Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

Caracteristici:

- instituţiile românilor, inclusiv statul, sunt de origine română şi romano-bizantină,

influenţate de modele slave;

- în Transilvania, unde statul şi instituţiile au ajuns să fie neromâneşti, s-a impus

treptat modelul ungar de inspiraţie germană, fără a înlătura vechile structuri locale;

- în Ţara Românească şi Moldova regimul politic este monarhic, asemănător cu cel al

monarhiei feudale, dar cu trăsături proprii, datorate specificului românesc.

DOMNIA

În Ţara Românească şi Moldova se afla, încă din secolul al XIV-lea, domnul, care
îşi asuma şi titlul de mare-voievod:

- termenul “domn” provine din limba latină (” dominus” – titlu purtat de şefii statului
roman în timpul Dominatului) şi desemnează stăpânul suprem al ţării şi supuşilor;

- sintagma mare voievod provine din slavonă şi înseamnă comandant militar;

- particula ,,I0” (prescurtare de la numele sacru “Ioannes”, înseamnă “cel ales de

Dumnezeu”) a fost introdusă de biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la
urcarea pe tron;

- domnul era şi “singur stăpânitor”/”autocrator“, desemnand faptul că el era

suveran, iar statul său era independent;

- se considera că puterea domnului venea de la Dumnezeu, fapt marcat în titlul oficial

prin formula “din mila lui Dumnezeu“;

- însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul;

Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-electiv: domnul era ales
dintre membrii celor două familii domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca,
Muşatinii – în Moldova) de către Adunarea Ţării, formată din categoriile sociale
privilegiate (stările din Apus): boierii, clerul, curtenii.

Domnii se recunoşteau frecvent în secolele XIV-XVI ca vasali ai regilor Ungariei şi

Poloniei, fără să fie afectat statutul de independenţă al ţărilor lor. După instaurarea
suzeranităţii otomane, specifică la Sud şi Est de Carpaţi (secolul al XIV-lea), domnii
aleşi de ţară trebuiau confirmaţi de către sultan; din a doua jumatate a secolului al
XVI-lea, sursa divină a puterii este completată cu una pământeană (împăratul sau
sultanul), deşi domnii se considerau şi se declarau “unşii lui Dumnezeu“, dăruiţi cu
autoritate “din mila lui Dumnezeu“.

În Transilvania, voievozii ţării nu sunt suverani, prin urmare nu sunt “domni”.

Domni erau doar regii Ungariei, care îi numeau pe voievozii Transilvan şi îi
considerau printre marii lor dregători.

Transilvania beneficia de 0 organizare autonomă în cadrul regatului; unii voievozi au

format adevărate “dinastii voievodale” (familia Lackfi în secolul al XIV-lea, familia
Csaki – în secolul al XV-lea). Voievozii işi numeau vicevoievozi, pe comiţii celor
şapte comitate, pe castelani, pe notari. Apare sporadic în secolul al XIV-lea şi
demnitatea de “duce al Transilvaniei”, deţinută de un membru al familiei regale;

Atribuţiile/prerogativele domnitorului:

În Tara Românească şi Moldova:

- executive: asigură ordinea internă, numeşte şi revocă dregătorii, acorda privilegii şi

ranguri boiereşti;

- legislative: domnul este “lex animata” (“legea vie”) şi, în această calitate, emite
acte normative (hrisoave, aşezăminte);

- judecătoreşti: este judecătorul suprem (cea mai înaltă instanţă de judecată), poate
pronunţa pedeapsa cu moartea, are drept de graţiere;
- militare: este comandant suprem al armatei (mare voievod);

- financiare: fixeaza dările (impozitele), acordă imunitate (scutire de obligaţii faţă de

domnie);

- de politică externă: reprezintă ţara în politica externă, încheie tratate, declară război
şi hotărăşte încheierea păcii; are drept de legaţie (trimite şi primeşte soli);

- bisericeşti: nu intervine în dogmă şi nu este autoritate supremă în biserică; hotărăşte

înfiinţarea de mitropolii, episcopii şi mănăstiri; numeşte şi revocă mitropoliţii şi
episcopii; reglementează competenţa de judecată a bisericii.

În Transilvania, voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare şi

exercita puterea în comitatele Solnocul Inferior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba,
Hunedoara şi Târnava.

Din 1541 (destrămarea Ungariei), se vor numi “principi” şi vor fi aleşi de Adunările
ţării (numite şi “Diete”). Principele este confirmat de sultan (Transilvania avea acelaşi
statut extern ca şi Ţările Române extracarpatice ).

SFATUL (CONSILlUL) DOMNESC

Membrii Sfatului domnesc erau marii boieri, mitropolitul, episcopii, egumenii

mănăstirilor, fiii domnului (10-15 în Ţara Românească, 20-30 în Moldova). Rolul
Sfatului era acela de a aproba sau de a respinge principalele acte ale suveranului;
influenţa în alcătuirea şi rolul Sfatului Domnesc era bizantină, prin filiera slavă, dar
similară cu cele occidentale.

