Sunteți pe pagina 1din 135

UNIVERSITATEA "TRANSILVANIA" DIN BRAŞOV

ANALIZĂ M ATEM ATICĂ

AN DREEA FULGA
PREFAŢĂ

Analiza matematică este definită, de obicei, ca fiind acea ramură a matematicii care se
bazează pe noţiunile de limită şi funcţie.
Înţelegerea Analizei matematice, la unul din nivelele posibile de raţiune suficientă, este şi
un fapt de cultură şi educaţie, pentru că disciplinează gândirea, cenzurează intuiţia prin
raţionament, stimulează descoperirea şi contribuie la modelarea multor fenomene fizice, chimice
şi tehnico- economice.
Analiza matematică reprezintă obiect de studiu în multe institute de învăţământ superior
datorită, printre altele, faptului că fără cunoaşterea unor concepte şi rezultate fundamentale ale
acestei discipline, nu poate fi abordat studiul fizicii sau al unor discipline tehnice şi nici chiar
studiul unor capitole ale geometriei. Fiind considerată de
începători ca o ramură mai dificilă a matematicii, dtorită subtilităţilor legate de studiul proceselor
cu o infinitate de etape, analiza matematică formează raţionamentul procesual necesar
aprofundării altor discipline sau rezolvării a numeroase probleme tehnice.
Lucrarea de faţă prezintă principalele rezultate teoretice clasice de calcul diferenţial şi
integral. Exemplele incluse în fiecare capitol au drept scop să ilustreze conceptele fundamentale
prezentate şi constituie în acelaşi timp aplicaţii concrete ale teoriei prezentate.
În ceea ce priveşte rigurozitatea raţionamentelor, ea va fi respectată cu stricteţe, preferând
renunţarea la demonstraţiile laborioase şi neesenţiale.
INTRODUCERE

Cursul de faţă se adresează studenţilor de anul I , de la Facultatea de Inginerie Tehnologică,


programul de studii: Inginerie Economică Industrială.
Acestă ramuri ale matematicii constituie o componentă importantă a pregătirii ştiinţifice a
fiecărui student din învăţământul superior tehnic, prin numeroasele aplicaţii pe care le are, prin
abilităţile de calcul pe care le dezvoltă şi prin numeroasele metode de modelare matematică pe
care le propune.
Cunoştiţele prezentate în această carte sunt fundamentale pentru pregătirea studenţilor atât
prin contribuţia adusă la definirea unei gândiri riguroase a fiecărui student, dar şi prin aceea că
ele îşi găsesc în întregime aplicabilitate în practică.
Asimilarea problemelor teoretice, a exemplelor şi a exerciţiilor prezentate în lucrare permit
studentului să redescopere funcţia modelatoare a matematicii şi să o exerseze în acest sens.
Cursul a fost scris astfel ca limbajul, noţiunile şi succesiunea unităţilor de învăţare să fie în
concordanţă cu programele analitice de la forma de învăţământ: zi.
Paragrafele teoretice sunt susţinute de numeroase exemple şi de probleme rezolvate, care
dau posibilitatea aprofundării noţiunilor cuprinse în paragraful respectiv.
Lucrarea încearcă să răspundă unor necesităţi de adâncire a pregătirii în domeniul
matematicii a tuturor celor interesaţi.

Obiectivele lucrării

 Obiectivul principal al acestei lucrări este de a-i iniţia pe studenţi în tainele analizei
matematice, atât de necesară unei culturi tehnice solide.

Competenţe conferite
După parcurgerea şi asimilarea materialului studentul va fi capabil:
 să acumuleze şi să opereze cu noţiunile şi cunoştinţele de bază din domeniul analizei
matematice;
 să pună în practică cunoştinţele acumulate, atât la disciplinele matematice, cât şi la
celelalte discipline de specialitate, utilizatoare ale noţiunilor;
 să-şi formeze o gândire logică, un limbaj matematic adecvat şi să-şi dezvolte capacitatea
de analiză şi sinteză;
 să-şi formeze capacitatea de autoevaluare.

Resurse şi mijoace de lucru

Deoarece disciplinele amintite sunt prevăzute în planul de învăţământ al anului I, vom


insista mai mult asupra modului de utilizare eficientă a materialului acestei lucrări.
Conţinuturile unităţilor de învăţare sunt întrerupte de diverse sarcini de lucru. Acestea sunt
anunţate printr-o imagine sugestivă şi au titlul „TO DO:”. Este indicată rezolvarea cu
consecvenţă a cerinţelor formulate în sarcinile de lucru, imediat după parcurgerea conţinuturilor
tematice şi a exerciţiilor rezolvate,intitulate sugestiv „Exemple”.
Fiecare unitate de învăţare conţine un test de autoevaluare,care permite cititorului să
verifice singur calitatea însuşirii cunoştinţelor studiate. În cazul apariţiei unor neclarităţi în
legătură cu rezolvarea testelor de autoevaluare se pot folosi răspunsurile şi sugestiile de
rezolvare ale acestora, care se află la sfârşitul fiecărui test de autoevaluare. Dacă neclarităţile
persistă este indicat a se lua legătura cu tutorele, la una dintre întâlnirile prevăzute prin
calendarul disciplinei.

Structura cursului
Materialul lucrării este structurat în nouă unităţi de învăţare.
Temele de control, rezolvate, vor fi transmise tutorelui, scrise de mână şi îndosariate.
Rezultatele obţinute de către studenţi la temele de control, vor fi încărcate pe platforma e-
learning a Universităţii “Transilvania” Braşov, până la o dată prestabilită.
Fiecare unitate de învăţare are ca elemente constitutive: titlul unităţii, cuprinsul unităţii, o
introducere, competenţele unităţii de învăţare, durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare,
conţinutul unităţii de învăţare, rezumatul, testul de autoevaluare cu răspunsuri şi indicaţii.

Cerinţe preliminare
Parcurgerea materialului presupune cunoaşterea noţiunilor şi rezultatelor de algebră şi
analiză matematică din clasele a XI-a şi a XII-a şi geometria claselor IX-XI, predate în
liceu.

Discipline deservite
Alegerea temelor acestei lucrări şi însuşi modul de tratare al lor au şi un alt scop:
utilizarea acestui instrument de investigaţie şi de calcul şi în : fizică, inginerie, economie,
statistică, etc.
Se pot enumera numeroase discipline din planul de învăţământ care se dezvoltă pe
baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinelor de faţă: fizică teoretică, mecanică,
rezistenţa materialelor, mecanica fluidelor, termotehnică, metoda elementelor finite, teoria
elasticităţii şi plasticităţii, etc.

Durata medie de studiu individual


Parcurgerea de către studenţi a aspectelor teoretice şi a exemplelor unităţilor de
învăţare poate face în 2 - 3 ore pentru fiecare unitate de învăţare .

Evaluarea
Evaluarea are două componente: evaluarea continuă şi evaluarea finală.
Evaluarea continuă va fi făcută pe baza temelor de control( notate de tutore).Notarea
fiecărei teme se află menţionată după enunţul subiectelor.
Media notelor obţinute la fiecare temă de control, reprezintă câte 45 % din nota finală.
Evaluarea finală pentru acest curs este examenul scris.
Nota obţinută la examenul scris, reprezintă 55% din nota finală.

NU EZITAŢI SĂ LUAŢI LEGĂTURA CU TUTORELE PENTRU A OBŢINE


ALTE INDICAŢII SAU PRECIZĂRI, SAU PENTRU A DEPĂŞI EVENTUALELE
BLOCAJE ÎN ÎNVĂŢARE !

SPOR LA TREABĂ ŞI SUCCES!


Unitatea de învăţare I. Şiruri şi serii de numere reale
Cuprins
I.1. Introducere
I.2. Competenţe
I.3. Şiruri de numere reale. Limite de şiruri
I.4. Şiruri mărginite. Şiruri monotone
I.5. Şiruri fundamentale
I.6. Aplicaţii
I.7. Şiruri remarcabile
I.8. Serii numerice. Definiţia seriilor convergente
I.9. Criterii de convergenţă pentru serii cu termeni pozitivi
I.10. Serii alternate
I.11. Serii cu termeni oarecare
I.12. Rezumat
I.13. Test de autoevaluare
I.14. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

I.1. Introducere
Având în vedere faptul că în această unitate, dar şi în cele următoare, intervin
probleme care fac apel la noţiunea fundamentală de limită a unui şir, sunt introduse în
prima parte chestiuni legate de acest concept.
De asemenea, sunt prezentate probleme relative la seriile cu termeni pozitivi şi
termeni reali.

I.2 Competenţele unităţii de învăţare:


După parcurgerea materialului studentul va fi capabil :
-să definească noţiunea de şir de numere reale;
-să calculeze limita unui şir;
-să cunoască definiţiile şi proprietăţile şirurilor monotone şi mărginite;
-să deosebească metode de calcul a limitei unui şir convergent;
-să definească noţiunea de serie de numere reale;
-să stabilească natura unui serii numerici;
-să calculeze suma unei serii convergente.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare (fără demonstraţii) este


de 3 ore.

I.3. Şiruri de numere reale. Limite de şiruri.


Definiţia 1. Se numeşte şir de numere reale o funcţie f : N → R .
Notăm a n = f (n ) , n ∈ N , iar şirul f îl notăm cu (an )n∈N sau (an )n ≥1 .

Simbolul a n desemnează termenul de rang n al şirului (an ) .


Definiţia 2. Se numeşte subşir al unui şir f : N → R compunerea lui f cu o funcţie strict
crescătoare ϕ : N → N .

1
Exemple 1 (exemple de şiruri)
1, 2, 3, 4, .... (şirul numerelor naturale);
-1, -2, -3, -4, ... (şirul numerelor întregi strict negative).
Exemple 2 (exemple de subşiruri)
Şirul 2, 4, 6, .... este un subşir al şirului numerelor naturale;
Şirul -1, -3, -5, ... este un subşir al şirului numerelor întregi strict negative.
Definiţia 3. Spunem că a ∈ R este limita şirului (an )n ≥1 şi notăm lim an = a sau a n → a , dacă în
n →∞
afara oricărei vecinătăţi a lui a se găsesc cel mult, un număr finit de termeni. Adică,
lim an = a ⇔ (∀)V ∈ν (a ) mulţimea {n ∈: a n ∉ V } este finită.
n →∞

Un şir care are limita finită (adică a ∈ R ) se numeşte şir convergent.


Propoziţia 1. Fie (an )n ≥1 un şir de numere reale.
(i) lim an = a ∈ R ⇔ (∀)ε > 0, (∃) N (ε ) ∈ N a.î. (∀) n > N (ε ) : an − a < ε .
n →∞
(ii) lim an = ∞ ⇔ (∀)ε > 0, (∃) N (ε ) ∈ N a.î. (∀) n > N (ε ) : a n > ε .
n →∞
(iii) lim an = −∞ ⇔ (∀)ε > 0, (∃) N (ε ) ∈ N a.î. (∀) n > N (ε ) : a n < ε .
n →∞

Propoziţia 2. Limita unui şir convergent este unică.


Propoziţia 3. Dacă (an ) este un şir convergent, atunci şirul ( an )n ≥1 este convergent şi

lim an = lim an .
n →∞ n →∞
Exemple 3
n +1 1 n +1
1. lim = , deoarece notând a n = , rezultă că
n → ∞ 5n + 2 5 5n + 2
1 n + 1 1 5n + 5 − 5n − 2 3
an − = − = =
5 5n + 2 5 5(5n + 2) 25n + 10
3 − 10ε
şi ca atare, pentru orice ε > 0 , considerând N ∈ N şi N > obţinem
25ε
1
a n − < ε , pentru orice n ≥ N .
5
⎛ nπ ⎞
2. Şirul (a n )n ≥1 definit prin a n = sin ⎜ ⎟ nu are limită.Presupunând prin absurd că a
⎝ 3 ⎠
3
este limita şirului a n deoarece a n ≤ 1 rezultă că a ≤ 1 . Atunci pentru ε = ,
2

(∃)N ≥ 1 a.i , a n − a = sin ⎛⎜ nπ − a ⎞⎟ < 3 , (∀)n ≥ N .


⎝ 3 ⎠ 2
3 3
Dacă se consideră n := 6 N ± 1 ,obţinem: ± −a < şi deci
2 2

3 ⎛ 3⎞ 3 3 3 3
3= − ⎜⎜ − ⎟≤
⎟ −a+a+ ≤ −a + a+ < 3 ; absurd.
2 ⎝ 2 ⎠ 2 2 2 2

2
2n + 3 2
Arătaţi că lim = .
n →∞ 3n 3
Propoziţia 4 (Criteriul majorării) Fie (an )n ≥1 , (bn )n ≥1 două şiruri de numere reale.
(i) an ≤ bn , (∀) n ∈ N şi lim an = ∞ ⇒ lim bn = ∞ ;
n →∞ n →∞
(ii) an ≤ bn , (∀) n ∈ N şi lim bn = −∞ ⇒ lim a n = −∞ ;
n→∞ n →∞
(iii) a ∈ R , a n − a ≤ α n şi lim α n = 0 ⇒ lim an = a .
n →∞ n →∞

Din afirmaţia (iii) a acestei propoziţii, rezultă imediat:


Consecinţa 1. Şirul (an )n ≥1 converge către a ∈ R dacă si numai dacă şirul ( an − a )n≥1 converge
la 0, adică a n → a ⇔ a n − a → 0 .

Teorema 1. Dacă (an )n≥1 , (bn )n≥1 , (cn )n ≥1 sunt trei şiruri de numere reale astfel încât
bn ≤ a n ≤ c n , (∀) n ≥ 0 şi lim bn = lim cn = a ∈ R , atunci şi şirul (an ) are limita a.
n →∞ n →∞

Demonstraţie.
Din bn ≤ a n ≤ c n , deducem 0 ≤ a n − bn ≤ c n − bn .
Deoarece lim (c n − bn ) = lim c n − lim bn = 0 , rezultă că şi lim (a n − bn ) = 0 . Atunci,
n→∞ n→∞ n →∞ n →∞
a n = (a n − bn ) + bn
şi deci
lim a n = lim (a n − bn ) + lim bn = 0 + lim bn = a .
n →∞ n→∞ n→∞ n →∞

Exemple 4
⎛ 1 1 1 ⎞
1. lim ⎜ + + ... + ⎟ = 1, oricare ar fi p > 1 .
n → ∞⎜ P P P P P P ⎟
⎝ n +1 n +2 n +n ⎠
Soluţie: Pentru orice n ≥1 şi p >1 avem inegalităţile:
P
n P + 1 < P n P + 2 < ... < P n P + n , deci
1 1 1 1
< < ... < <
P P
n +n n + (n − 1)
P P P P
n +2 P
n P +1
1 1 1
Rezultă, că fiecare termen al sumei + + ... + , se minorează cu
P
nP +1 P
nP + 2 P
nP + n
1 1
şi se majorează cu .
P P P P
n +n n +1
Obtinem astfel:
n 1 1 1 1
< + + ... + < ,
P
n P + n P n P +1 P n P + 2 P
nP + n P
n P +1
şi trecând la limită când n → ∞ , gasim:
⎛ 1 1 1⎞
lim ⎜ + + ... + ⎟ =1.
n →∞⎜ P P P P P P ⎟
⎝ n +1 n +2 n +n ⎠

3
n
2. lim n = 1.
n →∞
Soluţie: Pentru aceasta, fie a n = n n − 1 , (∀) n ≥ 2 . Evident, a n ≥ 0 . Pe de altă parte,
n = (1 + an )n = Cn0 + C1n an + Cn2an2 + ... + Cnn ann
n(n − 1)
≥ Cn2an2 = ⋅ an 2
2
2 2
ceea ce este echivalent cu 0 ≤ a n 2 ≤ . Deoarece lim = 0 , rezultă că şi
n −1 n →∞ n − 1
lim an = 0 .
n →∞

Să se calculeze:
1!+2!+... + n! sin 1 + sin 2 + ... + sin n
1. lim ; 2. lim .
n →∞ (2n )! n →∞ n2
Să ne reamintim…
• Se numeşte şir de numere reale o funcţie f : N → R .
Notăm a n = f (n ) , n ∈ N , iar şirul f îl notăm cu (an )n∈N sau (an )n ≥1 .
• Spunem că a ∈ R este limita şirului (an )n ≥1 şi notăm lim an = a sau a n → a ,
n →∞
dacă în afara oricărei vecinătăţi a lui a se găsesc cel mult, un număr finit de
termeni.
• Un şir care are limita finită (adică a ∈ R ) se numeşte şir convergent.
• Limita unui şir convergent este unică.

I.4. Şiruri mărginite. Şiruri monotone.


Definiţia 6. Un sir de numere reale (an )n ≥1 este:
(i) minorat (sau mărginit inferior) dacă există un număr a ∈ R a.î. a ≤ a n , (∀) n ∈ N ;
(ii) majorat (sau mărginit superior) dacă există un număr b ∈ R ,a.î., a n ≤ b , (∀) n ∈ N ;
(iii) mărginit dacă există două numere a, b ∈ R , a < b , a.î. a ≤ a n ≤ b , (∀) n ∈ N .
Observaţia 1. Consideraţiile din capitolul 1, cu privire la funcţiile mărginite se aplică, în particular,
şirurilor numerice.
Propoziţia 6. Un şir (an )n ≥1 este mărginit dacă şi numai dacă există un număr
M > 0 a.î. a n ≤ M , (∀) n ∈ N .
Propoziţia 7. Orice şir convergent de numere reale este mărginit.
Demonstraţie.
Fie şirul convergent (a n )n≥1 , lim a n = a şi M = a + 1 . Atunci, − M < a < M şi intervalul
n→∞
(− M , M ) este o vecinătate a lui a. Deoarece, conform definiţiei 3, în afara acestei vecinătăţi se află
un număr finit de termeni, există un număr N astfe încât, (∀) n ≥ N să avem a n ∈ (− M , M ) , adică
− M < a n < M , deci a n < M , pentru orice n ≥ N .
Corolar. Orice şir nemărginit este divergent.
Relativ la şiruri mărginite, are loc următorul rezultat important.
Teorema 2. (Bolzano - Weierstrass) Orice şir mărginit conţine un subşir convergent.

4
Definiţia 7. Un şir (an )n ≥1 de numere reale se numeşte:
(i) crescător dacă an ≤ an +1, (∀) n ∈ N ;
(ii) strict crescător dacă an < an +1, (∀) n ∈ N ;
(iii) descrescător dacă an > an +1, (∀) n ∈ N ;
(iv) strict descrescător dacă an ≥ an +1, (∀) n ∈ N .
Observatia 2. Evident, un şir crescător şi mărginit superior (de un număr b) este mărginit deoarece
(an )n≥1 a1 ≤ a n ≤ b, (∀) n ∈ N .
Analog, un şir descrescător şi mărginit inferior (de un număr a ∈ R ) este mărginit, deoarece
a ≤ a n ≤ a1 , (∀) n ∈ N .
Lema 1. Limita unui şir crescător şi convergent este mai mare decât toţi termenii şirului.
Teorema 3: Orice şir monoton şi mărginit este convergent.
Demonstraţie.
Fie (an )n ≥1 un şir monoton (să presupunem că este crescător) şi mărginit. Conform teoremei 2,
( )
şirul fiind mărginit, conţine un subşir a nk , convergent către un număr a. Deoarece a nk → a ,
pentru orice ε > 0 , există k ′ astfel încât a − a nk ′ < ε . Dacă luăm N (ε ) = k ′ , pentru orice n ≥ N (ε ) ,
avem a N (ε ) ≤ a n ≤ a , adică a n − a < ε , deci şirul (an )n ≥1 este convergent.
Relativ la şirurile monotone şi nemărginite se poate demonstra:
Propoziţia 8. Orice şir crescător şi nemărginit are limita + ∞ .
Orice şir descrescător şi nemărginit are limita − ∞ .
Exemple 5
n
k 4 + k 2 +1
1. Şirul (an )n ≥1 cu a n = a + n + 1 − ∑ este convergent.
k =1 k4 +k
Avem mai întâi
k 4 + k 2 +1 k 2 − k +1 1 1 1
= 1+ = 1+ = 1+ −
k4 +k (
k k3 +k ) k (k + 1) k k +1
şi deci
n
k4 + k2 +1 n
⎡ 1 1 ⎤ 1
∑ k 4 + k ∑ ⎢⎣1 + k − k + 1⎥⎦ = n + 1 − n + 1 ,
=
k =1 k =1
1
de unde obţinem că a n = a + .
n +1
1
Deoarece an +1 − an = − < 0 , şirul (an )n ≥1 este descrescător şi cum
n(n + 1)
1
a < a n ≤ a1 = a + ,
2
este şi mărginit. Rezultă atunci, conform teoremei 3, că şirul (an ) este convergent şi
lim an = a .
n →∞

1 3 2n − 1
2. Fie şirul (an )n∈N * ,definit astfel: a n = ⋅ ⋅ ... ⋅ , (∀ ) n ∈ N * .
2 4 2n
Deoarece

5
a n +1 ⎛ 1 3 2n − 1 2 n + 1 ⎞ ⎛ 2 4 2 n ⎞ 2n + 1
= ⎜ ⋅ ⋅ ... ⋅ ⋅ ⎟ ⋅ ⎜ ⋅ ⋅ ... ⋅ ⎟= <1
an ⎝2 4 2n 2n + 2 ⎠ ⎝ 1 3 2n − 1 ⎠ 2n + 2
rezultă că şirul este descrescător. În plus, deducem că
1
= a1 > a 2 > ... > a n > a n +1 > ... > 0
2
1
deci există lim an = a şi 0 ≤ a ≤ .
n →∞ 2

n 2 +1
Să se arate că şirul (a n )n≥1 , a n = este convergent (fiind monoton şi mărginit).
2n 2 + 3

Să ne reamintim…
• Un sir de numere reale (an )n ≥1 este:
(i) minorat (sau mărginit inferior) dacă există un număr a ∈ R a.î. a ≤ a n ,
(∀) n ∈ N ;
(ii) majorat (sau mărginit superior) dacă există un număr b ∈ R ,a.î., a n ≤ b ,
(∀) n ∈ N ;
(iii) mărginit dacă există două numere a, b ∈ R , a < b , a.î. a ≤ a n ≤ b , (∀) n ∈ N .
• Un şir (an )n ≥1 de numere reale se numeşte:
(i) crescător dacă an ≤ an +1, (∀) n ∈ N ;
(ii) strict crescător dacă an < an +1, (∀) n ∈ N ;
(iii) descrescător dacă an > an +1, (∀) n ∈ N ;
(iv) strict descrescător dacă an ≥ an +1, (∀) n ∈ N .
• Orice şir monoton şi mărginit este convergent.
I.5. Şiruri fundamentale.
În definiţia limitei unui şir, această limita a intervenit în mod explicit. Pentru a verifica pe baza
definiţiei, convergenţa unui şir, trebuie să avem o indicaţie asupra limitei. Există însă situaţii în care
apar şiruri cărora nu le putem determina limita, chiar dacă ştim că sunt convergente.
Noţiunea de şir fundamental ce va fi definită în cele ce urmează, este legată de posibilitatea de a
demonstra convergenţa unui şir prin compararea termenilor săi între ei şi nu în raport cu un element
extern al şirului.
Definiţia 8. Un şir (an )n ≥1 de numere reale se numeşte şir fundamental sau şir Cauchy dacă
satisface condiţia:
(∀) ε > 0, (∃) N (ε ) a.î. (∀) m ≥ N (ε ) şi n ≥ N (ε ) : an − am < ε .
Vom arăta că noţiunile de şir fundamental, respectiv şir convergent sunt echivalente. Pentru acesta
însă, prezentăm mai întai câteva proprietăţi ale şirurilor fundamentale.
Lema 2. Orice şir fundamental este mărginit.
Lema 3. Dacă un şr fundamental conţine un subşir convergent către un număr a ∈ R , atunci întreg
şirul (an )n ≥1 converge către a.
Teorema 4. (Criteriul lui Cauchy) Un şir de numere reale este convergent dacă şi numai dacă este
şir fundamental.

6
Demonstraţie.
Vom presupune, pentru început că (an )n ≥1 este un şir convergent, lim a n = a , şi demonstrăm că
n→∞
(a n )n≥1 este şir fundamental.
Deoarece lim a n = a , oricare ar fi ε > 0 , există N (ε ) ∈ N , astfel încât, pentru orice n ≥ N (ε )
n→∞
ε
avem a n − a < . Atunci, pentru orice n, m ≥ N (ε ) ,
2
an − am = an − a + a − am ≤ an − a + a − am < ε ,
adică, şirul (an )n ≥1 este fundamental.
Reciproc, presupunem că (an )n ≥1 este şir fundamental şi demonstrăm că este convergent.
Conform lemei 2, şirul (an )n ≥1 fiind fundamental, este mărginit, şi astfel, din teorema 2 urmează că
acesta conţine un subşir convergent. În final, conform lemei 3, şirul (a n )n≥1 este convergent.
Exemple 6
1 1
Să se arate că şirul (an )n ≥1 cu an = 1 + 2
+ ... + este convergent.
2 n2
Soluţie: Avem:
1 1 1
a n+ p − a n = + + ... +
(n + 1) 2
(n + 2)2
(n + p )2
1 1 1
< + + ... +
n(n + 1) (n + 1)(n + 2 ) (n + p − 1)(n + p )
1 1 1 1 1 1 1 1 p 1
= − + − + ... + − = − = < .
n n +1 n +1 n + 2 n + p − 1 n + p n n + p n(n + p ) n
⎡1⎤
Deci, (∀) ε > 0, (∃) N (ε ) = ⎢ ⎥ a.î. (∀) n ≥ N (ε ) şi p ∈ N : an + p − an < ε .
⎣ε ⎦
Am demonstrat astfel că şirul (an ) este fundamental, şi conform teoremei 4, şirul este
convergent.
1 1
Să se arate că şirul (an )n ≥1 cu a n = 1 + + ... + este convergent.
2! n!

I.6. Aplicaţii.
Teorema 5. (Stolz-Cesaro) Dacă (an )n ≥1 şi (bn )n ≥1 sunt două şiruri de numere reale ce verifică
condiţiile:
(i) (bn ) este un şir crescător de numere reale pozitive cu limita + ∞ ;
a −a
(ii) există lim n +1 n = l ∈ R ,
n → ∞ bn +1 − bn

⎛a ⎞
atunci şirul ⎜⎜ n ⎟⎟ are limita l.
⎝ bn ⎠n≥1
a1 + a2 + ... + an
Consecinţa 1. (i) Dacă lim an = a ∈ R , atunci lim = a.
n →∞ n →∞ n
(ii) (Cauchy) Dacă an > 0 , (∀) n ∈ N şi lim an = a atunci lim n a1 ⋅ a2 ⋅ ... ⋅ an = a .
n →∞ n →∞

7
an +1
(iii) (Cauchy) Dacă an > 0 , (∀) n ∈ N şi există lim = a ∈ [0, ∞ ] atunci există şi
n →∞ an

lim n an = a .
n →∞

Exemple 7
1 p + 2 p + ... + n p 1
1. lim p +1
= , (∀) p ∈ N .
n →∞ n p +1
Soluţie: Luăm an = 1 p + 2 p + ... + n p , bn = n p +1 şi avem

lim
an +1 − an
= lim
(n + 1) p
=
n →∞ bn +1 − bn n →∞ (n + 1) p − n p

C 0p n p + C 1p +1n p −1 + ... + C 0p
= lim
n→∞ C 0 n p +1
p +1 + C 1p +1n p + ... + C pp++11 − n p +1
n p + p ⋅ n p −1 + ... + 1 1
= lim = .
n→∞ n p +1
+ ( p + 1) ⋅ n + ... + 1 − n
p p +1 p +1

2. lim n 1 + 2 + ... + n = 1 .
n →∞
Soluţie: Folosim consecinţa 1 (iii), cu a n = 1 + 2 + ... + n şi calculăm
an +1 1 + 2 + ... + n + n + 1
lim = lim
n →∞ an n →∞ 1 + 2 + ... + n
Deoarece a n > n → ∞ , se poate aplica teorema 5(Stolz-Cesaro):
an +1 a − an +1 n+2
lim = lim n + 2 = lim = 1.
n → ∞ an n →∞ an +1 − an n →∞ n + 1

Să se calculeze:
ln n 1 n 1 1
1. lim ; 2. lim ⋅ ∑ ; 3. lim ⋅ n (n + 1)(n + 2 )...(2n ) .
n →∞ n n →∞ n k =1 k n →∞ n

I.7. Şiruri remarcabile.


