă profundă (care nu are nevoie de semne şi de
minuni) în Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute586. Ce fericire este în a crede şi
a nu vedea, ştiu doar aceia care îşi lucrează mântuirea clipă de clipă, încredinţaţi
fiind că Domnul Dumnezeu nu îngăduie sufletelor celor mutaţi din lume să le
descopere pământenilor tainele de dincolo587, cum nu putem afla nimic de la ele
(dacă sufletele plecate s-ar reduce la nonexistenţă după deces, oare acum s-ar mai
readuce la viaţă prin minuni?) nici cum anume au petrecut (de la „moartea” lor până

585
„Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar
cele ce nu se văd sunt veşnice” (2Cor.4, 18);
586
Crezul;
587
„Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei” (Lc. 16, 29);
63
la întoarcerea în trup, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu), ca în cazul fiului
văduvei din Sarepta Sidonului588, fiului văduvei din Nain589, fiicei lui Iair590 şi pe
Lazăr591. Readucerea acestor suflete fericite la vieţuirea în trup de pe pământ a
însemnat atât arătarea puterii dumnezeieşti, cât şi ocazia ca oamenii să audă şi să
asculte şi mai mult chemarea pe care ne-o face Domnul Dumnezeu la mântuire.
Pildă în acest sens îl avem pe Sf. Atanasie din peşterile Kievului 592 etc. Exemplele de
mai sus ne arată că, de ar vrea Dumnezeu ca după „moarte” să întrerupă legătura cu
omul, moartea ar fi un „accident” de neînţeles, (o purtare de grijă mărginită de un
timp fără sens după plecarea de aici), aducerea noastră la existenţă. Sufletul ne este
deci ridicat la demnitatea nemuririi, unde ne va fi ridicat cândva, la A Doua Venire a
lui Hristos, şi trupul… Şi de aceea trebuie să înţelegem că, în marea iubire a lui
Dumnezeu, nu numai că omului i s-a pregătit nemurirea cu sufletul, în arta colosal
uimitoare a creaţiei, dar i s-a dat şi darul de a cunoaşte mari taine, în extaz, prin
Duhul Sfânt.
Ce este, însă, extazul? Este o stare de răpire dumnezeiască, într-o stare de
deosebită fericire, când simţurile omului se „ascut” în sfinţenie, ajungând până acolo
încât se poate comunica, auzi şi vedea ce este în cealaltă lume593. Când vom fi acolo,
pe celălalt tărâm, după ce ni s-a îngăduit pe pământ să „murim odată” şi apoi să
venim la judecată594, ne va revela Domnul Dumnezeu ca Judecător 595 şi, de vom avea
mărturie de la Fiul înaintea Tatălui şi a îngerilor lui Dumnezeu despre credinţa cea
dreaptă şi fapte bune596, atunci mutarea noastră de la pământ la cer va fi ca o trecere
de la amărăciune la bucurie597. Iar de nu, ferească-ne Domnul, vom plânge veşnic598.
Însă, până la marea noastră întâlnire de sus, din cer, enigmatică, neprevăzută, ne
zbatem pe pământ în fel şi fel de temeri, de chinuri, puţinora dintre noi îngăduindu-

588
3Regi 17, 21-23;
589
Lc. 7, 11-15;
590
Mt. 9, 18-25;
591
In. 11, 43-44;
592
Sf. Atanasie, după ce s-a strămutat de la noi, a fost readus pe pământ după două zile de
Dumnezeu. El a spus doar cuvântul „Mântuiţi-vă”, urmându-şi calea pocăinţei nesfârşite. S-a
închis apoi într-o peşteră şi a rămas acolo 12 ani fără să o părăsească, petrecând în lacrimi
necontenit şi mâncând puţină pâine şi apă la câte două zile;
593
„Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup,
nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer (…) a fost răpit în rai şi a
auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Cor.12, 2- 4);
594
„Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata…” (Evr. 9,
27);
595
Dumnezeu „de două ori se arată ca Judecător: la moarte şi în ceasul învierii” (Sf.Ioan Gură de
Aur, Omilii la Matei, XIII, 5);
596
Mt. 10, 32; 25, 34-40; Apoc. 3, 5;
597
„Doamne, pentru robii Tăi, pentru cei dintre noi care se despart de trup şi vin la Tine,
Dumnezeul nostru, nu există moarte, ci trecere de la amărăciune la odihnă şi bucurie” (Sf. Vasile
cel Mare);
598
„Cel ce nu s-a plâns aici, va plânge veşnic. Nu putem să scăpăm de plâns: sau aici, de bucurie,
sau acolo, în chinuri, fără voie” (Avva Pimen, Patericul Schitului);
64
le Domnul Dumnezeu să cunoască – prin vedenii – ziua exactă când se vor muta 599.
Când ne aflăm încă înainte de această zi, cu adevărat tulburătoare, în stare de
muribunzi pe un pat ce se va cutremura 600, îi vom vedea pe îngerii lui Dumnezeu601
cum ne vor chema sufletul din trup, în prezenţa puterilor înfricoşătoare şi aspre ale
diavolilor. Sunt însă şi cazuri, dar mai puţine, când la unii oameni vin să le
întâmpine sufletul chiar Mântuitorul Hristos, Maica Domnului, proorocii şi sfinţii.
Vin de obicei, în cazul sfinţilor, cei la care ne-am rugat. Vin cu toţii ca să ne
mângâie, să ne întărească, să ne sprijine în dramaticul moment al despărţirii
sufletului de trup. Înainte ca ele să se despartă, muribundul îşi revede cu viteză
ameţitoare întreaga viaţă, îşi revede păcatele care îi sfâşie inima de durere (Sf.Ioan
Gură de Aur, Omilii la Matei, XVI), are ocazia să se căiască într-o ultimă clipă de
rugăciune mută şi să se pregătească a da un răspuns bun la judecată.
Trupul ne va tăcea atunci, copleşit sub o cumplită schimonosire: limba ni se
leagă, ochii ni se schimbă, gura ni se închide, graiul ni se opreşte. Dramatica scenă
ne este zugrăvită de Sfinţii Părinţi, care ne spun că, imediat după încetarea
respiraţiei, sufletul nu îşi va lua uşor zborul întrucât îndură cu greutate războiul
necruţător dintre îngeri şi duhurile răutăţii. Altfel spus, cu cât sufletul nostru este
mai pământesc, mai pătimaş, cu atât mai greu se smulge de carne sub presiunea
îngerilor căzuţi. Şi, din contră, cu cât sufletul ne va fi golit de patimi, cu atât se va
înălţa mai uşor spre cerul dorit. Când va reuşi în sfârşit să se desprindă de trup,
sufletul ne va fi lipsit doar de acele facultăţi care ţin viaţa de trup 602, continuând să
înţeleagă perfect situaţia în care se află. Găsindu-se de acum în braţele îngerilor,
sufletul cuviincios poate să-i vadă pe cei care îl plâng, dar, nepăsându-i de lacrimile