Dregătoriile erau, cu puţine excepţii, comune Moldovei şi Ţării Româneşti, şi nu

aveau 0 specializare absolută în atribuţii: orice dregător putea îndeplini orice poruncă
a domnului. Unii mari dregători (banul, logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul)
aveau, mai ales, atribuţii de ordin public, iar alţii (postelnicul, paharnicul, stolnicul),
mai mult personale, slujbe către domn şi suita sa.

Cei mai importanţi dregători erau:

- banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei la vest
de Olt; marele ban era denumit “domnul cel mic”;

- vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante
atribuţii judecătoreşti, după domn;

- logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se ocupa cu redactarea

deciziilor luate de domn şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti;

- vistierul avea ca atribut evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor ţării;

- spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la ceremonii;

- pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur;

- postelnicul (şambelanul) se ocupa de camera domnitorului şi era sfătuitorul de

taină al acestuia;

- paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti;

- stolnicul avea în grijă masa voievodului.

La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii dar, cu
timpul (în secolul al XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei
(mari boieri cu dregătorii). În secolul al XVI-lea, în contextul accentuării dependenţei
faţă de Imperiul Otoman, Sfatul Domnesc era numit tot mai frecvent “Divan”.

În Transilvania, voievozii, nefiind suverani, nu aveau un sfat sau consilieri; cei mai
puternici voievozi au încercat să-i imite pe regi sub acest aspect.

ADUNĂRILE DE STĂRI (ADUNĂRILE ŢĂRII)

Simbolizau “ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se dezvoltă în

special în secolul al XIV-lea (Transilvania) şi secolul al XV-lea (la sud şi est de
Carpaţi).
În Ţara Românească şi Moldova erau formate din boieri, clerul înalt şi curteni; se
întruneau când luau decizii importante pentru ţară: alegerea domnilor, abdicarea lor,
declaraţii de război, încheierea păcii, judecarea unor cauze de importanţă majoră,
stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă de stat şi trimiterea de solii foarte importante.

În Transilvania, adunările generale acţionau ca foruri de judecată, dar aveau şi

atribute economice, administrative, reglementau raporturile dintre biserică şi nobilime
cu privire la dijmele ecleziastice, vămi, combaterea răufăcătorilor. La ele participau
nobilimea celor şapte comitate şi, probabil, categorii de oameni liberi (numite în
documentele latine “congrationes” sau “universitas“); din secolul al XIV-lea se
întruneau anual sau chiar bianual. Existau şi adunările lărgite, convocate din porunca
regelui, la care participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii, românii (exemple:
1291 şi 1355). Treptat, românii nu au mai fost convocaţi în aceste instanţe;
crearea “uniunii frăţeşti” (1437) (numită, dupa anul 1500, “uniunea celor trei
naţiuni“) fără participarea românilor, se va îndrepta, în special în epoca modernă,
chiar împotriva românilor.

ARMATA ŞI SISTEMUL DE APĂRARE

Organizarea militară confirmă progresele centralizării: “oastea cea mică” – armata

permanentă, formată din categoriile privilegiate, şi “oastea cea mare” – alcătuită din
întreaga populaţie aptă de serviciul militar, în scopul apărării ţării, şi care se convoacă
în caz de primejdie.

Din secolul al XV-lea, oştii domneşti i se putea adăuga un număr variabil de

mercenari, motivat de extinderea, din secolul al XVI-lea, a armelor de foc, scumpe şi
greu de mânuit, precum şi de necesitatea asigurării ordinii interne.

Un rol important în apărare îl aveau fortificaţiile, în special cetăţile cu şanţ (Hotin,

Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna – sistem de fortificaţii realizat
de domnitorul Ştefan cel Mare) şi întărirea şi reconstruirea cetăţilor Giurgiu, Turnu,
Târgşor, Târgovişte, din timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân şi Vlad Tepeş.

Şi în Transilvania voievodul, deşi nu era autocrat, avea atribuţii militare importante: în

oastea regală el comanda oştile strânse din cele şapte comitate transilvănene, alături
de cetele propriilor vasali.
 ADMINISTRAŢIA

Ţara Românească era împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Judeţele devin în
secolul al XV-lea unităţi administrative ale organelor puterii centrale trimise în
teritoriu; conducătorii judeţelor şi ţinuturilor erau reprezentanţii domniei, cu atribuţii
administrative, judecătoreşti, executive şi fiscal ; în fruntea judeţelor se aflau judeţii ,
cu atribuţii similare celor ale pârcălabilor, iar la conducerea ţinuturilor
erau pârcălabii şi staroştii (ţinuturile de la marginea de nord – Cernăuţi, şi de sud –
Putna).