1. Numărul „e”
n
⎛ 1⎞
Şirul având termenul general en = ⎜1 + ⎟ este strict crescător şi mărginit: 2 ≤ en ≤ 3 . Limita
⎝ n⎠
n
⎛ 1⎞
acestui şir se notează e = lim ⎜1 + ⎟ .
n → ∞⎝ n⎠
n
1
Observaţia 3. Şirul (En )n ≥ 0 , E n = ∑ k! are ca limită numărul e şi avem relaţia:
k =0
e n ≤ E n , (∀) n ≥ 1 .
2. Constanta lui Euler

8
1 1
Şirul având termenul general c n = 1 + + ... + − ln n, (∀) n ∈ N este strict crescător şi
2 n
mărginit, 0 ≤ c n ≤ 1 , n ∈ N , deci convergent. Limita şirului (cn )n ≥1 se notează cu c şi se numeşte
constanta lui Euler. Se arată că c ≈ 0,577215664 .
3. Şirul lui Traian Lalescu
1
Este definit prin termenul general Ln = n +1 (n + 1)! − n n! şi lim Ln = .
n →∞ e
I.8. Seriii numerice. Definiţia seriilor convergente.

O serie este un simbol al unei sume algebrice cu o infinitate de termeni cu ajutorul căruia, în
anumite condiţii se poate defini un număr, numit suma seriei.
Fie {a k , k = 1,2, ...} o mulţime de numere reale. Operaţia simbolică

a1 + a 2 + a 3 + ... + a n + ... = ∑ a n (3.1
n =1
se numeşte serie de numere reale, iar an se numeste termenul general al seriei .
Definim sumele parţiale ale acestei serii
S1 , S 2 ,...S n ,.... (3.2
unde am notat prin
S p = a1 + a2 + ... + a p = S p −1 + a p (3.3)
şi considerăm şirul (S n ) al sumelor parţiale.
Convenim, ca prin definiţie să numim rezultat al operaţiei (3.1) sau suma seriei (3.1), limita
şirului

S = lim S n = ∑ a n (3.4)
n →∞ n≥1
Astfel, seriile pot fi împărţite în funcţie de natura şirurilor sumelor parţiale corespunzătoare,
anume:
1. Serii convergente dacă şirul (S n ) este convergent.

2. Serii divergente dacă S = lim S n = ±∞ .


n →∞

A determina natura unei serii, înseamnă a stabili căreia din cele două categorii aparţine seria dată,
ceeea ce revine la studiul şirului sumelor parţiale.
Au loc următoarele rezultate:
Teorema 6. Dacă seria ∑ an este convergentă atunci
lim an = 0 .
n →∞
(3.5)
Teorema 7. (Criteriul de convergenta al lui Cauchy)

Seria ∑ a n este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice număr real pozitiv ε , există un
n =1
N ∈ N astfel încât
a n +1 + a n + 2 + ... + a n + p < ε , n ≥ M , p ≥ 1 . (3.6)

9
Demonstraţie.

Prin definiţie, ∑ an seria este convergentă dacă şi numai dacă şirul sumelor parţiale (S n ) este
n =1
convergent. Dar, conform teoremei 4 (criteriul lui Cauchy), şirul (S n ) este convergent dacă şi
numai dacă este şir fundamental, adică, dacă şi numai dacă, pentru orice ε > 0 , există N (ε ) ∈ N
, astfel încât, pentru orice n ≥ N (ε ) şi oricare ar fi p ≥ 1 , să avem
S n+ p − S n < ε .
(3.7)
Deoarece
( )
S n + p − S n = a1 + a 2 + ... + a n + a n +1 + ... + a n + p − (a1 + a 2 + ... + a n ) = a n +1 + ... + a n + p ,
Obţinem că
a n +1 + a n + 2 + ... + a n + p < ε , n ≥ M , p ≥ 1 .

Exemple 8
n
1 1 1
Fie seria ∑ n = 1 + 2 + ... + n + ... numită seria armonică.
n =1
Aplicând teorema anterioară, pentru p = n , obţinem
1 1 1
a n +1 + a n + 2 + ... + a n + p = + + ... +
n +1 n + 2 n+ p
1 1 1 n 1
= + + ... + > = .
n +1 n + 2 n + n 2n 2
1
Deci, dacă ε ≤ şi p = n nu se verifică criteriul lui Cauchy, deci seria este divergentă.
2
Să remarcăm , faptul că teorema 1., furnizează doar o condiţie necesară, nu şi
suficientă, de convergenţă. După cum se observă din exemplu anterior condiţia (3.5) este
1 1
satisfacută deoarece lim = 0 , dar seria ∑ este divergentă.
n →∞ n n
Exemple 9

Să discutăm convergenţa seriei geometrice ∑q
n=0
n
.

Avem:
1− q n 1 − qn
S n = 1 + q + q 2 + ... + q n −1 = , sau S n − = .
1− q 1− q 1− q
Distingem patru cazuri:
1
(a) q < 1 , lim q n = 0 şi deci S = lim S n = ; seria este convergentă.
n →∞ n →∞ 1− q
(b) q > 1 , lim q n = ∞ , S n = ∞ , seria este divergentă.
n →∞
(c) q = 1 , fiecare termen al seriei este 1. Din acest motiv lim S n = lim n = ∞ ,
n →∞ n →∞
seria este divergentă.
(d) q = −1 , termenii seriei au semnele alternante; şirul (S n ) are două limite 0 şi 1
, deci şirul (S n ) nu converge.

10
Prin urmare, seria geometrică este convergentă dacă q < 1 .

Să ne reamintim…
• Fie {a k , k = 1,2, ...} o mulţime de numere reale. Operaţia simbolică

a1 + a 2 + a 3 + ... + a n + ... = ∑ a n
n =1
se numeşte serie de numere reale, iar an se numeste termenul general al seriei .

• Seria ∑ a n este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice număr real pozitiv
n =1
ε , există un N ∈ N astfel încât
a n +1 + a n + 2 + ... + a n + p < ε , n ≥ M , p ≥ 1 .

I.9. Criterii de convergenţă pentru serii cu termeni pozitivi.


Următoarele rezultate sunt utilizate frecvent pentru testarea convergenţei seriilor infinite.
1. Criteriul I de comparaţie
∞ ∞
Fie ∑ a n şi ∑ bn două serii de numere reale cu termeni pozitivi şi an < k ⋅ bn pentru orice
n =0 n =0
numar real pozitiv k şi n = 1,2 ... . Atunci:
∞ ∞
(i) convergenţa seriei ∑ bn implică convergenţa seriei ∑ an ;
n =0 n =0
∞ ∞
(ii) divergenţa seriei ∑ a n implică divergenţa seriei ∑ bn .
n =0 n =0

Observaţia 1. Dacă seria ∑ a n este convergentă, nu se poate spune nimic despre
n =0
∞ ∞
convergenţa seriei ∑ bn , şi de asemenea dacă seria ∑ bn este divergentă nu se poate
n =0 n =0

concluziona cu privire la natura seriei ∑ an .
n =0

2. Criteriul II de comparaţie (criteriul de comparaţie la limită)


∞ ∞
a
Fie ∑ a n , ∑ bn două serii reale cu termeni pozitivi şi lim n = l ,
n =0 n =0 n →∞ bn

0 < l < ∞ . Atunci, cele două serii au aceeaşi natură (sunt ambele convergente sau divergente).

Exemple 10
Seria armonica generalizată sau seria lui Riemann

1 1 1 1
∑ nα = 1 + 2α + 3α + ... + nα + ...
n =0
este convergentă dacă α > 1 şi divergentă dacă α ≤ 1 .
Într-adevăr, putem scrie

11
1 1 1
Sn = 1+ + + ... +
2 α 3α nα
⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 1 1 ⎞
= 1 + ⎜⎜ + ⎟+⎜ + + + ⎟⎟ + ...
α α ⎟ ⎜ α α α
⎝2 3 ⎠ ⎝4 5 6 7α ⎠
Se observă că pentru fiecare paranteză au loc inegalităţile:
1 1 1 1
+ < 2⋅ =
2 α 3α 2α 2α − 1
1 1 1 1 1 1
α
+ α + α + α < 4 ⋅ α = 2(α −1) ş.a.m.d.
4 5 6 7 4 2
2
⎛ 1 ⎞
1 1
Obţinem: Sn < α −1 + ⎜ α −1 ⎟ + ... care este o serie geometrică, cu raţia q = .
2 ⎝2 ⎠ 2 −1
p

1
Astfel, seria este convergentă dacă q = α −1 < 1 sau α > 1 .
2
1 1 1
În cazul în care 0 < α ≤ 1 , < . Deoarece seria armonică ∑ este divergentă,
n nα n
1
seria ∑n α
este de asemenea divergentă pentru 0 < α ≤ 1 , din primul criteriu de
comparaţie.
Exemple 11

1
Fie seria ∑ n(n + 1) . Avem
n =1
1 1 1 ⎛ 1⎞ ⎛1 1⎞ ⎛1 1 ⎞ 1
Sn = + + ... + = ⎜1 − ⎟ + ⎜ − ⎟ + ... + ⎜ − ⎟ = 1−
1⋅ 2 2 ⋅ 3 n(n + 1) ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 3 ⎠ ⎝ n n +1⎠ n +1
⎛ 1 ⎞
Deoarece lim S n = lim ⎜1 − ⎟ = 1 , seria este convergentă şi are suma 1.
n →∞ n → ∞⎝ n +1⎠
Observaţia 2: Convergenţa seriei putea fi dovedită şi folosind al 2-lea criteriu de comparaţie ,
∞ ∞
1 a n2
considerând seria ∑ bn = ∑ 2 . Avem lim n = lim = 1 , şi seria este convergentă,
n =1 n =1 n n → ∞ bn n → ∞ n(n + 1)

1
deoarece seria ∑ 2 este convergentă ( α = 2 > 1 ).
n
3. Criteriul raportului (D’Alambert)
an +1
Fie ∑ an o serie cu termeni pozitivi . Presupunem că există lim
n → ∞ an
= l . Atunci:

(i) Daca l < 1 seria este convergentă,


(ii) Daca l > 1 seria este divergentă.
Observatia 3: Dacă l = 1 , criteriul nu ne dă nici o indicaţie, deci nu putem stabili natura seriei. De
exemplu
1 a
(i) ∑ , lim n +1 = 1 , şi seria este divergentă;
n≥1 n n → ∞ an
1 an +1
(ii) ∑ n 2 , nlim
→∞ an
= 1 , şi seria este convergentă.
n≥1

12
4.Criteriul Raabe-Duhamel
⎡ an +1 ⎤
Fie seria ∑ an , an > 0 , (∀) n ≥ 0 . Presupunem că există nlim n⋅⎢ − 1⎥ = l . Atunci,
→∞ ⎣ an ⎦
(i) Dacă l < 1 seria este divergentă;
(ii) Dacă l > 1 seria este convergentă.
Observaţia 4: Criteriul Raabe –Duhamel se întrebuinţează atunci când aplicarea criteriului lui
a
D’Alambert conduce la cazul lim n +1 = 1 .
n → ∞ an
Exemple 12
a(a + 1) ⋅ ... ⋅ (a + n )
Fie seria ∑ n ⋅ b(b + 1) ⋅ ... ⋅ (b + n) .
n≥1
a(a + 1) ⋅ ... ⋅ (a + n ) a (n + 1)(a + n + 1) = 1
Deoarece a n = n ⋅ , avem lim n+1 = lim
b(b + 1) ⋅ ... ⋅ (b + n ) n →∞ a n n→∞ (n + 1)(b + n + 1)
deci
nu putem decide natura seriei cu criteriul raportului şi vom cerceta natura ei aplicând
criteriul Raabe –Duhamel:
⎡ a ⎤ ⎡ n(b + n + 1) − (n + 1)(a + n + 1) ⎤
lim n ⎢ n − 1⎥ = lim n ⎢ ⎥.
n →∞ ⎣ an +1 ⎦ n →∞ ⎣ (n + 1)(a + n + 1) ⎦
= b − a − 1.
Atunci, pentru
(i) b − a − 1 < 1 seria este divergentă,
(ii) b − a − 1 > 1 seria este convergentă,
n ⋅ a(a + 1)
(iii) b − a − 1 = 1 seria devine ∑ (a + n + 1)(a + n + 2) şi aplicând criteriul II de
n≥1
1
comparaţie , cu ∑ bn = ∑ n , urmeaza că seria este divergentă (∀) a ∈ R \ {− 1,0}.

1 ⋅ 3 ⋅ 5 ⋅ ... ⋅ (2n + 1)
Să se studieze convergenţa seriei ∑ .
n =1 2 ⋅ 4 ⋅ 6 ⋅ ... ⋅ 2n

5. Criteriul radacinii (Cauchy)


Fie ∑ an o serie reală cu termeni pozitivi. Presupunem că există lim n an = l . Atunci,
n →∞
(i) dacă l < 1 seria este convergentă,
(ii) dacă l > 1 seria este divergentă.
Observaţia 5: În cazul l = 1 nu putem spune nimic despre convergenţa sau divergenţa seriei ∑ an .
Exemple 13
∞ − n α +1
⎛ 1 ⎞
Considerăm seria ∑ ⎜⎜1 + ⎟⎟ . Avem
n =1 ⎝ nα ⎠
− nα
⎛ 1 ⎞ 1 1
lim n a n = lim ⎜⎜1 + ⎟⎟ = lim = <1

α
n →∞ n → ∞⎝ ⎠ n →∞ n e
⎛ 1 ⎞
⎜⎜1 + ⎟⎟
⎝ nα ⎠

13
şi din acest motiv seria este convergentă.


3 ⋅ n n +1
Studiaţi natura seriei ∑ (2n + 1)n .
n =1

6.Criteriul logaritmic
1
ln
an
Fie ∑ a n , o serie cu termeni pozitivi. Presupunem că există lim = l . Atunci:
n →∞ ln n
(i) dacă l < 1 seria este divergentă ;
(ii) dacă l > 1 seria este convergentă.
Exemple 14
Să se discute convergenţa seriei ∑ a ln n , a > 0 .
n ≥1
1
ln
an ln n ⋅ ln a
Soluţie: Avem: an = a ln n şi lim = lim − = − ln a .
n→∞ ln n n →∞ ln n
1
Dacă: (i) a > ⇒ l < 1 , seria este divergentă;
e
1
(ii) a < ⇒ l > 1 ,seria este convergentă;
e
∞ ln n ∞ 1 ∞
1 ⎛1⎞ ln 1
(iii) a = seria devine ∑ ⎜⎝ e ⎟⎠ = ∑e n =∑ deci, este divergentă.
e n =1 n =1 n =1 n
1
∞ 1+ +...+ 1
Să se discute convergenţa seriei ∑a 2 n .
n =1

I.10. Serii alternate.


O serie de numere reale în care termenii sunt alternativ pozitivi şi negativi se numeşte serie
alternată şi este de forma

∑ (− 1)n−1an = a0 − a1 + a2 − a3 + .... , pentru n ∈ N .
n =1
Următoarea teoremă furnizează o condiţie suficientă pentru convergenţa seriilor alternate.

Teorema 8. (Leibniz) Fie ∑ (− 1)n−1 a n , an > 0 o serie alternată, astfel încât
n =1
(i) şirul (an ) este monoton descrescător, adică an +1 ≤ an pentru orice n ∈ N
(ii) lim an = 0 .
n →∞

Atunci seria ∑ (− 1)n a n este convergentă.
n =1

Exemple 15

1 1 1 1
Seria ∑ (− 1)n−1 a n ⋅ n = 1 − 2 + 3 − 4 + ... este convergentă, deoarece şirul (an )n≥0 ,
n =1

14
1
an = este pozitiv, monoton descrescător şi lim a n = 0 .
n n →∞


1
Să se precizeze natura seriei ∑ (− 1)n−1 ⋅ 3 n .
n =1

I.11. Serii cu termeni oarecare.



O serie ∑ a n este cu termeni oarecare dacă conţine o infinitatea de termeni pozitivi şi o infinitate
n =1
de termeni negativi.
Seriile alternate sunt un caz particular al seriilor cu termeni oarecare.

O serie cu termeni oarecare ∑ a n se numeşte:
n =1

(i) absolut convergentă dacă seria modulelor ∑ an = a1 + a 2 + ... + a n + ... este
n =1
convergentă;
∞ ∞
(ii) simplu convergentă dacă seria ∑ a n este convergentă, iar seria ∑ an este divergentă.
n =1 n =1

Relativ la seriile cu termeni oarecare are loc următorul criteriu:


Teorema 9. Dacă o serie cu termeni oarecare este absolut convergentă atunci ea este convergentă.
Demonstraţie.
∞ ∞
Fie ∑ a n o serie absolut convergentă. Rezultă atunci, că seria ∑ an este convergentă.
n =1 n =1
Conform criteriului lui Cauchy, pentru orice ε > 0 , există N (ε ) , astfel încât, oricare ar fi n ≥ N (ε )
şi oricare ar fi p ≥ 1 , să avem
a n +1 + a n + 2 + ... + a n + p < ε .
Cum
a n +1 + a n + 2 + ... + a n + p ≤ a n +1 + a n + 2 + ... + a n + p ,

obţinem că seria ∑ an verifică, de asemenea criteriul lui Cauchy, deci este convergentă.
n =1

Observaţia 6. Teorema reciprocă nu este valabilă, adică există serii convergente fără să fie absolut

1
convergente. (De exemplu seria armonică alternată ∑ (− 1)n −1 a n ⋅ este convergentă, dar seria
n =1 n

1
modulelor ∑n este divergentă).
n =1

Să ne reamintim…
O serie de numere reale în care termenii sunt alternativ pozitivi şi negativi se numeşte

serie alternată şi este de forma ∑ (− 1)n−1an = a0 − a1 + a2 − a3 + .... , pentru n ∈ N .
n =1

15

• O serie ∑ a n este cu termeni oarecare dacă conţine o infinitatea de termeni pozitivi
n =1
şi o infinitate de termeni negativi.
I.12. Rezumat
Această unitate de învăţare se dau definiţiile şi proprietăţile de bază ale şirurilor şi
seriilor de numere reale, şi se prezintă o serie de probleme ilustrative.
I.13. Test de autoevaluare
1. Un şir (a n )n≥1 este mărginit dacă …
2. Un şir (a n )n ≥1 este şir Cauchy dacă…
3. Enunţaţi teorema Stolz-Cesaro.
4. Enunţaţi criteriul general de convergenţă al lui Cauchy pentru serii de numere
reale.
5. Enunţaţi criteriul Raabe-Duhamel.

6. O serie cu termeni oarecare ∑ a n se numeşte absolute convergentă dacă ..
n =1
sin 1 + sin 2 + ... + sin n
7. Să se calculeze lim .
n →∞ n2
n
1 1
8. Să se calculeze lim ⋅∑ .
n →∞ n k =1 k

1
9. Studiaţi convergenţa seriei ∑ n + n −1
.
n =1

1 ⋅ 3 ⋅ 5 ⋅ ... ⋅ (2n + 1)
10. Studiaţi convergenţa seriei ∑ .
n =1 2 ⋅ 4 ⋅ 6 ⋅ ... ⋅ 2n

I.14. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare


1. Revezi definiţia 6.
2. Revezi definiţia 8.
3. Revezi teorema 5.
4. Revezi teorema 7.
5. Revezi criteriul.
6. Revezi definiţia
7. Aplică teorema 1.
8. Aplică lema Stolz-Cesaro
1
9. Aplică definiţia seriilor convergente; a n = = n − n −1
n + n −1
10. Aplică criteriul raportului.

16
Unitatea de învăţare II.1. Limite. Continuitate. Derivabilitate.
Cuprins
II.1.1. Introducere
II.1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
II.1.3. Limita unei funcţii într-un punct.
II.1.4. Limite laterale
II.1.5. Funcţii continue. Definiţia continuităţii
II.1.6. Continuitate laterală
II.1.7. Proprietăţile funcţiilor continue
II.1.8. Definiţia derivatei
II.1.9. Proprietăţi ale funcţiilor derivabile
II.1.10. Derivate de ordin superior
II.1.11. Operaţii cu funcţii derivabile de n ori
II.1.12. Rezumat
II.1.13. Test de autoevaluare
II.1.14. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

II.1. Introducere
În această unitate de învăţare, este studiată, pentru început noţiunea de limită într-un punct a
unei funcţii oarecare; mai precis, se cercetează ce se întâmplă cu valorile funcţiei f ( x )
atunci când x se apropie tot mai mult de x0 .
Apoi, este discutată noţiunea de continuitate, studiindu-se comportarea funcţiei nu numai în
jurul lui x0 , ci şi în x0 , comparându-se valoarea funcţiei în x0 cu valorile sale în punctele
din vecinătatea acestui punct.
În ultima parte, se introduce noţiunea de derivată, fiind considerate cele două aspecte
(calitativ şi cantitativ) ale aceleaşi noţiuni, anume derivabilitatea şi derivata.

II.2. Competenţele unităţii de învăţare:


După parcurgerea materialului studentul va fi capabil :
-să calculeze limita unei funcţii într-un punct ;
- să demonstreze că o funcţie este continuă într-un punct;
-să cunoască proprietăţile funcţiilor continue;
- să cunoască noţiunea de derivată, respectiv funcţie derivabilă;
-să calculeze derivata unei funcţii.
- să cunoşti proprietăţile funcţiilor derivabile

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare (fără demonstraţii) este de 6


ore.

II.3 Limita unei funcţii într-un punct

O funcţie reală y = f ( x ) , de variabilă reală x, este o transformare a cărui domeniu de definiţie


E este o mulţime de numere reale (de obicei, E = [a, b] sau E = (a, b ) ), iar codomeniul este R.
Considerăm funcţia reală de variabilă reală f : E → R şi ne propunem să cercetăm
comportarea sa în jurul unui punct x 0 , adică să vedem ce se întâmplă cu valorile funcţiei f (x )

17
aunci când argumentul x se apropie de x 0 . Mai exact, ne interesează dacă pentru valori ale lui x
apropiate de x 0 , valorile funcţiei f (x ) sunt apropiate de un anumit număr l (finit sau infinit).
Suntem conduşi astfel la noţiunea de limită a unei funcţii într-un punct.
Definiţia 1. Spunem că funcţia f : E → R are limita l în punctul x 0 dacă pentru orice număr real
pozitiv ε , există δ > 0 , astfel încât
f ( x ) − l < ε , când x − x 0 < δ . (4.1)
Notăm: lim f ( x ) = l sau f ( x ) → l .
x → x0

Observaţia 1:
În particular,
(i) lim f ( x ) = l , dacă pentru orice ε > 0 , există δ astfel încât oricare ar fi x ∈ E , cu x > δ ,
x →∞
avem f ( x ) − l < ε .
(ii) lim f (x ) = l , dacă pentru orice ε > 0 , există δ astfel încât oricare ar fi x ∈ E , cu
x →−∞
x < δ , avem f (x ) − l < ε .
O definiţie echivalentă a limitei unei funcţii într-un punct, poate fi dată folosind limitele de
şiruri.
Teorema 1. Funcţia f : E → R are limita l în punctul x 0 dacă şi numai dacă pentru orice şir
de numere reale ( xn )n∈N , x n ∈ E \ {x 0 }, oricare ar fi n ∈ N , cu lim xn = x0 , avem
x →∞
lim f (xn ) = l .
n →∞

Observaţia 2.
Din teorema precedentă deducem, în particular, că funcţia f nu are limită în x 0 dacă şi numai
dacă există un şir x n → x 0 penru care şirul de numere reale ( f ( x n )) nu este convergent.
Exemple 1
1
Să se arate că nu există lim cos .
x →0 x
1
Soluţie: Considerăm şirul ( x n )n ≥0 , x n = . Deoarece lim xn = 0 , iar
nπ n →∞
⎛ 1 ⎞
lim f ( xn ) = lim f ⎜ ⎟ = lim cos(nπ ) = lim (− 1) , rezultă că şirul ( f ( x n )) nu are
n
n →∞ n → ∞ ⎝ nπ ⎠ n → ∞ n →∞
1
limită, deci lim cos nu există.
x →0 x

Cu ajutorul teoremei 1, putem calcula limitele unor funcţii elementare.


(i) f : R → R , f ( x ) = x , lim f (x ) = x0 , oricare ar fi x 0 ∈ R ;
x → xo

(ii) f : R → R , f ( x ) = x , n ∈ N , lim f ( x ) = x0n , oricare ar fi x 0 ∈ R ;


n
x → xo
1 1 1
(iii) f : R → R , f ( x ) = , n ∈ N , lim = , oricare ar fi x 0 ∈ R \ {0} ;
n n
x x → x0 x x 0n
1 1
lim n
= ∞, lim = 0;
x →0 x x → ±∞ xn

18
(iv) f : R → (0, ∞ ), f ( x ) = a x , a > 0 , lim a x = a x0 , oricare ar fi x 0 ∈ R .
x→ x0
x
Dacă 0 < a < 1 : lim a = 0, lim a x = ∞.
x →∞
→ −∞ x

Dacă a > 1 : lim a = ∞, lim a x = 0.


x
x →∞ x → −∞
(v) f : (0, ∞ ) → R, f ( x ) = ln x , lim ln x = ln x 0 , oricare ar fi
x → x0
x 0 ∈ (0, ∞ ) ; lim ln x = ∞ , lim ln x = −∞ ;
x →∞ x →0
x x x
⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞
(vi) f : (− ∞,−1) ∪ (0, ∞ ) → R , f ( x ) = ⎜1 + ⎟ , lim ⎜1 + ⎟ = e , lim ⎜1 + ⎟ = e .
⎝ x ⎠ x →−∞⎝ x ⎠ x →∞⎝ x⎠
Proprietăţi ale limitelor de funcţii
Propoziţia 1. Fie funcţia f : E → R şi x 0 un punct de acumulare al lui E. Dacă limita funcţiei f
în punctul x 0 există, aceasta este unică.
Propoziţia 2. Fie f şi g două funcţii definite pe E, x 0 un punct de acumulare al lui E şi
presupunem că există lim f ( x ) = l1 şi lim f ( x ) = l 2 . Au loc atunci următoarele proprietăţi:
x → x0 x → x0
(i) xlim
→x
[c ⋅ f (x )] = c ⋅ xlim
→x
f (x ) = c ⋅ l1 , oricare ar fi c ∈ R .
0 0

(ii) lim [ f ( x ) ± g (x )] = lim f ( x ) ± lim g (x ) = l1 ± l2 .


x → x0 x → x0 x → x0

⎡ ⎤ ⎡ ⎤
(iii) lim [ f ( x ) ⋅ g ( x )] = ⎢ lim f ( x )⎥ ⋅ ⎢ lim g ( x )⎥ = l1 ⋅ l 2 .
x→ x0 ⎣ x→ x0 ⎦ ⎣ x← x0 ⎦
lim f ( x )
⎡ f ( x ) ⎤ x → x0 l
(iv) lim ⎢ ⎥ = = 1 , dacă l 2 ≠ 0 .
x → x0 ⎣ g ( x ) ⎦ lim g ( x ) l2
x → x0
g (x )
(v) lim [ f ( x )] = (l1 )l2 .
x→ x0

Folosind aceste proprietăţi, putem preciza limitele altor funcţii elementare.

