Sunteți pe pagina 1din 13

MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.

2020

CAPITOLUL IV SISTEME MONETARE

4.1. Sisteme monetare naţionale: conţinut şi elemente definitorii

In literatura de specialitate din ţara noastră sunt întâlnite mai multe definiţii ale
conceptului de sistem monetar naţional. Astfel academicianul Costin Kiriţescu1 defineşte
sistemul monetar naţional ca reprezentând „o formă de organizare monetară instituită de stat
prin acte normative, în cadrul căreia se prevede o circulaţie de monezi cu valoare proprie
deplină" şi consideră că prin extindere, odată cu evoluţiile în plan monetar, nu se mai poate face
nici o deosebire între conceptul de sistem monetar şi cel de sistem bănesc. In alte lucrări2
sistemele monetare sunt definite ca reprezentând forme de organizare a baterii şi circulaţiei
monedei într-o ţară sau alta, organizare realizată prin norme dictate de stat, dar şi prin norme
ce decurg din cutume. Un alt autor, profesorul Gheorghe Zâne, clasifică sistemele monetare în
două categorii: legale şi consuetudinare (cele din urmă bazate pe consens, pe uzanţe
comerciale, pelegi nescrise). în esenţă, un sistem monetar se constituie dintr-un ansamblu de
instituţii şi norme adoptate de autoritatea naţională în vederea facilitării îndeplinirii funcţiilor
banilor pe teritoriul său. El trebuie să cuprindă deci elemente referitoare la unitatea monetară
de bază, greutatea acesteia, multiplii şi subdiviziunile ei, forma efigiei fiecărei monede,
cantitatea emisiunii, punerea ei în circulaţie, obligaţia acceptării în plată, modalităţile de
retragere din circulaţie a acesteia, mecanismul convertibilităţii monedei naţionale etc.
Sistemul monetar naţional reprezintă totalitatea instituţiilor şi legilor prin care statul
reglementează modul de organizare şi derulare a circulaţiei monetare. Cu toate că sistemele
monetare au apărut din timpuri străvechi (în secolul al X-lea în China exista o anumită
organizare monetară), despre o organizare monetară autentică putem vorbi abia în orânduirea
capitalistă, îndeosebi după formarea statelor centralizate şi a înfiinţarea băncilor de emisiune.
Un sistem monetar este caracterizat prin următoarele elemente definitorii3:
 baza sistemului monetar formată din etalonul monetar şi unitatea monetară;
 categoriile de monedă, emisiunea şi reglementarea circulaţiei acestora;
În varianta sa clasică, un sistem monetar naţional cuprinde următoarele reglementări:
a) etalonul monetar;
b) unitatea monetară;
c) baterea şi circulaţia monedei cu şi fără valoare intrinsecă;
d) emisiunea şi circulaţia bancnotelor convertibile, respectiv a banilor de hârtie4.
În prezent, în funcţie de reglementările monetare ale fiecărei ţări sunt soluţionate în mod
diferit şi problemele care ţin de organizarea monetară naţională, respectiv se răspunde la
următoarele întrebări:
 Ce stă la baza unui sistem monetar naţional?
 Cum este organizată circulaţia monetară?
 Cum se organizează şi se dimensionează emisiunea de monedă materială şi de cont?

Kiriţescu Costin - Moneda, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 282.
2 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile - Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p. 15.
3 Roşea T., op. cit., pag. 16
4
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile s.a. - Monedă şi credit, Editura Junimea, Iaşi, 2011,
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

 Cum se poate asigura, prin intermediul reglementărilor interne, stabilitatea sistemului


monetar?
 Cum se organizează relaţiile monetare ale unei ţări cu străinătatea?
În opinia autorului Nicolae Dardac, privite în dinamica lor, principalele elemente
componente ale unui sistem monetar naţional sunt:
1. unitatea monetară;
2. baterea şi punerea în circulaţie a monedelor cu şi fără valoare intrinsecă;
3. reglementarea, emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor,
4. emisiunea monedei scripturale;
5. cursul de schimb şi reglementarea relaţiilor monetare cu străinătatea.
1. Unitatea monetară reprezintă un atribut al instituţiilor monetare naţionale.
Definirea acesteia se poate realiza prin următoarele trei elemente: valoare paritară, paritate
monetară şi curs de schimb.
Intre noţiunile de etalon monetar şi unitate monetară există o legătură foarte strânsă, astfel
că adeseori au fost considerate sinonime.
A. Etalonul monetar
Etalonul monetar reprezintă o valoare sau o materie adoptată convenţional ca bază a
sistemului monetar, prin care se defineşte unitatea monetară5. Funcţia de etalon monetar a fost
îndeplinită la început de mărfuri obişnuite, iar mai târziu de metalele preţioase, pentru ca
ulterior această calitate să revină valutelor şi devizelor. In prezent, rolul de etalon monetar
revine puterii de cumpărare. În funcţie de etalonul monetar adoptat, de-a lungul timpului au
funcţionat mai multe tipuri de sisteme monetare:
 sisteme monetare bazate pe metalul monetar;
 sisteme monetare cu etalon combinat (aur-devize);
 sisteme nemetaliste sau sisteme putere de cumpărare.
B. Unitatea monetară reprezintă, după cum spunea Marx, „uniforma naţională" pe
care o îmbracă banii. Unitatea monetară a fost definită de autorităţile monetare naţionale în
funcţie de etalonul care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar, făcându-se distincţie între
trei noţiuni6: valoarea paritară, paritatea monetară şi cursul de schimb.
Valoare paritară reprezintă valoarea oficială a unei unităţi monetare, stabilită de
autoritatea monetară prin legea monetară a statului respectiv. în sistemele monetare bazate pe
aur şi, ulterior pe aur-devize, valoarea paritară era definită prin cantitatea de aur stabilită prin
lege (de exemplu, dolarul american era definit până în 1933 prin 1,50463 grame aur, iar în 1934,
în urma devalorizării sale, prin 0,888671 grame aur până în 1971; leul românesc a fost definit
în 1867 prin 290 miligrame aur fin, iar în urma stabilizării monetare din 1929 conţinutul său în
aur a fost redus la 9 miligrame aur fin).
In sistemul cu etalon aur-devize, valoarea paritară putea fi definită atât în aur câr şi în
valută (de exemplu, prin statutul Fondului Monetar Internaţional s-a stabilit că o ţară membră
îşi poate defini valoarea paritară a monedei, fie în aur, fie în dolari americani). Statutul
modificat al Fondului Monetar Internaţional prevede posibilitatea definirii valorii paritare prin
raportare la DST, ceea ce presupune luarea în considerare a unui coş valutar. în sistemul

