Studiu de caz “Rolul liderilor în politică și istorie.

“ 

Prin lider politic se întelege, de regula, individul cu potentialul de influenta si autoritate

cel mai ridicat si, implicit, cu gradul de preferinta si dezirabilitate cel mai înalt din cadrul
organizatiei/comunitatii de interese politice. Spre el tind sau cu el se identifica sau se asociaza
cei mai multi membri ai colectivitatii în cauza, pentru ca abilitatile si calitatile sale manageriale,
psihologice, morale asigura conducerea acesteia spre performanta, integrare si stabilitate.
Adevaratul lider îsi demonstreaza autoritatea si influenta fara a apela la constrângere, control
excesiv, manipulare, îndoctrinare. Recunoasterea puterii sale, de catre cei pe care îi conduce,
depinde, într-o masura mai mare sau mai mica, de unele cerinte, trasaturi si principii asupra
carora ne propunem sa ne oprim, pe scurt, în cele ce urmeaza.

Cercetarile efectuate în domeniile politologiei, sociologiei politice, psihosociologiei etc.

au pus în evidenta o serie de trasaturi ale comportamentului liderului, în masura sa faca din
acesta o personalitate politică care sa se implice plenar si eficient în procesul dobândirii si
exercitarii puterii. Între acestea mentionam:

1. Vocatia puterii (conducatorului). 

2. Competenta politica. 
3. Autoritatea charismatica. 
4. Prestigiul.
5. Inteligenta.
6. Flexibilitatea, adaptabilitatea, arta de a negocia
7. Angajarea si energia
8. Increderea in subordonati etc.

Indiferent de chestiunea abordată, mulţi oameni par obsedaţi de întrebarea ”ce urmează să
facă liderii politici”. Donald Trump, Xi Jinping, Kim Jong Un şi mulţi alţii sunt aşteptaţi să ia
decizii care vor determina cursul vieţii noastre. Există un gând reconfortant - dorim ca cineva să
deţină controlul, cineva pe care să-l lăudăm ori să-l blamăm, cineva pe care să-l analizăm şi
psiho-analizăm. Lumea este prea mare, impersonală şi prea puţin cunoscută pentru a o înfrunta
fără credinţa că cineva - un lider sau probabil în unele cazuri o conspiraţie ascunsă - provoacă
evenimentele care ne modelează vieţile. Iar politicienii care aspiră la putere nutresc ideea că ei
sunt singurii capabili să conducă milioane sau sute de milioane de oameni către fericire.
Monarhii doresc să conducă, iar noi dorim la rândul nostru ca monarhii să conducă. Acest model
de putere politică acoperă realitatea, dar o şi falsifică.
 Liderii guvernează prin intermediul unor structuri care au propriile lor interese, iar într-o
lume a consecinţelor imprevizibile, chiar dacă orientările lor sunt aplicate întocmai, rezultatul
poate fi unul neaşteptat. Ei nu îşi pot impune voinţa cu forţa în faţa societăţii, ci trebuie să creeze
coaliţii ori să intre în coaliţii care să le permită să conducă.

Să vedem exemplele lui Hitler şi Stalin. În contextul sărăciei şi haosului care au urmat
înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial, Hitler a reuşit să vină în întâmpinarea
profundei nemulţumiri populare. El nu a creat circumstanţele care l-au adus la putere, ci s-a
aliniat acestora. Hitler a devenit ceea ce publicul a dorit. Controlul său era limitat de o
administraţie notorie pentru haosul şi fracturile ei interne. Este adevărat că, dacă Hitler ar fi
intervenit, el ar fi fost ascultat, dar de cele mai multe ori nu cunoştea şi nici nu controla ceea ce
făcea această administraţie, iar structura puterii se baza pe societatea în ansamblu pe care această
structură o conducea. 
    

Stalin s-a afirmat pentru că a înţeles noţiunea marxist-leninistă a dictaturii proletariatului.

El a preluat controlul Partidului Comunist şi al ţării, înţelegând că această ţară, ruinată de Primul
Război Mondial şi de un secol de gestiune ineficientă, trebuia să renască. Şi el ştia că
administraţia - asupra căreia ţarul pierduse controlul - era o problemă. Stalin a recurs la o
campanie de teroare, ucigând aproape la întâmplare membri ai aparatului însărcinaţi cu aplicarea
ordinelor sale . Uniunea Sovietică avea nevoie de industrializare, în caz contrar riscând intrarea
în colaps. Pentru aceasta îi trebuiau echipamente din străinătate, pe care le putea plăti numai cu
bunuri agricole. Dacă le-ar fi luat de la ţăranii care le produceau, aceştia ar fi ajuns la înfometare.
Dacă şi dacă nu le-ar fi luat, atunci Uniunea Sovietică s-ar fi prăbuşit. Stalin a creat teroare şi
foamete, însă el a reacţionat astfel în faţa realităţii pe care o avea în faţă. Alţii probabil că nu ar fi
acţionat la fel, însă nu este clar dacă Uniunea Sovietică ar fi putut supravieţui prin alte mijloace.
Stalin era un prizonier al realităţii sale, o realitate care cerea cruzime. 

Fără a avea intenţia de a-l ierta pe Stalin (sau pe Hitler) de vreo faptă rea - ceea ce lor li
se părea simplu ne poate spune ceva despre ce fel de suflet aveau -, ei au fost constrânşi de
circumstanţe care le-au dictat acţiunile.