Exemple 2
Pentru orice polinom P( x ) = a n x n + a n−1 x n−1 + ... + a1 x + a0 definit pe R, a n ≠ 0 ,
avem:
lim P( x ) = P( x0 ) , oricare ar fi x 0 ∈ R ;
x → x0

lim P( x ) = an (+ ∞ )n , lim P( x ) = an (− ∞ )n .
x →∞ x → −∞

Exemple 3
( )
1. lim − 2 x 3 + 3 x − 1 = −2 ⋅ (− 1)3 + 3 ⋅ (− 1) − 1 = −2 ;
x→−1
( ) x→ ∞
2. lim 2009 x 2009 + x 2 − 3 = lim 2 ;
x→ ∞
3. lim (2 x 3 − 7 x 2 + 9) = lim (2 x 3 ) = lim 2(− ∞ )3 = −∞ .
x→−∞ x→−∞ x→−∞

19
Să se calculeze limitele:
( )
1. lim 3x 2 − 2 x − 1 ;
x →2
(
2. lim x 7 − 4 x 3 + 5 ;
x→∞
) (
3. lim − 4 x 2 + 1 .
x→−∞
)
Exemple 4
P(x )
Funcţia raţională R( x ) = , are limită într-un punct x0 în care nu se anulează
Q(x )
P( x ) P( x 0 )
numitorul Q( x 0 ) ≠ 0 şi lim = .
x → x0 Q ( x ) Q ( x 0 )

P( x ) a n x + a n −1 x
n n −1
+ ... + a1 x + a 0
Dacă R( x ) = = , a n ≠ 0 b m ≠ 0 atunci
Q( x ) bm x m + bm −1 x m −1 + ... + b1 x + b0


⎪0, dacă n < m
P( x ) ⎪⎪ an
lim =⎨ , dacă n = m .
x → ±∞ Q( x )
⎪ bm
⎪ an
⎪ ⋅ (± ∞ ) , dacă n > m
n−m
⎪⎩ bm

Exemple 5
Să se calculeze limitele:
x − 2 1− 2 1 x3 − 1
1. lim = =− ; 2. lim = 0;
x →1 x + 1 1+1 2 x→∞ 2x 4 + 3
3x 3 + 2 x + 1 3 6 x 5 + 3x − 2 6
3. lim 2
= ⋅ (− ∞ )3−2 = −∞ ; 4. lim 5
= = 2.
x→−∞ 2x − 3 2 x→∞ 3x + 4 3

Să se calculeze limitele:
x3 − 2 x +1 − x 4 + 3x 2 + 2 − 5x 4 + x 2 + 2
1. lim ; 2. lim 4 ; 3. lim ; 4. lim .
x→2 2 x + 2 x→−∞ x + 3 x→∞ x2 + 4 x→−∞ 10 x 4 + 3
Exemple 6
sin αx α sin x
lim = , (β ≠ 0) . În particular, lim = 1.
x →0 β x β x →0 x
tgαx α tgx
lim = , (β ≠ 0) . În particular, lim = 1.
x →0 βx β x →0 x

Exemple 7
Să se calculeze limitele:
sin 6 x sin 6 x 6 x 3 x sin 6 x 6x 3x 6
1. lim = lim ⋅ ⋅ = lim ⋅ lim ⋅ lim = 1 ⋅ ⋅1 = 2 ;
x →0 sin 3 x x →0 6 x 3 x sin 3 x x→0 6 x x→0 3 x x→0 sin 3 x 3
tg ( x − 2) tg ( x − 2) 1 tg ( x − 2 ) 1 1 1
2. lim 2 = lim ⋅ = lim ⋅ lim = 1⋅ = .
x →2 x − 4 x→2 ( x − 2 ) x + 2 x →2 x − 2 x →2 x + 2 4 4

20
sin ( x − 3) tg 2 x
Să se calculeze limitele: 1. lim 2
; 2. lim .
x→3 x −9 x→0 tg 4 x

III.1.4 Limite laterale


Definiţia 2. Fie funcţia f : E → R , x 0 un punct de acumulare al lui E, x < x 0 şi x → x 0 din
partea stângă. Dacă pentru orice ε > 0 , există δ > 0 astfel încât oricare ar fi x ∈ E \ {x 0 } cu
proprietatea că x 0 − δ < x < x 0 avem f ( x ) − l s < ε , atunci spunem că l s se numeşte limita
la stânga a funcţiei f în punctul x 0 .
Observaţia 3. Notăm: ls = lim f ( x ) = lim− f ( x ) = f ( x0 − 0).
x → x0 x → x0
x < x0

Dacă în definiţia cu şiruri a limitei într-un punct (teorema 1) condiţia x n ≠ x 0 se înlocuieşte


cu x n < x 0 se obţine o definiţie echivalentă a limitei la stânga.
Propoziţia 3. Numărul l s este limita la stânga a funcţiei f în punctul x 0 , dacă şi numai dacă,
pentru orice şir x n → x 0 , (x n ∈ E , x n < x 0 ) avem f ( x n ) → l s .
Definiţia 3. Fie funcţia f : E → R , x 0 un punct de acumulare al lui E, x > x 0 şi x → x 0 din
partea dreaptă. Dacă pentru orice ε > 0 , există δ > 0 astfel încât oricare ar fi x ∈ E \ {x 0 } cu
proprietatea că x 0 < x < x 0 + δ avem f (x ) − l d < ε , atunci spunem că l d se numeşte limita
la dreapta a funcţiei f în punctul x 0 .

Observaţia 4. Notăm: ld = lim f ( x ) = lim+ f ( x ) = f ( x0 + 0) .


x → x0 x → x0
x > x0

Propoziţia 4. Numărul l d este limita la dreapta a funcţiei f în punctul x 0 , dacă şi numai dacă,
pentru orice şir x n → x 0 , (x n ∈ E , x n > x 0 ) avem f ( x n ) → l d .
Legătura între limită şi limitele laterale este dată de următoarea propoziţie.
Propoziţia 5. Funcţia f are limită în x 0 , dacă şi numai dacă are în x 0 limite laterale egale. în
acest caz, lim f ( x ) = f ( x 0 − 0) = f ( x 0 + 0) .
x → x0
EXEMPLUL 8
1
Funcţia f : R \ {1} → R , f ( x ) = nu are limită în punctul x 0 = 1 ,
1
1 + 2 −1
x
1 1
deoarece l s = lim f ( x ) = = 1 , iar l d = lim f ( x ) = = 0.
x →1 1 + 2 −∞ x →1 1+ 2∞
x <1 x >1

1
Să se arate că funcţia f ( x ) = , nu are limită în x 0 = −3 .
1
3x + 2 +3
x

21
Să ne reamintim …
• Funcţia f : E → R are limita l în punctul x0 dacă pentru orice număr real
pozitiv ε , există δ > 0 , astfel încât f ( x ) − l < ε , când x − x 0 < δ .
• Limite laterale: ls = lim f ( x ) = lim− f ( x ) = f ( x0 − 0).
x → x0 x → x0
x < x0
ld = lim f ( x ) = lim+ f ( x ) = f ( x0 + 0)
x → x0 x → x0
x > x0
• Funcţia f are limită în x 0 , dacă şi numai dacă are în x 0 limite laterale
egale. în acest caz, lim f ( x ) = f ( x 0 − 0) = f ( x 0 + 0) .
x → x0

II.5 Funcţii continue. Definiţia continuităţii


Spre deosebire de paragraful precedent când valoarea funcţiei în punctul x 0 nu era luată în
considerare, în acest paragraf, comportarea funcţiei f este studiată nu numai în jurul lui x 0 , ci şi
în x 0 . Mai precis, se compară valoarea funcţiei în x 0 , cu valorile sale în punctele vecine cu x 0 ,
motiv pentru care funcţia trebuie să fie definită în x 0 , adică x 0 ∈ E .
Definiţia 4. Funcţia f : E → R este continuă în punctul x 0 ∈ E dacă:
(i) există lim f ( x ) şi (ii) lim f ( x ) = f ( x0 ) .
x → x0 x → x0

Observaţia 5. Problema continuităţii nu are sens în punctele în care funcţia nu este definită. În
particular, problema continuităţii nu se pune în punctele +∞ şi −∞ , deoarece domeniul de
definiţie al unei funcţii este format numai din puncte finite.
Următoarele două propoziţii, ne furnizează condiţii necesare şi suficiente de continuitate,
enunţul fiecareia putând fi luat ca definţie a continuităţii.
Propoziţia 6. Funcţia f : E → R este continuă în x 0 ∈ E , dacă şi numai dacă, pentru orice
număr real ε > 0 , există δ = δ (ε ) > 0 astfel încât, oricare ar fi x ∈ E cu x − x 0 < δ , să
avem f ( x ) − f ( x 0 ) < ε .

Propoziţia 7. Funcţia f : E → R este continuă în x 0 ∈ E , dacă şi numai dacă, pentru orice şir
x n → x 0 , ( x n ∈ E , (∀)n ∈ N ), avem f (x n ) → f (x 0 ) .
Dacă o funcţie f : E → R este continuă în fiecare punct al unei mulţimi A ⊂ E , atunci
spunem că funcţia este continuă pe A.
Observaţia 6. Aşa cum am văzut, în cazul funcţiilor elementare, limita într-un punct x 0 din
domeniul definiţie se obţine prin înlocuirea directă a lui x cu x 0 : lim f ( x ) = f ( x0 ) , deci,
x → x0
funcţiile elementare sunt continue în orice punct din domeniul lor de definiţie.
Exemple 9
Funcţia f : (0, ∞ ) → R , definită prin f ( x ) = ln x , este continuă pe (0, ∞ ) , deoarece
pentru orice x 0 ∈ (0, ∞ ) , există lim ln x = ln x0 .
x → x0

Un punct în care f nu este continuă se numeşte punct de discontinuitate. Punctele de


discontinuitate se împart în două categorii, anume, puncte de discontinuitate de prima speţă şi
puncte de discontinuitate de spreţa a doua.

22
Un punct x 0 , pentru care există lim f ( x ) = l dar lim f ( x ) ≠ f ( x0 ) , se numeşte punct de
x → x0 x → x0
discontinuitate de prima speţă.
În acest caz, putem redefini (prelungim prin continuitate) funcţia f, astfel încât f (x 0 ) = l .
⎧ f ( x ), dacă x ≠ x 0
Obţinem astfel funcţia f ( x ) = ⎨ , care este continuă în x 0 .
⎩l , dacă x = x 0
Exemple 10
1
Fie funcţia f : (− 1,0) ∪ (0, ∞ ) → R , f (x ) = (1+ x ) x .
1
Avem: lim f ( x ) = lim (1 + x ) x = e , şi deci, funcţia are limită în x 0 = 0 , dar nu este
x →0 x →0
continuă în acest punct, deoarece x 0 = 0 nu aparţine domeniului său de definiţie.
Funcţia
⎧⎪ 1
f (x ) = ⎨ (1 + x ) x , dacă x ≠ 0 ,
⎪⎩e, dacă x = 0
definită pe intervalul (− 1, ∞ ) este prelungirea prin continuitate a lui f, în punctul 0.

Să se prelungească prin continuitate funcţia


⎧ 1
⎪⎛ cos x ⎞ x 2

⎪⎜ ⎟ , x<0
f ( x ) = ⎨⎝ cos 2 x ⎠ .

( )
1
⎪ 1 + 3tg 2 x 2 x , x > 0

Punctele de discontinuitate care nu sunt de prima speţă, se numesc puncte de discontinuitate
de speţa a doua. Deci, x 0 este punct de discontinuitate de speţa a doua pentru funcţia f, dacă cel
puţin una din limitele laterale nu există, sau nu este finită.
Exemple 11
Funcţia
⎧1
⎪ , dacă x > 0
f : R → R , f (x ) = ⎨ x
⎪⎩1, dacă x ≤ 0
are în 0 un punct de discontinuitate de speţa a doua, deoarece
1
ls = lim f ( x ) = lim 1 = 1 , iar ld = lim = +∞ .
x →0 x →0 x →0 x
x <0 x<0 x >0

II.6 Continuitatea laterală


Fie funcţia f : E → R , x 0 ∈ E şi considerăm mulţimile:
A = {x | x ∈ E , x ≤ x 0 } , respectiv B = {x | x ∈ E , x ≥ x 0 }.
Definiţia 5. Spunem că funcţia f este:
(i) continuă la stânga în punctul x 0 dacă pentru orice şir x n → x 0 de puncte din E, cu
x n ≤ x 0 , avem f (x n ) → f (x 0 ) ;
(ii) continuă la dreapta în punctul x0 dacă pentru orice şir x n → x 0 de puncte din E, cu
xn ≥ x0 , avem f (x n ) → f (x 0 ) .

23
Propoziţia 8. Funcţia f : E → R este continuă în punctul x 0 ∈ E dacă şi numai dacă este
continuă la stânga şi la dreapta în x 0 .
Observaţia 7. Dacă x 0 este un punct de acumulare al lui E, pentru care limitele
laterale au sens, funcţia f este continuă în x 0 dacă şi numai dacă limitele laterale există şi
sunt egale cu f (x 0 ) .
Exemple 12
x + x 2 ⋅ enx
Să se studieze continuitatea funcţiei f ( x ) = lim .
n →∞ 1 + enx
Explicităm funcţia,
⎧ x 2 , dacă x > 0

f ( x ) = ⎨0, dacă x = 0
⎪ x, dacă x < 0

şi calculăm limitele laterale în x 0 = 0 :
ls = lim x = 0 ; ld = lim x 2 = 0 .
x →0 x →0
x<0 x >0
Obţinem astfel l s = l d = f (0 ) , deci f este continuă pe R.

Să se determine valoarea parametrului real α , astfel încât funcţia


⎧ ln(1 + αx )
⎪ sin 2 x , x>0
⎪⎪
f ( x ) = ⎨cos 2 x + α 2 x, x = 0 să fie continuă în origine.
⎪ tg 2 x
⎪ , x<0
⎪⎩ ln(1 + sin αx )

II.7 Proprietăţile funcţiilor continue

1. Operaţii cu funcţii continue


Fie funcţiile f , g : E → R continue în punctul x 0 ∈ E . Atunci:
(i) funcţiile cf , f ± g , şi f ⋅ g sunt continue în x0 , (c fiind o constantă reală arbitrară);
f
(ii) funcţia este continuă în x0 dacă g ( x 0 ) ≠ 0 ;
g
(iii) f g este continuă în x , (dacă f ( x )g ( x0 ) are sens);
0 0
(iv) dacă f este continuă în x0 şi g este continuă în f (x 0 ) , atunci funcţia g o f este
continuă în x0 .
Observaţia 8. Dacă f şi g sunt continue pe E, atunci c ⋅ f , f ± g şi f ⋅ g sunt continue pe E, iar
f
funcţiile şi f g sunt continue pe domeniile lor de definiţie.
g

24
2. Proprietăţi locale ale funcţiilor continue
(i) Dacă funcţia f : E → R este continuă în x0 (sau pe E), atunci funcţia f este continuă în
x0 sau pe E.
(ii) Dacă funcţiile f , g : E → R sunt continue în x0 (sau pe E), atunci funcţiile sup( f , g ) şi
inf ( f , g ) sunt continue în x0 sau pe E.
3. Proprietăţi ale funcţiilor definite pe un interval
(i) (Proprietatea lui Darboux) Dacă funcţia f este continuă pe un interval I, atunci oricare ar fi
punctele a, b ∈ I , a < b , şi oricare ar fi numărul λ cuprins între f (a ) şi f (b ) , există cel puţin
un punct c λ între a şi b, astfel încât f (c λ ) = λ .
(ii) O funcţie f este continuă pe intervalul închis [a, b] dacă este continuă în fiecare punct din
(a, b) şi lim+ f (x ) = f (a ), lim− f (x ) = f (b ) .
x→a x →b
(iii) Dacă f este continuă pe intervalul închis [a, b], atunci ea este mărginită şi îşi atinge
marginile.
(iv) Dacă f este continuă pe intervalul închis [a, b] şi f (a ), f (b ) au semne opuse, atunci
există cel puţin un punct c ∈ [a, b] astfel încât f (c ) = 0 .
(v) Dacă o funcţie continuă nu se anulează pe un interval, atunci ea are semn constant pe
acest interval.
(vi) Dacă f este continuă pe intervalul închis [a, b] şi f (a ) ≠ f (b ) , atunci ia toate valorile
cuprinse între f (a ) şi f (b ) .

Să ne reamintim …
• Funcţia f : E → R este continuă în punctul x 0 ∈ E dacă:
(i) există lim f ( x ) şi (ii) lim f ( x ) = f ( x0 ) .
x → x0 x → x0
• Un punct în care f nu este continuă se numeşte punct de discontinuitate.
• Funcţia f este:
(i) continuă la stânga în punctul x0 dacă pentru orice şir x n → x 0 de
puncte din E, cu x n ≤ x 0 , avem f (x n ) → f (x 0 ) ;
(ii) continuă la dreapta în punctul x0 dacă pentru orice şir x n → x 0 de puncte
din E, cu xn ≥ x0 , avem f (x n ) → f (x 0 ) .
• Funcţia f : E → R este continuă în punctul x 0 ∈ E dacă şi numai dacă
este continuă la stânga şi la dreapta în x0 .
• Fie funcţiile f , g : E → R continue în punctul x 0 ∈ E . Atunci:
(i) funcţiile cf , f ± g , şi f ⋅ g sunt continue în x0 , (c fiind o constantă reală
arbitrară);
f
(ii) funcţia este continuă în x0 dacă g ( x 0 ) ≠ 0 ;
g
(iii) f g este continuă în x , (dacă f ( x )g ( x0 ) are sens);
0 0
(iv) dacă f este continuă în x0 şi g este continuă în f (x 0 ) , atunci funcţia g o f
este continuă în x0 .

25
III.1.8 Definiţia derivatei
Fie funcţia f definită pe un interval I şi x0 un punct din I.
f ( x ) − f ( x0 ) f (x0 + Δx ) − f ( x0 )
Definiţia 7. Dacă lim sau lim există şi este finită, atunci
x → x0 x − x0 Δx → 0 Δx
f (x ) − f ( x0 )
spunem că funcţia f este derivabilă în x0 şi notăm f ′( x0 ) = lim .
x → x0 x − x0
Numărul f ′( x0 ) se numeşte derivata funcţiei în punctul x0 .
Dacă funcţia f este derivabilă în fiecare punct al intervalului I, atunci spunem că f este derivabilă
pe I.
f ( x ) − f ( x0 )
Dacă lim există dar nu este finită, ea se numeşte, de asemenea, derivata
x → x0 x − x0
funcţiei f în punctul x0 , dar nu mai spunem că funcţia este derivabilă în x0 .
Observaţia 9. Derivabilitatea şi derivata reprezintă aspectul calitativ şi cel cantitativ al aceleaşi
noţiuni. Noţiunea de derivabilitatea are un caracter punctual şi are sens numai în punctele în
care funcţia este definită.
Din punct de vedere geometric, derivata are următoarea interpretare:
dacă funcţia f are derivată într-un punct x0 , atunci graficul său admite tangentă în punctul
corespunzător P( x0 , f ( x0 )) ; dacă derivata f ′( x0 ) este finită, atunci ea este egală cu panta acestei
tangente, iar dacă derivata este infinită, tangenta este paralelă cu axa Oy.
f (x ) − f (x 0 )
Se poate întâmpla ca raportul să nu aibă limită în x0 , dar să aibă limite laterale
x − x0
f ( x ) − f ( x0 )
în acest punct. Astfel, dacă lim există şi este finită, atunci spunem că f este
x → x0 x − x0
x < x0
derivabilă la stânga în x0 . Valoarea limitei se notează f s′(x0 ) şi se numeşte derivata la stânga
în punctul x0 . Analog, funcţia f este derivabilă la dreapta în x0 dacă
f ( x ) − f ( x0 )
lim = f d′ ( x0 ) există şi este finită. Numărul f d′ (x0 ) se numeşte derivata la dreapta
x → x0 x − x0
x > x0
în punctul x0 .
Propoziţia 9. Funcţia f : I → R are derivată într-un punct interior x 0 ∈ I dacă şi numai dacă
are derivate laterale egale în x0 . În acest caz: f s′( x0 ) = f d′ ( x0 ) = f ′( x0 ) .
Dacă, în particular, presupunem că derivatele laterale sunt finite, obţinem următoarea
propoziţie.
Propoziţia 10. Funcţia f : I → R este derivabilă în punctul x 0 ∈ I , dacă şi numai dacă este
derivabilă la stânga şi la dreapta în x0 şi derivatele laterale sunt egale .
Exemple 13. Să se studieze derivabilitatea funcţiei f : [0, π ] → R ,
(
f ( x ) = max cos x, cos 3 x . )
Considerând funcţia g : [0, π ] → R ,
( )
g ( x ) = cos x − cos 3 x = cos x 1 − cos 2 x = cos x ⋅ sin 2 x ,
π π
avem: g ( x ) ≥ 0 dacă 0 ≤ x ≤ , respectiv g ( x ) > 0 dacă < x ≤ π . Rezultă astfel
2 2

26
că,
⎧ π
⎪⎪cos x, dacă 0 ≤ x ≤ 2
f (x ) = ⎨ .
π
⎪cos x, dacă < x ≤ π
3
⎪⎩ 2
π
Deoarece lim cos x = 0 = lim cos3 x , rezultă că f este continuă în x 0 = , şi fiind
π π 2
x→ x→
2 2
π π
x< x>
2 2
definită prin funcţii elementare, este continuă pe domeniul ei de definiţie, intervalul
[0, π ] .
π
Studiem acum derivabilitatea în punctul x 0 = , pornind de la definiţie:
2
⎛π ⎞
sin⎜ − x ⎟
⎛π ⎞ cos x ⎝2 ⎠ = −1 ,
f s′⎜ ⎟ = lim = lim
⎝ 2 ⎠ x→ π x − π x→ π x−
π
2 2 2 2
π π
x< x<
2 2

⎛π ⎞
3 sin 3 ⎜ − x ⎟
π
⎛ ⎞ cos x ⎝2 ⎠ = 0.
f d′ ⎜ ⎟ = lim = lim
π
⎝ 2 ⎠ x→ x − π π π
2
x→
2
x−
π 2 π 2
x> x>
2 2
⎛π ⎞ ⎛π ⎞ π
Deoarece f s′ ⎜ ⎟ ≠ f d′ ⎜ ⎟ , rezultă că funcţia nu este derivabilă în x 0 = .
⎝2⎠ ⎝2⎠ 2

(
Să se studieze derivabilitatea funcţiei: f : R → R , f ( x ) = max x 2 + 3x, x . )
Deşi în definiţia derivatei nu a fost impusă continuitatea funcţiei, aceasta rezultă din
derivabilitate.
Fie funcţia f : I → R , derivabilă în x0 . Atunci pentru orice x ∈ I , x ≠ x 0 ,
f (x ) − f (x 0 )
f (x ) = f (x 0 ) + ⋅ (x − x 0 ) .
x − x0
Trecând la limită în egalitatea anterioară, şi ţinând cont de derivabilitatea funcţiei, obţinem
f ( x ) − f ( x0 )
lim f ( x ) = f (x0 ) + lim ⋅ lim ( x − x0 ) = f ( x0 ) + f ′( x0 ) ⋅ 0 = f ( x0 ).
x→ x0 x→ x0 x − x0 x→ x0

Rezultă că f este continuă în x0 .


Are loc astfel următoarea teoremă:
Teorema 2. Dacă funcţia f : I → R este derivabilă în punctul x 0 ∈ I (pe I), atunci f este
continuă în x 0 ∈ I (pe I).

27
Observaţia 10. Reciproca nu este în general adevărată.
Exemple 14
⎧ 1
⎪ x ⋅ cos , dacă x ≠ 0
Funcţia f ( x ) = ⎨ x este continuă pe R, în particular în x 0 = 0 ,
⎪⎩0, dacă x = 0
1
deoarece lim f (x ) = lim x ⋅ cos = 0 = f (0 ) . Dar, cum
x →0 x →0 x
1
x ⋅ cos
f ( x ) − f (0) x = lim cos 1 nu există,
lim = lim
x →0 x−0 x →0 x x →0 x
obţinem că f nu este derivabilă în 0.

Să ne reamintim …
f ( x ) − f ( x0 ) f (x0 + Δx ) − f ( x0 )
• Dacă lim sau lim există şi este finită,
x → x0 x − x0 Δx → 0 Δx
atunci spunem că funcţia f este derivabilă în x0 şi notăm
f (x ) − f ( x0 )
f ′( x0 ) = lim .
x → x0 x − x0
• Dacă funcţia f : I → R este derivabilă în punctul x 0 ∈ I (pe I), atunci f
este continuă în x 0 ∈ I (pe I).

II.9 Proprietăţi ale funcţiilor derivabile


1. Fie funcţiile f , g : I → R , derivabile într-un punct x0 . Atunci, funcţiile c ⋅ f ( c ∈ R ),
f
f ± g , f ⋅ g , respectiv (dacă g ( x 0 ) ≠ 0 ) sunt derivabile în x0 şi
g

(c ⋅ f ) (x ) = c ⋅ f ′(x )
0 0

( f ± g )′ (x 0 ) = f ′(x 0 ) ± g ′(x 0 )
( f ⋅ g )′ (x ) = f ′(x ) ⋅ g (x ) + f (x
0 0 0 0 ) ⋅ g ′(x 0 )

⎛f⎞ f ′( x0 ) ⋅ g (x0 ) − f ( x0 ) ⋅ g ′( x0 )
⎜⎜ ⎟⎟ ( x0 ) = , g (x0 ) ≠ 0 .
⎝g⎠ g 2 ( x0 )
Observaţia 11. Dacă funcţiile f şi g sunt derivabile pe I, atunci funcţiile c ⋅ f ( c ∈ R ), f ±g,
f
f ⋅ g , respectiv (dacă g ( x ) ≠ 0 ) sunt derivabile pe I.
g
2. Dacă funcţia u : I → J este derivabilă într-un punct x 0 ∈ I şi funcţia ϕ : J → R este
derivabilă în punctul u ( x 0 ) ∈ J , atunci funcţia compusă f = ϕ (u ) este derivabilă în x0 şi
f ′( x 0 ) = ϕ ′(u ( x 0 )) ⋅ u ′( x 0 ) .

Observaţia 12. Dacă funcţia u este derivabilă pe I şi funcţia ϕ este derivabilă pe J, atunci
funcţia compusă f = ϕ o u este derivabilă pe I şi f ′( x ) = ϕ ′(u ( x )) ⋅ u ′( x ), x ∈ I .

28
3. Fie funcţia f : I → J strict monotonă, astfel încât f (I ) = J şi f −1
inversa funcţiei f. Dacă f
este derivabilă într-un punct x 0 ∈ I şi dacă f ′(x 0 ) ≠ 0 , atunci f −1
este derivabilă în punctul
1
y 0 = f ( x 0 ) ∈ J şi f −1( y0 ) = .
f ′(x0 )
Aplicând formula de derivare a funcţiilor compuse în cazul funcţiilor elementare, se obţin
următoarele reguli de derivare ( u = u ( x ) fiind o funcţie derivabilă pe un interval I sau o reuniune
de intervale):
( ) ′
1. u n = n ⋅ u n −1, n ∈ Z
2. ( )
u =
′ u′
, u ( x ) > 0, (∀) x ∈ I
2 u
u′
3. (ln u )′ = , u ( x ) > 0, (∀) x ∈ I
u
( ) ′
4. a u = a u ⋅ ln a ⋅ u ′, a > 0, a ≠ 1
( ) ′
5. e u = e u ⋅ u ′
6. (sin u )′ = cos u ⋅ u ′
7. (cos u )′ = − sin u ⋅ u ′
u′ π
8. (tgu )′ = , u ( x ) ≠ (2k + 1) , x ∈ I
2 2
cos u
u′
9. (ctg u )′ = − , u ( x ) ≠ kπ , x ∈ I
sin 2 u
u′
10. (arcsin u )′ = , u ( x ) ≤ 1, x ∈ I
1− u 2
u′
11. (arccos u )′ = − , u ( x ) ≤, x ∈ I
2
1− u
u ′
12. (arctg u )′ =
1+ u 2
u′
13. (arcctg u )′ = −
1+ u 2

Exemple 15
Fie funcţiile u şi v derivabile pe un interval I şi u ( x ) > 0 . Atunci, funcţia
v
u v = eln u = ev⋅ln u fiind compusă din funcţii derivabile este deasemenea derivabilă
şi
( ) (
′ ′
) v⎛ u′ ⎞
u v = ev⋅ln u = ev⋅ln u (v ⋅ ln u )′ = eln u ⎜ v′ ⋅ ln u + v ⋅ ⎟
⎝ u⎠
= u v ⋅ ln u ⋅ v′ + v ⋅ u v −1 ⋅ u′.