"! Hoanţă N., Bani şi bănci, Ed. Economică, 2001, pag. 24


MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

monetar actual, majoritatea ţărilor au renunţat la valorile paritare şi au trecut la definirea unităţii
monetare prin puterea sa de cumpărare.
Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între valorile paritare ale celor două
monede, ca ordin de mărime fiind sinonimă cu cursul oficial. In funcţie de modul de definire
a valorii paritare, a îmbrăcat mai multe forme:
a) paritatea aur sau metalică - atunci când valorile paritare ale celor două monede erau
definite printr-o cantitate de aur; reprezenta cursul oficial (paritar) dintre cele două monede;
de exemplu; în anul 1912, valoarea paritară a lirei sterline era de 7,322382 grame aur, iar
valoarea paritară a dolarului american era de 1,50463 grame aur; paritatea dintre cele două
monede se poate stabili astfel:

b)paritatea valutară - atunci când valorile paritare ale celor două monede sunt exprimate
într-o valută (de regulă, dolar american); de exemplu: în anul 1966, cursurile oficiale între dolar
şi două monede erau: 1 dolar = 180 franci congolezi şi, respectiv, 1 dolar = 1 0 rupii indiene;
valorile paritare ale celor două monede în dolari americani sunt 1 franc congolez = 0,00555
dolari americani, iar 1 rupie indiană = 0,10 dolari americani; paritatea valutară dintre cele două
monede se determină astfel:
0,10

c) paritate DST - atunci când valorile paritare ale monedelor sunt definite în DST.
Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede exprimat într-o altă monedă cu care
se compară valoric. În sistemele cu etalon aur, compararea unităţilor monetare se realiza prin
raportarea a două valori paritare, însă, în sistemul monetar actual compararea unităţilor
monetare se face prin raportarea puterilor de cumpărare ale acestora. Băncile centrale
determină, în prezent, un curs sub forma parităţii puterilor de cumpărare, care reprezintă punctul
de plecare în determinarea cursului pieţei, stabilit pe baza cererii şi ofertei pentru o monedă sau
alta.
Stabilirea cursurilor de schimb dintre monede şi publicarea lor de către autoritatea
monetară sau de către alte bănci se numeşte cotaţie724. Există două metode de cotatie:
 cotaţia directă - când cursul valutelor se exprimă ca echivalent în monedă
naţională pentru o unitate monetară străină (de exemplu: 1 dolar S.U.A. = 4,3 lei, 1 euro
= 4,74 lei); este metoda utilizată în majoritatea ţărilor;

7
Drăgoescu E., Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale, Ed. Dimitrie Caiitemir, Târgu Mureş, 2000,
pag. 140 - 145
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

 cotaţia indirectă — cursul valutelor se exprimă ca echivalent de unităţi


monetare străine (de valută), care revine pentru o unitate monetară naţională; această
metodă este utilizată în ţările anglo-saxone (de exemplu, 1 liră sterlină = 5,97 lei)
Cursurile valutare sunt de mai multe feluri, ele putând fi clasificate după anumite
criterii:
a) în funcţie de modul de stabilire:
 curs neoficial (de piaţă) - preţul înregistrat la un moment dat pe piaţă pe baza
raportului cerere - ofertă;
 curs oficial - cursul stabilit de autoritatea monetară, mai apropiat sau mai
îndepărtat de raportul real între monede; poate fi: fix (stabilit pe baza parităţii monetare), flotant
(se modifică în cursul unei perioade în funcţie de o serie de condiţii) şi fluctuant (are stabilită o
marjă de variabilitate, situându-se între celelalte două);
b) în funcţie de implicaţiile economice:
 cursuri unice - sunt practicate de ţările dezvoltate pentru toate operaţiunile derulate
cu exteriorul;
 cursuri multiple - sunt practicate de ţările în curs de dezvoltare pentru diferite
operaţiuni în funcţie de interesul autorităţii monetare de-a încuraja sau descuraja anumite
operaţiuni.
c) în funcţie de poziţia băncii:
 curs de cumpărare
 curs de vânzare.
d) în funcţie de felul în care se lichidează tranzacţia:
 curs la vedere (spot) - este cursul zilei în care se încheie tranzacţia de vânzare -
cumpărare de valută, curs la care se şi lichidează tranzacţia în aceeaşi zi sau cel mai târziu după
48 de ore, când are loc schimbarea sumelor cuvenite;
 curs la termen (forward) - este cursul stabilit în momentul încheierii tranzacţiei
de vânzare - cumpărare de valută (ca un preţ preconizat a se realiza) şi la care se finalizează
tranzacţia la un termen stabilit; fiind un curs stipulat în contract, el se respectă indiferent de
nivelul cursului zilei de lichidare a tranzacţiei.