599
Înainte de a se muta la cele cereşti, Cuv.Teodosie (n. 424) a spus: „Şi rău şi pizmaş în mine am
fost şi tare netrebnic şi nesârguincios. Mă va ierta El oare, Domnul Domnilor şi Judecătorul a toată
dreptatea ? Că, iată, ieri eram cu voi şi azi îmi cântă „Aliluia!”. Acum fac seama zilei, iar mâine pe
a nopţii. Aşa-mi grăi mie, în vedeniile mele, Îngerul Celui de Sus Stăpân al nostru, că în zece zile
mă voi muta la El, în Cerurile Înalte şi unde mă va cuibări în Munţii veşniciei. Şi îl văzui, o,
oamenilor, pe Vasilie Părintele cel Mare şi Sfânt de odinioară, care îmi dete pacea sa, acum că
tocmai îl prăznuim. Şi îmi mai dete el sărutul său, cel din duhul, că zilele mele multe au fost şi,
iată, se vor sfârşi”; Cu nouă zile înainte de moarte, Sfântului Macarie i-au vestit mutarea doi sfinţi
plini de slavă şi cinste, iar Sf. Daniel Stâlpnicul şi Avvei Sisoe li s-a îngăduit înainte de plecare să-
i vadă pe toţi sfinţii din cer.
600
„Până şi patul li se cutremură, iar ei abia se uită cu teamă la cei aflaţi în preajmă” (Sf. Ioan Gură
de Aur);
601
Când s-a strămutat de pe pământ, Sf. Antonie cel Mare a văzut pe cer cete de îngeri, de apostoli,
de Prooroci, de Mucenici – iar în mijloc stătea Sf. Apostol Pavel, strălucind mai puternic decât
zăpada. Sf. Antonie s-a înălţat la ceruri cu multă bucurie (Everghetinos, Atena, vol.I, 1957, pg.90);
602
Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, XIII, 68, 70);
65
lor, este bucuros că poate să vadă alte frumuseţi, îngereşti 603 într-o lumină tainică604
şi în slavoslovii din cer605, cum vor fi conduse în lumea cea curată606 unde-şi vor
aşeza cortul în slava lui Dumnezeu607. Aceste suflete ale drepţilor sunt ridicate de
îngerii lui Dumnezeu la cer608 şi, precum profetul Elisei l-a văzut de demult pe
proorocul Ilie luat la cer de un car de foc 609, tot aşa unii pot să vadă cum se ridică la
cer sufletele sfinţilor în stâlp de foc610 sau minge de foc611.
Dimpotrivă, sufletele care nu au arvuna Duhului Sfânt612, nici nu s-au unit de
când erau pe pământ cu Domnul nostru Iisus Hristos, vor cunoaşte înfricoşătoarea
prezenţă şi lucrare a stăpânitorului lumii nedreptăţii, diavolul 613, cel ce caută să le
răpească până şi sufletele celor aleşi614 (care s-au nevoit întreaga lor viaţă în războiul
cu vrăjmaşul615). El, diavolul, se foloseşte de moarte pentru a-l împinge pe om în
păcat şi în patimi nefireşti, alipindu-le sufletele de bunurile pământeşti şi ridicându-
le la revoltă împotriva morţii. De altfel, toată tiranizarea omului cu frica de moarte
603
Sf. Sisoe cel Mare a avut, înainte să-i iasă sufletul din trup, următorul dialog:
- Sf.Sisoe: „Iată, Avva Antonie a venit!”;
- Cei de faţă i-au zis: „Cu cine vorbeşti, părinte?” ;
- Sf. Sisoe: „Iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin”;
- Bătrânii: „Nu ai treabă să te pocăieşti, părinte!”;
- Sf. Sisoe: „Cu adevărat, nu mă ştiu că am pus început bun!”;
- Sf. Sisoe: „Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-Mi pe vasul pustiului!”. Şi s-a umplut
toată casa de bună - mireasmă (Pateric, Bucureşti, 1818, pg.70)
604
La plecarea sufletului Sf. Grigorie Palama, spune Sf. Filoftei Kokkinos, o lumină sfântă a
strălucit în odaie şi faţa îi strălucea suprafiresc” (Everghetinos, Atena, vol.I, 1957, pg.90);
605
Când sufletele drepţilor părăsesc trupurile lor, spune Sf. Grigorie Dialogul, sfinţii aud
slavoslovii în ceruri;
606
„Când sufletul omului iese din trup, se săvârşeşte o mare taină. Dacă este împovărat de păcate,
vin cetele demonilor, îngerii cei de-a stânga, puterile întunericului şi iau sufletul acela şi-l ţin în
partea lor (…) Cât priveşte sufletul cel bun, tu trebuie să ştii că aşa stau lucrurile: pe robii sfinţi ai
lui Dumnezeu, încă din această viaţă îi înconjoară şi-i zidesc îngerii, duhurile cele sfinte. Când ies
din trup, în lumea cea curată, şi astfel le conduc la Domnul” (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii
duhovniceşti, col. II XXII);
607
„Însă, dacă şi-a săvârşit viaţa pământească în evlavie şi curăţie, împlinind tot binele şi poruncile
lui Dumnezeu (…) îşi va pune cortul său în locul unde sălăşluieşte slava lui Dumnezeu (…) Şi
după darurile pe care s-a învrednicit să le primească de la Duhul Sfânt, sufletul îşi află sălaşul
cuvenit lui în locaşurile cele multe din casa Tatălui (…) sub acoperământul aripilor îngerilor”
(Sf.Nichita Stithatul, Despre suflet, XIII, 69-72);
608
Cuv. Filaret a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând la cer;
609
4 Regi 2, 11;
610
Locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Herman urcând la cer într-un stâlp de foc;
611
Sf. Benedict a văzut sufletul Sf.Germanus cum îl ridicau la cer îngerii într-o minge de foc
(Sf.Grigorie, Dialoguri, II, 35);
612
„Când sufletul nu are arvuna Sfântului Duh, când se desparte de trup demonii îl ţin şi nu îi
îngăduie să urce la ceruri” (Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XV-a, pg.152);
613
In. 14, 30;
614
Ps. 7, 1-2;
615
Sf. Vasile cel Mare spunea că, la sfârşitul vieţuirii lor pământeşti, chiar şi cei încercaţi în lupta
cu duşmanii nevăzuţi „vor fi căutaţi de stăpânitorul acestui veac” (şi de-i va găsi cu răni, îi va
reţine robi);
66
are ca efect luarea în stăpânire, de către diavol, a părţii păcătoase a omului, în aşa fel
încât satan să transforme sufletele pătimaşe616 în prinţi ai întunericului617 căzuţi în
prăpastia iadului618.
Iată, iubiţi credincioşi, cum se face ieşirea sufletelor noastre şi, pentru că am
văzut cât de greu se desprind ele de trupuri, s-ar cuveni a mai spune că, după
coborârea lor în groapă, trupurile oamenilor continuă să existe ca o sămânţă 619 - după
natura umană sunt moarte, dar sunt şi vii după prezenţa în ele a Sfântului Duh620.

5.1. Celor ce vom vedea să nu le ascultăm îndemnul

616
„Dacă sufletul lasă să lucreze în el puterea întunecată a patimilor… şi dacă li se face părtaş, când
stă să iasă din trup, duhurile păcatului şi Începătorul răutăţii, care se bucură de rău, Stăpânitorul
tărâmului întunericului, îl iau în stăpânirea lor şi-l ţin la ei. Şi cu adevărat al lor este, căci voia lor a
împlinit-o şi în însoţirea cu ei a stăruit câtă vreme a fost în trup (…) Dimpotrivă, sufletul însoţit cu
firea frumuseţii celei vrednice de dorit şi de nespus a luminii Duhului… când acesta, aşadar, iese
din trup, îl întâmpină duhurile cele sfinte şi luminate, iar Împăratul păcii Hristos… El însuşi
primeşte sufletul acesta şi-l aşează alături de El, ca pe o mireasă a Sa şi ca pe un prieten apropiat”
(Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, col. III, XXV, 2, 3-4);
617
Viaţa Sf. Ciprian (2 oct): „Pe muntele Olimp, Ciprian a studiat toate felurile de arte diabolice: el
stăpânea diferite transformări diabolice, a învăţat cum să schimbe natura aerului… În acest scop, el
a văzut o legiune nenumărată de demoni, cu prinţul întunericului la căpătâiul lor; unii stăteau în
faţa lui, alţii îl serveau, iar alţii înălţau rugăciuni prinţului lor, şi unii au fost trimişi în lume pentru
a corupe oamenii. De asemenea, el a văzut aici zei şi zeiţe păgâne în forma lor falsă şi diverse
fantome, a căror invocare a învăţat-o într-o perioadă strictă de 40 de zile… Astfel, el a devenit
vrăjitor, magician şi distrugător de suflete, mare prieten şi slugă credincioasă a prinţului iadului, cu
care a conversat faţă în faţă, acordându-i-se din partea lui o mare onoare, după cum a mărturisit el
însuşi. „Crede-mă a zis el, eu l-am văzut pe prinţul întunericului însuşi… Mi-a promis să mă facă
prinţ, după plecarea mea din corp, şi în timpul vieţii pământeşti să mă ajute în toate… Înfăţişarea
exterioară a prinţului întunecimii era ca o floare. Capul său era acoperit de o coroană (nu una reală,
ci una fantomatică) făcută din aur şi pietre strălucitoare, datorită căreia întregul spaţiu din jurul lui
era luminat: şi îmbrăcămintea lui era uimitoare. Când se întorcea într-o parte sau alta, întreg acel
loc se cutremura, o multitudine de spirite diavoleşti de diferite ranguri stăteau în faţa tronului său
cu obedienţă. La vremea aceea, m-am încredinţat în întregime serviciilor sale, ascultând toate
ordinele” (Cuvânt Ortodox, 1976, nr.10, pg. 136-138);
618
„Sufletele acestea (pătimaşe – n.a.), cu totul întunecate, pline de putoare şi necurăţie, cu teamă
cumplită, cu spaimă şi cutremur, sunt târâte de îngeri pedepsitori şi întunecaţi în prăpastia iadului
şi puşi ca într-o temniţă întunecată şi unde nu este nici o mângâiere; ele sunt date în mâna
duhurilor necurate şi rele care străjuiesc locul în care a fost pus în lanţuri prinţul întunericului, ca
să îndure pe vecie arsura focului” (Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, XIV, 79-81);
619
„Şi trupul continuă să existe… în însăşi putrezirea sa:… ca sămânţa în pământ, în aşteptarea
unirii de-a doua cu sufletul” (Sf. Ignatie Briancianinov, Despre suflet, vol.III);
620
„Trupurile unor aleşi ai lui Dumnezeu rezistă putrezirii, fiind pătrunse din belşug de harul lui
Dumnezeu şi, în însăşi tinda morţii, ele ivesc începutul slăvitei lor învieri. În loc de duhoare, ele
emană mireasmă (…) Asemenea trupuri sunt moarte şi vii totodată – moarte după natura umană,
vii după prezenţa în ele a Sfântului Duh” (Sf. Ignatie Briancianonov, Despre suflet, vol.III);
67
 Pentru un creştin adevărat ce se întâmplă în lumea de dincolo este de
netăgăduit. De altfel, rugăciunile ce i s-au ridicat la tronul dumnezeirii conţin în
formularea lor rugămintea de a fi ajutat de Dumnezeu şi când se află pe pământ şi
când îi va veni vremea de a se ridica la ceruri. Deci „contactul” lui cu lumea de
dincolo nu îl vede nicidecum ca pe o expresie a unor minţi încorsetate de voluptăţile
imaginaţiei, ci ca pe o realitate probată în mod natural, firesc, de atâţia oameni
cărora li s-a dat de sus sfinţita putere de a deosebi duhurile, ca să aibă pe deplin
convingerea că sunt de la Dumnezeu621. Puterea aceasta de deosebire a duhurilor o
au Sf. Părinţi, ca mari purtători de har, ştiind ei că preavicleanul satan stăpâneşte arta
de a se preface chiar şi înger de lumină622, de aceea nu au primit cu uşurinţă nici
vedeniile (revelaţiile) avute când se găseau pe patul de pe care şi-au dat duhul. Lor,
Dumnezeu le-a deschis ochii minţii, precum şi simţurile, ca să-i poată vedea pe
îngerii lui Dumnezeu aşa cum li s-au îngăduit lui Valaam623 şi slujitorului lui
Elisei624. Dar de asemenea taine cereşti nu se învrednicesc doar sfinţii, ca mai ieri
Avraam625 sau Sfântul Apostol Pavel626, ci şi, evident mai rar, necredincioşii sinceri
în neştiinţa lor, ca să-i servească pe ceilalţi oameni. Marile descoperiri cu pricina nu
au doar rolul de a întări credinţa oamenilor în Dumnezeu, ci sunt îngăduite tocmai
pentru a cuteza să acceptăm mai uşor că dincolo de aşa-zisa moarte ne aşteaptă
vieţuirea cu Domnul627. Or, tocmai de această solemnă întâlnire cu Dumnezeu se
cuvine să ne temem (de ea depinde dacă vom merge în Rai sau în iad), nu de faptul
că vom trece cu toţii prin fiorii care ne unesc cu lumea de dincolo. Pasul acesta al
nostru către un alt univers, guvernat de alte legi, necuprinse de mintea omenească,
presupune să avem sfânta şi smerita nelinişte că este foarte posibil ca Dumnezeu să
nu ne rânduiască în frumuseţile Raiului, pentru că singuri ne-am autocondamnat la
păcate. De aceea, la aşa-zisa moarte diavolii îşi încearcă şi ultimele lor meşteşuguri.
În faţa lor este ultimul atac, ultima lor ocazie de a pune stăpânire pe om cu false
vedenii, de a-i răpi celui ce pleacă prilejul cel mai de pe urmă al pocăinţei, făcându-
ne să cădem în extremele păcătoase ale deznădejdii sau nădejdii exagerate în
bunătatea lui Dumnezeu, în simţământul înşelător că nu mai trebuie să ne temem de
judecata lui Dumnezeu şi că locul nostru sigur va fi în Rai.
Sunt astfel cu nemiluita, în istoria amăgirii de ar fi cu putinţă şi a sfinţilor,
„beneficiari” de vedenii înşelătoare. Capcanelor despre care scriu le-au fost victime,
sau le sunt, persoanele nesincere în mărturisirea păcatelor lor. Să ştim deci că
tăinuirea de orice fel ar fi ea, indiferent de pretext, atrage osânda divină prin
îngăduinţa dată de Dumnezeu ca diavolii să-l ispitească pe om cu întregul său