29
Să se calculeze derivatele funcţiilor:
1
a. f ( x ) = ; b) f ( x ) = ln sin x ; c) f ( x ) = x ⋅ arcsin x + 1 − x 2 .
x + 1+ x 2
Să ne reamintim …
• (c ⋅ f )′ ( x 0 ) = c ⋅ f ′( x 0 )
( f ± g )′ (x ) = f ′(x ) ± g ′(x
0 0 0 )
( f ⋅ g )′ (x 0 ) = f ′(x 0 ) ⋅ g (x 0 ) + f (x 0 ) ⋅ g ′(x 0 )

⎛f⎞ f ′( x0 ) ⋅ g (x0 ) − f ( x0 ) ⋅ g ′( x0 )
⎜⎜ ⎟⎟ ( x0 ) = , g (x0 ) ≠ 0
⎝g⎠ g 2 ( x0 )
• Dacă funcţia u : I → J este derivabilă într-un punct x 0 ∈ I şi funcţia
ϕ : J → R este derivabilă în punctul u ( x 0 ) ∈ J , atunci funcţia compusă
f = ϕ (u ) este derivabilă în x0 şi f ′( x 0 ) = ϕ ′(u ( x 0 )) ⋅ u ′( x 0 ) .

II.10 Derivate de ordin superior


Fie f o funcţie definită pe un interval I. Derivata funcţiei f ( x ) în orice punct x, dacă există,
este de asemenea o funcţie, să spunem f ′( x ) = g ( x ) . Dacă g ( x ) este derivabilă în x, atunci
definim derivata a 2-a a funcţiei f, prin
f ′′( x ) = g ′( x ) = ( f ′(x ))′ .
În mod asemănător se definesc derivata a treia (sau de ordinul trei) a funcţiei f, notată f ′′′ sau
f (3) , derivata a patra (de ordinul patru) a funcţiei f, notată f (4 ) .
Prin recurenţă, dacă funcţia f este derivabilă de n − 1 ori pe o vecinătate a punctului x0 (pe I) şi
dacă derivata f (n −1) este derivabilă în punctul x (pe I), atunci spunem că funcţia f este de
0

derivabilă de n ori în x0 (pe I). Derivata de ordin n a funcţiei f se notează f (n ) şi se defineşte

( ) ′
ca f (n ) (x ) = f (n −1) ( x ) .
Existenţa derivatei de ordinul n, f (n ) implică existenţa şi continuitatea funcţiilor
f , f ′, f ′′,..., f (n −1) într-o vecinătate a punctului x.

Exemple 16
1
(a) Funcţia f ( x ) = , x ∈ R \ {0} are derivate de orice ordin pe R (este indefinit
x
derivabilă),
1
f ( x ) = , f ′( x ) =
−1
, f ′′( x ) =
2
, ..., f (n ) (x ) =
(− 1)n ⋅ n! .
x x2 x3 x n +1
(b) Funcţia f ( x ) = eax este indefinit derivabilă pe R şi
f ( x ) = eax , f ′( x ) = a ⋅ eax , f ′′( x ) = a 2 ⋅ eax , ..., f (n ) ( x ) = a n ⋅ eax .

30
Exemple 17
⎧ 2 1
⎪ x ⋅ sin , dacă x ≠ 0
Funcţia f ( x ) = ⎨ x este derivabilă în x = 0 , dar f ′(x ) nu
⎪⎩0, dacă x = 0
este continuă în acest punct.
Deoarece,
1
lim f ( x ) = lim x 2 ⋅ sin = 0 = f (0 ) ,
x →0 x →0 x
şi
1
x 2 ⋅ sin
f ( x ) − f (0) x =0
lim = lim
x →0 x−0 x →0 x
Rezultă că funcţia este continuă şi derivabilă în x = 0 , iar f ′(0) = 0 . Pentru x ≠ 0 ,

⎛ 1⎞ 1 1 ⎛ 1 ⎞ 1 1
f ′( x ) = ⎜ x ⋅ sin ⎟ = 2 x ⋅ sin + x 2 ⋅ cos ⋅ ⎜ − 2 ⎟ = 2 x ⋅ sin − cos .
2
⎝ x⎠ x x ⎝ x ⎠ x x
⎛ 1 1⎞ 1
Dar, lim f ′( x ) = lim ⎜ 2 x ⋅ sin − cos ⎟ nu există, deoarece lim cos nu există.
x →0 x →0⎝ x x⎠ x →0 x
Aşadar, funcţia f ′(x ) nu este continuă în x = 0 .

II.11 Operaţii cu funcţii derivabile de n ori


Dacă funcţiile f şi g sunt de n ori derivabile pe I, atunci funcţiile c ⋅ f (c ∈ R ) , f ± g şi f ⋅ g
sunt derivabile de n ori pe I şi:
(i) (c ⋅ f )(n ) = c ⋅ f (n )
(ii) ( f ± g )[n] = f (n ) ± g (n )
(iii) (formula lui Leibniz)
n
( f ⋅ g )(n ) = ∑ C nk f (n−k ) g (k ) = f (n ) ⋅ g + C n1 f (n−1) ⋅ g ′ + C n2 f (n−2 ) ⋅ g ′′ + ... + f ⋅ g (n )
k =1
Demonstraţie.
Rezultatele sunt valabile pentru n=1 (vezi paragraful 3.1.9). Să presupunem că sunt adevărate
pentru orice n, în ipoteza că funcţiile f şi g sunt sunt de n+1 ori derivabile pe I. Aceasta înseamnă că f
şi g sunt derivabile odată pe I, iar derivatele f ′, g ′ sunt de n ori derivabile.Au loc următoarele
formule:
( f + g )′ = f ′ + g ′ , (c ⋅ f )′ = c ⋅ f ′ , ( f ⋅ g )′ = f ′ ⋅ g + f ⋅ g ′ .
Funcţiile din membrul drept sunt derivabile de n ori, şi conform proprietăţilor funcţiilor
derivabile, funcţiile din dreapta egalităţilor sunt derivabile de n ori pe I; deci, şi funcţiile din stânga
egalităţilor sunt derivabile de n ori pe I. În concluzie, funcţiile f + g , c ⋅ f , f ⋅ g sunt de (n + 1) ori
derivabile pe I.
Demonstrarea formulelor (i) – (iii) se face prin inducţie. Vom demonstra ultima formulă, primele
două le lăsăm, ca exerciţiu uşor, pe seama cititorului.
Pentru n = 1 , formula este adevărată: ( f ⋅ g )′ = f ′ ⋅ g + f ⋅ g ′ . O presupunem acum adevărată
pentru n . Atunci,

31

[n) ′
]
⎡ n k (n − k ) (k ) ⎤
[ ]
n
( n +1) (
( f ⋅ g ) = ( f ⋅ g ) = ⎢∑ C n f g ⎥ = ∑ C nk f (n−k +1) g (k ) + f (n −k ) g (k +1)
⎣⎢k =1 ⎦⎥ k =1

∑ [C nk + C nk −1 ] f (n+1−k ) g (k ) + C nn g (n+1)
n
= C n0 f (n +1) +
k =1
n n +1
= C n0+1 f (n +1) g (0 ) + ∑ C nk+1 f (n +1−k ) g (k ) + C nn++11 f (0 ) g (n +1) = ∑ C nk+1 f (n+1−k ) g (k ).
k =1 k =0

Exemple 18
(a) Să se calculeze derivata de ordinul n a funcţiei F ( x ) = e − x ⋅ x 3 .
Fie f (x ) = e − x , g (x ) = x 3 . Folosind formula lui Leibniz, obţinem

( )( ) = ∑ C (e )( − x n −k )
( )( )
n
F (n ) ( x ) = e − x ⋅ x 3
n k k
n ⋅ x3
k =1

= (− 1)n ⋅ e − x ⋅ x 3 + C n1 ⋅ (− 1)n−1 ⋅ e − x ⋅ 3 x 2 + C n2 ⋅ (− 1)n−2 ⋅ e − x ⋅ 6 x + 6C n3 (− 1)n−3 ⋅ e − x .


(b) Să se arate că funcţia f (x ) = (arcsin x )2 verifică relaţia
( )
1 − x 2 ⋅ f (n +1) ( x ) − (2n − 1) ⋅ x ⋅ f (n ) ( x ) − (n − 1)2 ⋅ f (n −1) ( x ) = 0
Derivând egalitatea f (x ) = (arcsin x )2 obţinem
1
f ′(x ) = 2 ⋅ arcsin x ⋅ , care ridicată la pătrat ne conduce la relaţia
2
1− x
[ f ′(x )] 2 = 4 ⋅ f (2x ) sau 1 − x 2 ⋅ [ f ′(x )] 2 = 4 ⋅ f (x ) .
( )
1− x
Derivăm din nou, şi găsim
( )
− 2 x ⋅ [ f ′( x )] 2 + 1 − x 2 ⋅ 2 f ′( x ) ⋅ f ′′( x ) = 4 ⋅ f ′( x ) ⇔
(
⇔ 1 − x 2 ⋅ f ′′(x ) − x ⋅ f ′( x ) − 2 = 0 , )
egalitate ce se derivează de (n − 1) ori după formula lui Leibniz, adică,

[( )](
n −1 n −1− k ) n −1
∑ Cnk−1 1 − x2 ( f ′′) (k ) − ∑ Cnk−1x(n−1− k )( f ′) (k ) = 0 ⇔
k =1 k =1

(1 − x )⋅ f (
2 n +1)
(x ) + Cn1−1(− 2 x ) ⋅ f (x ) + Cn2−1(− 2) ⋅ f (n−1)(x )
(n )

− x ⋅ f (n ) ( x ) − Cn1 −1 f (n −1) (x ) = 0 ⇔
(1 − x2 )⋅ f (n+1)(x) − (2n − 1)⋅ x ⋅ f (n)(x) − (n − 1)2 ⋅ f (n−1)(x) = 0 .

Să se calculeze derivatele de ordinul n:


ln x
a) f ( x ) = ; b) f ( x ) = ax + b ; c) f ( x ) = e ax ⋅ sin (bx + c ) .
x

32
Să ne reamintim …
• Derivata de ordin n a funcţiei f se notează f (n ) şi se defineşte ca
( )′
f (n ) (x ) = f (n −1) ( x ) .
• (i) (c ⋅ f )(n ) = c ⋅ f (n )
(ii) ( f ± g )[n] = f (n ) ± g (n )
(iii) (formula lui Leibniz)
n
( f ⋅ g )(n ) = ∑ C nk f (n−k ) g (k ) = f (n ) ⋅ g + C n1 f (n−1) ⋅ g ′ + C n2 f (n−2 ) ⋅ g ′′ + ... + f ⋅ g (n )
k =1

II.12. Rezumat
Această unitate de învăţare este dedicată însuşirii noţiunilor de limită, continuitate
şi derivabilitate, noţiuni fundamentale în Analiza Matematică.

II.13. Test de autoevaluare


1. Spunem că funcţia f : E → R are limita l în punctul x 0 dacă…
2. Funcţia f are limită în x0 , dacă şi numai dacă…
3. Funcţia f : E → R este continuă în punctul x 0 ∈ E …
4. Operaţii cu funcţii continue.
5. Spunem că funcţia f este derivabilă în x0 …
6. Enunţaţi proprietăţi ale funcţiilor derivabile.
enx − e− nx
7. Să se studieze continuitatea funcţiei f : R → R , f ( x ) = lim nx .
n →∞ e + e − nx
8. Să se studieze derivabilitatea funcţiei: f : (0, ∞ ) → R ,
( )
⎧⎪ln x 2 + 2 x , x ∈ (0,1]
f (x ) = ⎨ .
⎪⎩ x 2 + 1, x ∈ (1, ∞ )
1
9. Să se calculeze derivatele funcţiilor: a. f ( x ) = (sin x ) cos x
; b. f ( x ) = xx .
1
10. Calculaţi derivata de ordin n pentru funcţia f ( x ) =
2x −1
11. Calculaţi derivata de ordin n pentru funcţia f ( x ) = x 2 ⋅ sin x

II.14. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare


1. Revezi definiţia 1
2. Revezi teorema 1.
3. Revezi definiţia 4.
4. Revezi paragraful 3.1.7
5. Revezi definiţia 7
6. Revezi 3.1.9.
7. Vezi exemplul 12.
8. Vezi exemplul 13.
9. Vezi exemplul 15.
10.
11. Vezi exemplul 18.

33
Unitatea de învăţare III. Aplicaţii ale derivatelor. Serii Taylor.
Cuprins
III.1. Introducere
III.2. Obiectivele unităţii de învăţare
III.3. Teoremele fundamentale ale calculului diferenţial
III.4. Formula lui Taylor
III.5. Aplicaţii ale teoremelor fundamentale la studiul funcţiilor
III.6. Puncte de extrem local
III.7. Regula lui L’Hospital
III.8. Diferenţiale
III.9. Rezumat
III.10. Test de autoevaluare
III.11. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

II.1. Introducere
În această unitate de învăţare, sunt prezentate aplicaţii ale derivatelor: determinarea
valorilor minime (maxime) ale funcţiilor, teoreme de medie, reprezentarea funcţiilor prin serii
de puteri.

II.2. Competenţele unităţii de învăţare:


După parcurgerea materialului studentul va fi capabil :
- să cunoască şi să aplice teoremele fundamentale ale calculului diferenţial;
- să scrie polinomul lui Taylor asociat unei funcţii date f ;
- să determine punctele de extrem ale unei funcţii;
- să stabilească intervalele de monotonie pentru funcţii de o variabilă reală.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare (fără demonstraţii) este de 3


ore.

II.3. Teoremele fundamentale ale calculului diferenţial


Fie funcţia f : I → R , x 0 ∈ I şi V = ( x 0 − h, x 0 + h ) o vecinătate a lui x0 . Spunem că funcţia f
are un:
(i) maxim local (sau relativ) în punctul x0 dacă f ( x 0 ) ≥ f ( x ) , pentru orice x ∈ I ;
respectiv,
(ii) minim local (sau relativ) în punctul x0 dacă f ( x 0 ) ≤ f ( x ) , pentru orice x ∈ I .
Punctele de maxim şi minim local ale funcţiei f se numesc puncte de extrem local (sau relativ).
Valorile funcţiei în aceste puncte se numesc valori extreme.
Următoarea teoremă furnizează condiţii suficiente de existenţă a punctelor de extrem local.
Teorema 1. (Fermat) Dacă funcţia f are derivată într-un punct de extrem x 0 ∈ I , atunci derivata sa
este nulă în acest punct, f ′(x 0 ) = 0 .
Observaţii.
1. Funcţia f poate avea un extrem în punctul x0 , fără a avea derivată în punctul respectiv. (De
exemplu, funcţia f : R → R , f ( x ) = x , are un minim în x 0 = 0 , deşi nu are derivată în acest
punct.

34
2. În general, reciproca teoremei 3 nu este adevărată. (De exemplu, funcţia f : R → R ,
f ( x ) = x 5 , are derivata f ′( x ) = 5x 4 nulă în x 0 = 0 , dar acesta nu este punct de extrem.)
Teorema 2. (Rolle) Fie f o funcţie reală continuă pe intervalul închis [a, b] şi derivabilă pe
intervalul deschis (a, b ) . Dacă f (a ) = f (b ) , atunci există un punct c ∈ (a, b ) astfel încât
f ′(c ) = 0 .
Observaţia 1. Dacă una din cele trei condiţii ale teoremei nu este verificată, concluzia poate să nu
⎧ x + 1, dacă x ∈ [0,1)
mai fie adevărată. De exemplu, funcţia f : [0,2] → R , f ( x ) = ⎨ este
⎩2 x , dacă x ∈ [1,2]
continuă pe [0,2] , şi derivabilă în toate punctele intervalului cu excepţia punctului x 0 = 1 în care nu
⎧1, dacă x ∈ (0,1)
este derivabilă. Derivata, f ′( x ) = ⎨ , nu se anulează în nici un punct.
⎩2, dacă x ∈ (1,2)
Teorema 3. (Lagrange) Fie f o funcţie reală continuă pe [a, b] şi derivabilă pe (a, b ) . Atunci, există
f (b ) − f (a )
cel puţin un punct c ∈ (a, b ) , a < c < b , astfel încât: f ′(c ) = .
b−a
Observaţii.
1. Dacă în plus, impunem condiţia f (a ) = f (b ) , obţinem teorema lui Rolle.
2. Punctul intermediar c, depinde atât de funcţia f cât şi de punctele a şi b.
f (b ) − f (a ) f (b ) − f (a )
3. Folosind egalitatea f ′(c ) = , putem scrie min f ′( x ) ≤ ≤ max f ′( x ) .
b−a a ≤ x ≤b b−a a ≤ x ≤b
Exemple 1
Folosind teorema lui Lagrange să se arate că are loc inegalitatea: sin b − sin a ≤ b − a .
Soluţie: Considerăm funcţia f ( x ) = sin x , a ≤ x ≤ b . Aplicând teorema lui Lagrange
funcţiei f , rezultă că există un punct c ∈ (a, b ) astfel încât
sin b − sin a
= f ′(c ) = cos c
b−a
sau
sin b − sin a
= cos c ≤ 1 , de unde sin b − sin a ≤ b − a .
b−a
Teorema 4. (Cauchy) Fie f ( x ), g (x ) două funcţii cu valori reale definite pe intervalul închis [a, b],
astfel încât:
(i) f , g - continue pe [a, b];
(ii) f , g - derivabile pe (a, b ) ,
(iii) g ′(x ) ≠ 0 , (∀) x ∈ (a, b ) .
f ′(c ) f (b ) − f (a )
Atunci, există un punct c ∈ (a, b ) , a < c < b , astfel încât = .
g ′(c ) g (b ) − g (a )
Observaţii.
1. Teorema lui Lagrange se obţine ca un caz particular al teoremei lui Cauchy, considerând
g(x) = x .
2. Punctul intermediar c, depinde atât de funcţiile f şi g, cât şi de punctele a şi b.
3. Dacă funcţiile f şi g sunt derivabile pe [a, b], g ′ nu se anulează pe [a, b] şi f (c ) = g (c ) = 0
f ( x ) f ′(ξ )
atunci pentru orice x ∈ [a, b] , există ξ cuprins între c şi x astfel încât = .
g ( x ) g ′(ξ )

35
Să ne reamintim...
• (Fermat) Dacă funcţia f are derivată într-un punct de extrem x 0 ∈ I , atunci
derivata sa este nulă în acest punct, f ′(x 0 ) = 0 .
• (Rolle) Fie f o funcţie reală continuă pe intervalul închis [a, b] şi derivabilă pe
intervalul deschis (a, b ) . Dacă f (a ) = f (b ) , atunci există un punct c ∈ (a, b )
astfel încât f ′(c ) = 0 .
• (Lagrange) Fie f o funcţie reală continuă pe [a, b] şi derivabilă pe (a, b ) .
Atunci, există cel puţin un punct c ∈ (a, b ) , a < c < b , astfel încât:
f (b ) − f (a )
f ′(c ) = .
b−a
• (Cauchy) Fie f ( x ), g (x ) două funcţii cu valori reale definite pe intervalul
închis [a, b], astfel încât:
(i) f , g - continue pe [a, b];
(ii) f , g - derivabile pe (a, b ) ,
(iii) g ′(x ) ≠ 0 , (∀) x ∈ (a, b ) .
f ′(c ) f (b ) − f (a )
Atunci, există un punct c ∈ (a, b ) , a < c < b , astfel încât = .
g ′(c ) g (b ) − g (a )
III.4 Formula lui Taylor
O tehnică foarte utilă în analiza funcţiilor reale este aproximarea funcţiilor continue prin
polinoame. În acest context, un rol important îl are formula lui Taylor, formulă ce poate fi privită ca
o extindere a teoremelor de medie prezentate anterior pentru derivate de ordin superior.
Fie f o funcţie derivabilă de n ori pe un interval I şi a un punct în acest interval. Pentru fiecare
x ∈ I definim polinomul

Tn ( x ) = f (a ) +
x−a
⋅ f ′(a ) +
( x − a )2
⋅ f ′′(a ) + ... +
( x − a )n
⋅ f (n ) (a )
1! 2! n!
numit polinomul lui Taylor de grad n, ataşat funcţiei f în punctul a.
Dacă pentru fiecare punct x ∈ I , notăm prin Rn ( x ) = f ( x ) − Tn ( x ) , restul de ordinul n al
formulei lui Taylor, (sau eroarea), atunci
x−a
f ( x ) = f (a ) +⋅ f ′(a ) +
(x − a )2 ⋅ f ′′(a ) + ... + (x − a )n ⋅ f (n ) (a ) + R (x ), (∀) x ∈ I .
n
1! 2! n!
Această egalitate poartă numele de formula lui Taylor de ordinul n, corespunzătoare funcţiei f , în
punctul a.
Restul poate fi pus sub forma:

Rn ( x ) =
(x − a )n +1 ⋅ f (n +1)(c ), a < c < x. (restul sub forma lui Lagrange).
(n + 1)!
Observaţia 2. Restul poate fi scris şi sub forma:

Rn ( x ) =
(x − a )n +1 ⋅ f (n+1)(a + θ (x − a )), 0 < θ < 1 (Lagrange),
(n + 1)!
sau

Rn (x ) =
(x − a )n+1(1 − θ )n ⋅ f (n +1)(a + θ (x − a )), 0 < θ < 1 (Cauchy).
n!
Dacă, în particular, a = 0 , obţinem

36
x x2 xn x n +1
f ( x ) = f (0 ) +
⋅ f ′(0 ) + ⋅ f ′′(0 ) + ... + ⋅ f (n ) (0 ) + ⋅ f (n+1) (c ), 0 < c < x
1! 2! n! (n + 1)!
numită formula lui MacLaurin.
Deoarece θ sau c din expresia restului nu sunt cunoscuţi, restul nu poate fi calculat exact pentru

un x dat, ci putem obţine doar că Rn ( x ) =


(x − a )n +1 ⋅ f (n +1)(c ) ≤ max x − a n +1 ⎡max f (n +1)(x )⎤ .
(n + 1)! x∈I (n + 1)! ⎢ ⎣ x∈I ⎥⎦

Exemple 2
Să se scrie polinomul lui Taylor de grad 3, ce aproximează funcţia f (x ) = e − x în punctul
a = 0 şi să se estimeze eroarea pe intervalul − 1 ≤ x ≤ 1.
Avem:
x x2 x3
f ( x ) = f (0 ) + ⋅ f ′(0 ) + ⋅ f ′′(0 ) + ⋅ f ′′′(0 ) .
1! 2! 3!
Deoarece pentru f (x ) = e − x , avem
f (k ) ( x ) = (− 1)k ⋅ e− x , f (0) = 1, f ′(0) = −1, f ′′(0) = 1 , f ′′′(0) = −1

şi
x x 2 x3
f (x ) = 1 − + − .
1! 2! 3!
Eroarea este dată prin
x 4 (4 ) x4
Rn ( x ) = ⋅ f (c ) = ⋅ (− 1)4 ⋅ e − c , 0 < c < x
4! 4!
şi
1 ⎡ 1
Rn ( x ) ≤ ⋅ max x 4 ⎤ ⋅ ⎡ max e − x ⎤ ≤ ⋅e.
24 ⎢⎣−1≤ x ≤1 ⎥⎦ ⎢⎣−1≤ x ≤1 ⎥⎦ 24

Exemple 3
Funcţia f ( x ) = sin x se aproximează prin polinomul lui Taylor de ordinul trei în punctul
x = 0 . Să se determine punctul c astfel încât, pentru orice x ∈ [0, c ] , eroarea satisface
relaţia R3 ( x ) ≤ 0,001 .
Avem:
x x2 x3
f ( x ) = f (0 ) + ⋅ f ′(0 ) + ⋅ f ′′(0 ) + ⋅ f ′′′(0 ) , R3 (x ) = ⋅ f (4 ) (c )
x4
1! 2! 3! 4
Pentru f ( x ) = sin x , obţinem
f ′(x ) = cos x, f ′(0) = 1
f ′′( x ) = − sin x, f ′′(0) = 0
f ′′′( x ) = − cos x, f ′′′(0) = −1
f (4 ) (x ) = sin x, f (4 ) (c ) = sin c
şi astfel,
x x3
f ( x ) = sin x ≈ − ,
1! 6
iar eroarea este dată de egalitatea
x4 x4
R3 ( x ) = ⋅ f (4 ) (c ) = ⋅ sin c .
4 24

37
Deoarece
x4 1 ⎡ c4
R3 ( x ) = ⋅ sin c ≤ ⋅ max x 4 ⎤ ⋅ ⎡ max sin x ⎤ ≤ ,
24 24 ⎢⎣0≤ x ≤ c ⎥⎦ ⎢⎣0≤ x ≤ c ⎥⎦ 24
punctul c se determină din condiţia
c4
≤ 0,001 sau c 4 ≤ 0,024 .
24
Rezultă că, c ≈ 0,3936 .

Dacă în formula lui Taylor, restul R n ( x ) → 0 , când n → ∞ , obţinem dezvoltarea

f ( x ) = f (a ) +
x−a
⋅ f ′(a ) +
( x − a )2
⋅ f ′′(a ) + ... +
( x − a )n
⋅ f (n ) (a ) + ...
1! 2! n!
numită „seria Taylor”.
Dacă a = 0 , obţinem seria MacLaurin,
x x2 xn
f (x ) = f (0 ) + ⋅ f ′(0 ) + ⋅ f ′′(0 ) + ... + ⋅ f (n ) (0 ) + ... .
1! 2! n!
În mod similar, se demonstrează că au loc următoarele dezvoltări:
n +1 x
x x2 xn x n +1 x ⋅e
x
1. e = 1 + + + ... + + R n (x ) , R n (x ) = ⋅ ec < ;
1! 2! n! (n + 1)! (n + 1)!
x3 x5 x 2 n −1
2. sin x = x − + − ... + (− 1)n +1 ⋅ +R (x ) ,
3! 5! (2n − 1)! 2n −1
2 n +1
x 2 n +1 x
R 2 n −1 ( x ) = ⋅ cos c < , 0< c < x.
(2n + 1)! (2n + 1)!
Să ne reamintim...
• Fie f o funcţie derivabilă de n ori pe un interval I şi a un punct în acest interval.
Pentru fiecare x ∈ I definim polinomul

Tn ( x ) = f (a ) +
x−a
⋅ f ′(a ) +
( x − a )2
⋅ f ′′(a ) + ... +
( x − a )n
⋅ f (n ) (a ) .
1! 2! n!
• Formula lui Taylor:

f ( x ) = f (a ) +
x−a
⋅ f ′(a ) +
(x − a )2 ⋅ f ′′(a ) + ... + (x − a )n ⋅ f (n ) (a ) + R (x ),
n
1! 2! n!
Formula lui MacLaurin:
x x2 xn x n +1
f ( x ) = f (0 ) + ⋅ f ′(0 ) + ⋅ f ′′(0 ) + ... + ⋅ f (n ) (0 ) + ⋅ f (n+1) (c ),
1! 2! n! (n + 1)!
0 < c < x.

III.5. Aplicaţii ale teoremelor fundamentale la studiul funcţiilor


Propoziţia 1. Dacă funcţia f : I → R are proprietatea că f ′( x ) = 0 , oricare ar fi x ∈ I , atunci f
este constantă pe intervalul I.
Monotonia funcţiilor
Fie f : I → R , o funcţie derivabilă pe intervalul I ⊆ R şi fie x1 , x 2 ∈ I , x1 < x 2 . Aplicând
teorema lui Lagrange pe intervalul [x1 , x 2 ] , rezultă că există c ∈ ( x1 , x 2 ) cu proprietatea că

38
f (x 2 ) − f (x1 )
= f ′(c ) .
x 2 − x1
Se obţine astfel următoarea propoziţie:
Propoziţia 2. (monotonia funcţiilor) Dacă f ′( x ) > 0 pentru orice x ∈ I , atunci funcţia f este
crescătoare pe I, iar dacă f ′( x ) < 0 pentru orice x ∈ I , funcţia este descrescătoare pe I.

Exemple 5
Să se demonstreze inegalitatea ln(1 + x ) < x , oricare ar fi x > 0 .
Considerăm funcţia f : (0, ∞ ) → R, f ( x ) = ln(1 + x ) − x . Deoarece
1 −x
f ′( x ) = −1 = < 0, (∀) x > 0 ,
1+ x 1+ x
rezultă că f este descrescătoare pentru orice x > 0 . Astfel,
(∀) x > 0 , f (x ) < f (0) = 0
adică,
ln(1 + x ) − x < 0 sau ln(1 + x ) < x, (∀) x > 0 .