2. Baterea şi circulaţia monedelor trebuie analizată diferenţiat în funcţie de valoarea


intrinsecă sau reprezentativă a acestora.
Monedele bătute din aur şi argint erau monede cu valoare integrală, adică valoarea
intrinsecă a acestora corespundea valorii lor nominale. De exemplu, dacă în anul 1933 un dolar
american avea un conţinut în aur de 1,5 : grame, o monedă de un dolar avea aceeaşi greutate,
iar una de 10 dolari cântărea de zece ori mai mult, adică 15 grame de aur, cu alte cuvinte, această
cantitate de aur valora 10 dolari. Sistemele monetare naţionale clasice prevedeau baterea liberă
a monedelor din aur şi argint.
Astfel, monedele cu valoare intrinsecă (în care valoarea nominală era egală cu valoarea
metalului din care era bătută) au avut o largă utilizare în périoada sistemelor monetare metaliste.
Orice persoană se putea prezenta la monetăria statului cu o cantitate de metal preţios, primind
în schimb monede confecţionate din acel metal, ceea ce a însemnat o batere liberă a monedelor.
Pentru serviciul prestat se plătea un comision. Această taxă purta iniţial denumirea de taxă de
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

senioraj, deoarece veniturile respective reveneau suveranului pe al cărui teritoriu circula acea
monedă.
Caracteristica esenţială a baterii monedelor cu valoare intrinsecă a fost aceea că
funcţiona un mecanism intern de reglare a circulaţiei monetare. Dacă cererea de monedă
înregistra o tendinţă de creştere, atunci preţul aurului se diminua, situaţie care îi stimula pe
deţinătorii acestuia să-l transforme în monede şi invers.
Aplicarea principiului baterii libere a monedelor cu valoare intrinsecă şi libera
tezaurizare a acestora au reprezentat elemente esenţiale ale mecanismului intern de autoreglare
a masei monetare în circulaţie. Astfel, în cazul în care cantitatea de monedă din metal preţios
aflată în circulaţie era insuficientă, cererea pentru aceasta fiind în creştere, devenea mai
convenabilă deţinerea aurului sub această formă. Pentru deţinătorii de lingouri de aur (al căror
preţ era în scădere) devenea avantajoasă atunci operaţiunea de preschimbare la monetărie a
acestora în monede-aur. Aceste operaţiuni conduceau în timp la un aflux de monedă de aur în
circulaţie şi în final la restabilirea echilibrului dintre cererea şi oferta de metal preţios monetizat.
Când echilibrul se deteriora în sens invers (oferta de monedă aflată în circulaţie era mai mare
decât cererea), devenea mai avantajoasă deţinerea de aur sub formă de lingouri (al căror preţ
era în creştere). Tezaurizarea sub formă de lingouri a excesului de aur monetizat conducea în
timp la restabilirea echilibrului pe piaţă. In concluzie, „preţul" lingoului de aur de pe piaţă
conducea la influenţarea jocului cererii şi al ofertei de monedă din metal preţios. După
abandonarea etaloanelor băneşti bazate pe aur, s-a renunţat la baterea monedelor cu valoare
deplină. Din această cauză sistemele băneşti actuale nu mai cuprind reglementări referitoare la
monetizarea metalului preţios decât în situaţii excepţionale (realizarea unor emisiuni jubiliare
în scop numismatic, baterea unor medalii comemorative etc).
Circulaţia monetară a fost deservită în paralel şi de monedele fără o valoare deplină
(de bilon, cum sunt denumite generic), confecţionate din metale nepreţioase (cupru, bronz,
nichel, zinc, aluminiu etc.) şi destinate realizării plăţilor de valori mici. Baterea acestor monede
divizionare (care aveau o valoare intrinsecă foarte mică şi nu puteau fi confecţionate din metal
preţios) era strict controlată şi constituia un monopol al statului, deoarece valoarea lor nominală
nu era determinată de valoarea metalului din care erau confecţionate, ci de valoarea aurului pe
care îl reprezentau în circulaţie.
Operaţiunile de batere şi punere în circulaţie a monedelor confecţionate din metale
comune (aramă, nichel, zinc, aluminiu) erau făcute de monetăria statului, care realiza din
această activitate un venit egal cu diferenţa dintre valoarea nominală şi valoarea reală a acestora.
Preluarea de către stat a acestei operaţiuni era argumentată prin necesitatea controlării cantităţii
de monedă aflată în circulaţie şi a evitării scoaterii din circulaţie a celei cu valoare intrinsecă.
Şi în prezent moneda divizionară este emisă de către monetăria statului, care o pune la dispoziţia
băncii de emisiune, fiind preluată de aceasta şi reflectată în bilanţ, atât în activ, cât şi în pasiv.
Moneda divizionară este mai puţin implicată în alimentarea unui proces inflaţionist, întrucât
orice emitere peste cantitatea necesară populaţiei este limitată la necesităţile tranzacţiilor din
economie şi orice surplus de monedă divizionară este preschimbat la casieriile băncii cu bilete
de bancă. Scopul monedei divizionare este de a facilita tranzacţiile din economie. Cu anumite
ocazii, acestea pot fi tezaurizate de către colecţionari, dacă sunt confecţionate din metale
preţioase sau atunci când circulaţia acestora este dificilă. în fapt, este o manifestare a Legii lui
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

Gresham, potrivit căreia moneda rea scoate din circulaţie moneda bună.
După confecţionarea lor, monedele divizionare sunt depuse la banca centrală, unde sunt
înregistrate, cu aceeaşi valoare, atât în activul bilanţului acesteia, cât şi în pasiv, în creditul
contului Trezoreriei.

