Sunteți pe pagina 1din 2

Tema 1

Indici ai delincventei juvenile

Din punct de vedere juridic, delincvenţa juvenilă este o devianţă de natură penală ce constă în
ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.
Perspectiva juridică nu oferă, însă, delimitări categorice între specificul conduitelor delictuale ale tinerilor
şi cel al comportamentelor infracţionale ale adulţilor, căci nu se interesează de cauzele acestor
comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge între o
conduită ilicită sub aspect penal şi un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire
de criminalitatea (infracţionalitatea) actelor adultului, delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite
comise de persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică. În acest sens, dincolo de
interpretarea ei juridică, noţiunea de delincvenţă juvenilă are numeroase semnificaţii biologice,
psihologice şi sociale care fac dificilă definirea ei în mod exact.

Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este produsul unei percepţii generale
a publicului în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune care trebuie să intre sub incidenţă legii penale
şi să fie sancţionată. Reacţia societăţii omite, însă, semnificaţia pe care o are pentru adolescent actul de
încălcare a normei. Fuga de la domiciliu, incriminată anterior de legea penală ca vagabondaj, dar şi în
prezent în concepţia societăţii, reprezintă, de cele mai multe ori, o conduită normală, având la origine
motive legate de conflicte în familie sau cu alte persoane, ori de tentaţia aventurii, atât de specifică
perioadei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta un act prin care adolescentul îşi afirmă curajul
şi gustul pentru risc sau pur şi simplu o acţiune întâmplătoare favorizată de o "ocazie" ispititoare. De
aceea activitatea infracţională a tânărului nu este similară cu cea a adultului, faptele sale ilicite sau doar
indezirabile fiind produsul greşelilor făcute de părinţi şi educatori şi nu unor aşa-zise motivaţii
antisociale. Din acest punct de vedere conduita tânărului este "aşa cum trebuie să fie", adică în
concordanţă cu ce a învăţat şi asimilat (Émile Durkheim). Chiar din punct de vedere etimologic noţiunea
de delincvenţă exclude motivaţiile antisociale: în limba latină delinquo-delinquere înseamnă a greşi în
mod neintenţionat, a scăpa din vedere.

Marea majoritate a delincvenţilor nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale
irecuperabile, ci pur şi simplu copii în derivă, victime ale lipsei de educaţie, ale unui mediu familial ostil
şi, adesea, violent, şi care, datorită eşecului procesului de socializare familială, au ajuns să comită, mai
mult sau mai puţin, abateri de la normele sociale. De exemplu, "copiii străzii", minori care fură alimente
pentru a-şi potoli foamea, minori care vagabondează sau cerşesc pentru a scăpa de un mediu familial
represiv şi lipsit de protecţie şi de resurse afective sau morale, minore care, ademenite de promisiuni
materiale ale unor adulţi şi lipsite de discernământ, ajung să comită fapte de prostituţie etc. Fuga,
vagabondajul, nu mai apar ca delicte sau ca forme de conduită aberantă, ci un fel de eliberare, o formă de
evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Din nefericire evadarea se face într-un univers şi mai lipsit de
valenţe morale, care, în plus, oferă ocazii infracţionale tentante şi care determină un stil de viaţă
caracterizat prin respingerea a tot ceea ce este apreciat drept îngrădire sau restricţie.
Un element important în definirea delincvenţei juvenile, alături de sistemul de sancţiuni şi
tratament juridic aplicat minorilor – cele două criterii de definire a sa, este vârsta cronologică. Limita de
vârstă a răspunderii penale diferă, însă, de la un sistem juridic la altul: în Olanda minorii care au împlinit
12 ani pot fi sancţionaţi penal în cadrul unui sistem special, diferit de cel al adulţilor; 13 ani în Franţa şi
Polonia; 14 ani în Austria şi Ungaria; 15 ani în ţările scandinave; 18 ani în majoritatea statelor americane
(dar în unele state vârsta coboară până la 17 sau chiar 16 ani), în Anglia şi Belgia; în Germania tinerii de
până la 20 de ani sunt judecaţi de tribunale speciale pentru tineri, dar vârsta răspunderii penale este 14 ani
etc. Însă toate aceste limite de vârstă sunt arbitrare şi relative, fiind dependente de modul în care
legiuitorul defineşte procesul de maturizare şi îl asociază unei anumite vârste cronologice, chiar dacă ea
nu reprezintă o realitate ştiinţifică. Din acest punct de vedere, nici măcar ONU nu a putut identifica o
vârstă penală a minorităţii care să fie acceptată de toate statele lumii, stabilind doar că noţiunea de tânăr
include persoanele sub 25 ani, iar noţiunea de copil pe cele sub 18 ani.

Exceptând violările legii penale, delincvenţa juvenilă cuprinde şi o serie de acte care nu au
caracter delictual propriu-zis şi care, dacă ar fi comise de către adulţi, aceştia nu ar fi consideraţi infractori
de către legea penală. Printre aceste acte pot fi amintite, cu titlu de exemplu, vagabondajul, fuga de acasă
şi de la şcoală, nesupunerea faţă de autoritatea părinţilor sau a educatorilor, consumul de alcool sau de
tutun, limbajul indecent etc. Astfel, un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită
măsuri speciale de supraveghere, dacă se sustrage constant de la controlul parental sau educaţional, dacă
îşi abandonează căminul familial, dacă actele sale încalcă morala, sănătatea şi bunăstarea sa ori a altor
persoane, dacă încalcă legile penale etc. Aşadar, noţiunea de delincvenţă juvenilă cunoaşte trepte
evolutive, de la simpla evaluare morală făcută de părinte, educator, societate sau autorităţi conduitelor
unui copil şi până la judecarea oficială a acestuia de către un tribunal.

Dintr-un anumit punct de vedere delincvenţa juvenilă nu depinde atât de natura faptelor comise, cât
de un proces de definire a comportamentului tânărului ca fiind sau nu periculos sub aspect social. Cu alte
cuvinte delincvenţa juvenilă poate semnifica percepţia şi definirea de către părinţi, educatori sau autorităţi
a unei fapte comise de minori, ca având un caracter delincvent. Deci, pentru a fi definite ca delincvente,
actele săvârşite de un minor trebuie să îndeplinească trei condiţii principale:

a) să fie comise de persoane care au vârsta stabilită de lege;

b) să fie considerate ca acte ilicite de către părinţi, educatori sau alte persoane;

c) să ajungă la cunoştinţa autorităţilor.