Să se demonstreze inegalităţile:
⎛ 1⎞ 1
(i) e x > 1 + x, x > 0 ; (ii) ln⎜1 + ⎟ < , x > 0.
⎝ x⎠ x2 + x
Derivabilitatea funcţiilor
În studiul derivabilităţii unei funcţii într-un punct este comodă folosirea următoarei proprietăţi.
Propoziţia 3. Fie f : I → R şi x 0 ∈ I . Dacă
(i) f este continuă pe I,
(ii) f este derivabilă pe I \ {x 0 },
(iii) există lim f ′(x ) = l ,
x → x0
atunci f este derivabilă în x0 şi f ′( x 0 ) = l .
Exemple 6
Să se studieze derivabilitatea funcţiei
⎧⎪ x 2 + 1, dacă x ≤ 0
f : R → R , f (x ) = ⎨ ,
⎪⎩ln ( x + 1) + x + 1, dacă x > 0
în punctul x 0 = 0 .
Vom aplica propoziţia anterioară; pentru aceasta verificăm dacă sunt îndeplinite cele
trei condiţii din ipoteză.
Funcţia f este continuă şi derivabilă pe (− ∞,0) fiind definită printr-o funcţie
polinomială, iar pe intervalul (0, ∞ ) este o sumă de funcţii continue şi derivabile; deci (ii)
este verificată. În plus, deoarece
( )
lim f ( x ) = lim x 2 + 1 = 1 ,
x →0 x →0
x <0 x <0
lim f ( x ) = lim [ln( x + 1) + x + 1] = 1 , iar f (0) = 1 ,
x →0 x →0
x >0 x >0

39
rezultă că f este continuă şi în x 0 = 0 , deci şi condiţia (i) este verificată.
Pentru a verifica existenţa limitei ( lim f ′( x ) ), calculăm mai întâi derivata funcţiei f:
x → x0

⎧2 x, x<0

f ′(x ) = ⎨ 1 .
⎪⎩ x + 1 + 1, x>0

Cum
⎛ 1 ⎞
f s′(0) = lim f ′( x ) = lim 2 x = 0 , f d′ (0 ) = lim f ( x ) = lim ⎜ + 1⎟ = 2 ,
x →0 x →0 x →0 x →0⎝ x + 1 ⎠
x <0 x<0 x >0 x >0
deducem că funcţia f nu este derivabilă în x 0 = 0 .

III.6 Puncte de extrem local


Fie funcţia f : I → R . Teorema lui Fermat, prezentată în III.3., afirmă că, într-un punct de
extrem din interiorul intervalului I, derivata funcţiei se anulează (bineînţeles, dacă funcţia este
derivabilă în punctul respectiv).
Ştim de asemenea, că din condiţia f ′(x 0 ) = 0 nu rezultă că x0 este punct de extrem. Studiind
semnul derivatei într-o vecinătate a punctului x0 , putem decide dacă acesta este sau nu, un punct de
extrem.
Astfel, pentru a determina punctele de maxim / minim local ale funcţiei f pe intervalul I,
determină mai întâi punctele critice, rezolvând ecuaţia f ′(x ) = 0 . Studiind apoi semnul derivatei la
stânga, respectiv la dreapta punctului critic x0 , vom decide dacă acesta este punct de maxim (
f ′( x ) > 0, pentru x < x 0 , respectiv f ′( x ) < 0, pentru x > x 0 ) sau punct de minim (
f ′( x ) < 0, pentru x < x 0 , respectiv f ′( x ) > 0, pentru x > x 0 ).
Exemple 7
Să se determine punctele de extrem ale funcţiei
f : R → R , f (x ) = 2 x 3 − 3x 2 − 12 x .
Deoarece
f ′(x ) = 6 x 2 − 6 x − 12 ,
ecuaţia f ′( x ) = 0 are soluţiile x1 = −1, x 2 = 2 . Deoarece f ′( x ) > 0 , (∀) x < −1 şi
f ′( x ) < 0 , (∀) x > −1 , rezultă că x = −1 este punct de maxim, şi analog, x = 2 este
punct de minim, deoarece f ′( x ) < 0, (∀) x < 2 , respectiv f ′(x ) > 0 , (∀) x > 2 .

Să se determine punctele de extrem pentru funcţiile:


( )
(i) f : R → R , f (x ) = x 2 − x ⋅ e x ;
(ii) f : R → R , f ( x ) = sin x + cos x .
Dacă nu cunoaştem semnul derivatei în punctele din jurul lui x0 , putem folosi derivatele de
ordinul doi ale funcţiei f în punctul x0 , pentru a decide dacă acesta este sau nu punct de extrem.
Teorema 5. Dacă f este o funcţie derivabilă de două ori într-un punct interior x 0 ∈ I , astfel încât
f ′(x 0 ) = 0 , atunci
(i) x0 este punct de maxim, dacă f ′′( x 0 ) < 0 ,

40
(ii) x0 este punct de minim, dacă f ′′( x 0 ) > 0 .
Dacă f ′′( x 0 ) = 0 , sunt necesare alte teste pentru a stabili dacă x0 este punct de extrem local. Are
loc următoarea teoremă:
Teorema 6. Fie f o funcţie derivabilă de n ori, n ≥ 2 , într-un punct astfel încât
f ′( x0 ) = f ′′( x0 ) = ... = f (n −1) ( x0 ) = 0 şi f (n ) (x0 ) ≠ 0 .
(i) Dacă n este par, atunci x este punct de maxim dacă f (n ) (x ) < 0 , respectiv punct de minim
0 0
dacă f (n ) (x0 ) > 0 .
(ii) Dacă n este impar, x0 nu este punct de extrem al funcţiei f.

Să ne reamintim...
Dacă f este o funcţie derivabilă de două ori într-un punct interior x 0 ∈ I , astfel încât
f ′(x 0 ) = 0 , atunci
(i) x0 este punct de maxim, dacă f ′′( x 0 ) < 0 ,
(ii) x0 este punct de minim, dacă f ′′( x 0 ) > 0 .

III.7 Regula lui L’Hospital


În cazurile exceptate de teoremele relative la operaţiile cu limite de funcţii, trebuie făcut un studiu
direct pentru a vedea dacă limita există. Un procedeu comod de rezolvare a nedeterminărilor de
0 ∞
forma şi îl reprezintă aşa numita „regulă a lui l’Hospital”.
0 ∞
f (x )
Fie funcţiile f şi g definite pe un interval I, x0 şi considerăm raportul . Dacă
g (x )
f (x ) 0
lim f ( x ) = 0 = lim g ( x ) , atunci lim
0
= şi spunem că avem o nedeterminare de forma .
x → x0 x → x0 x → x0 g ( x ) 0 0

Propoziţia 4. Fie I un interval din R şi f , g : I → R . Presupunem că sunt îndeplinite condiţiile:


(i) f,g sunt derivabile pe I \ {x0 }
(ii) g ′(x ) ≠ 0, (∀) x ∈ I \ {x 0 }
(iii) lim f ( x ) = 0 = lim g ( x ) .
x → x0 x → x0
f ′( x )
(iv) există lim = l ∈R .
x → x0 g ′( x )
f f (x ) f ′( x )
Atunci, funcţia are limită în x0 şi lim = lim .
g x → x0 g ( x ) x → x0 g ′( x )

Demonstraţie.
⎧ f ( x ), x ≠ x0
Definim funcţiile F , G : I → R , F ( x ) = ⎨ , respectiv
⎩0, x = x0
⎧ g (x ) , x ≠ x0
G (x ) = ⎨ .
⎩0, x = x0
Aplicând teorema lui Cauchy funcţiilor F şi G, rezultă că există un punct c x situat între x şi x0 ,astfel
încât:

41
f ( x ) F ( x ) − F ( x 0 ) F ′(c x ) f ′(c x )
= = = .
g ( x ) G ( x ) − G ( x 0 ) G ′(c x ) g ′(c x )
f (x ) f ′(cx ) f ′( x )
Trecând la limită, lim = lim = lim .
x → x0 g ( x ) x → x0 g ′(c x ) x → x0 g ′( x )

(Deoarece c x fiind cuprins (strict) între x şi x0 , avem


0 < c x − x 0 < x − x 0 , deci c x → x 0 , atunci când x → x 0 ).
f ′( x )
În cazul în care şi derivatele f ′ şi g ′ au limita egală cu zero în punctul x0 , limita lim se
x → x0 g ′( x )
poate calcula aplicând încă odată regula lui l’Hospital funcţiilor f ′ şi g ′ , şi procedeul se poate itera.
Atunci când lim f ( x ) = ±∞ şi lim g ( x ) = ±∞ obţinem de asemenea o nedeterminare, de
x → x0 x → x0

forma ; şi în acestă situaţie se poate aplica regula lui l’Hospital, scriind

1
f (x ) g (x ) 0
lim = lim = .
x → x0 g ( x ) x → x0 1 0
f (x )
Exemple 8
1
1. lim
ln (1 + x )
= lim
(ln(1 + x ))′ = lim 1 + x = 1 ;
x →0 sin x x →0 (sin x )′ x →0 cos x

1
1−
2. lim
x − arctg x
= lim
(x − arctg x )′ = lim 1+ x2
x →0 x3 x→0
(x )′
3 x →0 3x 2
′ 2x
⎛ 1 ⎞

= lim
⎜1 −
⎝ 1+ x2 ⎠

= lim
1+ x2 ( ) 2
= lim
1 1
= .
x →0
( )
3x 2
′ x →0 6x x →0
(
3⋅ 1+ x )
2 2 3

Să se calculeze:
arcsin( x − 1) x ⋅ cos x − sin x
1. lim ; 2. lim .
x→1 x2 −1 x →0 x3
Observaţii.
1. Regula lui l’Hospital poate fi aplicată şi în cazul în care x 0 = ±∞ .
0
2. Celelalte forme de nedeterminare: 0 ⋅ ∞, ∞ − ∞, 0 0 , ∞ 0 , 1∞ sunt reductibile la cazurile sau
0

, primele două prin transformări, iar celelalte trei luând logaritmul funcţiilor corespunzătoare şi

apoi trecând la limită.
Exemple 9

1. lim
ex
= lim
(e )

x
= lim
e
= lim
(x
e )

= lim
e x
= ∞;
x

x →∞ x 2 x →∞
(x )′
2 2 x
x →0 (2 x )′x →0 2 x →0

42
1
ln x (ln x )′
2. lim x ⋅ ln x = lim = lim = lim x = lim (− x ) = 0 ;
x →0 x →0 1 x →0 1 ′ x →0 1 x →0
x >0 x >0 x >0 ⎛⎜

⎟ x >0 − 2 x >0
x x
⎝x⎠
( ⎛
) x ⎞ x 1
3. lim e x − x = lim e x ⎜1 − x ⎟ . Deoarece lim x = lim x = 0 , limita iniţială
x →∞ x →∞ ⎝ e ⎠ x →∞ e x →∞ e

( )
lim e x − x = ∞(1 − 0) = ∞ .
x →0

1 lim
(ln cos x )′ −sin x 1
( )= ln (cos x )
(x )′
1 x →0 lim − 1
4. lim (cos x )
2
∞ 2 x → 0 2 x⋅cos x
x2 =1 lim e x =e =e =e 2 = .
x →0 x →0 e

2
e x −1
Să se calculeze: 1. lim ; 2. lim x ⋅ e x .
x →0 cos x − 1 x → −∞

Să ne reamintim...
• Fie I un interval din R şi f , g : I → R . Presupunem că sunt îndeplinite
condiţiile:
(i) f,g sunt derivabile pe I \ {x0 }
(ii) g ′(x ) ≠ 0, (∀) x ∈ I \ {x 0 }
(iii) lim f ( x ) = 0 = lim g ( x ) .
x → x0 x → x0
f ′( x )
(iv) există lim = l ∈R .
x → x0 g ′( x )
f f (x ) f ′( x )
Atunci, funcţia are limită în x0 şi lim = lim .
g x → x0 g ( x ) x → x0 g ′( x )

• Regula lui l’Hospital poate fi aplicată şi în cazul în care x 0 = ±∞ .


• Celelalte forme de nedeterminare: 0 ⋅ ∞, ∞ − ∞, 0 0 , ∞ 0 , 1∞ sunt reductibile la
0 ∞
cazurile sau , primele două prin transformări, iar celelalte trei luând
0 ∞
logaritmul funcţiilor corespunzătoare şi apoi trecând la limită.

III.8 Differenţiale
Definiţia 1. Spunem că funcţia f : I → R este diferenţiabilă într-un punct x 0 ∈ I , dacă există un
număr A ∈ R şi o funcţie α : I → R continuă şi nulă în x0 , astfel încât, pentru orice x ∈ I să
avem
f (x ) − f (x 0 ) = A ⋅ (x − x 0 ) + α (x ) ⋅ (x − x 0 ) .
Dacă funcţia este diferenţiabilă în fiecare punct din I, spunem că f este diferenţiabilă pe I.
Propoziţia 5. Funcţia f este diferenţiabilă în x0 dacă şi numai dacă este derivabilă în x0 .
Definiţia 2. Funcţia h → f ′( x 0 ) ⋅ h , definită pentru orice h ∈ R se numeşte diferenţiala funcţiei f în
punctul x0 şi se notează df ( x 0 ) :

43
d f ( x 0 )(h ) = f ′(x 0 ) ⋅ h .
Diferenţiala funcţiei într-un punct oarecare x ∈ I este:
d f ( x )(h ) = f ′( x ) ⋅ h .
Pentru funcţia f ( x ) = x definită pe R, avem f ′( x ) = 1 şi diferenţiala sa verifică egalitatea
d f ( x )(h ) = h, h ∈ I .
Notăm prin dx diferenţiala funcţiei identice, astfel că d f ( x ) = f ′( x )dx , adică, diferenţiala funcţiei f
este egală cu produsul dintre derivata sa şi diferenţiala lui x.
Exemple 10
(i) d (cos x ) = (cos x )′ d x = − sin x dx ;
1
(ii) d (ln x ) = (ln x )′ dx = dx .
x

Regulile de derivare se păstrează şi pentru diferenţiale:


d( f ± g ) = d f ± d g ; d(c ⋅ f ) = c ⋅ d f ;
⎛ f ⎞ g ⋅d f − f ⋅dg
d( f ⋅ g ) = g ⋅ d f + f ⋅ d g ; d⎜⎜ ⎟⎟ = ,
⎝g⎠ g2
unde f şi g sunt funcţii derivabile, c ∈ R .
Diferenţiala funcţiilor compuse
Fie funcţiile derivabile u : I → J , ϕ : j → R şi funcţia compusă f = ϕ o u : I → R ,
f ( x ) = ϕ (u (x )) . Funcţia f (x ) este derivabilă (deci diferenţiabilă) şi diferenţiala ei este egală cu:
d f ( x ) = dϕ (u ( x )) = ϕ ′(u ( x )) ⋅ u ′( x ) d x = ϕ ′(u ( x )) du ( x ) .
Dacă nu mai punem în evidenţă argumentul x, d f = ϕ ′(u ) du .
Exemple 11
( ) (
(i) d arcsin x = arcsin x d =
2 2
) 2x
dx ;
1 − x4
x
(ii) d⎛⎜ e x ⎞⎟ = e d x .
⎝ ⎠ 2 x

Diferenţiale de ordin superior


Fie funcţia f : I → R şi x 0 ∈ I .
Definiţia 10. Spunem că funcţia f este de două ori diferenţiabilă în punctul x0 , dacă este derivabilă
într-o vecinătate a lui x0 şi derivata f ′ este diferenţiabilă în x0 .

Diferenţiala de ordinul doi în x0 se notează d 2 f ( x0 ) şi se defineşte prin: d 2 f (x0 ) = f ′′(x0 )dx 2 .


În mod analog, spunem că f este de n ori diferenţiabilă în x0 dacă şi numai dacă are derivată de
ordinul (n − 1) într-o vecinătate a lui x şi dacă derivata f (n −1) este diferenţiabilă în x . Diferenţiala
0 0
de ordinul n în x0 se notează d f ( x0 )
n
şi se defineşte prin egalitatea: d f ( x0 ) = f (n ) ( x0 ) d x n .
n

44
Să ne reamintim...
• Spunem că funcţia f : I → R este diferenţiabilă într-un punct x 0 ∈ I , dacă
există un număr A ∈ R şi o funcţie α : I → R continuă şi nulă în x0 , astfel
încât, pentru orice x ∈ I să avem
f (x ) − f (x 0 ) = A ⋅ (x − x 0 ) + α (x ) ⋅ (x − x 0 ) .
• Regulile de derivare se păstrează şi pentru diferenţiale:
d( f ± g ) = d f ± d g ; d(c ⋅ f ) = c ⋅ d f ;
⎛ f ⎞ g ⋅d f − f ⋅dg
d( f ⋅ g ) = g ⋅ d f + f ⋅ d g ; d⎜⎜ ⎟⎟ = ,
⎝g⎠ g2
unde f şi g sunt funcţii derivabile, c ∈ R .

• Fie funcţiile derivabile u : I → J , ϕ : j → R şi funcţia compusă


f = ϕ o u : I → R , f ( x ) = ϕ (u (x )) . Funcţia f (x ) este derivabilă (deci
diferenţiabilă) şi diferenţiala ei este egală cu:
d f ( x ) = dϕ (u ( x )) = ϕ ′(u ( x )) ⋅ u ′( x ) d x = ϕ ′(u ( x )) du ( x ) .

III.9. Rezumat
În această unitate de învăţare sunt prezentate o serie de aplicaţii ale derivatelor la studiul
funcţiilor.

III.10. Test de autoevaluare


1. Enunţaţi teorema lui Fermat.
2. Spunem că funcţia f are un: maxim local (sau relativ) în punctul x0 …
3. Enunţaţi teorema lui Lagrange.
4. Scrieţi formula lui Taylor de ordinul n, corespunzătoare funcţiei f , în punctul
a.
5. Spunem că funcţia f : I → R este diferenţiabilă într-un punct…
6. Să se determine punctele de extrem pentru funcţia
⎧1 ⎫ ln x
f : (0, ∞ ) \ ⎨ ⎬ → R , f ( x ) = .
⎩e ⎭ 1 + ln x
( )
7. Să se demonstreze inegalitatea: ln 1 + x 2 < x ⋅ arctg x, x > 0 .
8. Să se scrie polinomul lui Taylor de grad n asociat funcţiei f (x ) în punctul
x 0 = a , şi să se estimeze eroarea în intervalul considerat.: f (x ) = e x ,
n = 3, a = 0, − 1 ≤ x ≤ 1 ;
1
9. Să se calculeze lim xx .
x →∞
[(
10. Să se calculeze d ln x 2 + 1 . )]
III.11. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare
1. Revezi teorema 1.
2. Revezi paragraful 3.2.3

45
3. Revezi teorema 3.
4. Revezi paragraful 3.2.4.
5. Revezi definiţia 1.
6. Vezi exemplul 7.
( )
7. Se consideră funcţiile f ( x ) = ln 1 + x 2 , g ( x ) = x ⋅ arctgx , şi se urmăreşte
exemplul 5.
8. Vezi exemplul 3.
9. Vezi exemplul 9.
10. Vezi exemplul 11.

46
Unitatea de învăţare IV. Integrale şi aplicaţii.
Cuprins
IV.1. Introducere
IV.2. Obiectivele unităţii de învăţare
IV.3. Primitive
IV.4. Metode de integrare
IV.5. Integrala definită. Definiţii
IV.6. Proprietăţile funcţiilor integrabile
IV.7. Metode de integrare
IV.8. Aplicaţii ale integralei definite
IV.9. Rezumat
IV.10. Test de autoevaluare
IV.11. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

IV.1. Introducere
Într-o serie de probleme este important de cunoscut o funcţie a cărei derivată să fie
egală cu o funcţie dată. O asemenea funcţie este denumită în matematică, funcţie
primitivă a funcţiei date.
Ideea de bază a teoriei integralei este ca la anumite funcţii, considerate pe anumite
intervale, să fie asociate numere bine determinate, obţinând astfel un instrument de
studiu foarte util – integrala.

IV.2 Obiectivele unităţii de învăţare:


La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:
-să cunoşti noţiunile de primitivă, respectiv integrală definită ;
- să calculezi primitivele unor funcţii;
-să calculezi integrale definite;
- să deosebeşti şi să aplici metodele de integrare;
-să foloseşti integrala definită în diverse aplicaţii inginereşti.

Durata medie de parcurgere unităţii de învăţare (fără demonstraţii) este de 6


ore.

IV.3 Primitive

Fie f ( x ) o funcţie definită şi continuă pe un interval I. Dacă există o funcţie derivabilă


F : I → R , astfel încât F ′(x ) = f (x ) , (∀) x ∈ I , spunem că f admite primitive pe intervalul I;
funcţia F se numeşte o primitivă a lui f.
Dacă funcţia F (x ) este o primitivă a funcţiei f ( x ) , atunci F ( x ) + C , (C fiind o constantă
arbitrară), este de asemenea o primitivă a lui f.
Mulţimea F ( x ) + C a tuturor primitivelor funcţiei f se numeşte integrala nedefinită a funcţiei f şi
se notează ∫ f (x ) d x = F (x ) + C .
Observaţie. Nu orice funcţie admite primitive. De exemplu, funcţia f : [0,1] → R , definită prin
⎧0, x∈Q
f (x ) = ⎨ nu admite primitive.
⎩1, x∈R \ Q

47
Are loc următoarea teoremă:
Teorema 1. Orice funcţie continuă pe I admite primitive pe I.
Propoziţia 1. (Proprietăţi ale funcţiilor integrabile). Dacă f şi g sunt două funcţii ce admit primitive
pe intervalul [a, b], atunci
1. ∫ k ⋅ f ( x ) d x = k ⋅ ∫ f ( x ) d x , k ∈ R * ;
2. ∫ [ f (x ) + g (x )] d x = ∫ f (x ) d x + ∫ g (x ) d x .
Observaţie. Proprietăţile 1 şi 2, ne dau posibilitatea să scriem, în general
n n
∫ ∑ k i ⋅ f i (x ) d x = ∑ k i ∫ f i (x ) d x
i =1 i =1
oricare ar fi k i ∈ R , 1 ≤ i ≤ n .
Din tabloul derivatelor unor funcţii elementare, se obţine următorul tablou al primitivelor
imediate, funcţiile fiind considerate pe un interval conţinut în domeniul maxim de definiţie.
∫ 0 dx = C ;
∫ k ⋅dx = k ⋅ x + C ;
x n +1
∫ x d x = n + 1 + C , n ≠ −1 ;
n

1
∫ x d x = ln x + C ;
1 1 x
∫ x 2 + a 2 d x = a arctg a + C , a ≠ 0 ;
1 1 x−a
∫ x 2 − a 2 d x+ = 2a ⋅ ln x + a + C ;
1
∫ 2 2 d x = ln x + x − a + C :
2 2

x −a

1
∫ 2 2
d x = ln x + x 2 + a 2 + C ;
x +a
1 x
∫ d x = arcsin
a
+ C, a ≠ 0 ;
a2 − x2
ax
∫ a dx =
x
+ C , a > 0, a ≠ 1 ;
ln a
∫ e dx = e + C ;
x x

∫ sin x d x = − cos x + C ;
∫ cos x d x = sin x + C ;
1
∫ cos 2 x d x = tgx + C ;
1
∫ sin 2 x d x = −ctgx + C .

48
Exemple 1
⎛ 1 3 ⎞ 1 1
∫ ⎜⎝ ⎟⎟ d x = 2 ⋅ ∫ e 3 x d x + ∫ d x + 3∫
3x
⎜ 2 ⋅ e + + dx
2 2
x x +4⎠ x x +4
e 3x 1 x
= 2⋅ + 2 x + 3 ⋅ arctg + C.
3 2 2

⎛2 ⎞
Să se calculeze ∫ ⎜ − 3 x 2 + 3 x ⎟dx .
⎝x ⎠
Să ne reamintim...
• Fie f ( x ) o funcţie definită şi continuă pe un interval I. Dacă există o funcţie
derivabilă F : I → R , astfel încât F ′(x ) = f (x ) , (∀) x ∈ I , spunem că f
admite primitive pe intervalul I; funcţia F se numeşte o primitivă a lui f.
• Orice funcţie continuă pe I admite primitive pe I.
• Dacă f şi g sunt două funcţii ce admit primitive pe intervalul [a, b], atunci
1. ∫ k ⋅ f ( x ) d x = k ⋅ ∫ f ( x ) d x , k ∈ R * ;
2. ∫ [ f (x ) + g (x )] d x = ∫ f (x ) d x + ∫ g (x ) d x .

Am văzut în exemplul anterior, cum se calculează primitivele unor funcţii simple dacă,
cunoaştem primitivele uzuale şi proprietăţile integralei nedefinite.
Vom prezenta în continuare, câteva metode speciale de determinare a primitivelor.

IV.4 Metode de integrare


1. Schimbarea de variabilă
Fie f : J → R , o funcţie ce admite primitiva pe J, adică
∫ f (t ) dt = F (t ) + C
şi funcţia ϕ : I → J o funcţie derivabilă, cu derivata continuă pe I. Funcţia ( f o ϕ )⋅ϕ ′ : I → R
admite ca primitivă funcţia F o ϕ , adică
∫ f (ϕ (x )) ⋅ ϕ ′(x ) d x = F (ϕ (x )) + C .
Observaţie. Uneori, trebuie să calculăm primitive de forma ∫ f (ϕ (x )) d x . În acest caz, funcţia ϕ ( x )
rebuie să fie strict monotonă, deoarece, prin schimbarea de variabilă ϕ ( x ) = t , putem exprima
x = ψ (t ) numai dacă funcţia ϕ este inversabilă. În acest caz,
∫ f (ϕ (x )) d x = ∫ f (t ) ⋅ψ ′(t ) dt .
Exemple 2
2x
1. I = ∫ dx .
2
x +9
Prin substituţia x 2 + 9 = t , obţinem 2 x dx = dt şi
2x dt
(
∫ x 2 + 9 d x = ∫ t = ln t + C = ln x + 9 + C .
2
)
2. I = ∫ tgx d x .

49
Facem substituţia cos x = t , − sin x d x = dt şi obţinem
sin x dt
∫ tgx d x = ∫ cos x d x = ∫ − t = − ln t + C = − ln cos x + C .

x3 1
Calculaţi: a) ∫ dx ; b) ∫ x ⋅ ln x ⋅ ln(ln x ) dx
(1 + x )
2 2

2. Integrarea prin părţi


Fie f , g : I → R două funcţii derivabile pe I ⊂ R , şi cu derivate continue pe I. Atunci,
∫ f (x ) ⋅ g ′(x ) d x = f (x ) ⋅ g (x ) − ∫ f ′(x ) ⋅ g (x ) d x . (formula de integrare prin părţi).