621
1In.4, 1;
622
2 Cor.11, 14;
623
Num. 22, 31;
624
4 Regi 6, 17-18;
625
Fac. 12, 1-4; 17, 1-22;
626
F.Ap. 16, 9;
627
„Cât de evlavioasă şi minunată este credinţa creştinilor că morţii lor nu pier, ci vieţuiesc cu
Domnul. Ce predică mai sfântă decât aceasta…?” (Sf. Epifanie, Împotriva tuturor ereziilor,
LXXV, 8);
68
arsenal de iluzii zăpăcitoare. Aşa că perceperea senzorială a duhurilor amăgitoare ne
poate arunca într-un pericol fatal, generat de incapacitatea noastră duhovnicească să
distingem impresionanta artă de a ni se „servi” imagini false amestecate cu imagini
adevărate628, ceea ce înseamnă de fapt pierzania noastră629. Ca să nu ajungem în aşa
hal de păcălire, bine ne este să ştim cum anume să ne protejăm630: să nu primim nici
un fel de gânduri şi sentimente păcătoase 631; să nu acceptăm vedeniile nici de ni s-ar
arăta Însuşi Hristos632; să-i rugăm pe monahi şi pe preoţi să ne apere cu rugăciunile
lor633; să ne ferim de pericolul înşelării634 de-am fi şi desăvârşiţi creştini635.
În ce-i priveşte pe catolici, protestanţi şi neoprotestanţi, ei nu au, pentru că au
căzut de sub har, discernământ clar în practica vieţii duhovniceşti.

628
“Perceperea spiritelor cu ochii aduce totdeauna rău, uneori mai mare, alteori mai mic, oamenilor
care nu au perceperea spirituală. Aici, pe pământ, imaginile adevărului sunt amestecate… cu
imagini ale falsităţii” (Sf.Isaac Sirul, Predici 2);
629
„Omul care percepe spiritele senzorial poate fi amăgit cu uşurinţă către propriul său rău şi spre
pierzanie. Dacă, în perceperea spiritelor, omul arată încredere şi credulitate faţă de ele, el va fi
înşelat fără greş, el va fi atras negreşit, el va fi pecetluit negreşit cu pecetea înşelăciunii, de
neînţeles de cel lipsit de experienţă, dovada unui rău înfricoşător în spiritul său; şi mai mult,
posibilitatea corectării şi salvării este adesea pierdută. Aceasta s-a întâmplat cu mulţi… cu
păgânii… , cu mulţi creştini care nu cunosc tainele creştinismului…, cu mulţi luptători şi călugări”
(Sf. Isaac Sirul, Predici 2);
630
„Trebuie să cunoaşteţi următoarele pentru protecţia voastră. Când apare vreun anumit fel de
viziune, nu vă speriaţi, dar indiferent ce fel de viziune ar putea fi, mai înainte de toate întrebaţi
bărbăteşte: Cine eşti şi de unde vii ? Dacă este o manifestare a sfinţilor, ei vă vor calma şi vor
transfera frica voastră în bucurie. Dar dacă este o apariţie demonică, când dă peste fermitate în
sufletul vostru, el imediat va şovăi, pentru că întrebarea serveşte ca semn al unui suflet curajos.
Punând o astfel de întrebare, Iisus fiul lui Nun s-a convins de adevăr (Iosua 5, 13), şi duşmanul nu
s-a atins de Daniel (Dan. 10, 19-20)” (Sf. Antonie);
631
„Spiritele căzute acţionează asupra oamenilor, aducându-le gânduri şi sentimente pline de păcat;
dar foarte puţini oameni ajung la perceperea senzorială a spiritelor” (Sf. Ignatie Briancianinov,
Opere alese, vol.II, pg.11-12);
632
Sf. Grigorie Sinaitul;
633
În relatarea Sf. Grigorie Dialogul, referitoare la agonia unui om pentru care se rugau mai mulţi
monahi, se face precizarea că omul respectiv a văzut un balaur care vrea să-l mănânce şi nu i-a
prins în gură decât capul. Bietul om, scăpat de balaur, a spus apoi: Daţi mulţumită lui Dumnezeu:
căci iată, balaurul care vroia să mă mănânce a plecat, graţie rugăciunilor; nu putea să stea aici ”.
(Everghetinos, Atena, vol.I, 1957, pg.82);
634
„Dacă sfinţii au fost într-un astfel de pericol de a fi înşelaţi de spiritele rele, acest pericol este şi
mai înspăimântător pentru noi (…) Singurul mijloc de salvare din faţa acestor duhuri este să
refuzăm perceperea lor şi comunicarea cu ele în mod absolut, recunoscându-ne pe noi ca fiind
nepotriviţi pentru o astfel de percepere şi comunicare (…) Sfinţii Părinţi… poruncesc ca în timpul
unor astfel de apariţii, omul trebuie să se însemneze cu semnul crucii, să închidă ochii, şi în
conştiinţa hotărâtă că nu merită şi nu este potrivit să vadă duhuri sfinte, să roage stăruitor pe
Dumnezeu pentru că El ne-ar putea ajuta de toate cursele şi înşelăciunile care sunt pornite
împotriva oamenilor cu viclenie de către duhurile malefice” (Sf. Ignatie Briancianinov, Opere
alese, vol.III, pg. 45-46);
635
„Singura pătrundere corectă în perceperea senzorială a duhurilor este înaintarea şi desăvârşirea
creştină” (Sf. Ignatie Briancianinov, Opere alese, vol.III, pg.53);
69
 5.2. De ce vin la „moarte” îngerii lui Dumnezeu

Când suntem încă pe băncile şcolii, învăţăm de la profesori că filosofia este, în

înţelepciunea omenească, o expresie a mirării, a iscoditoarei întrebări obsesive de ce.
Mirarea, uimirea, uluirea nu îşi au însă locul potrivit în înţelepciunea dumnezeiască,
de unde omul credincios înţelege în sens mult mai înalt că la Dumnezeu nimic nu
este cu neputinţă636. Pentru că la Sf. Treime este absolut normal ceea ce nouă ni se
pare de necrezut, cerem în Rugăciunea domnească să se facă voia Sa637 peste orice638
voim noi639. Ca urmare, nouă ni se pare incredibil să ne confruntăm cu atâtea
necazuri, sau ca „moartea” să ne întâmpine încă din pântecele maicii noastre, dar, la
Atotţiitorul Dumnezeu, nu este deloc aşa, nu este cum vrem noi, toate ne sunt
îngăduite spre binecuvântarea noastră. Aşa este şi în ce priveşte „moartea”, despre
care lumea vorbeşte, cu multă patimă, atât de greşit: însă prin ea se face voia lui
Dumnezeu cu noi, prin ea se împlineşte miracolul de a se dărâma omul stricăcios şi
iarăşi a fi zidit de Creator spre nestricăciune 640. Este adevărat, nu-i un lucru uşor
pentru nimeni să stea faţă în faţă cu „moartea”, să asistăm neputincioşi cum sufletul
ni se desparte de trup, sfâşietor. Ne este greu de suportat 641 momentul acestei
despărţiri642, dar dacă sufletele noastre sunt pline de încredere despre ce ne aşteaptă
în lumea de dincolo, vom încerca atunci o bucurie negrăită643. Bucuria despre care
vorbesc vine din iubirea lui Dumnezeu de a ne trimite îngeri orbitor de luminoşi, ca
să ne ajute sufletele644, sau, în situaţii mai speciale, de a-i cinsti pe sfinţi, prin
arătarea în lumină strălucitoare a însuşi Domnului Hristos, a Maicii Domnului, a