3. Reglementarea şi punerea în circulaţie a monedei de hârtie


In evoluţia lor, sistemele monetare naţionale s-au confruntat adeseori cu numeroase
perioade de criză, generate de lipsa metalului preţios necesar confecţionării monedelor cu
valoare deplină. Contradicţia din ce în ce mai puternică dintre cantitatea de metal preţios din
rezerva băncilor şi necesarul din ce în ce mai mare de monedă cerut de amplificarea relaţiilor
comerciale şi de sporirea volumului tranzacţiilor a fost soluţionată odată cu apariţia şi
generalizarea utilizării monedei fiduciare, a bancnotelor convertibile în metal preţios. întărirea
caracterului fiduciar al acestora şi generalizarea utilizării noului instrument de plată s-au datorat
menţinerii legăturii dintre volumul emisiunii de bancnote şi stocul de metal preţios aflat în
rezerva emitentului.
Reglementarea şi punerea în circulaţie a monedei de hârtie (emisiunea bancnotelor)
prezintă importanţă în cadrul sistemelor monetare privite în evoluţia lor. Pentru punerea în
circulaţie a acestui tip de monedă, banca centrală trebuia iniţial să deţină în activ o cantitate de
aur, emisiunea bancnotei figurând în pasivul bilanţului, ca obligaţie a băncii faţă de viitorii
deţinători ai acesteia.
Ulterior, pe măsură ce nivelul rezervei de aur monetar nu a mai fost suficient pentru a
acoperi emisiunea unei cantităţi tot mai mari de bancnote, (impusă de sporirea dimensiunilor
economiei), s-au introdus în rezervele băncii centrale efectele comerciale şi cele publice.
Treptat, pe plan internaţional a început să se manifeste o încredere sporită în moneda altei ţări
(iniţial în dolarul SUA), în bilanţul băncilor centrale apărând şi valuta ca activ de rezervă, prin
care era garantată emisiunea de monedă.
În materie de reglementare a emisiunii de monedă sub formă de bancnote (bilete de
bancă) sunt importante două curente de gândire, respectiv currency school şi banking school.
În conformitate cu prima abordare, bancnota nu are esenţă monetară, reprezintă doar un
substitut al aurului, iar banca centrală deţine monopolul asupra emisiunii acesteia. Cea de a
doua abordare consideră că biletul de bancă este un instrument de credit al economiei, iar
emisiunea acestuia depinde de conjunctura economică. Principalele diferenţieri s-au manifestat
de la o ţară la alta ceea ce priveşte modul de acoperire a cantităţii de bilete de bandă.
Acoperirea bancnotei rezulta din obligaţia emitentului de a deţine dn stoc de metal
preţios, sau alte valori, care să stea la baza emisiunii. În funcţie de evoluţia în timp şi de
particularităţile reglementărilor din fiecare ţară, pot fi identificate următoarele forme de
acoperire: acoperire metalică; acoperire în devize sau mijloace de plată străine; acoperire în
efecte comerciale; acoperire în titluri emise de stat.
Astfel, în cazul Angliei, acoperirea era asigurată în proporţie de 100% prin bonuri de
tezaur (potrivit actului din 1844: Act Peel). Pentru Banca Franţei, emisiunea bancnotelor nu era
limitată, întrucât acestea erau convertibile în metal monetar (până în anul 1848). În alte
momente ale evoluţiei sistemelor monetare, cantitatea de bancnote emise era plafonată la un
nivel variabil, în funcţie de nevoile circulaţiei, dependentă de creşterea produsului intern brut.
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