Observaţie. Integrarea prin părţi se aplică deobicei în cazul în care funcţia a cărei primitivă se caută,
se prezintă ca produs de două funcţii.
Exemple 3
I = ∫ x ⋅ ln x d x .
1 x2
Notăm f ( x ) = ln x , g ′(x ) = x . Deoarece f ′( x ) = , iar g ( x ) = obţinem
x 2
succesiv
x2 1 x2 x2 1 x2
I = ∫ x ⋅ ln x dx = ⋅ ln x − ∫ ⋅ dx = ⋅ ln x − ⋅ +C .
2 x 2 2 2 2

ln 2 x
∫ x ⋅ e dx ; b) ∫
2 x
Calculaţi: a) dx .
x2
Integrarea funcţiilor raţionale în x

P(x )
Considerăm ∫ Q(x ) d x , unde P şi Q sunt polinoame cu coeficienţi reali, grad P = m ≥ 1 ,

grad Q = n ≥ 1 .
Dacă m ≥ n , împărţim polinomul P(x ) la Q(x ) şi obţinem (conform teoremei împărţirii cu rest)
P(x ) R(x )
P(x ) = Q( x ) ⋅ C ( x ) + R( x ) sau = C (x ) +
Q( x ) Q(x )
unde C ( x ) este polinomul cât, iar R( x ) este polinomul rest. Astfel, am ajuns la funcţia raţională
R( x )
, care îndeplineşte condiţia grad R < grad Q , motiv pentru care, vom considera în continuare
Q( x )
P( x )
funcţia raţională , cu proprietatea că ecuaţiile P(x ) = 0 , Q(x ) = 0 nu au rădăcini reale, iar
Q( x )
grad P < grad Q .
P( x )
Propoziţia 2. Orice funcţie raţională , unde grad P < grad Q , se descompune în mod unic
Q( x )
într- o sumă de fracţii raţionale „simple”, care sunt de următoarele tipuri:
A A
(i) ; (ii) ;
x−a ( x − a )n

50
Ax + B Ax + B
, unde a 2 − 4b < 0 .
(x )
(iii) ; (iv)
x 2 + ax + b 2
+ ax + b n

Observaţii.
1. Integrarea funcţiilor (i) şi (ii) este imediată,
A A (x − a )1− n
∫ x − a dx = A ⋅ ln x − a + C , respectiv ∫ (x − a ) n dx = A ⋅ 1 − n + C .
1. În cazul (iii), avem
2B ⎡ 2B ⎤
2x +
⎢ −a ⎥
Ax + B A A A 2 x + a A
∫ x 2 + ax + b dx = 2 ∫ x 2 + ax + b dx = 2 ⎢∫ x 2 + ax + b dx + ∫ x 2 + ax + bdx⎥ .
⎢ ⎥
⎣⎢ ⎦⎥
a dt
Prima primitivă este imediată iar a doua, cu substituţia t = x + se reduce la ∫ .
2 t + a2
2

2. În cazul (iv), făcând aceleaşi calcule algebrice şi apoi aceeaşi substituţie ca în cazul (iii),
integrala se reduce la cea a unor funcţii raţionale de forma:
t 1
∫ t 2 + a 2 dt , respectiv ∫ 2 2 2 dt .
( ) t +a ( )
du
Pentru prima integrală, schimbarea de variabilă t 2 + a 2 = u , tdt = ne conduce la:
2
tdt 1 du 1 u1−n 1 t 2 + a 2 1−n ( )
∫ t 2 + a2 n 2 ∫ u n 2 1− n
( ) = = ⋅ + C =
2

1− n
+ C.

Pentru cea de-a doua, folosind integrarea prin părţi, se stabileşte o relaţie de recurenţă, şi
anume,
dt 1 ⎡ 1 ⎤ dt
I n +1 = ∫ = ⋅⎢ + (2n − 1) ⋅ I n ⎥ , unde I n = ∫
( ) ( )
.
t 2 + a 2 n +1 n ⋅ a 2 ⎢⎣ t 2 + a 2 n ⎥⎦ 2
t +a 2 n
( )
Exemple 4
2 x 2 + 2 x + 13
Să se calculeze ∫ (x − 2)(x 2 + 1)2 dx , x ∈ (3, ∞) .
Descompunem funcţia raţională în fracţii simple:
2 x 2 + 2 x + 13 A Bx + C Dx + E
= + +
( )
(x − 2) x 2 + 1 2 x − 2 x 2 + 1 x 2 + 1 2 ( )
şi identificând coeficienţii obţinem
A = 1, B = −1, C = −2, D = −3, E = −4 .
Deci,
2 x 2 + 2 x + 13 1 x+2 3x + 4
∫ (x − 2) x 2 + 1 2 dx = ∫ x − 2 dx − ∫ x 2 + 1 dx − ∫ 2 2 dx
( ) x +1 ( )
1 2x 1 3 2x 1
= ln x − 2 − ⋅ ∫ 2 − 2⋅∫ 2 dx − ⋅ ∫ 2 dx − 4 ⋅ ∫
2 x +1 x +1 2 x +1 2 2
x +1
2
dx
( ) ( )
Deoarece

51
1 x2 +1− x2 1 1 − 2x
∫ (x 2 + 1) 2 ∫ (x 2 + 1)2 dx = ∫ x 2 + 1 dx + 2 ∫ x ⋅ (x 2 + 1)2 dx
dx =


1 ⎛ 1 ⎞ 1 1 x
= arctg x + ∫ x ⋅ ⎜ 2 ⎟
dx = arctg x + ⋅ 2 + C,
2 ⎝1+ x ⎠ 2 2 x +1
obţinem
2 x 2 + 2 x + 13 x−2 3 − 4x
∫ (x − 2)(x 2 + 1)2 dx = ln 2
− 4 ⋅ arctg x +
(
2 x 2 +1 )
+ C.
x +1

2x +1
Calculaţi: ∫ (x − 1)(x 2 + 1) dx .

Să ne reamintim...
• Fie f : J → R , o funcţie ce admite primitiva pe J, adică ∫ f (t ) dt = F (t ) + C
şi funcţia ϕ : I → J o funcţie derivabilă, cu derivata continuă pe I. Funcţia
( f o ϕ ) ⋅ ϕ ′ : I → R admite ca primitivă funcţia F o ϕ , adică
∫ f (ϕ (x )) ⋅ ϕ ′(x ) d x = F (ϕ (x )) + C .
• Fie f , g : I → R două funcţii derivabile pe I ⊂ R , şi cu derivate continue pe
I.
Atunci,
∫ f (x ) ⋅ g ′(x ) d x = f (x ) ⋅ g (x ) − ∫ f ′(x ) ⋅ g (x ) d x . (formula de integrare prin
părţi).
IV.5 Integrala definită. Definiţii.
Fie f : [a, b] → R o funcţie continuă, şi m = min f ( x ) respectiv M = max f ( x ) .
a ≤ x ≤b a ≤ x ≤b
Considerăm d, o diviziune a intervalului [a, b] , adică o familie de puncte
(x 0 , x1 ,..., x n ) astfel încât
d : a = x 0 < x1 < ... < x n −1 < x n = b
şi notăm prin Δxi = xi − xi −1 .
y
P B

P P

0 a x x ... x b x

Fig. 1.
Fie de asemenea ξi ∈ [xi −1, xi ] , şi mi = min f ( x ), M i = max f ( x ) .
xi −1 ≤ x ≤ xi xi −1 ≤ x ≤ xi
Corespunzător acestei partiţii, definim sumele

52
n
s d ( f ) = ∑ mi ⋅ Δx i , „ suma Darboux inferioară ”
i =1
n
S d ( f ) = ∑ M i ⋅ Δx i , „suma Darboux superioară ”
i =1
respectiv,
n
S ( f ) = ∑ f (ξ i ) ⋅ Δx i . „ suma riemanniană „
i =1
Funcţia f fiind continuă pe un interval compact, este mărginită şi îşi atunci marginile pe
intervalul respectiv; aşadar mi ≤ f ( x ) ≤ M i , pentru orice x ∈ [xi −1 , xi ] , şi astfel,
sd ( f ) ≤ S( f ) ≤ S d ( f ) .
Suma S ( f ) depinde de modul în care intervalul [a, b] este împărţit în subintervale şi de
asemenea, de alegerea punctelor intermediare ξ i , corespunzătoare acestor subintervale.
Presupunem că Δx i → 0 atunci când n → ∞ . Dacă există
lim s d ( f ) = lim S ( f ) = lim S d ( f ) = I ,
n →∞ n →∞ n →∞
pentru orice alegere a şirului de subdiviziuni d şi oricare ar fi punctele intermediare ξ i , atunci
spunem că funcţia este integrabilă în sensul lui Riemann pe intervalul [a, b] . Numărul I se
b
numeşte integrala definită a funcţiei f ( x ) pe [a, b] şi se notează I = ∫ f ( x )dx .
a
Observaţie. Numerele finite I = sup{s d } şi I = inf {S d } se numesc respectiv integrala Darboux
d d
inferioară şi integrala Darboux superioară.
Are loc inegalitatea: s d ≤ I ≤ I ≤ S d .
Teorema 2. (Criteriul general de integrabilitate) Condiţia necesară şi suficientă ca funcţia
mărginită f : [a, b] → R să fie integrabilă pe [a, b] este ca pentru orice ε > 0 , să existe
δ (ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi diviziunea d a intervalului [a, b], cu max Δx i < δ (ε ) să
rezulte S d − s d < ε .
Putem pune în evidenţă două clase de funcţii integrabile Riemann, şi anume, clasa funcţiilor
continue şi clasa funcţiilor monotone. În acest sens, prezentăm două teoreme importante.5
Teorema 3. Dacă funcţia f : [a, b] → R este continuă pe [a, b] atunci este şi integrabilă pe
[a, b].
Observaţie. Teorema nu are reciprocă, în sensul că există funcţii integrabile pe [a, b] care nu
sunt continue pe acest interval.
Teorema 4. Dacă funcţia f : [a, b] → R este monotonă pe [a, b], atunci f este integrabilă pe
[a, b].
Să ne reamintim...
• (Criteriul general de integrabilitate) Condiţia necesară şi suficientă ca
funcţia mărginită f : [a, b] → R să fie integrabilă pe [a, b] este ca pentru
orice ε > 0 , să existe δ (ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi diviziunea d a
intervalului [a, b], cu max Δx i < δ (ε ) să rezulte S d − s d < ε .

53
• Dacă funcţia f : [a, b] → R este continuă pe [a, b] atunci este şi integrabilă
pe [a, b].
• Dacă funcţia f : [a, b] → R este monotonă pe [a, b], atunci f este
integrabilă pe [a, b].
IV.6 Proprietăţile funcţiilor integrabile
1. Fie funcţiile f , g : [a, b] → R , integrabile pe [a, b] şi α , β ∈ R . Funcţia α ⋅ f + β ⋅ g este
integrabilă pe [a, b] şi
b b b

∫ [α ⋅ f (x ) + β ⋅ g (x )]dx = α ⋅ ∫ f (x ) dx +β ⋅ ∫ g (x ) dx .
a a a

2. Dacă f : [a, b] → R este o funcţie integrabilă pe [a, b] şi f (x ) ≥ 0 , (∀) x ∈ [a, b] , atunci


b

∫ f (x ) dx ≥ 0 .
a

3. Fie f , g : [a, b] → R două funcţii integrabile pe [a, b] astfel încât f ( x ) ≥ g ( x ) , (∀) x ∈ [a, b] .
Atunci,
b b

∫ f (x ) dx ≥ ∫ g (x ) dx .
a a

4. Dacă funcţia f : [a, b] → R este integrabilă pe [a, b] şi există numerele reale m, M astfel încât
m ≤ f (x ) ≤ M , oricare ar fi x ∈ [a, b] atunci,
b
m ⋅ (b − a ) ≤ ∫ f ( x ) dx ≤ M ⋅ (b − a ) .
a
Dacă funcţia f este şi continuă pe [a, b], atunci există c ∈ [a, b] astfel încât
b

∫ f (x ) dx = (b − a ) ⋅ f (c ) , a < c < b . (proprietatea de medie a integralei).


a

5. Dacă funcţia f : [a, b] → R este mărginită şi integrabilă pe [a, b], atunci funcţia f ( x ) este de
b b
asemenea mărginită şi integrabilă pe [a, b] şi ∫ f ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) dx .
a a

6. Dacă f : [a, b] → R este continuă şi mărginită pe segmentele [a, c ] , respectiv [c, b] , atunci f
este integrabilă pe [a, b] şi
c b b

∫ f (x ) dx + ∫ f (x ) dx = ∫ f (x ) dx .
a c a

Teorema 5. (teorema fundamentală a calculului integral) Fie f : [a, b] → R o funcţie


x
continuă pe [a, b] şi F ( x ) = ∫ f (t ) dt , unde x ∈ [a, b] . Funcţia F : [a, b] → R este o primitivă
a
a funcţiei f şi

54
b

∫ f (x ) dx = F (b) − F (a ) .
a

b
Observaţie. Egalitatea ∫ f (x ) dx = F (b ) − F (a ) , poartă numele de „formula Leibniz – Newton”.
a
Importanţa teoremei fundamentale a calculului integral constă în aceea că reduce calculul
integralei unei funcţii continue pe [a, b] la determinarea unei primitive a ei, integrala fiind egală
cu diferenţa valorilor primitivei în b şi a ( a < b ).
Să ne reamintim...
b b b
• ∫ [α ⋅ f (x ) + β ⋅ g (x )]dx = α ⋅ ∫ f (x ) dx +β ⋅ ∫ g (x ) dx .
a a a
• Fie f , g : [a, b] → R două funcţii integrabile pe [a, b] astfel încât
b b
f ( x ) ≥ g ( x ) , (∀) x ∈ [a, b] . Atunci, ∫ f (x ) dx ≥ ∫ g ( x ) dx .
a a
• Dacă funcţia f : [a, b] → R este integrabilă pe [a, b] şi există numerele reale
m, M astfel încât
m ≤ f (x ) ≤ M , oricare ar fi x ∈ [a, b] atunci,
b
m ⋅ (b − a ) ≤ ∫ f ( x ) dx ≤ M ⋅ (b − a ) .
a
• Dacă f : [a, b] → R este continuă şi mărginită pe segmentele [a, c] ,
respectiv
c b b
[c, b], atunci f este integrabilă pe [a, b] şi ∫ f (x ) dx + ∫ f (x ) dx = ∫ f (x ) dx .
a c a
b
• Egalitatea ∫ f (x ) dx = F (b ) − F (a ) , poartă numele de „formula Leibniz –
a
Newton”.

IV.7 Metode de integrare


Schimbarea de variabilă
Propoziţia 3. Dacă u : A → B este o funcţie de argument x, cu derivata continuă pe A, iar
f : B → R este o funcţie continuă pe B, de argument t şi a, b ∈ A atunci:
b u (b )

∫ f (u ( x)) ⋅ u ′( x) dx = ∫ f (t ) dt .
a u (a)

Observaţie. În exerciţii se notează t = u(x) deci dt = u ′(x ) dx . Apoi, t1 = u (a ) , t 2 = u (b ) şi se


b t2
obţine: ∫ f (u ( x )) ⋅ u ′( x ) dx = ∫ f (t ) dt .
a t1

Propoziţia 4. Dacă u : A → B este o funcţie de argument x, strict monotonă pe A şi inversa sa


v = u −1 : u ( A) → A are derivata continuă pe u(A) şi dacă f : B → R este o funcţie de

55
b u (b )
argument t, continuă pe B, iar a, b ∈ A , atunci: ∫ f (u (x )) dx = ∫ f (t )v′(t ) dt .
a u (a )

(„ a doua formulă de schimbare de variabilă”).


Observaţie. În aplicaţii se notează u ( x ) = t , deci x = u −1 (t ) = v(t ) şi dx = v ′(t ) dt . Dacă u (a ) = t1
b t2
şi u (b ) = t 2 atunci: ∫ f (u ( x )) dx = ∫ f (t ) ⋅ v′(t ) dt .
a t1

Exemple 7
2
dx
Să se calculeze I = ∫ .
1 2− x

Notăm x = t ; deci dx = 2t dt . Apoi, t1 = 1, t 2 = 2 şi astfel


2 2 2 2
dx 2t dt t dt t −2+2
I =∫ = ∫ = −2 ∫ = −2 ∫ dt
1 2− x 1
2−t 1
t −2 1
t−2
2 2
= −2t | − 4 ln t − 2 | = −2 2 + 2 − 4 ln 2 − 2 .
1 1

3
Să se calculeze ∫ x + 1 dx .
1

Integrarea prin părţi


Propoziţia 4. Dacă f şi g sunt două funcţii cu derivatele continue pe segmentul [a, b], atunci
b b
b
∫ f ( x ) ⋅ g ′( x ) dx = f ( x ) ⋅ g ( x )| − ∫ f ′( x ) ⋅ g ( x ) dx
a
a a
(„ formula de integrare prin părţi”)
Observaţie. Deoarece g ′( x ) dx = dg ( x ) şi f ′(x ) dx = df ( x ) egalitatea anterioară poate fi reţinută
b b
b
mai uşor sub forma simplificată: ∫ f dg = f g a
− ∫ g df .
a a

Exemple 8
e 3 2 ⎛⎜ x ⋅ e 3 x 1 1 3 x ⎞⎟
1 1 1
x 2 ⋅ e3x 1 2
I = ∫ x 2 ⋅ e 3 x dx =
3
|0 3 ∫
− x ⋅ e 3x
dx =
3

3 ⎜ 3 |0 3 ∫
− e dx

0 0 ⎝ 0 ⎠
e 3 2 ⋅ e 3 2 ⋅ e 3 2 5e 3 − 2
= − + − = .
3 9 27 27 27

1
Să se calculeze ∫ x ⋅ ln x dx .
0

56
Să ne reamintim...
• Dacă u : A → B este o funcţie de argument x, cu derivata continuă pe A, iar
f : B → R este o funcţie continuă pe B, de argument t şi a, b ∈ A atunci:
b u (b )

∫ f (u ( x)) ⋅ u ′( x) dx = ∫ f (t ) dt
a u (a)

• Dacă f şi g sunt două funcţii cu derivatele continue pe segmentul [a, b],


atunci
b b
b
∫ f ( x ) ⋅ g ′( x ) dx = f ( x ) ⋅ g ( x )| − ∫ f ′( x ) ⋅ g ( x ) dx
a
a a

Integralele definite au o serie de aplicaţii, în particular, putând fi folosite pentru determinarea


ariei unei suprafeţe mărginite, lungimea unui arc de curbă, aria unei suprafeţe de rotaţie,
respectiv pentru calculul volumului corpurilor de rotaţie.

IV.9. Rezumat
În această unitate de învăţare este introdusă noţiunea de primitivă, respectiv integrala
definită. Sunt prezentate definiţii, proprietăţi şi metode de calcul.

IV.10. Test de autoevaluare


1. Se numeşte o primitivă a lui f....
2. Formula de integrare prin părţi.
dx
3.Calculaţi ∫
x ⋅ ln x
4. Proprietăţi ale funcţiilor integrabile.
5. Enunţaţi teorema fundamentală a calculului integral.
6. A doua formulă de schimbare de variabilă.
x +1
7. Să se calculeze ∫ 2
( )( )
dx
x + 4 x 2 +1
3
cos x
8. Să se calculze ∫ sin 2 x dx
9. Să se calculeze aria plană limitată de curbele: f ( x ) = − x , g ( x ) = x , x ∈ [0,4] ;

IV.11. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare


1. Revezi paragraful 3.3.
2.. Revezi paragraful 3.4.
3. Se notează ln x = t
4. Revezi 3.6.
5. Vezi teorema 5.
6. Vezi propoziţia 4.
7. Vezi exemplul 4. (se descompune în fracţii simple).
8. Se face schimbarea de variabilă sin x = t .
9. Vezi exemplul 9.

57
Unitatea de învăţare V. Integrale improprii
Cuprins
V.1. Introducere
V.2. Obiectivele unităţii de învăţare
V.3. Integrale improprii de speţa întâi (cu limite de integrare infinite)
V.4. Integrale improprii de speţa a doua (din funcţii nemărginite)
V.5. Funcţiile Beta şi Gamma
V.6. Test de autoevaluare
V.7. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare
V.8. Rezumat

V.1. Introducere
b
În unitatea 3, referitoare la integrala definită ∫ f (x ) dx , am considerat că:
a
(i) a şi b sunt constante reale finite,
iar
(ii) funcţia f (x ) este continuă sau monotonă pe intervalul compact [a, b] .
b
Dacă în ∫ f (x ) dx ,
a
(i) a sau b sunt infinite,
sau
(ii) a, b sunt finite dar funcţia f (x ) este nemărginită în x = a sau x = b sau într-
un
punct ce aparţine intervalului (a, b ) , atunci integralele obţinute se numesc,
(i) integrale improprii de speţa întâi
respectiv,
(ii) integrale improprii de speţa a doua.

V.2. Competenţele unităţii de învăţare:


După parcurgerea materialului studentul va fi capabil :
- să cunoască noţiunea de integrală improrie ;
- să poată stabili convergenţa sau divergenţa unei integrale improprii;
- să cunoască definiţiile şi proprietăţile funcţiilor Β şi Γ ;
- să poată calcula integrale definite folosind funcţiile Β şi Γ

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare (fără demonstraţii) este de 3


ore.

V.3 Integrale improprii de speţa întâi

Ne interesează, să evaluăm integrale improprii de forma


∞ b ∞
(i) ∫ f ( x ) dx , (ii) ∫ f ( x ) dx , (iii) ∫ f (x ) dx ,
a −∞ −∞
dacă ele există. Definim aceste integrale după cum urmează :
(i) Pentru f : [a, ∞ ) → R , integrabilă pe orice interval compact [a, A] , oricare ar fi A > a ,

58
∞ A

∫ f (x ) dx = Alim
→∞
∫ f (x ) dx .
a a
A
Dacă lim
A→ ∞
∫ f (x ) dx există şi este finită, spunem că funcţia f este integrabilă pe [a, ∞ ) sau, că
a

integrala ∫ f (x ) dx este convergentă.
a

Dacă limita nu există sau este infinită, atunci se spune că ∫ f (x ) dx este divergentă.
a
(ii) Analog, dacă funcţia f : [− ∞, b ) → R este integrabilă pe orice interval compact [B, b] ,
b b
definim integrala improprie ∫ f (x ) dx = Blim
→ −∞
∫ f (x ) dx .
−∞ B
Dacă limita din membrul drept există şi este finită, spunem că f este integrabilă pe (− ∞, b] , sau, că
b
integrala ∫ f (x ) dx este convergentă.
−∞
(ii) Pentru c ∈ (− ∞, ∞ ) , avem
∞ c ∞ c A
(iii) ∫ f (x ) dx = ∫ f (x ) dx + ∫ f (x ) dx = Blim
→−∞
∫ f (x ) dx + Alim
→∞
∫ f (x ) dx.
−∞ −∞ c B c

Dacă ambele integrale din membrul drept există şi sunt finite, atunci integrala improprie ∫ f (x ) dx
−∞
este convergentă. Dacă una, sau ambele limite nu există sau nu sunt finite, atunci integrala improprie
considerată este divergentă.
Exemple 1
Să se calculeze următoarele integrale improprii, dacă acestea sunt convergente :
∞ 0 ∞
dx 1
(a) ∫ 1+ x 2 ; (b) ∫ e x dx ; (c) ∫ x dx .
0 −∞ 1
∞ A
dx dx A π
Soluţie : (a) ∫ 1+ x 2 = lim ∫ = lim arctg x | = lim ( arctg a − arctg 0) = .
A→∞ 1 + x A→∞ 0 A→∞ 2
0 0

( )
0 0
0
∫ e dx = lim ∫ e dx = lim e | = lim 1 − e = 1 .
x x x B
(b)
B → −∞ B → −∞ B B → −∞
−∞ B
∞ A
1 1 A
(c) ∫ dx = lim ∫ dx = lim ln x | = lim (ln A − ln 1) = ∞ ,
1
x A→∞ x
1
A→ ∞ 1 A→∞

1
deci funcţia f (x ) = nu este integrabilă pe [1, ∞ ) .
x

59
Exemple 2

dx
Să se cerceteze convergenţa integralei ∫ xp .
1
Soluţie : Conform definiţiei, pentru p ≠ 1 avem :
∞ A
dx dx x 1− p A A1− p − 1
∫ xp = lim
A→∞
∫ xp = lim
A→∞ 1 − p 1
| = Alim
→∞ 1 − p
.
1 1
⎧∞, dacă p < 1
Deoarece lim A1− p = ⎨ ,
A→∞ ⎩0, dacă p > 1

dx
rezultă că integrala improprie ∫ xp , p ≠ 1 este convergentă pentru p > 1 şi divergentă
1
pentru p < 1 .
Pentru p = 1 , integrala este divergentă.
Există situaţii în care nu putem studia convergenţa / divergenţa integralei improprii pornind de la

− x2
definiţie. Un exemplu simplu în acest sens, este integrala ∫e dx , care nu poate fi integrată direct.
0
Vom prezenta în continuare, câteva rezultate ce pot fi utile în discuţia legată de convergenţa sau
divergenţa integralelor improprii.
Teorema 1. (teorema de comparaţie) Fie f , g : [a, ∞ ) → R două funcţii reale integrabile pe orice
interval compact [a, A] , oricare ar fi A > a şi astfel încât pentru orice x ∈ [a, ∞ ) , 0 ≤ f (x ) ≤ g (x ) .
Atunci,
∞ ∞
(i) ∫ f (x ) dx este convergentă dacă ∫ g (x ) dx este convergentă.
a a
∞ ∞
(ii) ∫ g (x ) dx este divergentă dacă ∫ f (x) dx este divergentă.
a
a

Teorema 2. Dacă f , g : [a, ∞ ) → R sunt două funcţii reale pozitive cu proprietatea că există
f (x )
∞ ∞
lim
x →∞ g ( x )
= l , 0 < l < ∞ , atunci ∫ f (x ) dx şi ∫ g (x ) dx sunt ambele convergente sau ambele
a a
divergente.
1 f (x )
Dacă în teorema anterioară, considerăm g ( x ) = , atunci l = lim = lim x p ⋅ f ( x ) .
x p x →∞ g ( x ) x →∞
Folosind exemplul 2, obţinem următorul corolar.
Corolar 2. Fie f : [a, ∞ ) → R o funcţie pozitivă şi integrabilă pe [a, A] , pentru orice A > a . Dacă
limita l = lim x p ⋅ f ( x ) , cu p convenabil ales, există şi este finită, atunci
x →∞

(i) pentru p > 1 , integrala improprie ∫ f (x ) dx este convergentă ;
a

(ii) pentru p ≤ 1 , integrala improprie ∫ f (x ) dx este divergentă .
a

60
Exemple 3
Să se cerceteze convergenţa următoarelor integrale improprii.
∞ ∞
− x2 x⋅ x
(a) ∫e dx ; (b) ∫ 1 + x 2 dx .
1 1
2
Soluţie : (a) Pentru orice x ≥ 1, avem x 2 ≥ x şi e − x ≤ e − x . Considerăm integrala

−x
improprie ∫e dx . Avem
1

( )|
A
−x −x A ⎛1 ⎞ 1
∫ e dx = lim ∫e dx = lim − e − x = lim ⎜ − e − A ⎟ = ,
A→∞ A→∞ 1 A→∞⎝ e ⎠ e
1 1
∞ ∞
2
−x −x
şi ∫e dx este convergentă. Aplicând teorema 14, rezultă că ∫ e dx este de
1 1
asemenea convergentă.
x⋅ x 1
(b) Funcţiile f ( x ) = şi g ( x ) = au valori pozitive pentru x ≥ 1 , iar
2
1+ x xp
3
p+
f (x ) x⋅ x x 2
lim = lim x p . = lim =1
x →∞ g ( x ) x →∞ 1+ x 2 x →∞ 1 + x 2
∞ ∞
1 1
dacă p =
2
< 1 . Deoarece ∫ g (x ) dx = ∫ x1 / 2 dx este divergentă, din teorema 15
1 1
∞ ∞
x⋅ x
urmează că şi ∫ f (x ) dx = ∫ 1 + x 2 dx este divergentă.
1 1

Să se cerceteze convergenţa următoarelor integrale improprii.


∞ ∞
1 1
a. ∫ 1+ x 2 dx ; b. ∫ x 2 + 2x + 2
dx .
0 −∞

Teorema 3. (criteriul integral al lui Cauchy) Dacă f : [1, ∞ ) → R este o funcţie reală continuă,

descrescătoare şi pozitivă pe domeniul său de definiţie, atunci integrala ∫ f (x ) dx şi seria
1

∑ f (n) sunt în acelaşi timp convergente sau divergente.
n =1

61
Exemple 4

1
Să se studieze natura seriei ∑ .
n = 2 n ⋅ (ln n )
p

1
Soluţie :Aplicăm criteriul integral al lui Cauchy, considerând funcţia f ( x ) = .
(ln x ) p
Avem atunci,
∞ ∞
dx
I= ∫ f (x ) dx = ∫ x ⋅ (ln x ) p .
2 2

1
Cu schimbarea de variabilă ln x = t , obţinem integrala I = ∫t p
dt , care este
ln 2
convergentă pentru p >1 şi divergentă pentru p ≤ 1 . Rezultă că seria
∞ ∞
1
∑ f (n ) = ∑ este convergentă pentru p > 1 şi divergentă pentru p ≤ 1 .
n=2 n=2 n ⋅ (ln n ) p

V.4. Integrale improprii de speţa a doua (din funcţii nemărginite)


b
Vom considera acum integrale improprii de forma ∫ f (x ) dx , unde a şi b sunt constante reale finite, iar
a
funcţia f are limite infinite în
(i) x = a sau (ii) x = b sau (iii) x = a şi x = b sau (iv) x = c , a < c < b .
Dacă {c1 , c 2 ,..., c n } este o mulţime finită de puncte din intervalul [a, b] , a < c1 < c2 < ... < cn < b
b
şi în punctele c i , 1 ≤ i ≤ n , funcţia f are limite infinite, atunci integrala ∫ f (x ) dx se poate scrie
a
astfel :
b c1 c2 b

∫ f (x ) dx = ∫ f ( x ) dx + ∫ f ( x ) dx + ... + ∫ f (x ) dx
a a c1 cn
şi fiecare integrală din membrul drept poate fi considerată separat.
(i) Fie f : (a, b] → R o funcţie continuă în toate punctele cu excepţia lui x = a ( lim f ( x ) = ∞ ).
x↓ a
b
Dacă lim
ε →0 ∫ f (x ) dx există şi este finită, atunci spunem funcţia f este integrabilă pe (a, b] , sau că
a +ε
b b b
integrala ∫ f (x ) dx este convergentă. Notăm ∫ f (x ) dx = εlim
→0
∫ f (x ) dx .
a a a +ε

(ii) Dacă funcţia f : [a, b ) → R este continuă în toate punctele cu excepţia lui x = b (
b −ε
lim f ( x ) = ∞ ), atunci, dacă lim
x ↑b ε →0 ∫ f (x ) dx există şi este finită spunem că funcţia f este integrabilă
a
b b b −ε
pe [a, b ) , sau că integrala ∫ f (x ) dx este convergentă. Notăm în acest caz, ∫ f ( x ) dx = lim
ε →0 ∫ f (x ) dx
a a a
.