Desigur că Hitler şi Stalin sunt exemple extreme. Ei sunt consideraţi dictatori cărora
subalternii le îndeplineau orice capriciu. Acest lucru este adevărat, însă numai pentru că ei şi-au
înţeles naţiunile mult mai bine ca alţii şi s-au aliniat acestei realităţi. Prin urmare, aceste exemple
arată că şi cea mai extremă tiranie este supusă constrângerilor. Chiar şi puterea ce stă în mâinile
dictatorilor derivă din adaptarea la realitate şi din căutarea modalităţilor de a gestiona haosul şi
rezistenţa împotriva aparatului de stat. Dar ele au amândouă aceeaşi problemă: cine îi
controlează pe cei care deţin controlul ?

La cealaltă extremă, în democraţiile liberale, leadership-ul este chiar şi mai complex.

Liderii trebuie mai întâi să înţeleagă nevoile ţării. Sunt nevoiţi să guverneze cu o administraţie pe
care, în cele mai multe cazuri, nu o cunosc şi care nu se teme de ei. Spre deosebire de tiranii, nu
există scuza că mare parte din viaţa socială este controlată de stat, iar acolo unde statul încearcă
să controleze, eforturile sale sunt subminate de împotrivire, indiferenţă şi incompetenţă. 

Hitler şi Stalin nu aveau un număr limită de mandate. Puteau să conducă până la moarte -
indiferent că este moarte din cauze naturale, prin asasinat ori sinucidere. În democraţiile liberale
liderii ştiu când li se termină mandatele, la fel ca toată lumea. Doar trebuie aşteptat până când ei
pleacă, iar atunci să se încerce schimbarea puţinelor lucruri pe care le-au făcut.

În toate ţările există o concentrare prea mare asupra liderilor, pe baza ideii că ei pot lua
singuri decizii care vor fi puse în practică. În SUA, Trump a fost ales din cauza unei falii sociale
adânci provocate de interesele economice şi valorile morale. El a susţinut cererile unei părţi a
electoratului şi acum guvernează ca prizonier al acestui electorat. În China, Xi a devenit
preşedinte cu puteri extraordinare pentru că China este prinsă într-o criză economică ce durează
de o generaţie. Xi este atotputernic atât timp cât se concentrează pe această problemă şi o
rezolvă. În Rusia, Putin este preşedintele unei ţări schilodite de prăbuşirea Uniunii Sovietice şi
de natura societăţii ruseşti. El a promis prosperitate şi redarea măreţiei Rusiei. Putin este
atotputernic atât timp cât se concentrează pe aceste lucruri. 

Lideri si tot felul de organizaţii politice reuşesc să se afirme pentru că ei înţeleg

momentul istoric şi acţionează conform acestuia. Prima lor bătălie este cea cu propriul lor aparat
de guvernare şi încercarea de a obţine controlul asupra lui. Însă ideea că liderii decid în mod
independent direcţia în care vor merge este o iluzie. Ei primesc o paletă de opţiuni ce conţin
foarte puţine alegeri, de obicei una singură. Ideea că voinţa lor este transpusă în realitate este la
fel de îndoielnică. Dar cel mai important lucru de ţinut minte este că liderul ar putea pretinde că
vede fiecare pasăre aflată în calea sa, însă în realitate nu este aşa. Chiar şi cel mai puternic
dictator zboară în orb.

Când ne referim la economie, mulţi au în vedere teoria formulată de Adam Smith despre
mâna invizibilă a pieţei - care susţine că economia în ansamblu îşi are propriile ei ritmuri ce
evoluează independent de voinţa oricui şi este controlată doar de milioanele de decizii mărunte
luate de fiecare individ în parte. Însă tot aceiaşi care în economie susţin rolul mâinii invizibile,
nu remarcă o tendinţă similară şi în politică. Cei care înţeleg impersonalitatea vieţii economice
tind să personalizeze viaţa politică. (...)

Indiferent că sunt percepuţi ca fiind buni sau răi, liderii politici sunt consideraţi a fi
deasupra constrângerilor. Atunci când oamenii se întreabă ce va face mai departe un lider, ei
presupun că acel lider îşi poate alege propria sa direcţie. Aceasta oferă un anumit grad de confort
că există cineva care are grijă de mersul lucrurilor, care poate fi convins şi că lumea este
rezonabilă. Este mai bine să fii condus de diavol decât de forţe impersonale necontrolate de
nimeni. 

Lumea este rezonabilă, dar nu şi uşor de convins. Geopolitica este înrădăcinată în ideea
că liderii de succes înţeleg realitatea în care evoluează şi i se adaptează pentru a câştiga poziţii,
dar puterea rămâne totuşi înglobată de forţe impersonale. Geopolitica analizează punctul de
vedere că diavolii şi zeii apar din raţiuni de necesitate. Acesta nu este un argument împotriva
moralităţii în politică. El doar aduce considerentul moralităţii la un nivel mai profund, unde
indivizii fac alegeri care adunate curg apoi într-o forţă irezistibilă. Este un context mult mai
dificil de imaginat decât ideea că un lider conduce şi suportă o povară morală unică. În pofida
constrângerilor, el poate vorbi şi modela astfel discursul public. Însă acest discurs nu poate fi
susţinut doar de acel lider singur. Milioanele de decizii mărunte luate anterior creează o realitate
de care trebuie să se ţină cont. 

Bibliografia:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Vissarionovici_Stalin

https://ro.wikipedia.org/wiki/Adolf_Hitler

https://www.agerpres.ro/geopolitical-futures/2018/05/23/rolul-liderilor-politici--113470