În SUA, emisiunea monedei de hârtie era condiţionată de o acoperire minimă în aur. înainte de
al II-lea Război Mondial, rezervele de aur de care dispuneau Băncile Sistemului Federal de
Rezerve fiind considerabile, aceasta a condus la „sterilizarea” aurului, prin interzicerea utilizării
unei părţi a acestuia pentru acoperirea emisiunii monetare. Ulterior, după 1945, cantitatea de
aur permitea acoperirea doar în proporţie de 40%, respectiv 35%, a biletelor eniise şi a
depozitelor bancare. In Belgia, stocul de aur trebuia să reprezinte 33% din angajamentele la
vedere. În Elveţia acest procent era de 40%, iar în Portugalia 25%. Indiferent de sistemele de
acoperire adoptate, analiza reglementării emisiunii şi circulaţiei bancnotelor evidenţiază rolul
monetar al acestora şi pe cel de instrument de credit.
Dezvoltarea creditului comercial, respectiv a operaţiunilor de vânzare-cumpărare cu
plata amânată, reflectată într-un înscris comercial (poliţă, trată, bilet la ordin), va constitui
elementul decisiv în apariţia şi generalizarea utilizării bancnotelor8. Cambiile comerciale
îndeplinesc şi ele funcţia de instrument de plată, la fel ca şi banii propriu-zişi, deoarece până la
scadenţă ele pot circula de la o persoană la alta, permiţând stingerea succesivă a unor datorii.
Emisiunea şi circulaţia banilor de hârtie sunt o componentă a sistemelor monetare
contemporane. Moneda de hârtie convenţională, contemporană, este emisă şi pusă în circulaţie
din ordinul şi pe cheltuiala statului, care nu îşi asumă nici o obligaţie în ceea ce priveşte
modalităţile şi condiţiile de rambursare. Banii de hârtie actuali reprezintă o putere de plată
legală şi nelimitată şi pot fi asimilaţi titlurilor de credit ale statului, nepurtătoare de dobândă.
Procesul emisiunii banilor de hârtie actuali a apărut şi s-a generalizat în preajma Primului
Război Mondial şi a scos în evidenţă faptul că circulaţia monetară poate fi deservită cu succes
şi de monede fără valoare deplină, în condiţiile în care se menţin anumite proporţii între volumul
emisiunii şi necesităţile obiective ale economiei. Experienţa statelor a dovedit astfel că, în
măsura în care mijlocesc schimbul, nu prezintă importanţă dacă banii au sau nu valoare
integrală.
În economia modernă, avantajele biletelor de bancă, respectiv ale bancnotelor, decurg
din caracteristicile acestora:
 sunt rezultat al procesului de creditare în economie;
 prezintă o anumită stabilitate, care rezultă din:
 acoperirea bancnotei;
 convertibilitatea bancnotei;
 prevenirea şi eliminarea acţiunilor de falsificare a bancnotei.

Ţinând seama de experienţele inflaţioniste cu care s-au confruntat şi se confruntă încă


numeroase ţări, autorităţile guvernamentale şi băncile centrale dintr-un număr din ce în ce mai
mare de ţări manifestă în prezent o preocupare din ce în ce mai susţinută în direcţia identificării
şi diversificării unor noi forme şi instrumente de intervenţie în sfera monetară, în vederea ţinerii
sub control a inflaţiei. În acest context, sistemele monetare naţionale actuale cuprind
reglementări diverse prin care autorităţile guvernamentale şi monetare (guvernele, băncile
centrale, trezoreriile etc.) intervin în sfera monetară în vederea influenţării stării monedei.

Aşa cum arăta Karl Marx, „după cum aceste avansuri reciproce între producători şi comercianţi constituie baza propriu-zisă a
creditului, tot aşa şi instrumentul lor de circulaţie, poliţa, constituie baza banilor de credit propriu-zişi, a bancnotelor".
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

4. Emisiunea monedei de cont (scripturală)


Moneda de cont (scripturală) sau moneda emisă de bănci este constituită din depozite la
băncile comerciale, respectiv din soldurile creditoare ale agenţilor nebancari care sunt transmise
de la unul la altul prin intermediul cecurilor, viramentelor şi al altor instrumente de plată şi de
credit. Soldurile creditoare pot fi considerate o monedă autonomă, distinctă de biletele de bancă
şi de moneda divizionară.
Natura monetară a depozitelor poate fi evidenţiată prin realizarea unei diferenţe între
următoarele tipuri de monedă:
- moneda centrală (de bază), reprezentată de moneda emisă de banca centrală, constă
în biletele emise şi în soldurile creditoare înscrise la această bancă în conturile băncilor
comerciale şi ale altor instituţii de credit;
- moneda emisă de bănci (moneda de bancă) reprezentată de înscrierile în conturile
curente ale băncilor comerciale deschise agenţilor economici şi populaţiei.
Prima formă de monedă este singura monedă legală, acceptată de toţi participanţii şi în
care toate celelalte forme de monedă sunt convertibile la cererea deţinătorilor. Pe de altă parte,
moneda înregistrată în conturile băncilor comerciale nu constituie un substituent al monedei
centrale, iar emisiunea acesteia este posibilă între anumite limite.

5. Cursul de schimb şi reglementarea relaţiilor cu străinătatea reprezintă o


componentă importantă a unui sistem monetar naţional.
La modul general, monedele naţionale se pot utiliza, legal, doar pentru efectuarea de
tranzacţii în interiorul ţării, excepţie de la regulă manifestându-se numai în cazuri de crize grave
sau hiperinflaţie. În astfel de situaţii se acceptă utilizarea altor monede decât cea naţională, care
îşi pierde prea repede valoarea, după cum s-a constatat în cazul unor ţări slab dezvoltate sau
emergente unde utilizarea dolarului a condus la fenomenul dolarizării economiilor lor în anii
’90.
Tranzacţiile cu străinătatea implică schimbul monedelor din câte două ţări. Condiţiile
actuale ar necesita stabilirea unui mare număr de cursuri de schimb, dar, din totalitatea
monedelor, operatorii pe pieţele valutare utilizează maxim 20%, ceea ce semnifică faptul că nu
toate monedele îndeplinesc funcţiile de mijloc de plată, unitate de cont şi rezervă de valoare pe
plan internaţional.
Pentru monedele care au valoare scăzută, sunt instabile sau nu se manifestă cerere pe
piaţa internaţională, deţinătorii doresc o debarasare cât mai grabnică. Există şi situaţia în care,
pentru a nu se ajunge la cursuri de schimb foarte reduse, autorităţile monetare naţionale interzic
accesul pe piaţa valutară internaţională, prin decretarea neconvertibilităţii monedei (aşa cum a
fost cazul monedelor ţărilor din vechiul bloc estic până în anii ’90).
Preferinţa pentru utilizarea unei alte monede decât cea naţională este dependentă de
anticipările pe care le fac operatorii cu privire la evoluţia cursului ei de schimb, în decursul unei
perioade de timp.
Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede exprimat într-o altă monedă, nivelul
acestuia rezultând din confruntarea cererii cu oferta care evoluează în timp şi conduce la
determinarea unui preţ de piaţă.
Mulţimea utilizatorilor de valute demonstrează că nivelul cursului de schimb sau al
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