62
(iii) Dacă f are limite infinite în x = a şi x = b , atunci integrala improprie se poate scrie
b α b

∫ f (x ) dx = ∫ f (x ) dx + ∫ f (x ) dx ,
a a α
unde α este o constantă finită arbitrară cuprinsă între a şi b, în care f este definită. Integrala improprie
se calculează atunci astfel :
b α b −ε 2

∫ f (x ) dx = εlim
→0
∫ f (x ) dx + εlim
→0
∫ f (x ) dx .
a 1
a +ε 1 2
α
Dacă ambele limite există şi sunt finite, atunci integrala este convergentă (sau funcţia f este
integrabilă pe (a, b ) ). În caz contrar, integrala este divergentă.
c b
(iv) Fie f : [a, b] \ {c} → R , c ∈ (a.b ) şi lim f ( x ) = ∞ . Dacă ∫ f (x ) dx şi ∫ f (x ) dx sunt
x→c
a c
b b c −ε 1 b
convergente, atunci ∫ f (x ) dx este convergentă şi ∫ f ( x ) dx = lim ∫ f ( x ) dx + lim ∫ f (x ) dx .
ε 1 →0 ε 2 →0
a a a c +ε 2
Exemple 5
1 1
dx dx
Să se studieze convergenţa integralelor : (a) ∫ x
; (b) ∫ 2
.
0 −1 1− x
1
Soluţie : (a) Fie f : (0,1] → R , f (x ) = . Evident, lim f ( x ) = ∞ . Deoarece
x x↓0
1 1


dx
= lim ∫
ε →0
dx
ε →0
1
= lim 2 x | = lim 2 − 2 ε = 2 ,
ε ε →0
( )
0 x ε x
1
dx
urmează în baza definiţiei că integrala considerată este convergentă şi ∫ x
=2
0
1
(b) Funcţia f : (− 1,1) → R , prin f ( x ) = are limite laterale infinite în punctele
1− x 2
x = −1 ,
respectiv x = 1 . Problema integrabilităţii lui f pe intervalul (− 1,1) trebuie studiată ţinând
cont de cele prezentate anterior, cu privire la integrarea funcţiilor nemărginite. Astfel,
1 0 1 0 1+ε 2
dx dx dx dx dx
∫ dx = ∫ +∫ = lim
ε 1 →0 ∫ + lim
ε 2 →0 ∫
−1 1− x2 −1 1− x2 0 1− x2 −1+ε1 1− x2 0 1− x2
0 1+ε 2
= lim arcsin x | + lim arcsin x |
ε 1 →0 −1+ε1 ε 2 →0 0

= − lim arcsin (− 1 + ε 1 ) + lim arcsin (1 + ε 2 )


ε 1 →0 ε 2 →0
π π
= − arcsin (− 1) + arcsin 1 = + = π.
2 2
1
Astfel, funcţia f este integrabilă pe (− 1,1) şi ∫ f (x ) dx = π .
−1

Următoarele teoreme pot fi folosite pentru a stabili convergenţa sau divergenţa integralelor
improprii.

63
Teorema 4. Dacă 0 ≤ f ( x ) ≤ g ( x ) pentru orice x ∈ [a, b] , atunci
b b
(i) ∫ f (x ) dx este convergentă dacă ∫ g (x ) dx este convergentă.
a a
b b
(ii) ∫ g (x ) dx este divergentă dacă ∫ f (x ) dx este divergentă.
a a

Teorema 5. (i) Fie f : (a, b] → R integrabilă pe orice compact conţinut în (a, b ] şi astfel încât
f (x ) ≥ 0 , oricare ar fi x ∈ (a, b] . Dacă există lim( x − a ) p f ( x ) = l1 , 0 < l1 < ∞ , unde p este
x↓a
convenabil ales, atunci :
b
(i) pentru p < 1 , integrala ∫ f (x ) dx este convergentă ;
a
b
(ii) pentru p ≥ 1 , integrala ∫ f (x ) dx este divergentă.
a

Exemple 6
Să se discute convergenţa următoarelor integrale improprii :
2 1
x 1
(a) ∫ dx ; (b) ∫3 dx .
1
ln x 0 1− x 2
x
Soluţie :(a) Avem funcţia f : (1,2) → R , f (x ) = şi lim f ( x ) = ∞ . Fie
ln x x ↓1
1 f (x ) x
g (x ) = şi lim = lim = 1.
x ⋅ ln x x ↓1 g ( x ) x ↓1 x
2 2
Din teorema 4, rezultă că cele două integrale ∫ f (x ) dx şi ∫ g (x ) dx au aceeaşi natură.
1 1
Acum,
2 2 2
dx dx
= lim [ln(ln x )]|
2
∫ g (x ) dx = ∫ = lim ∫
x ⋅ ln x ε →0 1+ε x ⋅ ln x ε →0 1+ε
1 1
= lim [ln(ln 2) − ln(ln(1 + ε ))] = ∞
ε →0
2 2
Deoarece ∫ g (x ) dx este divergentă, urmează că şi ∫ f (x ) dx este divergentă.
1 1
(b) Folosind teorema 5, avem
1
lim(1 − x ) p f ( x ) = lim(1 − x ) p ⋅ =
x↑1 x↑1 3
1− x 2
1 1
= lim(1 − x ) p ⋅ = ,
x ↑1 (1 − x )1 / 3 ⋅ (1 + x )1 / 3 3
2

1
1 1
pentru p = < 1 , deci integrala
3 ∫3 dx este convergentă.
0 1− x 2

64
Să se discute convergenţa următoarelor integrale improprii
1 b
x dx
a. ∫ dx ; b. ∫ b − x ⋅3 x − a
.
0 1− x 2 a

În consideraţiile anterioare, am presupus că f ( x ) are semn constant pe intervalul de integrare.


Presupunem acum, că funcţia îşi schimbă semnul, undeva în acest interval. În acest caz, vom vorbi
despre convergenţa absolută a integralei improprii.

V.5. Funcţiile Beta şi Gamma


Funcţiile beta şi gama sunt integrale improprii folosite adesea în diverse aplicaţii.
Funcţia beta (funcţia lui Euler de speţa întâi).
Considerăm integrala
1
I = ∫ x p −1 ⋅ (1 − x )q −1 dx , cu p, q > 0 ,
0
şi remarcăm faptul că pentru p ∈ (0,1) sau q ∈ (0,1) aceasta este o integrală improprie, funcţia
f ( x ) = x p −1 ⋅ (1 − x )q −1 având limite infinite în
(i) x = 0 dacă p < 1
respectiv,
(ii) x = 1 dacă q < 1 .
În cazul în care p ∈ (0,1) şi q ∈ (0,1) , considerăm un număr, de exemplu
1
, cuprins între 0 şi 1 şi
2
1/ 2 1
scriem integrala după cum urmează : I = ∫x
p −1
⋅ (1 − x ) q −1
dx + ∫x
p −1
⋅ (1 − x )q −1 dx şi notăm
0 1/ 2
1/ 2 1
I1 = ∫x
p −1
⋅ (1 − x )q −1 dx , I 2 = ∫x
p −1
⋅ (1 − x )q −1 dx .
0 1/ 2

Pentru prima integrală I1 , considerăm funcţiile f ( x ) = x p −1 ⋅ (1 − x )q −1 şi g ( x ) = x p −1 . Deoarece


f (x )
1/ 2 1/ 2
1
lim = lim(1 − x )q −1 = 1 şi cum ∫ g (x ) dx = ∫ dx este convergentă pentru 1 − p < 1
x ↓0 g ( x ) x↓0 x 1− p
0 0
1/ 2
(deci p > 0 ) rezultă că integrala I 1 = ∫x
p −1
⋅ (1 − x )q −1 dx este convergentă pentru p > 0 .
0
f (x )
Analog, considerând f ( x ) = x p −1 ⋅ (1 − x )q −1 şi g (x ) = (1 − x )q −1 , avem lim = lim x p −1 = 1 .
x↑1 g ( x ) x↑1
1/ 2 1/ 2
1
Apoi, cum ∫ g (x ) dx = ∫ (1 − x )1−q dx este convergentă pentru 1 − q < 1 (adică q > 0 ), şi I 2 este
0 0
convergentă.
1
Combinând aceste două rezultate, deducem că integrala I = ∫ x p −1 ⋅ (1 − x )q −1 dx este
0
convergentă pentru p, q > 0 . Această integrală se numeşte funcţia beta sau funcţia lui Euler de
prima speţă. Notăm

65
1
Β( p, q ) = ∫ x p −1 ⋅ (1 − x )q −1 dx , p, q > 0 .
0
Proprietăţi.
1. Β( p, q ) = Β(q, p )
p −1
2. Β( p, q ) = ⋅ Β( p − 1, q )
p + q −1
π /2
3. Β( p, q ) = 2 ⋅ ∫ sin
2 p −1
θ ⋅ cos 2q −1 θ dθ
0
π
4. Β( p,1 − p ) = , 0 < p <1
sin ( pπ )
Funcţia gama (funcţia lui Euler de speţa a doua).

1
Considerăm integrala improprie I (p) = ∫x
p −1
⋅ (1 − x ) dx , p > 0 .
0
c ∞ c
Putem scrie I ( p) = x

p −1 −x
⋅ e dx + x ∫
p −1 −x
⋅ e dx , unde 0 < c < ∞ , şi notăm I 1 = ∫ x p −1 ⋅ e − x dx ,
0 c 0

respectiv I 2 = ∫ x p −1 ⋅ e − x dx .
c
Deoarece I1 este o integrală improprie de speţa a doua pentru 0 < p < 1 , studiem convergenţa
1
acesteia folosind teorema 18. Pentru aceasta, fie f ( x ) = x p −1 ⋅ e − x , g ( x ) = = x p −1 şi calculăm
1− p
x
f (x ) x p −1
⋅e −x
lim = lim = lim e − x = 1 .
x ↓0 g ( x ) x ↓0 x p −1 x ↓0
c c c
1
Integrala ∫ g (x ) dx = ∫ x1− p
dx fiind convergentă pentru p > 0 , urmează că şi I 1 = ∫ x p −1 ⋅ e − x dx
0 0 0
este convergentă.
Pe de altă parte, I 2 , este o integrală improprie de speţa întâi, deoarece limita sa superioară este
f (x ) x p +1
infinită. Fie f ( x ) = x p −1 −x 1
⋅e şi g (x ) = 2 . Atunci, lim = lim = 0 , pentru orice x ≥ c .
x x→∞ g (x ) x →∞ e x
∞ ∞
1
Deoarece ∫ x2 dx este convergentă ( p = 2 > 1 ), integrala I 2 = ∫ x p −1 ⋅ e − x dx este de asemenea
c c
convergentă pentru orice p > 0 .
Această integrală se notează Γ( p ) şi se numeşte funcţia gamma sau funcţia lui Euler de speţa a

doua. Astfel, Γ( p ) = ∫ x p −1 ⋅ e − x dx , p > 0 .
0
Proprietăţi.
1. Γ(1) = 1
2. Γ( p + 1) = p ⋅ Γ( p ) , p > 0 .
3. Γ(n + 1) = n!, n ∈ N

66
Exemple 8
Folosind funcţiile Β şi Γ să se calculeze următoarele integrale.
∞ 1
(a) ∫ x ⋅ e − x dx ; (b) ∫ x − x 2 dx .
0 0
1
Soluţie : (a) Facem schimbarea de variabilă x = t . Avem dx = dt şi
2 t
∞ ∞ 1 ∞ 1
− x2 −t 1 1 − 1 ⎛3⎞
∫ x ⋅e dx = ∫t4 ⋅e ⋅ dt = ∫ t 4 ⋅ e −t dt = ⋅ Γ⎜ ⎟ .
0 0 2 t 20 2 ⎝4⎠

(b)
1 1 1
1
⎛3 3⎞ 1 ⎛1 3⎞
∫ x − x dx = ∫
2
x2 ⋅ (1 − x ) 2 dx = Β⎜ , ⎟ = ⋅ Β⎜ , ⎟
0 0 ⎝2 2⎠ 4 ⎝2 2⎠
1 ⎛1 1⎞ 1 ⎛1 1⎞ 1 π π
= ⋅ Β⎜ , ⎟ = ⋅ Β⎜ ,1 − ⎟ = ⋅ = .
8 ⎝2 2⎠ 8 ⎝2 2⎠ 8 π 8
sin
2
V.6. Rezumat
În această unitate de învăţare, se prezintă extinderi ale integralei definite. Este vorba de
integrale improprii pe interval nemărginit, respectiv din funcţii nemărginite. Sunt prezentate
definiţii, proprietăţi, metode de stabilire a convergenţei acestor integrale. În final sunt studiate
funcţiile lui Euler, Γ şi Β .

V.7. Test de autoevaluare


1. Să se cerceteze convergenţa următoarelor integrale improprii :
∞ ∞
x
a. ∫ sin x dx ; b. ∫ 1+ x dx .
0 0 x
2. Enunţaţi teorema de comparaţie
3. Enunţaţi criteriul integral al lui Cauchy.
4. Să se discute convergenţa următoarelor integrale improprii :
1 1
dx dx
a. ∫ (x + 2)(1 − x 2 ) ; b. ∫ 4
.
0 −1 x
b
5. spunem că integrala ∫ f (x ) dx este absolut convergentă dacă…
a
6. Γ( p ) = ?, Β( p, q ) = ?
1 n −1
⎛ 1⎞
7. Să se calculeze folosind funcţia Γ : ∫ ⎜ ln ⎟ dx
0⎝
x⎠
π
2
∫ sin
2
8. Să se calculeze folosind funcţia β : θ ⋅ cos 4 θ dθ .
0

V.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare


1. Vezi exemplul 3.
2. Revezi teorema 1.

67
3. Revezi
R teoremma 3.
4. Vezi
V exempllul 4.
5. Revezi
R definniţia 1.
6. Vezi
V paragraaful 4.4.
7. Vezi
V exempllul 8.
8. Vezi
V exempllul 8.
Temă de control
c – Funcţii
F de o variabilă reală
⎧ 1
⎪⎪ , dacă x ≠ −2
1
1. Studiază continuittatea funcţieei f : R → R , f (x ) = ⎨ x+2 .
⎪1 + 3
⎩⎪0, dacă x = −2
2. Calcullează derivaata funcţiei f ( x ) = x ⋅ arcsin
a x + 1− x 2 .
⎧1 ⎫ ln x
3. Determ
mină puncteele de extrem m pentru fu uncţia f : (0, ∞ ) \ ⎨ ⎬ → R , f ( x ) =
⎩e ⎭ 1 + ln x
.
4. Demonnstrează ineegalitatea ln ( )
n 1 + x 2 < x ⋅ arctg x < x 2 , x > 0 .
dx
d ; b. ∫
5. Calcullează: a. ∫ x 2 ⋅ x 2 + 1 dx dx .
coss x ⋅ sin 2 x
4

1
x +1
6. Calcullează: ∫ (x 2 + 4)(x 2 + 1)dx .
0
⎛ 1 ⎞ ⎡ 1 ⎤
7. Calcullează lungim
mea arcului f ( x ) = ln
n⎜ 2
⎟, x ∈ ⎢0, ⎥.
⎝1− x ⎠ ⎣ 3⎦
∞ 1
x dx
8. Cercettează naturaa următoarellor integralee improprii:: ∫1+ x x
d ,
dx ∫ x3 + x
dx .
0 0
1 ∞ 1
1 2
9. Folosinnd funcţiilee beta şi gam
ma, calculeaază: ∫3 dx , ∫x3 ⋅ e − x dx .
0 1 − x3 0

După rezolvaree, tema de control trrebuie tran


nsmisă tutoorelui, pe fo
foi scrise dee mână,
îndosariatte.
Sugesttii pentru acordareea punctaajului
• Oficiu:
O 10 punccte ;
• Subiectul 1: 10 punccte ;
• Subiectul 2: 10 punccte ;
• Subiectul 3: 10 punccte ;
• Subiectul 4 : 10 punccte ;
• Subiectul 5: 10 punccte ;
• Subiectul 6 : 10 punccte ;
• Subiectul 7 : 10 punccte ;
• Subiectul 8 : 10 punccte ;
• Subiectul 9 : 10 punccte .

68
Unitatea de învăţare VI. Funcţii de mai multe variabile reale.
Cuprins
VI.1. Introducere
VI . 2. Co mp e te nţe
VI .3. Spaţiul R n
VI.4. Topologia pe R n
VI . 5. Fu ncţi i de fi nite p e mu lţi mi d i n R n
VI . 6. L i mit e
VI . 7. Conti nuita te
VI . 8. Rezu ma t
VI.9. Test de autoevaluare
VI . 10 . Ră sp u ns ur i şi co me n t arii la t est ul de a ut oe v alu are

VI.1. Introducere
În cadrul acestei unităţi de învăţare ne vom ocupa de studiul funcţiilor de mai multe
variabile, extinzând noţiunile şi rezultatele relative la funcţii de o variabilă pentru funcţii de
mai multe argumente.

VI.2. Competenţele unităţii de învăţare:


După parcurgerea materialului studentul va fi capabil :
-să cunoască noţiunile introduse ;
- să calculeze limitele unor funcţii de două variabile;
-să studieze continuitatea funcţilor de două varabile.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare (fără demonstraţii) este


de 3 ore.

VI.3. Spaţiul R n
După cum se ştie produsul cartezian a două mulţimi A şi B se defineşte astfel:
A×B = {( x, y ) | x ∈ A, y ∈ B}
Dacă A = B = R se obţine R 2 = R × R spaţiul cu două dimensiuni format din mulţimea
perechilor ordonate de numere reale. R 2 are drept corespondent geometric mulţimea punctelor
din plan.
Dacă considerăm R 3 = R × R × R = {( x, y, z ) | x ∈ R , y ∈ R , z ∈ R} , obţinem spaţiul cu trei
dimensiuni format din mulţimea tripletelor ordonate de numere reale. Spaţiul R 3 interpretat
geometric, reprezintă mulţimea punctelor din spaţiu.
Prin generalizare definim:
R n = R × R × L × R = {( x1 , x 2 , K , x n ) | x1 ∈ R , x 2 ∈ R , K , x n ∈ R},
deci mulţimea grupelor ordonate de n numere reale (x1,K, xn ) .
Mulţimea R n se numeşte spaţiul real cu n dimensiuni. Un element din R n se notează:
x = (x1 , x 2 , K , x n ) şi se numeşte punct (din R n ), iar x1, x2 ,K, xn se numesc coordonatele sau
proiecţiile punctului x, şi anume: x1 = prima coordonată (proiecţia pe prima axă), x 2 = a doua
coordonată (proiecţia pe a doua axă), etc.
Pe R n se pot defini următoarele operaţii:

69
1. Adunarea
Pentru x = ( x1 , K , x n ) ∈ R n ; y = ( y1 , K y n ) ∈ R n , se defineşte suma:
x + y = ( x1, K , xn ) + ( y1, K , yn ) = ( x1 + y1, x2 + y2 , K , xn + yn ) (1)
Proprietăţi:
(i) x + y = y + x, ∀ x, y ∈ R n ;
(ii) (x + y ) + z = x + ( y + z ), ∀ x, y, z ∈ R n ;
(iii) Există elementul 0 = (0,0,K ,0) ∈ R n astfel încât: x + 0 = 0 + x; ∀x ∈ R n .
(iv) Oricare ar fi elementul x = (x1 , K , x n ) ∈ R n există elementul
− x = (− x1 ,− x 2 , K ,− x n ) ∈ R n astfel încât: x + (− x ) = 0 .

( )
Observaţia 1. R n ,+ este grup aditiv.
2. Înmulţirea cu scalari
Dacă x = (x1 , x2 ,K, xn ) ∈ R n , α ∈ R , produsul α x se defineşte:
α x = α (x1, K , xn ) = (αx1, αx2 , K αxn ) (2)
Proprietăţi:
(i) α (x + y ) = α x + αy
(ii) (α + β )x = α x + β x
(iii) α (β x ) = (αβ )x
(iv) 1⋅ x = x ,
pentru orice x, y ∈ R n şi α , β ∈ R .
3. Înmulţirea
Dacă x = ( x1 , K , x n ) ∈ R n ; y = ( y1 , K y n ) ∈ R n definim înmulţirea xy astfel:
xy = (x1 , x 2 , K , x n ) ⋅ ( y1 , y 2 , K , y n ) = ( x1 y1 , x 2 y 2 , K , x n y n ) .
Proprietăţi:
(i) xy = yx
(ii) (xy )z = x( yz )
(iii) x( y + z ) = xy + xz
(iv) α ( xy ) = (α x ) y = x(α y )
Observaţia 2. Spaţiul R n împreună cu adunarea şi înmulţirea cu scalari are o structură de spaţiu
vectorială (spaţiu liniar). De aceea orice element x ∈ R n se mai numeşte şi vector.
VI.4. Topologia pe R n
Produsul scalar
Fie x = (x1 , x 2 , K , x n ) ∈ R n şi y = ( y1 , y 2 , K , y n ) ∈ R n .
Produsul scalar dintre x şi y este numărul:
n
x, y = x1 y1 + x 2 y 2 + L + x n y n = ∑ x i y i . (3)
i =1
Proprietăţi:
(i) x, y = y, x
(ii) x + y, z = x, z + y, z

70
(iii) α x, y = α x, y = x, α y
(iv) x, x ≥ 0; x, x = 0 dacă şi numai dacă x = 0.

Distanţa în R n
În R 2 distanţa de la x = (x1, x2 ) la y = ( y1 , y 2 ) este scalarul real:
d ( x, y ) = (x1 − y1 )2 + (x2 − y2 )2 ,
iar în R 3 , dacă x = ( x1, x2 , x3 ) , y = ( y1, y2 , y3 ) , atunci
d ( x, y ) = (x1 − y1 )2 + (x2 − y2 )2 + (x3 − y3 )2 .
Prin generalizare, definim distanţa în R n în modul următor:
dacă x = ( x1, x2 ,K, xn ), y = ( y1, y2 ,K, yn ) sunt două elemente din R n , atunci:
d ( x, y ) = (x1 − y1 )2 + (x2 − y2 )2 + L + (xn − yn )2 . (4)
Proprietăţi:
(i) d ( x, y ) ≥ 0; d (x, y ) = 0 dacă şi numai dacă x = y
(ii) d ( x, y ) = d ( y, x )
(iii) d ( x, y ) ≤ d ( x, z ) + d ( z, y ) ,
oricare ar fi x, y, z ∈ R n .
Norma în R n
Se numeşte norma sau lungimea vectorului x ∈ R n numărul
x = x, x = x12 + x 22 + L + x n2 . (5)

Proprietăţi:
(i) x ≥ 0; x = 0 dacă şi numai dacă x = 0
(ii) α x = α ⋅ x
(iii) x + y ≤ x + y
(iv) xy ≤ x ⋅ y , − x = x ,
oricare ar fi x, y ∈ R n şi α ∈ R .
Observaţia 3. Pe dreapta ( R ) s-a definit distanţa între două puncte x şi y (x, y ∈ R ) cu ajutorul
modulului:
d ( x, y ) = x − y ,
în R n putem defini distanţa cu ajutorul normei şi anume:
d ( x, y ) = x − y .
Ţinând seama de observaţia de mai sus vom folosi în enunţurile şi demonstraţiile ulterioare:
• modulul pentru distanţa din R ;
• norma pentru distanţa din R n .

VI.5. Funcţii definite pe mulţimi din R n . Limite.


Considerăm în cele ce urmează funcţia f : D ⊂ R n → F ⊂ R m şi distingem următoarele
cazuri:
1. n = 1, m = 1 , f : D ⊂ R → F ⊂ R , funcţie reală de o variabilă reală;

71
2. n ≠ 1, m = 1 , f : D ⊂ R n → F ⊂ R , funcţie reală de variabilă vectorială sau funcţie reală
n variabile reale;
3. n = 1, m ≠ 1 , f : D ⊂ R → F ⊂ R m , funcţie vectorială de variabilă reală;
4. n ≠ 1, m ≠ 1 , f : D ⊂ R n → F ⊂ R m , funcţie vectorială de variabilă vectorială.
În cele ce urmează ne vom referi în detaliu la funcţii reale de două variabile reale, adică
funcţii f : D ⊂ R 2 → R , şi vom generaliza rezultatele obţinute şi la cazul variabilelor multiple.
Definiţia 13. (cu δ şi ε ) Fie z = f ( x, y ) o funcţie reală de două variabile definite pe domeniul
D ⊂ R 2 . Fie P(x0 , y0 ) un punct din D. Dacă pentru orice număr real ε > 0 , există un număr
δ (ε ) > 0 astfel încât, pentru orice punct (x, y ) ∈ D , cu proprietatea că
(x − x 0 )2 + ( y − y 0 )2 < δ (ε ) , să avem f (x, y ) − l < ε , atunci numărul real finit l se numeşte
limita funcţiei f (x, y ) când (x, y ) → ( x 0 , y 0 ) . Notăm: lim f ( x, y ) = l .
( x, y )→( x0 , y0 )
Observaţii.
(i) lim f ( x, y ) , dacă există este unică.
( x, y )→( x0 , y0 )
(ii) Fie z = f ( x1 , x 2 ,..., x n ) o funcţie de n variabile definită pe un
domeniu D din R n . Atunci, pentru orice punct fixat x 0 = ( x10 , x 20 ,..., x n0 ) din D,
lim f ( x1 , x 2 ,..., x n ) = l , dacă, f ( x1 , x 2 ,..., x n ) − l < ε când
x → x0

(x1 − x10 )2 + (x 2 − x 20 )2 + ... + (x n − x n0 )2 < δ ,


unde x = ( x1 x 2 ,..., x n ) ∈ D , x ≠ x 0 .
Exemple 9
Folosind definiţia cu „ δ şi ε ” să se arate că:
⎛ xy + xz + yz ⎞
(a) (
( x , y )→(1,1)
)
lim x 2 + 2 y = 3 ; (b) lim ⎜
( x, y , z )→(0,00 )⎜⎜ x 2 + y 2 + z 2
⎟ = 0.
⎟⎟
⎝ ⎠
Soluţii: (a) Funcţia f ( x, y ) = x 2 + 2 y este definită în punctul (1,1) . Avem
f ( x, y ) − l = x 2 − 2 y − 3 = ( x − 1 + 1)2 − 2( y − 1 + 1) − 3

= ( x − 1)2 + 2( x − 1) + 2( y − 1) ≤ x − 1 + 2 x − 1 + 2 y − 1 .
2

Dacă luăm x −1 < δ şi y −1 < δ , obţinem inegalitatea


f ( x, y ) − 3 < δ 2 + 4δ < ε
care este satisfăcută atunci când
(δ + 2)2 < ε + 4 sau δ < ε + 4 − 2 .
Deci, ( )
lim x 2 + 2 y = 3 .
( x , y )→(1,1)
xy + xz + yz
(b) Funcţia f ( x, y, z ) = nu este definită în (0,0,0) . Din inegalitatea
x2 + y2 + z2
mediilor,
x2 + y2 x2 + z 2 y2 + z2
xy ≤ , xz ≤ , yz ≤
2 2 2

72
rezultă
xy + xz + yz 1 ⎛⎜ x 2 + y 2 + x 2 + z 2 + y 2 + z 2 ⎞

f ( x, y , z ) − 0 = ≤
x2 + y2 + z2 2 ⎜⎜ x2 + y2 + z2
⎟⎟
⎝ ⎠
= x2 + y2 + z2 < ε
Dacă alegem δ < ε , obţinem
f ( x, y, z ) − 0 < ε , când 0 < x 2 + y 2 + z 2 < δ .
Deci, lim f ( x, y , z ) = 0 .
( x, y , z )→(0,0,0 )

Să se stabilească, folosind definiţia, existenţa următoarelor limite:

(
2 2
a. lim x + y − 1 = 1 ;
( x, y )→(1,1)
) b. lim
x2
( x , y )→(1, −2 ) xy + 1
= −4 ;

Ca şi în cazul funcţiilor de o variabilă reală, avem următoarea definiţie echivalentă.