636
Fac. 18, 14;
637
Rugăciunea Tatăl nostru;
638
„Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (In.16, 23);
639
„Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă”
(In. 15, 7);
640
Sf. Ioan Damaschin;
641
„Celor mai mulţi le este greu să-şi părăsească trupul… şi cu adevărat mare este chinul sufletului
când se desparte de trup” (Sf.Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, X, 2);
642
„Îi pare rău (sufletului – n.a.) de trupul cu care s-a însoţit şi suferă că se va despărţi de el” (Sf.
Macarie Egipteanul, Despre ieşirea sufletului);
643
„Sufletul care se desparte de trup plin de încredinţare şi-l dezbracă pe acesta ca pe o haină,
încearcă o bucurie negrăită şi netălmăcită. Căci, dobândind acum cele nădăjduite, îl leapădă pe
acesta fără întristare, îndepărtându-se cu pace spre îngerul luminos şi vesel care vine din înălţime
şi străbătând fără piedică împreună cu acela văzduhul, nevătămat câtuşi de puţin de duhurile
răutăţii, ci suindu-se cu bucurie şi îndrăzneală şi cu graiuri de mulţumire” (Sf. Teognost, Capete
despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, 61, în Filocalia, vol.4);
644
„După cum atunci când împăratul lumesc trimite ostaşi să prindă pe vreunul şi să-l aducă la el,
acela nevoind se înfioară de frică şi tremură în faţa celor ce-l silesc să pornească la drum, tot aşa se
întâmplă atunci când sunt trimişi îngerii să ia sufletul, fie al celui drept, fie al celui păcătos;
sufletul se înfioară şi tremură în faţa îngerilor celor înfricoşători şi neînduplecaţi” (Sf. Macarie
Egipteanul, Cuvânt despre ieşirea sufletului);
70
apostolilor şi a sfinţilor645. Da, să nu ne mire una ca aceasta, pentru că decesul
semnifică de fapt naşterea noastră în ceruri. Că îngerii ne onorează la „moartea”
noastră cu venirea lor646 ne este foarte concis revelat în textul biblic, de unde aflăm
că ei ne apar în forme de fulger şi în îmbrăcăminte albă ca zăpada647: un tânăr în
veşmânt alb648; doi bărbaţi în veşminte strălucitoare649; doi îngeri înveşmântaţi în
alb650 etc. De altfel, cine citeşte cu atenţie Vieţile Sfinţilor observă că, de venirea
maiestuoasă a îngerilor, s-au învrednicit la mutarea lor o mulţime de sfinţi. Amintesc
doar pe Sf. Teodora651 şi Sf. Salvius652.
Desigur că, la vederea îngerilor, sufletele despărţite de trup sunt „cu totul
uluite”653, înfricoşate, nu pot să sufere vederea lor654, sunt pur şi simplu
înspăimântate de contactul cu noul fel de viaţă ce li s-a deschis 655. În starea lor nouă,
şocantă pentru cei mai mulţi dintre noi, sufletele plecate simt şi gândesc656, dar nu
mai pot să acţioneze liber, lipsindu-le trupul, nici nemaiputând să pună început bun
la o altă viaţă (bazată pe pocăinţă657). Frica sufletului este cu atât mai mare cu cât
vede că în jurul său se află, ca să-l ia în stăpânire, gata să se războiască, armiile
645
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre răbdare, pg. 60, 727);
646
„Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22);
647
Mt. 28, 2-3;
648
Mc. 16, 5;
649
Lc. 24, 4;
650
In. 20, 12;
651
„Atunci când am fost la capătul puterilor, deodată am văzut doi îngeri strălucitori ai lui
Dumnezeu, care erau ca nişte tineri splendizi, de o frumuseţe inexprimabilă. Feţele lor erau mai
strălucitoare decât soarele, privirea lor era plină de iubire, părul capului lor era alb ca zăpada, în
jurul capului lor erau aureole aurii, strălucitoare, care se răspândeau în jur, veşmintele lor
străluceau ca fulgerul, şi pieptul lor era încins cu eşarfe aurii în formă de cruce” (Viaţa Sf. Vasile
cel Nou, luna martie, 26); „Îngerii purtători de lumină mi-au luat imediat sufletul în braţele lor”
(Misterele eterne… pg.71);
652
„Când chilia mea s-a cutremurat acum patru zile, şi m-aţi văzut zăcând mort, am fost ridicat de
doi îngeri şi dus până în cele mai înalte piscuri ale cerului” (Sf. Grigorie de Tours, Istoria
francilor, VII, 1);
653
Sf.Ioan Gură de Aur, Omilii despre răbdare, pg. 60, 727);
654
„Va veni peste noi negreşit frica aceasta, când vom fi scoşi din lume. Că şi întemniţatul suferă
mai mult când este scos din închisoare şi dus înaintea judecăţii; atunci mai cu seamă tremură, când
este mai aproape de scaunul de judecată, când trebuie să dea socoteală de faptele sale… sufletul
lor, ghemuindu-se, amână despărţirea de trup, neputând suferi vederea îngerilor care se apropie
(…) Dacă ne sperie vederea unor oameni, ce spaimă ne va cuprinde la vederea îngerilor
ameninţători şi a puterilor cereşti neîndurătoare, când se apropie de noi ca să ne scoată din trup şi
din această viaţă?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LIII, V);
655
„El aude (sufletul – n.a.) plângerile şi suspinele celor care îl înconjoară, dar nu poate nici vorbi,
nici scoate vreun glas. El este tulburat şi înspăimântat, cugetând la îndelungatul drum ce are să-l
facă şi la noul fel de viaţă ce are să ducă după despărţirea sa de trup” (Sf. Macarie Egipteanul,
Cuvânt despre ieşirea sufletului);
656
„Sufletele celor adormiţi intră în viaţa de dincolo cu tot ceea ce poartă în ele, după cuvântul care
zice: Faptele lor vin cu ei (Apoc. 14, 13). Merg dincolo cu toate gândurile şi simţirile lor, cu
virtuţi şi cu patimi, cu cele bune ale lor şi cu cele rele, cu întreaga lor lume morală. Adică, aşa cum
sunt şi aşa cum au ieşit din acest trup şi din viaţa pământească” (Sf. Iustin Popovici, Dogmatica
Bisericii Ortodoxe, vol. 5, Lausanne, 1997, pg.369);
71
cereşti cu puterile întunericului658. De aceea, unii din Sfinţii Părinţi spun că sufletul
este răpit fie de îngeri, fie de diavoli – depinde cu cine şi-ales omul să se unească de
când vieţuia pe pământ. Însă este de la sine înţeles că îngerii lui Dumnezeu, în misia
lor de a lua sufletele unde se află credinţă, fapte bune şi răbdare în necazuri,
intervin cu tărie ca să-l întărească şi să-l mângâie. Câţi îngeri vin la luarea unui
suflet nu ne-au mărturisit Sfinţii Părinţi, însă este cu neputinţă să lipsească doi:
îngerul păzitor al sufletului şi cel ce însoţeşte sufletul respectiv pe calea neumblată.
Sufletul îşi va recunoaşte uşor propriul înger.
Când îngerii îşi vor lua „în primire” sufletele încredinţate grijii lor, cu precădere
în cazul sfinţilor, sufletele se ridică la cer659, în cântări îngereşti660, prin har, imediat
după despărţirea lor de trup, ca să fie conduse spre locul ce li s-a sortit 661. Cum
anume se ridică la cer astfel de suflete alese văd, în marea lor experienţă
duhovnicească, sfinţii (avem mărturiile Sf. Antonie cel Mare662 şi Avva Pafnutie663).
Ei, sfinţii, s-au învrednicit de frumoase chemări din partea cetelor cele de sus, cum
s-a îngăduit în cazul Sf. Vasile cel Mare664, Sf. Macarie665 şi Avvei Pafnutie666.

657
„Chiar dacă în lumea de dincolo sufletul ar dori din toată fiinţa să se schimbe şi să înceapă o
nouă viaţă, cu totul alta decât cea dusă pe pământ, el nu poate face lucrul acesta în nici un chip. Nu
mai poate s-o facă pentru că-i lipseşte trupul, fără de care omul nu este om şi nu poate să hotărască
şi să acţioneze liber; îi lipsesc totodată locurile şi tovărăşiile pământeşti, care-i dădeau prilej de
fapte bune şi de mântuire. Altfel spus, pe lumea cealaltă sufletul nu mai poate să se pocăiască,
pentru că acolo rodesc cele pe care le-a sădit aici… Aceasta ne învaţă Sfânta Scriptură numind cele
de pe pământ semănături, iar viaţa de dincolo, seceriş - Gal. 6, 7-8” (Sf. Iustin Popovici, op.cit.,
vol.5, Lausanne, 1997, pg.369);
658
„La vremea despărţirii sufletului de trup, în faţa noastră stau, de-o parte, armiile cereşti, iar de
cealaltă, puterile întunericului” (Sf.Macarie Egipteanul, Omilii XIV, Cuvânt despre ieşirea
sufletului);
659
Lc. 16, 22;
660
Sf. Teodor s-a mutat la cer în cântări îngereşti” (Sf.Grigorie cel Mare, Dialoguri despre moarte,
IV, 16); „Adesea, când sufletele celor aleşi ies din trup, obişnuiesc să se înalţe cântece de slavă”
(Sf.Grigorie cel Mare, op.cit. 15, 4);
661
„Îngerii aşteaptă ca sufletele să iasă din legătura trupului, ca luîndu-le să le ducă în locul care le
este sortit” (Sf. Grigorie de Nyssa, în Cuvânt despre ieşirea sufletului);
662
Sf. Antonie cel Mare a văzut cum sufletul Avvei Amun Nitriotul a fost „luat şi dus în cer de
îngeri”;
663
„A văzut (Avva Pafnutie – n.a.) cum sufletul unuia era ridicat la cer de îngeri cântând lui
Dumnezeu (…) preoţii l-au văzut urcând la cer, în mijlocul cetelor de drepţi şi îngeri care-L
slăvesc pe Dumnezeu” (Istoria monahilor din Egipt, XIV, 17 şi 24);
664
Sf. Grigorie de Nazianz ne spune că „cetele de sus, spre care de multă vreme îşi aţintise
privirile, îl chemau la ele” (Cuvântări, XVIII, 79);
665
La plecarea din lume a Sf.Macarie a venit un înger „însoţit de mulţime de cete ale celor
netrupeşti şi-i spune: Grăbeşte-te de ieşi; toţi stau şi te aşteaptă” (Viaţa Sf. Macarie din Schete,
28);
666
La mutarea Avvei Pafnutie, „un înger a stat înainte şi i-a spus: vino acum şi tu, fericite, în
lăcaşurile cele veşnice ale lui Dumnezeu. Căci au sosit proorocii, ca să te primească în cetele lor”
(Istoria monahilor din Egipt, XIV, 23);
72
 5.3. De ce vin la „moarte” îngerii căzuţi