În Transilvania erau mai multe tipuri de unităţi administrative, rezultat al

suprapunerii modelului ungaro-german celui tradiţional, precum şi al colonizării unor
populaţii străine.

Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite,
numit de voievodul ţării, şi de un vicecomite numit de comite (1111: primul comitat,
Bihorul).

Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune (unităţi judiciar-dministrative), în fruntea

cărora se afla un căpitan şi un jude ; teritoriul saşilor era împărţit tot în scaune
(conduse de juzi): Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara.

Au existat două districte ale saşilor – Braşovul şi Bistriţa; saşii din scaune s-au
bucurat de statutul de libertate, pe când cei din afară au urmat calea aservirii sau a
înnobilării; saşii au luptat pentru păstrarea şi întărirea autonomiei lor, precum şi
pentru includerea tuturor în aceeaşi organizaţie teritorială şi politică, numită ”
Universitatea saşilor”, consfinţită legal în secolul al XV-lea, de către regele Matei
Corvin.

Românii au moştenit o organizare teritorială de origine romano-bizantină şi influenţă

slavă, bazată pe ţări; numele de “districte ale românilor” devine frecvent utilizat
peste aceste forme de organizare teritorială.
 ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ

În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul, care judeca

adesea în Sfatul Domnesc, unde işi impunea propria voinţă. Domnul putea să dea
pedepsele capital,iar boierii aveau drept de judecată pe domeniile lor.Țăranii erau
supuşi, ca şi orăşenii, judecăţii dregătorilor domneşti.

Biserica judeca, în special, cauze morale şi religioase. Din secolul al XVI-lea,

pravilele se şi tipăresc în limba slavonă şi în cea română.

În Transilvania, sistemul juridic era şi mai complex, datorită suprapunerii stăpânirii

maghiare asupra realităţilor vechi româneşti şi a colonizării saşilor şi aşezării secuilor.

Din secolul al XVI-lea, dupa formarea principatului, forul suprem de judecată era
principele, care avea un dregător situat în fruntea justiţiei – palatinus.

Dreptul scris a triumfat în secolul al XVI-lea, când Istvan Werboczy a elaborat codul
de legi cunoscut sub numele de Tripartitum (1517).

BISERICA

Cea mai importantă instituţie pe plan spiritual în Evul Mediu, Biserica a menţinut
unitatea spirituală a românilor. Biserica legitima toate instituţiile şi drepturile, inclusiv
statele medievale şi pe suveranii lor. Istoricul Constantin C. Giurescu
afirma: “suntem în această parte a Europei cei mai vechi creştini; creştinismul, ca
şi graiul nostru, este de caracter latin”.

Spre sfârşitul mileniului I d.Hr., creştinismul popular românesc era un fenomen de

masă; creştinarea nu a fost impusă de sus, ca în cazul tuturor vecinilor direcţi, ci s-a
produs natural, treptat, iniţial prin misionari.

În Ţara Românească, mitropolia a fost creată din iniţiativa domnitorului Nicolae

Alexandru(1359), cu sediul la Curtea de Argeş. În 1370, sub Vladislav Vlaicu, se
constituie a doua mitropolie a ţării, la Severin; în 1403 se revine la o singură
mitropolie a ţării. Mitropolia este recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, care
acorda Mitropolitului Ţării Româneşti titlul de “exarh al plaiurilor” (autoritate
spirituală asupra ortodocşilor din Transilvania).

În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din iniţiativa lui Petru
Muşat pe la 1387, dar recunoaşterea sa canonică s-a produs mai târziu (1401), din
cauza unui conflict cu Patriarhia de la Constantinopol.

În Transilvania a predominat religia ortodoxă, religia populaţiei majoritare.

Regalitatea maghiară a încercat să impună catolicismul.

În 1366, Ludovic cel Mare, prin Diplomele regale, condiţionează calitatea de nobil
de apartenenţa la catolicism. În ciuda persecuţiilor, Biserica Ortodoxă din
Transilvania, şi părţile vestice a supravieţuit şi s-a dezvoltat; în secolele XII-XIII
existau cele mai vechi biserici româneşti din piatră, de la: Strei, Densuş,
Streisângeorgiu.Biserica ortodoxă din Transilvania a fost susţinută de domnii Ţărilor
Române: domnitorii au ctitorit biserici şi au făcut donaţii generoase acestora.

Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnului,
membru de drept al Sfatului, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. Acesta
participa la alegerea domnitorului şi îi conferea autoritate sacră prin încoronare şi
ungere cu mir. Era ales de episcopi şi marii boieri ai ţării şi era confirmat de domn.

Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, confirmată de înălţarea de lăcaşuri

înzestrate cu moşii, cu cărţi şi obiecte de cult. Ctitorii domneşti: Cozia, Argeş (în Ţara
Românească), Voroneţ, Putna, Suceviţa (în Moldova).