parităţii monedei naţionale faţă de o alta le afectează activitatea. Instrumentul care reflectă
mişcările de monedă între o ţară şi alte ţări este balanţa de plăţi, iar utilizatorii de valută sunt
agenţii economici implicaţi în operaţiunile de export-import, băncile care efectuează operaţiuni
pe cont propriu sau în numele clienţilor şi statul, care intervine pe piaţa internaţională pentru
obţinerea de împrumuturi externe şi pe piaţa internă pentru susţinerea monedei naţionale.
Anticipările agenţilor economici pe piaţa valutară se realizează în funcţie de o
multitudine de variabile macroeconomice, iar din punct de vedere teoretic acestea sunt incluse
în: a) teoria parităţii puterii de cumpărare; b) teoria parităţii ratelor de dobândă.
Nivelul cursului de schimb este influenţat de un ansamblu de factori, ale căror efecte
sunt complexe şi în continuă intercondiţionare (politică monetară, balanţa de plăţi, deficitul
bugetar, preţurile practicate la export şi la import etc.), ceea ce explică variabilitatea diferită a
cursului de schimb al monedelor a două ţări, pe de o parte, şi cea a indicelui preţurilor de
consum, pe de altă parte.
Cursul de schimb al unei monede faţă de cel al altei monede poate fi interpretat şi ca
putere de cumpărare externă a monedei.
Din punct de vedere al elementelor luate în calcul pentru determinarea cursurilor de
schimb, poate fi stabilită distincţia dintre cursul nominal şi cursul real, semnificaţia acestora
fiind următoarea:
- cursul nominal exprimă preţul unei monede în raport cu o altă monedă şi are
importanţă din punct de vedere monetar, întrucât măsoară preţurile relative pentru două monede
naţionale;
- cursul real exprimă preţul monedelor naţionale, ca relaţie între preţurile bunurilor şi
serviciilor în diferite ţări.
În prezent se practică două tipuri de cursuri:
- cursul flotant (liber)
- cursul de schimb fix (administrat).
Un curs de schimb flotant (liber) rezultă din confruntarea cererii cu oferta pe piaţa
valutară, în timp ce un curs fix este determinat după criterii de politică monetară, în ambele
cazuri cursul fiind reflectarea unor caracteristici ale pieţei.
Dacă, în primul caz, cursurile libere sunt expresie a funcţionării pieţei şi sunt generate
de riscuri legate de anticipările operatorilor, în cel de-al doilea caz, problema principală este de
a cunoaşte cum se alege rata oficială de schimb, respectiv cursul valutar.
Avantajele unui curs fix se pot formula astfel:
• prin practicarea de cursuri fixe se obţine stabilitatea internă, datorită posibilităţii
de a se trece peste crizele monetare;
• stabilitatea cursului favorizează comerţul internaţional;
• cursurile fixe împiedică speculaţiile la care ar putea recurge operatorii, limitând
astfel riscurile de curs valutar.
Spre deosebire de cursurile fixe asupra cărora se poate interveni pe termen scurt,
cursurile flotante sunt stabilite pe piaţa valutară fără intervenţia autorităţilor.
În ciuda avantajelor pe care le prezintă cursurile de schimb fixe, marea majoritate a
statelor utilizează cursurile libere sau flotante.
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

2.2. Evoluții ale sistemelor monetare

În funcţie de elementele componente ale sistemelor monetare, s-au putut identifica, de-
a lungul evoluţiei lor următoarele tipuri:sisteme metaliste şi sisteme nemetaliste.