Mărturiile despre vederea îngerilor căzuţi sunt care mai de care mai grăitoare,
mai expresive, ele inducându-ne o stare de marcantă apatie şi de mare disconfort
sufletesc. În sensul de mai sus, Sfinţii Părinţi ne semnalează cu lux de amănunte,
într-un mod cât se poate de clar, despre ce anume ne va aştepta la ieşirea sufletului,
când, pe lângă vederea îngerilor lui Dumnezeu, se vor vedea venind şi alţi
„vizitatori” (diavoli) a căror groază poate motiva sufletul să-şi dorească mântuirea667
chiar şi în ultima secundă. Duhurile acestea ale răutăţii speră că vor înşela sufletele
luându-şi tot felul de înfăţişări, până acolo încât reuşesc să imite chiar şi chipuri
cereşti într-o falsă lumină. Răcnind ca nişte dobitoace, în inimaginabila lor larmă de
dinainte şi de după ieşirea sufletului, aceste duhuri hidoase668 năvălesc cu feţe
schimonosite669, vrând cu orice preţ să înşface sufletele şi să le ocărască cu
îndrăzneală pentru multele lor greşeli670. Este greu671 ca sufletele să le poată privi,
căci vor fi examinate cu minuţiozitate de chiar prinţul întunericului672.
Vederea lor, a diavolilor, este mai groaznică decât orice chin îndurat de om în
necazurile de pe pământ, ceea ce îl va face pe sufletul despărţit de trup să cadă
667
Despre un muribund, care se afla în faţa morţii, Sf. Grigorie cel Mare spunea: „Mai daţi-mi timp
până dimineaţă! Ţine-mă cel puţin până dimineaţa. Şi cu aceasta viaţa lui a fost înşfăcată”
(Dialoguri, IV, 40)
668
Sf. Grigorie cel Mare ne mărturiseşte despre un om bogat care a văzut duhuri hidoase şi
întunecate, „care încercau cu toată puterea să-l înşface în temniţele iadului” (Dialoguri, IV, 40);
669
Sf. Teodora: „Atunci când m-am apropiat de sfârşitul vieţii mele… am văzut o mulţime de arapi
(diavoli – n.a.) stând împrejurul patului meu. Feţele lor schimonosite erau negre ca funinginea, ca
tăciunele şi ca smoala; ochii lor, ca nişte cărbuni învăpăiaţi de foc şi înfăţişarea lor era grozav de
urâtă, ca gheena focului. Aceia făceau o mare tulburare şi gâlceavă. Unii răgeau ca dobitoacele,
răcneau ca fiarele sălbatice, alţii lătrau ca nişte câini sau urlau ca lupii… Toţi iuţindu-se asupra
mea, se repezeau scrâşnind din dinţi, vrând să mă înghită. Acele duhuri rele şi urâcioase se
pregăteau… aşteptând parcă să vină oarecare judecător… Atunci, sărmanul meu suflet a fost
cuprins de o mare frică şi cutremur. Astfel, fiind amărăciunea morţii, acea înfricoşată vedere a
acelor groaznici arapi, mi-a fost asemenea unei alte morţi încă şi mai cumplită. Întorcându-mi
ochii încoace şi încolo, ca să nu mai văd înfricoşatele lor feţe şi să nu mai aud glasurile lor
infernale, nu puteam scăpa cu nici un chip de ei” (Gregorie de Thrace, Vie de saint Basile le Jeune,
Recit de Théodora, pg.28);
670
„Când sufletul iese din trup, vrăjmaşul dă năvală asupra lui războindu-l şi ocărându-l cu
îndrăzneală şi făcându-se pârâş amarnic şi înfricoşat al lui pentru cele ce a greşit” (Sf. Ioan
Carpatiul, O sută de capete de mângâiere, 25);
671
„Cei mai mulţi oameni pot să fie auziţi atunci când relatând grozăvenii şi viziuni înfricoşătoare,
spectacol pe care muribunzii nu sunt în stare să-l îndure, dar adesea zguduie chiar patul lor cu mare
putere, îi privesc înfricoşător pe cei ce stau împrejur, sufletul se străduieşte să rămână în interiorul
corpului, nedorind să fie expulzat” (Sf. Ioan Gură de Aur, Predica 53 asupra Evangheliei după
Matei);
672
„Eu cred că nobilii atleţi ai lui Dumnezeu care s-au luptat considerabil cu duşmanii invizibili în
timpul întregii lor vieţi, după ce ei au scăpat de toate persecuţiile lor şi au ajuns la capătul zilelor
lor, sunt examinaţi de către prinţul acestei lumi pentru că, dacă sunt găsiţi cu răni de luptă, sau
pete, sau efecte ale păcatului, să fie reţinuţi” (Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuirea la Psalmul 7);
73
speriat la picioarele îngerilor lui Dumnezeu şi să încerce a se ascunde 673. În
dramatismul acelor momente, sufletele sunt cuprinse de o tulburare şi frică de
nedescris, pentru că diavolii vin ca să răpească şi să conducă sufletele pătimaşe în
iad. În prezenţa lor monstruoasă, ne spune Sf. Ignatie Briancianinov, să nu ne punem
câtuşi de puţin încrederea în ceea ce ei, ca nişte mincinoşi ce sunt, ne vor spune 674.
Pericolul păcatelor, care ne urmăresc şi după despărţirea sufletului de trup, va fi şi
mai ameninţător, pentru că şi dincolo va continua să ne însoţească duhoarea faptelor
rele675 săvârşite pe când eram în trup, în locuri pământene rău-mirositoare676,
sufletele vinovate fiind cumplit chinuite de călăii duhurilor răutăţii677.

Cap.VI: IMPORTANŢA SFINTEI BISERICI

6. Ce să facem când iese sufletul cuiva

Toate felurile de despărţiri, mai ales dacă este vorba de ieşirea sufletului cuiva
drag, ne produce întristare şi durere în inimi. În multe din situaţii, poate chiar în
673
„Ce spaimă şi cutremur te aşteaptă suflete în ziua morţii! Ai să vezi atunci pe groaznicii,
sălbaticii, cruzii, nemilostivii şi neruşinaţii demoni, asemenea unor harapi mohorâţi ce te
înconjoară. Doar vederea lor este mai crâncenă decât orice chin. Sufletul, văzându-i, este cuprins
de tulburare, se agită, se zvârcoleşte, încearcă să se ascundă, cade la picioarele îngerilor lui
Dumnezeu. Sfinţii îngeri îl ţin: străbătând cu el văzduhul” (Sf. Chiril al Alexandriei, Cuvânt la
ieşirea sufletului);
674
„Deşi demonii, în apariţiile lor în faţa oamenilor, îşi iau de obicei înfăţişarea unor îngeri
luminoşi pentru a amăgi mai uşor, deşi ei uneori se străduiesc, de asemenea, să convingă oamenii
că ei sunt suflete umane şi nu demoni… în nici un mod, oamenii nu trebuie să se încreadă în ei”
(Sf. Ignatie Briancianinov, Opere alese, vol.III, pg.7-9);
675
„Sufletul cel păcătos, fiind însă în trup, răspândeşte duhoarea faptelor rele, dar după moarte o
răspândeşte încă şi mai mult. Şi ele, copleşindu-l, îl fac negru şi întunecat” (Sf .Macarie
Egipteanul, Despre ieşirea sufletului…)
676
„După cum cei ce-şi petrec cea mai mare parte a vieţii în locuri rău-mirositoare, nu scapă de
putoarea aceea nici când se mută la aer curat, căci, petrecând vreme îndelungată în acel miros greu,
a pătruns în ei şi nu mai iese” (Sf.Grigorie de Nyssa, Dialog despre suflet şi înviere);
677
După ce a fost crucificată timp de nouă zile, împreună cu soţul ei, Timotei, Sfânta Mavra
(martiră în secolul II) a relatat ispitele demonice la care a fost supusă atât ea cât şi soţul ei: „Fă-ţi
curaj, frate, şi alungă somnul de la tine. Fii vigilent şi ia aminte la ceea ce am văzut eu. Mi s-a
părut că înaintea mea, când eram într-un fel de extaz, se afla un om care ţinea în mână o cupă cu
lapte şi miere de albine. Acest om mi-a spus: Ia asta şi bea. Dar eu i-am spus: Cine eşti tu? Şi el a
răspuns: eu sunt un înger al lui Dumnezeu. Apoi eu i-am zis: Hai să ne rugăm Domnului. Atunci el
mi-a zis: Eu am venit la tine ca să-ţi uşurez suferinţele. Am văzut că îţi doreai grozav să mănânci
şi să bei, întrucât până acum n-ai mâncat absolut nimic. Atunci eu i-am zis: Cine ţi-a insuflat
atâta milă de mine? Ce înseamnă nevoinţa şi postul meu pentru tine? … Când eu m-am rugat, am
văzut cum acest om şi-a întors faţa către apus. Din aceasta eu am înţeles că era vorba de o
înşelăciune satanică. Satan dorea ca să ne încerce chiar asupra crucii. Imediat după aceea viziunea
a dispărut” (V. Sf., 3 mai);
74
marea lor majoritate, ne regăsim cu greu cumpătarea în cugete şi reacţionăm cu
vădită stângăcie. Nu mai ştim cum să acţionăm nici în cele ce ţin de îngrijirile
lumeşti, nici în cele duhovniceşti. Ba, adeseori, perioada de după ieşirea sufletului
cuiva drag o irosim fără viziune duhovnicească, fără a gândi ce îi este de folos
sufletului respectiv care ne părăseşte, în preocuparea noastră păgânească doar cu
cele trebuincioase trupului persoanei repauzate.
Însă, atunci, cea mai mare faptă a sufletului nostru, pentru cei răposaţi, este să
ne rugăm ca ele să aibă parte de iertarea păcatelor şi mântuirea lor. Bocetele fără
acest sens nu îşi au nici un fel de valoare. Apoi, la fel de important, deşi nouă ni se
pare de neacceptat de ce Dumnezeu îngăduie să ne despărţim de cineva în
împrejurări evident incredibile şi dramatice, este să nu crâcnim în faţa lui
Dumnezeu că ne-a luat ce ne-a fost drag. Să nu ne pierdem cu firea în a primi pe
cele rele ca şi pe cele bune, aşa cum a făcut dreptul Iov, ca nu cumva în supărarea
noastră peste măsură să transformăm în inutile toate mijlocirile pe care avem datoria
morală să le facem cu bună credinţă. Aşa stând lucrurile, într-o rânduială bine
stabilită, le putem veni în ajutor celor plecaţi dintre noi prin trei forme esenţiale de
mijlocire: rugăciunea personală, rugăciunile Sf. Biserici (prin Sf. Jertfă) şi
milostenia. Să fim cu luare aminte la toate trei, ca lucrări ale Sfântului Duh. Din
această cauză şi trebuie să le îndeplinim, fără a ne îndoi de eficacitatea lor, nici de a
trece cu vederea faptul că nu toţi care se roagă sunt ascultaţi de Dumnezeu.
Iată însă cum să procedăm. Ca rugăciunile noastre să fie bineprimite de
Dumnezeu şi astfel să se obţină iertarea păcatelor celor adormiţi, ele trebuie făcute
cu stăruinţă de cei drepţi678, mari sârguitori în nevoinţele lor de a împlini învăţătura
lui Dumnezeu679. Să-i avem în vedere pe ierarhi, preoţi, creştini îmbunătăţiţi şi,
desigur, pe văduve, orfani şi săracii credincioşi. Bineînţeles că inimile care sunt
iubitoare de Dumnezeu, largi680 şi sfinte681, se roagă pentru toţi, acasă şi la Sf.
Biserică, încredinţate fiind de marea milostivire a dreptei Celui Preaînalt. Inimile
acestea înalte, alese, înflăcărate în iubirea lor faţă de oameni, au cunoştinţă de la
Dumnezeu cât de folositor este să ceară în rugăciunile lor oricâte îşi doresc682
avându-i în atenţie pe toţi oamenii683, cu tot felul de rugăciuni şi de cereri684, prin
care multe păcate li se vor ierta oamenilor685. De altfel, inimile cuprinse de focul
arzător al iubirii se roagă neîncetat, vor ca Dumnezeu să se milostivească de întreaga
omenire, nu se tem de nici un obstacol şi îşi pun sufletul pentru alţii în împrejurări
din cele mai incomode. Sunt atâtea exemple de credinţă! Să ne reamintim acum doar
de câteva exemple din încărcata istorie a marilor rugători, ale căror rugăciuni s-au