2.2.1. Sistemele monetare metaliste


Sistemele monetare metaliste au la bază metalul monetar, în funcţie de care se poate
realiza distincţia între bimetalism şi monometalism.
2.2.1.1. ♦ Bimetalismul
Fundamental, pentru funcţionarea acestui sistem, era baterea monedelor din două
metale: aur şi argint, între care exista un raport legal, fix. În funcţie de existenţa efectivă în
circulaţie a monedelor din cele două metale, se poate face distincţia între: bimetalism integral
şi bimetalism partial. În prima variantă, moneda se putea bate liber, atât în aur cât şi în argint.,
cu un raport legal de 1/15,5 (o cantitate de aur valora de 15,5 ori o cantitate egala de argint).
În cadrul bimetalismului parţial, monedele erau confecţionate numai din aur; moneda
se bătea în mod nelimitat din acest metal, iar puterea liberatorie a monedelor era deplină.
Bimetalismul a fost adoptat în Anglia în 1716 şi a fost menţinut un secol, în Franţa
în 1803 şi a fost menţinut până în 1876, iar în România în 1867 fiind menţinut până în 1890.
• Dificultatea esenţială a bimetalismului provenea din faptul că pe piaţa liberă nu era
obligatorie respectarea egalităţii 1 gram aur = 15,5 grame argint.
Iniţial, raportul legal corespundea cu raportul stabilit pe piaţă, insă datorită fluctuaţiilor
care interveneau în cantităţile de aur şi argint disponibile, se produceau modificări în nivelul
preţurilor celor două metale. Dacă, de exemplu, ca urmare a unei producţii sporite, argintul
devenea mai abundent pe piaţă, atunci preţul sau în raport cu al aurului se diminua. Raportul
comercial diferea atunci de raportul legal, putând înregistra, de exemplu nivelul: 1 gram aur
= 17,5 grame argint.
În aceasta situaţie, deţinătorii de aur nu aveau interesul de a-l utiliza ca moneda, fiind
mai rentabil sa-l cedeze pe piaţă, primind în schimb cantitatea echivalentă de argint. Astfel,
prin vânzarea unui kg de aur se putea obţine o cantitate de argint cu doua kg în plus fata de
raportul legal. Preţul argintului în aur devenea inferior preţului legal, iar aurul manifesta
tendinţa de a părăsi circulaţia monetara.
Fenomenul este cunoscut sub denumirea de legea lui Gresham (dupa numele unui
financiar englez din secolul al XVI-lea, care a fost fondatorul Bursei din Londra), lege
formulata astfel „moneda rea scoate din circulaţie moneda buna".
În decursul primei jumătăţi a sec. al XIX-lea, aurul şi argintul au fost, pe rând, atât
moneda rea, cât şi moneda buna, fara ca raportul de piaţă sa se abată considerabil de la cel legal.
Insa, odată cu descoperirea de noi zacaminte de aur în a doua jumate a secolului, argintul devine
moneda buna, datorita raportului comercial între cele doua metale, care se modifica în favoarea
argintului. Piesele din acest metal au, atunci, tendinta de a ieşi din circulatie.
Confruntate cu astfel de probleme, autoritatile tarilor bimetaliste: Franta, Italia, Belgia,
Elvetia s-au reunit la Paris, în anul 1865 cu scopul adoptarii unor masuri corespunzatoare:
argintul este transformat în „moneda rea". Ulterior, dupa crearea Uniunii Monetare Latine, dupa
1870 situatia evolueaza în favoarea aurului, ceea ce conduce la un aflux de argint catre tarile
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

membre ale Uniunii. Oficial, bimetalismul este abandonat de Franta în 1865 şi înlocuit cu
monometalismul.
2.2.1.2. ♦ Monometalismul
Comparativ cu sistemul precedent, în cadrul monometalismului, rolul de metal monetar
este îndeplinit fie de aur, fie de argint. Marea Britanie a adoptat monometalismul în 1816, SUA
în 1853, Portugalia în 1854, Germania în 1873, Rusia şi Japonia în 1897.
Atunci când metalul monetar (etalonul monetar) a fost reprezentat de argint, sistemul
a fost denumit „silver standard", iar în cazul folosirii aurului ca metal monetar denumirea
sistemului a fost, „gold standard" acesta fiind cel mai raspandit sistem monometalist. Au existat
şi incercari de a folosi, ca baza a sistemului monetar, platina, dar datorita raritatii şi a valorii
ridicate s-a renuntat la acest metal.
Indiferent de formele pe care le-a cunoscut, monometalismul aur a prezentat o serie de
inconveniente:
• cantitatea de aur disponibil are caracter limitat, comparativ cu necesitatile de
moneda ale economiei. Utilizarea aurului în calitate de marfa antreneaza efecte asupra
nivelului rezervelor, ş i conduce la scaderea continua a pretului acestuia;
• creşterea valorii monedei, care se traduce prin scaderea preturilor, modifica
echilibrul din economie; agentii economici beneficiaza de scaderea preturilor, întrucât
puterea lor de cumparare sporeşte;
• monometalismul bazat pe aur nu este apt de a garanta stabilitatea monetara, datorita
faptului ca antreneaza o scadere a preturilor, care perturba activitatea economics. Datorita
raritatii aurului în cadrul acestui sistem, se poate opta pentru argint, care existând în
cantitati importante permite evitarea scaderii preturilor.
Sistemele monetare bazate pe aur au cunoscut urmatoarele forme:
♦ sisteme monetare cu etalon aur - moneda (Gold specie standard);
♦ sisteme monetare cu etalon aur - lingouri (Gold bullion standard);
♦ sisteme monetare cu acoperire mixta (aur şi devize) denumite gold exchange
standard.
Caracteristicile acestor forme ale monometalismului aur sunt evidentiate în continuare:
a) Sisteme bazate pe etalonul aur - moneda se diferentiaza de celelalte sisteme
prin urmatoarele aspecte:
♦ reprezinta forma clasica a etalonului aur;
♦ aurul circula, în interiorul tarii, sub forma de monede precum şi în relatiile cu alte
state;
♦ baterea monedelor, de aur, în cadrul acestui sistem, este nelimitata;
♦ în circulate exista bancnote liber convertibile în aur, la pretul stabilit de catre stat;
♦ masa monetara se adapta la necesitatile economiei prin baterea monedelor de aur
şI tezaurizarea lor.
Sistemul monetar bazat pe acest etalon era rigid şi presupunea existenta unor stocuri
de aur, implicând şi cheltuieli de circulatie importante. Insuficienta cantitatii de aur
comparativ cu dimensiunile productiei au condus la renuntarea la acest etalon, în anii
premergatori primului razboi mondial, cu exceptia SUA unde s-a mentinut pana în anul 1923.
b) Sisteme bazate pe etalonul aur - lingouri se caracterizeaza prin urmatoarele:
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

♦ în circulatie se afla bancnote convertibile în lingouri (1 lingou = 400 uncii


aur = 12,44 kg aur);
♦ convertibilitatea era limitata (sunt convertibile numai sumele care au valoarea
cel putin egala cu un lingou);
♦ aurul era folosit în relatiile de plata internationale;
♦ bancile de emisiune încep sa concentreze cantitati importante de aur monetar;
♦ rolul bancilor centrale consta în interventiile prin care se urmarea echilibrarea masei
monetare, în functie de variatia stocului de aur. În perioada crizelor economice, sistemul
monetar s-a caracterizat printr-o instabilitate accentuata;
♦ bancnotele convertibile aveau acoperire în aur monetar, numai în proportie de 30%
- 40%.
Acest sistem a fost considerat un etalon „aristocratic" care a avantajat categoriile
bogate, respectiv detinatorii de sume importante (cel putin 1557 £ în Anglia, în anul 1925, şi
cel putin 215.000 FF în Franta în 1928) şi a functionat o perioada scurta de timp.
c) Sisteme bazate pe etalonul aur devize. Caracteristic acestor sisteme monetare este
ca moneda aflata în circulatie sa fie garantata atât cu metal pretios (aur) cât şi cu titluri de creanta
exprimate în moneda straina, numite devize.
♦ unitatea monetara a fiecarei tari este definita printr-o anumita cantitate de aur, sau
printr-o valuta;
♦ în circulatie existau numai bancnote convertibile în devize, care erau, ulterior,
convertibile în aur, deci nu se mai manifesta o legatura directa între cantitatea de moneda
aflata în circulatie şi cantitatea de aur monetar detinut de banca centrala;
♦ o astfel de organizare a generat o stare de dependents a sistemelor din tarile mai putin
dezvoltate fata de cele dezvoltate, prin faptul ca acoperirea în aur a monedei unei tari reprezenta
şi acoperirea în aur a valutei altei tari;
♦ institutionalizarea acestui etalon monetar s-a realizat în cadrul Conferintei
Monetare şi Financiare Internationale de la Bretton Woods, din 1944, ocazie cu care s-au pus
bazele Sistemului Monetar International.
Dintre principiile care au stat la baza SMI retin atentia urmatoarele aspecte, strict legate
de functionarea etalonului aur - devize:convertibilitatea diferitelor valute în dolari şi a acestora
în aur; între valutele diferitelor tari este admisa o oscilatie de maxim ± 1 % fata de
paritate.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur - devize a functionat, potrivit principiilor
stabilite, pana la aparitia fenomenelor de criza ale dolarului (care se depreciaza puternic în raport
cu aurul), cu începere din anul 1960. Evenimentele monetare petrecute în anii '70, referitoare la
renuntarea la convertibilitatea dolarului în aur, la largirea marjelor de fluctuare între
monede (± 2,25%) şi, ulterior, renuntarea la cursurile fixe, au condus la renuntarea organizarii
monetare pe baza etalonului aur - devize.

2.2.2. Sistemul monetar nemetalist


Sistemul monetar nemetalist a luat naştere la Conferinţa Monetară a Fondului Monetar
Internaţional din 1976 de la Kingston (Jamaica), prin înlăturarea aurului de la baza organizării
monetare (proces cunoscut sub denumirea de demonetizarea aurului). în prezent aurul nu mai
MONEDĂ ȘI CREDIT - SISTEME MONETARE 01.01.2020

îndeplineşte funcţii monetare, nu se mai bat monede de aur decât în scopuri jubiliare, aurul fiind
cotat la bursă ca o marfă oarecare.
Sistemele monetare nemetaliste prezinta caracteristica eliminarii aurului din
definirea unitatii monetare, respectiv definirea monedelor se realizeaza fata de valuta altei tari
sau fata de o moneda coş (DST), dupa cum FMI recomanda tarilor membre, şi constituie
caracteristica sistemelor monetare actuale.
Definitoriu pentru sistemele monetare actuale este etalonul putere de cumparare.
Manifestarea puterii de cumparare, în calitate de etalon monetar, rezulta din contributia diferita
a bunurilor şi serviciilor, din cadrul unei economii naţionale sub forma de corespondent al
monedelor aflate în circulaţie.
Cuantificarea acestui etalon este posibil de realizat prin determinarea puterii de
cumpărare a monedelor, pe baza indicilor de preţ, şi ulterior a cursurilor de schimb între
monedele diferitelor ţări. De asemenea, sistemele monetare actuale sunt mai complexe decât
cele bazate pe etalonul aur şi prezintă mai mare elasticitate comparativ cu acestea iar folosirea
unor cursuri fluctuante reflectă realitatea obiectivă în care se află moneda naţională pe pieţele
valutare. Actualul sistem monetar nemetalist are avantajul că foloseşte cursuri oscilante, care
reflectă nivelul obiectiv al monedei respective pe piaţă.
În prezent, în rândul specialiştilor există păreri diferite cu privire la viitorul aurului ca
metal monetar. Dacă unii specialişti, tot mai puţini, consideră că acest rol nu s-a încheiat (atâta
timp cât semnele monetare se depreciază tot mai mult, accentuându-se dezechilibrele monetare
şi fenomenele inflaţioniste), majoritatea apreciază că procesul demonetizării aurului este
ireversibil (dacă dezechilibrele nu pot fi controlate prin actualele instrumente monetare).