678
Iac. 5, 16;
679
In. 7, 16-18;
680
2Cor. 6, 11;
681
Apoc. 22, 11;
682
In. 14, 13-14;
683
1Tim. 2, 1;
684
Efes. 6, 18-19;
685
Mt. 12, 31-32;
75
suit spre pomenire la Dumnezeu şi au fost ascultate 686, cererile lor netrecându-se cu
vederea deşi se aflau în contexte dificile: Moise, pe când avea marea în faţă, iar în
spate pe atacatorii egipteni, a cerut ajutor de la Dumnezeu fără să spună vreun
cuvânt şi Dumnezeu l-a liniştit întrebându-l de ce strigă687; tot Moise a strigat la
Dumnezeu să-i ierte pe israeliţii căzuţi în idolatrie, iar dacă nu, atunci să fie şters din
Cartea Vieţii688 ; Iezechia a schimbat hotărârea lui Dumnezeu, după ce s-a rugat cu
faţa la perete ca să nu moară689; Daniel s-a rugat pe când se afla în groapa cu lei690;
Iona a făcut rugăciune din burta balenei691; tâlharul cel bun a fost ascultat de
Dumnezeu după ce s-a rugat de pe cruce692; Sf. Apostol Pavel s-a rugat întins pe
spate, cu picioarele strânse în butuci693.
Rugăciunea vine deci din iubire şi aduce iubire. Ea ne leagă, cu efecte în
veşnicie, pe unii de alţii şi pe toţi de milostivirea lui Dumnezeu. Ridicându-ne
sufletul prin rugăciune la Dumnezeu, la sfat de mare taină, în viaţa noastră
duhovnicească facem loc şi altora. Şi Duhul Sfânt ne porunceşte să ne ajutăm unii pe
alţii, cuprinzând într-un „laţ” de har timpul, spaţiul şi generaţiile, să facem
rugăciunea cea în Duh şi în Adevăr şi pentru vii şi pentru adormiţi. Scopul ei – şi
pentru unii şi pentru alţii – constă în obţinerea iertării lui Dumnezeu, a mântuirii, a
împăcării, a moştenirii vieţii celei de veci. Evident, nimeni nu ştie cui anume
Dumnezeu poate să-i acorde mila şi îndurarea Sa694, însă bine ne este nouă să nu ne
pierdem speranţa şi să trăim rugăciunile noastre într-un mod cât mai cuviincios.
Pentru aceasta datori suntem noi ca, în rugăciunile personale, să-i pomenim şi pe cei
orbiţi duhovniceşte (nelegiuiţi, necredincioşi), a nădăjdui la milostivirea divină a lor
fără să cădem în apocatastază (că mântuirea ar fi pentru toţi), cu toate că
necredincioşii nu au nici un folos de solirile milosteniilor celor vii 695 şi păcătoşilor le
va şterge Dumnezeu numele din Cartea Sa696). Totuşi, rugăciunile să nu le facem la
întâmplare, căci Sfinţii Părinţi ne învaţă pentru cine să ne rugăm şi pentru cine nu:
păcătoşilor pocăiţi li se va da iertare, dar acelora care nu s-au pocăit şi au făcut
păcate împotriva Duhului Sfânt li s-a rânduit osânda ca fiind fiii diavolului.

686
F. Ap. 10, 4;
687
Ieş. 14, 15;
688
Ieş. 32, 32;
689
4 Regi 20, 1-6;
690
Dan. 6, 21-23;
691
Iona 2, 1-2;
692
Lc. 23, 42-43;
693
F. Ap. 16, 24-35;
694
„Căci grăieşte către Moise: Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc şi Mă voi îndura de cine vreau
să Mă îndur” (Rom. 9, 15);
695
„Îndemnăm să se facă aceasta (milosteniile pentru morţi) pentru cei credincioşi; căci
necredincioşilor nu le va fi de nici un folos chiar de li s-ar da săracilor toate bunurile din această
lume. Căci de vreme ce au vrăjmăşit cele dumnezeieşti pe când trăiau, este limpede că nu se va
schimba după moarte” (Constituţiile Apostolice, VIII, 43);
696
Ieş. 32, 33;
76
 Cum stau lucrurile, mai exact? În primul rând, trebuie precizat că rugăciunea
pentru cei răposaţi au instituit-o Sfinţii Apostoli697 cărora li s-a dat Duhul Sfânt. De
pildă, Sf. Apostol Pavel s-a rugat ca Dumnezeu să-l miluiască pe ucenicul său, mutat
la cele veşnice, Onisifor698. Prin a lui rugăciune, Sf. Apostol Pavel ne-a arătat că
trebuie să ne rugăm unii pentru alţii, vii pentru adormiţi, pentru că purtăm în noi
legătura comună a dragostei şi trebuie să ne iubim veşnic 699. Cu alte cuvinte, cine
este prieten cu Hristos poate să-l facă şi pe altul, chiar vrăjmaş, să se împrietenească
cu Hristos700. Căci mila lui Dumnezeu nu se poate cuprinde, în revărsarea ei atât de
mare spre cei ce îL iubesc şi împlinesc Cuvântul Său. Ca să înţelegem însă şi mai
bine cum Se miluieşte Dumnezeu de drepţii care se tem de El, Atotmilostivul
Dumnezeu ne arată în câteva rânduri că este gata să mântuiască pe unul sau pe mai
mulţi din cei pentru care se roagă un prieten de-al lui Hristos, dacă se învredniceşte
a-I împlini voia701 cu teamă, sau şi mai mult decât atât: Dumnezeu poate să salveze
de la pieire familia celui drept702, un popor703 şi chiar pe cineva până la al miilea
neam704.
Iată, aşadar, câtă milă de la Dumnezeu poate să adune pocăinţa unui om
credincios, pocăinţă despre care Cuviosul Paisie Aghioritul spunea că este cel mai
bun parastas705. Or, „parastasul pocăinţei” în cauză este o ofrandă a inimii
străpunse de rugăciune, este balsamul minunat al sfinţeniei ce izvorăşte din noi ca un
torent lecuitor către suflete cunoscute şi necunoscute, suficient pentru mântuirea
sufletului care l-a întors pe păcătos706 (tot aşa cum, prin mila lui Dumnezeu, un
părinte de va fi păcătos, iar moartea copilului său de îl va întoarce la pocăinţă,
Dumnezeu va milui copilul pentru că l-a întors cu al său deces pe părinte).
Deci, cât încă Dumnezeu ne mai îngăduie vreme, să aducem şi noi roade de
vrednică pocăinţă, ca să-i ajutăm la mântuire pe cei de lângă noi sau plecaţi dintre
noi. Şi să fim foarte atenţi, căci după ieşirea sufletului nu vom mai putea să ne
căim707niciunul . Doar acum, de azi, este posibil. De mâine ar fi deja prea târziu,
697
„Nu degeaba au rânduit apostolii să se facă la săvârşirea Tainei celei înfricoşate pomenirea celor
plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor morţi” (Sf. Ioan Gură de aur,
Omilii la Filipeni, III, 4);
698
2 Tim.1, 16-18;
699
1Cor. 13, 8;
700
“Aceia care şi L-au făcut prieten pe Împăratul pot după aceea să-şi facă prieten şi pe fiecare
servitor şi ajutor, chiar necunoscut sau duşman dacă este, dacă vor, pot chiar să-l împrietenească cu
Împăratul şi să-l facă să primească slava” (Sf. Ioan Scărarul, Omilia la „preot”);
701
„Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii” (Ps.
144, 19); Fac. 19, 12-13;
702
Fac. 7, 1;
703
Ieş. 32, 9-14;
704
„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina
părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al
miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Ieş. 20, 5-6);
705
„Cel mai bun parastas pentru fraţii noştri morţi este pocăinţa noastră”;
706
„Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va
acoperi mulţime de păcate” (Iac. 5, 20);
707
Sf.Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Evanghelia de la Luca, XII, 13, pg. 123, 880);
77
pentru că ziua de mâine este în mâna lui Dumnezeu şi nu ştim noi dacă o vom mai
ajunge. Acum, nu altădată, mădularele tari ale Sf. Biserici să le ajute pe cele slabe 708
cu rugăciunile lor pentru vii şi adormiţi, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos
aşteaptă să dea unora pentru rugăciunea altora. Iar cine dă, multă fericire găseşte, că
fericit este omul care duce o viaţă aspră, ascetică, pentru mântuirea altora. Acum,
cine se roagă pentru adormiţi, le întăreşte şi mai mult credinţa într-o altă viaţă şi
nădejdea învierii709. Acum, cine nu s-a căit, poate să se străduiască a nu păţi ca
fecioarele fără minte, care au auzit înfiorătoarele cuvinte ale Domnului Hristos: „Nu
vă cunosc pe voi!”710. Da, să ne ferească Bunul Dumnezeu de asemenea cuvinte sau
de neînduplecarea Sa în faţa rugăciunilor noastre711 (ca în cazul proorocului
Ieremia712). Orice ar fi, să nu deznădăjduim şi, în rugăciunile noastre personale,
făcute dimineaţa şi seara, să-i pomenim pe adormiţi până când şi sufletele noastre
vor părăsi acest pământ. Până atunci, să facem cele ce suntem datori a le face.
Cu luare aminte să fim însă în primele trei zile, când trupul răposatului încă nu
este depus în groapă, ca prin rugăciunile din Psaltire să-L rugăm pe Dumnezeu a
ierta sufletul ce ne părăseşte. Totodată, este foarte de folos să ne rugăm din Canonul
de rugăciune pentru Maica Domnului, cu dorinţa ca Maica Luminii să izbăvească
sufletul decedatului de „cumpliţii draci şi de groaznica lor vedere”, atunci când el va
ajunge „prin locuri întunecate, pline de draci cumpliţi”. Să ne rugăm în acele
momente cu şi mai multă osârdie, fraţilor, cu certitudinea că rugăciunile noastre de
dinaintea şi din timpul înmormântării vor aduce sufletului desprins odihnă, linişte,
pace, alinare şi, în înălţarea lui la cer, îl vor întări cu nădejdea dobândirii vieţii
fericite. Privegherea să ne fie creştină, nu idolatră, ca sufletul să fie uşurat şi nu
împovărat cu obiceiuri păgâneşti cum ar fi: vorbe putrede, clevetiri, ponegriri,
bocete, văicăreli disperate713. Plânsul să ne fie împreunat cu nădejdea revederii la A
Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, nu împreunat cu durerea care
depăşeşte hotarele firii. Pentru că, de vor pune stăpânire pe noi întristarea şi plânsul
deznădăjduit, sufletul repauzatului se va afla într-o stare de frământare şi nu îşi va
găsi mângâiere714.

708
1Cor. 12, 12-26;
709
Sf. Epifanie, Ierarhia bisericească, VII, 3, d, f, g);
710
Mt. 25, 12;
711
Dumnezeu nu împlineşte rugăciunile tuturor, căci, „sau le cer mai înainte de vreme cuviincioasă,
sau le cer cu nevrednicie, sau sunt stăpâniţi de orgoliu, sau după ce le-ar fi dobândit s-ar fi mândrit,
sau după ce ar fi câştigat cererea ar fi căzut în păcatul lenevirii şi al destrăbălării” (Scara 26);
712
Ier. 7, 16; 15, 1;
713
„Dacă cineva moare în stare de păcate, trebuie a-i veni în ajutor nu prin jeliri lumeşti, lacrimi de
disperare; ci prin rugăciuni, cereri, milostenii şi jertfe (…) Să ne rugăm pentru repauzaţi şi să
îndemnăm şi pe alţii a face aceasta (…) Nu înmormântările bogate şi coşciugurile scumpe trebuie
să ne preocupe; ci prin multe milostenii, să silim pe văduve, pe orfani şi pe săraci, să se roage
pentru repauzat sau repauzaţi” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 41 la 1 Corinteni, p.588);
714
Marele scriitor rus Tolstoi ne-a lăsat în scris câteva rânduri în care ne relatează cum i-a apărut în
vis sufletul pruncului său răposat, Vladimir: „În noaptea de 28 spre 29 septembrie, în vis pare că
stăteam în salon şi deodată aud în sufragerie glasul copiilor. Mă uit şi văd o mulţime de copii, care
au început a trece pe lângă mine în salon; în mijlocul lor era Volode (Vladimir), copilul nostru,
78
 Aşa trebuie să-i iubim, cu adevărat, pe morţii noştri: rugându-ne pentru ei. Cine
dintre noi se roagă cu credinţă tare, uneşte pe cei vii cu cei răposaţi, aducând
bucurie în sufletele adormiţilor cu săvârşirea de fapte bune prin care lucrează duhul
părinţilor, rudelor, prietenilor mutaţi de la noi. Altfel spus, în chip tainic, în viaţa
noastră lucrează duhul apropiaţilor şi în duhul apropiaţilor din viaţa de dincolo
lucrăm noi. Deci sufletele strămutate de aici, nu contează că îşi continuă vieţuirea în
iad sau în Rai, au toate nevoie de rugăciunile noastre: sufletele din Rai sporesc în
bucurie în mod simţual, iar sufletele din iad au o consolare715 provizorie – simt o
oarecare mângâiere716, un mic ajutor717, sau, efectiv, ajung să fie izbăvite718 şi
scoase719 din chinuri prin rugăciunile Sf. Biserici şi ale noastre. Însă dincolo de
rugăciunea personală, dar şi de post (care este superior rugăciunii), trebuie să
acordăm atenţie deosebită următoarelor rânduieli binecuvântate de Dumnezeu prin
Sf. Biserica Sa:
Parastasul, care este superior milosteniei, se face la anumite intervale de timp
la toţi cei adormiţi. Prin facerea lui, se poate salva un suflet de la pieire. Dacă îl
mort de curând. Eu cu mare bucurie m-am repezit la el; şi dânsul mi-a zâmbit cu aceiaşi zâmbire
îngerească ca şi mai înainte. I-am întins mâna: „Volode, tu eşti?”. El m-a apucat de gât şi tare m-a
îmbrăţişat. „Unde eşti, bucuria mea, la Dumnezeu?”. Nu, încă nu sunt la Dumnezeu, dar curând o
să fiu acolo”. „Şi-i bine acolo unde eşti?”. „Bine, mai bine decât la dumneavoastră! Eu adesea vă
vizitez şi stau lângă dumneavoastră. Dar uneori îmi este urât, fiindcă sunt singur aproape
totdeauna; numai Maria Magdalena, din când în când, mai stă cu mine”. „Când ţi-i urât?”. „Cu
deosebire când plângeţi după mine. Pe mine mă mângâie mult când vă rugaţi şi daţi milostenie
săracilor pentru mine. Eu mereu mă rog. Mă rog pentru mămuţa, pentru mata, pentru fraţi, pentru
Paşa (sora sa) şi pentru toţi cei care mă iubesc. Îmbrăţişează din partea mea pe iubita mea mamă,
iaca aşa tare”. „Tu ai vrea, dragul meu, să te vezi şi cu ea?”. „O să mă văd şi cu ea, negreşit, o să
mă văd”. „Dar când?”. „Când n-o mai plânge”. În acest timp, pare că se aude vocea nevestei prin
coridor. M-am întors spre ea, apoi îndărăt, dar copilul deja nu mai era. În fine, m-am deşteptat din
somn cu o puternică bătaie de inimă şi atât de emoţionat, că am început a mă boci în gura mare,
deşteptând astfel şi pe nevastă-mea. Imediat am luat o bucată de hârtie pe care am scris, cuvânt cu
cuvânt, tot ce văzusem în vis” (M.V.V. o.c. pg. 28-29);
715
Slujitorul idolilor i-a spus Sf. Macarie Egipteanul: „Când îi pomenim pe cei din iad şi te rogi
pentru aceştia, ei găsesc consolare” (Pateric, Avva Macarie);
716
„În orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie
puţin” (Sf. Macarie cel Mare, Pateric, 36, cap.8, nota 33);
717
„Încă şi sufletele ţinute în iad… pot primi un mic ajutor” (Sf. Marcu Eugenicul, Respingerea
capetelor latinilor…, PO 15, p.40);
718
Sf. Tecla izbăveşte din iad, cu rugăciunea , pe păgâna Falconita. Sf. Grigorie cel Mare mântuie
cu rugăciunile pe împăratul roman Traian, iar Sf. Teodora (soţie) dobândeşte ştergerea păcatelor
împăratului iconoclast Teofil (soţ);
719
După ce ereticul împărat Teofil, luptător împotriva icoanelor, a ajuns în iad, soţia lui, Teodora, l-
a rugat pe patriarhul Metodie să facă rugăciuni pentru sufletul lui. Ascultându-i rugămintea,
patriarhul şi alţi preoţi s-au rugat fierbinte în Biserica Sf. Sofia în prima săptămână a postului de
40 de zile. Împreună cu aceştia s-a rugat şi împărăteasa Teodora, cu slujitorii de la Palat, în
Biserica Născătoarei de Dumnezeu. După un timp, Teodora a văzut pe Hristos, ca în vedenie,
zicându-i: „Să ştii că, pentru lacrimile tale şi credinţa ta şi pentru rugăciunile preoţilor mei, îi dau
iertare bărbatului tău, Teofil”. Din iad, Teofil s-a dus în rai (Triod, „Sâmbăta lăsatului de sec”);
Un înger al lui Dumnezeu i-a zis Sf. Macarie Egipteanul: „Sunt aşadar, cu putinţă ca acestea
(cereri, miluiri etc) să scoată sufletul din iad” (Pateric, Avva Macarie);
79
ignorăm, îl oprim pe răposat de la marea bucurie a salvării, este cu neputinţă să se
slobozească de păcat şi nici nu mai poate avea vreun folos de la binefacerile
dărniciei720 şi jertfei721 noastre. Este cu totul de neconceput să ne îndoim că
Parastasul s-ar adresa altcuiva decât lui Dumnezeu, în faţa Căruia noi îi cerem
miluirea şi pomenirea veşnică a unui suflet cu întreg neamul său cel adormit.
Parastasele se ţin după reguli bine stabilite de Sf. Biserică, la împlinirea zilelor
şi nu, la întâmplare, înainte. Să luăm un caz: dacă îi iese cuiva sufletul în Marele
Post, parastasul din a treia zi se va muta în a doua sâmbătă de după. În consecinţă,
parastasele nu se organizează în anumite zile, ca nu cumva astfel să fie umbrite
marile sărbători722. Dacă totuşi în aceste zile speciale cade parastasul de 40 de zile,
atunci se face numai pomenirea adormiţilor la Sf. Liturghie şi Parastasul se va muta
mai târziu. În eventualitatea că nu vom proceda aşa, înseamnă că dispreţuim legea
dumnezeiască, nesocotind că Tipicul Sf. Biserici este de la Duhul Sfânt – deci
păcătuim împotriva Duhului Sfânt şi îl mâniem pe Dumnezeu 723. Aşa, vom fi ca şi
cei din afara Sf. Biserici, ştiind de la Sfinţii Părinţi că acela care va zice cuvânt
contra Duhului Sfânt este tot omul necredincios şi eretic.
Noi însă să nu neglijăm datoria de a face parastase chiar şi pruncilor, care abia
s-au botezat şi au şi trecut în lumea cealaltă, iar toată pomana făcută de noi la
parastase să o dăruim săracilor724.
Milostenia, prin care se şi poate curăţa orice păcat725, este aducătoare de
mângâiere diferenţiată726. În ea aflăm mult har de la Dumnezeu, bineînţeles cu
condiţia ca, făcând-o cu inimă bună, să-i miluim pe săracii care se pot ruga aflându-
se în nevoi (înfometaţi, goi, însetaţi etc.) 727, pe care să-i rugăm a-i pomeni în
rugăciuni – cu numele – pe cei pentru care le dăm cuviincios diferite bunuri.
720
I. Sir. 7, 35;
721
2Mac. 12, 44-46; „Deci, iubiţilor, să îi ajutăm şi pomenire să facem pentru dânşii. Căci dacă pe
fiii lui Iov îi curăţă jertfa tatălui lor, pentru ce să te îndoieşti că, făcând noi jertfe pentru cei duşi de
aici, nu li se va aduce vreo mângâiere?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I-a către
Corinteni, XLI, 5); „Nu degeaba se aduc daruri la Biserică pentru cei răposaţi; nu sunt zadarnice
nici rugăciunile şi nici milosteniile. Duhul Sfânt a poruncit să se facă acestea ca să ne ajutăm unii
pe alţii” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Fapte, XXI, 5);
722
Săptămâna Naşterii Domnului; Învierea lui Lazăr; Florii;Duminica Sf. Toma, Săptămâna
Luminată; Înălţare; Cincizecime; Schimbarea la Faţă; Bunavestire; Întâmpinarea Domnului; toate
sărbătorile Maicii Domnului; Sf. Cruce; ziua în care se sărbătoresc sfinţii bisericii respective;
723
Mt. 12, 32;
724
„Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (P. Sol.
19, 17);
725
„Căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate
vor trăi mult” (Tobit 12, 9);
726
„Înainte de altă mângâiere, o importanţă mare o are mila pe care o faci chiar tu, cu banii tăi şi
altă mângâiere o are mila pe care o fac alţii pentru tine. Cea de-a doua are o importanţă mai mică
decât prima (…) Deoarece mila pe care o facem pentru mort are o importanţă mai mică, de aceea
trebuie să facem pentru acesta multe milostenii. Pe cât de mult a păcătuit, atât de multă nevoie are
de milostenie (…) Faceţi milostenie din averea pe care a lăsat-o mortul. Dacă nu a lăsat, faceţi cu
banii dumneavoastră. Nu ridicaţi monumente şi morminte” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 21, 4 în
Fapte);
80
 Iertarea pe care o dăm sufletului celui răposat este atunci când preotul, la
rugăciunea de iertare, cere ca „Dumnezeu să-l ierte”. Cu adevărat mare este clipa
aceasta, deosebită, căci fiecare trece cu vederea orice greşeală şi, din inimă, rosteşte
cu glas deplin: „Dumnezeu să-l ierte”. Iertarea deplină dată greşiţilor noştri, printr-
un gest de profundă împăcare sufletească, ne oferă temeiul ca şi Dumnezeu să ne
ierte pe noi. Dacă însă nu dăm iertarea, din slăbiciune omenească sau, poate pentru
că nu suntem de faţă din binecuvântate pricini, cu atât mai mult dacă am fost în
raporturi de duşmănie cu răposatul, putem să ne eliberăm de povara urii prin a merge
şi a ne cere, sau a da iertare, la mormântul unde este îngropat trupul decedatului728.
Lumânările aprinse de noi la morminte, sau în Sf. Biserică, sau acasă, trebuie
să fie însoţite de rugăciuni în care pomenim – în gând – numele aşa cum au fost ele
date la Sf. Botez ale fraţilor noştri, vii sau adormiţi, la care putem adăuga „cu tot
neamul său”. Nu este potrivit să nu ne rugăm când punem lumânări, nici să ne
grăbim a le stinge, pentru că rugăciunile noastre durează atâta vreme cât lumânările
ard şi tot atâtea păcate li se iartă – de către Dumnezeu şi sfinţi – şi acelora pe care
noi îi pomenim (conform vedeniei Sf. Martir Dimitrie729).
Referitor la practica de a aprinde lumânări şi la casa noastră, să ne amintim că şi
Sf. Serafim de Sarov aprindea răposaţilor lumânări la chilia sa. Practic, or că
aprindem lumânări acasă, or la Sf. Biserică, să nu ne îndoim că fiecare lumânări au
importanţa lor. Când le aprindem în Casa lui Dumnezeu, în timpul Sf. Liturghii, ele
se roagă neîncetat şi se împletesc cu rugăciunile Sf. Biserici.
Candela aprinsă, la mormânt, este foarte bine să fie de nelipsit. Răposatul îşi
doreşte acest lucru tocmai ca să se folosească cât mai mult sufletul lui. Ca şi în cazul
lumânărilor, cât candela rămâne aprinsă atât durează la Dumnezeu şi rugăciunea care
o însoţeşte.
Uleiul, tămâia, vinul, prescura să le ducem preotului, la Sf. Altar, ca ofrandă
adusă sufletului pentru care sunt puse. Nimic, nici măcar cugetul care le însoţeşte
când le oferim, nu rămâne necunoscut lui Dumnezeu şi fără de răsplătire. Toate
milosteniile acestea sunt duse de îngeri la Domnul Dumnezeu, Care le primeşte dacă
nu au fost făcute cu crâcnire şi vorbe urâte. Dacă însă sunt însoţite de blasfemii,
adică de jigniri aduse lui Dumnezeu şi nepătrunselor Sale purtări de grijă faţă de noi,
oricâtă milostenie s-ar face ele sunt respinse de Dumnezeu.

6.1. Rugăciunile Sfintei Biserici

727
“Să-i miluim pe înfometaţi, goi, însetaţi. Miluitul atunci se bucură. Şi dacă se roagă pentru
mortul nostru, rugăciunea lui are o putere mai mare. Pe toţi pe care îi miluim, să dăm numele
mortului, fratelui nostru, ca să ridice pentru aceasta cereri. Chiar dacă nu-i dăm numele şi îl rostim
în mintea noastră, Dumnezeu miluieşte şi iartă pe mort” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit);
728
„Dacă doi au duşmănie şi moare unul dintre ei, trebuie ca cel viu să se ducă la mormântul celui
mort şi să-şi ceară iertare ca şi când ar fi viu” (Sf. Ioan Postitorul, Pidalion);
729
Sf. Nicodim Aghioritul, Comentariu la Canonul Paştelui, glas 5);
81
 Mare şi de importanţă deosebită este, pentru mântuirea noastră, vii şi adormiţi,
rugăciunea Sf. Biserici, al Cărei Cap este Domnul nostru Iisus Hristos. Lui suntem
chemaţi să I ne închinăm, în duh şi în adevăr730, ca Celui ce S-a rugat pentru toţi
aceia ce vor avea credinţă în Dânsul731…, pentru că El, a Cărui autoritate este şi
asupra repauzaţilor