Definiţia 14. Spunem că funcţia f : D ⊂ R 2 → R are limita l (finită sau infinită) în punctul
(x 0 , y 0 ) ∈ D dacă şi numai dacă pentru orice şir ((x n , y n ))n≥1 convergent către (x 0 , y 0 ) ,
(x n , y n ) ≠ (x 0 , y 0 ) , şirul ( f (x n , y n ))n≥1 converge către l.
Observaţia 10. Funcţia f nu are limită în punctul (x 0 , y 0 ) , dacă există un şir de puncte
((x n , y n ))n≥1 din D, convergent la (x 0 , y 0 ) , pentru care şirul de numere reale ( f (x n , y n ))n≥1 nu
este convergent, sau se pot găsi două şiruri de puncte ((x n′ , y n′ ))n≥1 , ((x n′′ , y n′′ ))n≥1 convergente la
(x 0 , y 0 ) , pentru care şirurile reale ( f (x n′ , y n′ ))n≥1 , ( f (x n′′ , y n′′ ))n≥1 au limite diferite.
Exemple 10
Să se studieze existenţa limitelor:
x2 − y2 xy 2
(a) lim ; (b)
lim .
( x, y )→(0,0 ) x 2 + y 2 ( x, y )→(0,0 ) x 2 + y 4
Soluţie: (a) Considerăm şirurile (( x n′ , y n′ ))n≥1 , respectiv (( x n′′ , y n′′ ))n≥1 din R 2 ,

(x n′ , y n′ ) = ⎛⎜ 1 , 1 ⎞⎟ → (0,0) , ⎛2 1⎞
iar ( x n′′ , y n′′ ) = ⎜ , ⎟ → (0,0 ) .
⎝n n⎠ ⎝n n⎠
Atunci,
⎛1 1⎞
f ⎜ , ⎟ = 0 , deci lim f ( x n′ , y n′ ) = 0 , (∀) n ∈ N ,
⎝n n⎠ n →∞
iar
⎛2 1⎞ 3 3
f ⎜ , ⎟ = , şi lim f ( x n′′ , y n′′ ) = , (∀) n ∈ N .
⎝n n⎠ 5 n →∞ 5
x2 − y2
Rezultă astfel, că nu există lim .
( x, y )→(0,0 ) x 2 + y 2
(b) Considerând şirurile
(x n′ , y n′ ) = ⎛⎜⎜ 12 , 1 ⎞⎟⎟ → (0,0) , (x n′′ , y n′′ ) = ⎛⎜⎜ 12 , 2 ⎞⎟⎟ → (0,0)
⎝n n⎠ ⎝n n⎠

73
pentru care
⎛ 1 1⎞ 1 1
f ( x n′ , y n′ ) = f ⎜⎜ , ⎟⎟ = ⎯⎯ ⎯ → ,
⎝ n 2 n ⎠ 2 n →∞ 2
respectiv
⎛ 1 2⎞ 4 4
f ( x n′′ , y n′′ ) = f ⎜⎜ , ⎟= ⎯⎯ ⎯→ ,
2 n ⎟ 17 n →∞ 17
⎝n ⎠
xy 2
rezultă că nu există lim .
( x, y )→(0,0 ) x 2 + y 4

Să se studieze existenţa următoarelor limite:


2 xy ; x2 y 2
a. lim b. lim ;
( x, y ) → (0,0 ) x + y 2
2 ( x, y ) → (0,0 ) x 2 y 2 + ( x − y )2

Fie u = f ( x, y ) şi v = g ( x, y ) două funcţii definite pe domeniul D ⊂ R 2 . Fie


lim f (x, y ) = l1 şi lim g ( x, y ) = l 2 . Atunci,
( x, y )→(0,0 ) ( x, y )→(0,0 )
(i) lim [k ⋅ f (x, y )] = k ⋅ l1 , pentru orice constantă reală k.
( x, y )→(0,0 )
(ii) lim [ f ( x, y ) ± g ( x, y )] = l1 ± l 2 .
( x, y )→(0,0 )
(iii) lim [ f ( x, y ) ⋅ g (x, y )] = l1 ⋅ l 2 .
( x, y )→(0,0 )
(iv) lim [ f ( x, y ) / g ( x, y )] = l1 / l 2 , l2 ≠ 0 .
( x, y )→(0,0 )
Exemple 11
Să se arate că următoarele limite nu există:
x + (x + y )2 x+ y
(a) lim ; (b) lim .
( x, y )→(0,0 ) 2 x + y − ( x + y )2 ( x, y )→(0,0 ) x 2 + y

Soluţie: (a) Dreapta y = mx trece prin origine şi are panta m. Avem


x + ( x + y )2 x + (x + mx )2
lim f ( x, y ) = lim = lim
( x, y )→(0,0 ) y = mx 2 x + y − ( x + y ) 2 x →0 2 x + mx − ( x + mx ) 2
x →0

1 + x(1 + m )2 1
= lim = ,
2 + m − x(1 + m )2
x →0 2+m
care depinde de m. Pentru valori diferite ale parametrului m, obţinem limite diferite,
motiv petru care limita considerată nu există.
(b) Fie y = mx 2 . Atunci,
x+ y x+ x⋅ m 1+ m
lim f ( x, y ) = lim 2 = lim 2 = lim = ∞.
( x, y )→(0,0 ) y = mx x + y x →0 x + mx 2 x →0 (1 + m ) ⋅ x
x →0

x+ y
Deoarece limita nu este finită, rezultă că nu există lim .
( x, y )→(0,0 ) x 2 + y

74
Să se calculeze limitele iterate şi limita după o direcţie în punctul (0,0) :
x − y + x2 + y2
f ( x, y ) = .
x+ y

Observaţia 11. Limita unei funcţii într-un punct nu există dacă nu este finită, sau dacă depinde
de un parametru.
În definiţia limitei, înţelegem că cele două componente ale punctului ( x, y ) tind independent,
dar simultan, către componentele punctului (x 0 , y 0 ) . Dacă însă, x şi y tind succesiv către x0 ,
respectiv y0 , atunci avem limite iterate:
⎛ ⎞ ⎛ ⎞
lim ⎜ lim f ( x, y )⎟ şi lim ⎜ lim f ( x, y )⎟ .
x → x0 ⎝ y → y0 ⎠ y → y0 ⎝ x → x0 ⎠
Teorema 1. Dacă există limita unei funcţii într-un punct şi una din limitele iterate în acest
punct, atunci aceste limite sunt egale.
Observaţia 12. Dacă există numai una dintre cele trei limite:
⎛ ⎞ ⎛ ⎞
lim f ( x, y ) ; lim ⎜ lim f ( x, y )⎟ ; lim ⎜ lim f ( x, y )⎟
( x, y )→( x0 , y0 ) x → x0 ⎝ y → y0 ⎠ y → y 0 ⎝ x → x0 ⎠
nu rezultă că şi celelalte două limite există.
Exemple 12
Să se calculeze limitele iterate şi limitele după o direcţie în punctul (0,0) :
x + (x − y )2
f : R 2 \ {(0,0)} → R , f ( x, y ) = .
3x + y − (x + y )2
Avem:
⎛ x + ( x − y )2 ⎞
⎟ = lim y
2
y
lim ⎜ lim = lim = 0;
x →0⎜ y →0 3 x + y − ( x + y )2 ⎟ x →0 y − y 2 x → 0 1 − y
⎝ ⎠

⎛ x + ( x − y )2 ⎞⎟ x + x2 1+ x 1
lim ⎜ lim = lim = lim =
y →0⎜ x →0 3 x + y − ( x + y ) 2 ⎟ y →0 3 x − x 2 x →0 3 − x 3
⎝ ⎠
(se observă că am obţinut valori diferite în cele două cazuri).
Arătăm acum, că nu există limita globală a funcţiei f, când ( x, y ) → (0,0) . Fie
dreapta ce trece prin origine, y = mx . Atunci,
x + (x − y )2 x + ( x − mx )2
lim f ( x, y ) = lim = lim
( x, y )→(0,0 ) y = mx 3 x + y − ( x + y ) 2 x →0 3 x + mx − ( x + mx ) 2
x →0

1 + x ⋅ (1 − m )2 1
= lim = .
3 + m − x ⋅ (1 + m )
x →0 2 3+ m
Rezultă astfel, că pentru valori diferite ale parametrului m (adică pentru drepte
diferite) obţinem valori distincte ale limitei, deci funcţia nu are limite în (0,0) .

Să ne reamintim…
• Spunem că funcţia f : D ⊂ R 2 → R are limita l (finită sau infinită) în
punctul (x 0 , y 0 ) ∈ D dacă şi numai dacă pentru orice şir (( x n , y n ))n≥1 convergent
către (x 0 , y 0 ) , (x n , y n ) ≠ (x 0 , y 0 ) , şirul ( f (x n , y n ))n≥1 converge către l.

75
• Limita unei funcţii într-un punct nu există dacă nu este finită, sau dacă
depinde de un parametru.
• Dacă există limita unei funcţii într-un punct şi una din limitele iterate în acest
punct, atunci aceste limite sunt egale.

VI.7. Continuitate
Problema continuităţii unei funcţii se pune în punctele în care funcţia este definită.
Asemănător cu definiţia limitei şi în cazul continuităţii se pot da următoarele definiţii
echivalente.
Fie funcţia f : D ⊂ R 2 → R , (x 0 , y 0 ) ∈ D ⊂ R 2 .
Definiţia 15. (cu vecinătăţi). f este continuă în (x0 , y0 ) dacă pentru orice vecinătate U a lui
f ( x 0 , y 0 ) există o vecinătate V a lui (x0 , y0 ) astfel încât pentru orice x ∈V ∩ D să avem
f (x, y ) ∈ U .
Definiţia 16. (cu δ şi ε). f este continuă în (x 0 , y 0 ) dacă şi numai dacă
pentru orice ε > 0, există δ(ε) > 0 astfel încât oricare ar fi ( x, y ) ∈ D cu

( x − x 0 )2 + ( y − y 0 )2 < δ (ε ) (sau d (( x, y ), ( x 0 , y 0 )) < δ (ε ) )

să avem f ( x, y ) − f ( x 0 , y 0 ) < ε .
Definiţia 17. (cu şiruri). f este continuă în (x 0 , y 0 ) dacă şi numai dacă pentru orice şir
((x n , y n ))n≥1 convergent către (x 0 , y 0 ) , şirul ( f (x n , y n ))n≥1 este convergent către
f (x 0 , y 0 ) .
Dacă x0 este punct de acumulare pentru D, atunci se poate da definiţia continuităţii funcţiei
în x0 folosind limita funcţiei f în punctul x0 , după cum urmează:
Definiţia 18. Funcţia f : D ⊂ R 2 → R este continuă în (x0 , y0 ) ∈ D dacă:
(i) f (x, y ) este definită în punctul (x 0 , y 0 ) ,
(ii) lim f ( x, y ) există, şi
( x, y )→( x0 , y0 )
(iii) lim f ( x, y ) = f ( x 0 , y 0 ) .
( x, y )→( x0 , y0 )
Dacă una din aceste trei condiţii nu este satisfăcută, atunci spunem că funcţia este
discontinuă în (x 0 , y 0 ) .
Continuitatea pe o mulţime A ⊂ D se defineşte la fel ca pentru funcţia de o variabilă şi anume:
f : D ⊂ R 2 → R este continuă pe A ⊂ D dacă şi numai dacă este continuă în fiecare
punct al lui A.
Observaţia 13. Proprietăţile funcţiilor continue din cazul unei variabile rămân adevărate şi
pentru mai multe variabile.
Definiţia 19. Spunem că funcţia f : D ⊂ R 2 → R este parţial continuă în (x 0 , y 0 ) dacă
funcţia parţială f 1 ( x ) = f ( x, y 0 ) este continuă în x0 , respectiv funcţia f 2 ( y ) = f ( x 0 , y )
este continuă în y 0 .
Observaţia 14. Dacă f este continuă în ( x0 , y0 ) vom spune că este continuă în acest punct în raport cu
ansamblul variabilelor pentru a distinge de continuitatea parţială, în raport cu câte o variabilă.

76
Propoziţia 3. Dacă f este continuă în (x0 , y0 ) în raport cu ansamblul variabilelor, atunci ea este
continuă în acest punct în raport cu fiecare variabilă.
Observaţia 15. Reciproca propoziţiei nu este adevărată; dacă f este continuă într-un punct în
raport cu fiecare variabilă nu rezultă şi că este continuă în acel punct în raport cu ansamblul
variabilelor.
Exemplul următor va ilustra observaţia de mai sus cât şi ultima observaţie de la limite.
Exemple 14
Să se studieze continuitatea parţială şi globală în (0,0) , a funcţiei f : R 2 → R :
⎧ xy
⎪ , ( x, y ) ≠ (0,0)
f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2 ;
⎪0 , ( x, y ) = (0,0)

Pentru continuitatea parţială, considerăm funcţiile f (x,0) şi f (0, y ) :
f ( x,0 ) ≡ 0, (∀) x ∈ R ⇒ lim f ( x,0 ) = 0 = f (0,0)
x →0
f (0, y ) ≡ 0, (∀) y ∈ R ⇒ lim f (0, y ) = 0 = f (0,0 ) ,
y →0
deci f este continuă în origine în raport cu variabila x şi de asemenea continuă în
raport cu variabila y.
y
Pentru x ≠ 0, f (x, y ) = x , şi pe dreapta y = mx avem:
2
⎛ y⎞
1+ ⎜ ⎟
⎝x⎠
y mx
lim f ( x, y ) = lim x = lim x
( x, y )→(0,0 ) y = mx 2 x →0 2
x →0 1 + ⎛
y⎞ ⎛ mx ⎞
⎜ ⎟ 1+ ⎜ ⎟
⎝x⎠ ⎝ x ⎠
m
= ≠ f (0,0)
1+ m2
deci funcţia nu este continuă global în origine.

Să se studieze continuitatea următoarelor funcţii în (0,0) :


⎧ xy( x − y )
⎪ , ( x, y ) ≠ (0,0 )
a. f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2 ;
⎪0 , (x, y ) = (0,0)

Să ne reamintim…
• f este continuă în (x0 , y0 ) dacă pentru orice vecinătate U a lui f (x 0 , y 0 )
există o vecinătate V a lui (x0 , y0 ) astfel încât pentru orice x ∈V ∩ D să avem
f (x, y ) ∈ U .
• Spunem că funcţia f : D ⊂ R 2 → R este parţial continuă în (x 0 , y 0 ) dacă
funcţia parţială f 1 (x ) = f (x, y 0 ) este continuă în x0 , respectiv funcţia
f 2 ( y ) = f ( x 0 , y ) este continuă în y 0 .
• Dacă f este continuă în (x0 , y0 ) în raport cu ansamblul variabilelor, atunci ea
este continuă în acest punct în raport cu fiecare variabilă.

77
VI.8. Rezumat
În această unitate de învăţare este introdus spaţiul real n dimensional. Se prezintă
topologia acestui spaţiu. Se introduce noţiunea de funcţie de mai multe variabile reale. Se
extind noţiunile şi rezultatele de la funcţii de o variabilă reală la funcţii de două sau mai
multe variabile reale.

VI.9.Test de autoevaluare a cunoştinţelor


1. În R 2 distanţa de la x = (x1, x2 ) la y = ( y1 , y 2 ) este scalarul real...
2. Se numeşte norma sau lungimea vectorului x ∈ R n numărul
3. Numărul real finit l se numeşte limita funcţiei f (x, y ) când (x, y ) → ( x 0 , y 0 ) ...
4. Produsul scalar dintre x şi y este numărul:..
5. f este continuă în (x 0 , y 0 ) dacă...
6. Spunem că funcţia f : D ⊂ R 2 → R este parţial continuă...
7. Să se stabilească, folosind definiţia, existenţa limitei ( )
lim x 2 + y 2 − 1 = 1 .
( x , y )→(1,1)
x4 y2
8. Să se studieze existenţa limitei lim .
( )
( x , y )→(0,0 ) x 4 + y 2 2
9. Să se calculeze limitele iterate şi limita după o direcţie în punctul (0,0) :
x − y + x2 + y2
f ( x, y ) =
x+ y
⎧ x 2 − 2 xy + y 2

10. Să se studieze continuitatea funcţiei f ( x, y ) = ⎨
, (x, y ) ≠ (0,0)
x− y
⎪0 , (x, y ) = (0,0)

VI.10. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare


1. Revezi paragraful 1.4.
2. Revezi paragraful 1.4.
3. Revezi definiţia 13.
4. Revezi paragraful 1.4.
5. Revezi definiţia 15.
6. Revezi definiţia 19.
7. Vezi exemplul 9.
8. Vezi exemplul 10.
9. Vezi exemplul 12.
10. Vezi exemplul 14.

78
Unitatea de învăţare VII. Derivate parţiale. Diferenţiale.
Cuprins
VII.1. Introducere
VII.2. Competenţe
VII.3. Derivate parţiale
VII.4. Derivate parţiale de ordin superior
VII.5. Diferenţibilitatea funcţiilor de două variabile
VII.6. Diferenţiala funcţiilor de două variabile
VII.7. Diferenţiale de ordin superior
VII.8. Funcţii omogene
VII.9. Formula lui Taylor pentru funcţii de două variabile
VII.10. Extreme locale pentru funcţii de două variabile
VII.11. Rezumat
VII.12. Test de autoevaluare
VII.13. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

VII.1. Introducere
În această unitate de învăţare, se definesc derivatele parţiale pentru funcţii de mai
multe
variabile. Se introduce de asemenea noţiunea de diferenţială pentru funcţii de mai multe
variabile. Se defineşte polinomul lui Taylor petru funcţii de mai multe variabile reale şi
se pune problema determinării punctelor de extrem ale unei funcţii de două, respectiv
trei variabile.

VII.2. Competenţele unităţii de învăţare:


După parcurgerea materialului studentul va fi capabil :
-să calculeze derivate parţiale de ordinul I şi II pentru funcţii de două sau trei
variabile;
- să calculeze diferenţiala unei funcţii de două sau trei variabile;
-să scrie polinomul lui Taylor pentru o funcţie de două variabile într-un punct dat ;
- să determine punctele de extrem local sau condiţionat pentru funcţii de două sau trei
variabile

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare (fără demonstraţii) este


de 3 ore.

VII.3. Derivate parţiale

Fie f (x, y ) o funcţie reală de două variabile reale definită pe domeniul D ⊂ R 2 . Acestei funcţii
i se pot ataşa două funcţii de o variabilă, după cum urmează: dacă menţinem pe y constant, să
spunem y = y0 , atunci funcţia f ( x, y 0 ) depinde numai de x, adică f ( x, y 0 ) este o funcţie de o
variabilă reală. Similar, dacă x este constant, x = x 0 , atunci f ( x 0 , y ) depinde numai de y.
Derivatele acestor funcţii de câte o variabilă în x0 , respectiv y0 , se vor numi derivatele
parţiale ale funcţiei f (x, y ) în punctul (x 0 , y 0 ) .

79
Definiţia 1. Funcţia f (x, y ) are în punctul (x 0 , y 0 ) derivată parţială în raport cu x dacă:
f ( x, y 0 ) − f ( x 0 , y 0 )
lim (1)
x → x0 x − x0
există şi este finită. Această limită se numeşte derivata parţială în raport cu x a funcţiei f (x, y )
în punctul (x0 , y0 ) şi se notează:
∂ f ( x0 , y0 ) ∂
f 'x ( x0 , y0 ) sau sau ( f (x0 , y0 )) .
∂x ∂x
Analog, derivata parţială în raport cu y în punctul (x0 , y0 ) a funcţiei f (x, y ) este limita:
f (x 0 , y ) − f (x 0 , y 0 )
lim (2)
y → y0 y − y0
dacă aceasta există şi este finită. Se notează:
∂ f (x0 , y0 ) ∂
f ' y ( x0 , y0 ) sau sau ( f (x0 , y0 )) .
∂y ∂y
Observaţia 1. O funcţie de două variabile are două derivate parţiale, una în raport cu x şi alta în
raport cu y. Prin extensie, o funcţie de n variabile va avea n derivate parţiale, câte una în raport
cu fiecare variabilă.
Fie z = f ( x1 , x 2 ,..., x i ,...x n ) o funcţie de n variabile, definită pe un domeniu D ⊂ R n .
Dacă

lim 0
(
f x1 , x 2 ,..., x i0 ,..., x n )
xi → xi xi − x i0
există şi este finită, atunci această limită se numeşte derivata parţială în raport cu xi0 a funcţiei f
( )
în punctul x10 , x 20 ,..., x i0 ,..., x n0 şi se notează

( )
f x′i x10 ,..., x i0 ,..., x n0 sau
(
∂ f x10 ,..., x i0 ,..., x n0 ).
∂ x i0
Exemple 1
Să se calculeze, pornind de la definiţie, derivatele parţiale în punctele indicate.
(i) f ( x, y ) = x 3 + y 2 + xy , ( x 0 , y 0 ) = (2,1) ;
∂ f ( x0 , y0 )
(ii) f ( x, y ) = sin( x + y ) + y , , (x 0 , y 0 ) = (0,0) .
∂y
Soluţie: (i) Avem,
∂f f ( x,1) − f (2,1) x 3 + 1 + x − 11 x3 − 8 + x − 2
(2,1) = lim = lim = lim
∂x x→2 x−2 x→2 x−2 x→2 x−2

= lim
(x − 2)(x 2 + 2 x + 5) = 13
x→2 x−2
respectiv
∂f f (2, y ) − f (2,1) 8 + y 2 + 2 y − 11 y 2 − 1 + 2( y − 1)
(2,1) = lim = lim = lim
∂y y →1 y −1 y →1 y −1 y →1 y −1

= lim
( y − 1)( y + 3) = 4.
y →1 y −1
(ii) Analog,
∂f
(0,0) = lim f (x,0) − f (0,0) = lim sin x = 1
∂x ( x, y )→(0,0 ) x x →0 x

80
∂f
(0,0) = lim f (0, y ) − f (0,0) = lim sin y + y = lim ⎛⎜⎜ sin y + 1⎞⎟⎟ = 2 .
∂y y →0 y y →0 y y →0⎝ y ⎠

Să se calculeze, folosind definiţia, derivatele parţiale de ordinul întâi în


punctele indicate:
a. f ( x, y ) = x 2 + y 3 , (x 0 , y 0 ) = (1,2)
b. f ( x, y ) = x 4 − x 2 y 2 + y 4 , (x 0 , y 0 ) = (− 1,1) .
Propoziţia 1. Dacă derivata parţială f ' x (sau f ' y ) există în punctul (x0 , y0 ) , atunci funcţia
f (x, y ) este continuă în (x0 , y0 ) în raport cu x (sau y).

Observaţia 2. Dacă
∂f
(x 0 , y 0 ) şi ∂f (x 0 , y 0 ) există înseamnă că f (x, y ) este continuă în
∂x ∂y
(x 0 , y 0 ) în raport cu fiecare variabilă, dar nu neapărat şi în raport cu ansamblul variabilelor.

Exemple 2
Să se arate că funcţia
⎧ ⎛ 1 ⎞
⎪( x + y ) ⋅ sin ⎜⎜ ⎟⎟, (x, y ) ≠ (0,0)
f ( x, y ) = ⎨ ⎝x+ y⎠
⎪0 , ( x, y ) = 0

∂f ∂f
este continuă global în (0,0) , dar derivatele parţiale , respectiv nu există în
∂x ∂y
acest punct.
Soluţie: Deoarece
⎛ 1 ⎞
f ( x, y ) − f (0,0) = ( x + y ) ⋅ sin ⎜⎜ ⎟⎟ ≤ x + y ≤ x + y ≤ 2 x 2 + y 2 < ε ,
⎝x+ y⎠
ε
dacă alegem δ < , pentru orice (x, y ) ≠ (0,0) cu 0 < x 2 + y 2 < δ , obţinem
2
f (x, y ) − f (0,0) < ε .
Astfel, lim f ( x, y ) = 0 = f (0,0 ) , deci funcţia este continuă global în (0,0) .
( x , y )→(0,0 )
Acum, limita
1
x ⋅ sin
f ( x,0 ) − f (0,0 ) x = lim sin 1
lim = lim
x →0 x x →0 x x →0 x
∂f
nu există, deci derivata parţială (0,0 ) nu există. Analog,
∂x
1
y ⋅ sin
f (0, y ) − f (0,0 ) y 1
lim = lim = lim sin
y →0 y y →0 y y →0 y
∂f
nu există, deci nici (0,0) nu există.
∂y

81
⎧ xy
⎪ , ( x, y ) ≠ (0,0)
Să se arate că funcţia f : R 2 → R , f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2

⎩0 , ( x, y ) = (0,0)
are derivate parţiale în (0,0) , dar acestea nu sunt continue în (0,0) .
Practic, derivatele parţiale se calculează astfel: dacă f este o funcţie de două variabile x şi y,
∂f
atunci se obţine derivând pe f ca şi când ar fi funcţie numai de x, y fiind considerat constant.
∂x
∂f
La fel pentru .
∂y
∂f
Pentru f ( x, y, z ), derivata se obţine derivând pe f ca şi când aceasta ar fi funcţie numai
∂x
de x (y şi z fiind considerate constante).

Exemple 4
Să se calculeze derivatele parţiale de primul ordin ale următoarelor funcţii:
x
i) f ( x, y ) = arctg ; iii) f ( x, y ) = x 2 ⋅ sin y + y ⋅ cos x ;
y
z
ii) f ( x, y, z ) = iv) f ( x, y, z ) = x y .
z
;
x + y2
Soluţii:
∂f 1 ∂ ⎛ x⎞ y2 1 y
i) = ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ = ⋅ = ,
∂x ⎛ x ⎞ ∂x ⎝ y ⎠ x + y y x + y
2 2 2 2 2
1 + ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ y⎠
∂f ∂ ⎛x⎞ y2 ⎛ x ⎞
=
1
⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ = ⋅⎜− ⎟= −x ;
∂y 2 ⎜ 2 ⎟
⎛ x ⎞ ∂y ⎝ y ⎠ x + y ⎝ y ⎠ x + y
2 2 2 2

1+ ⎜ ⎟ ⎟
⎝ y⎠

∂f ∂f
ii) = 2 x ⋅ cos y − y ⋅ sin x , = x 2 ⋅ cos y + cos x ;
∂x ∂y
∂f −z ∂f − 2 yz ∂f 1
iii) = , = , = ;
∂x (
x + y2 )2 ∂y (
x+ y 2 2
) ∂z x + y 2

iv)
∂f
∂x
z
= y z ⋅ x y −1 ,
∂f
∂y
= x y ⋅ (ln x ) ⋅
z ∂ z
∂y
( )
y = x y ⋅ (ln x ) ⋅ z ⋅ y z −1 ,
z

∂f
∂z
= x y ⋅ (ln x ) ⋅
z ∂ z
∂z
( )
y = x y ⋅ (ln x ) ⋅ y z ⋅ (ln y ) .
z

Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul întâi ale următoarelor funcţii:


x
i) f ( x, y ) = ln⎛⎜ x + x 2 + y 2 ⎞⎟ ; ii) f ( x, y ) = .
⎝ ⎠ x2 + y2

82
Să ne reamintim…
• Funcţia f (x, y ) are în punctul (x 0 , y 0 ) derivată parţială în raport cu x dacă:
f ( x, y 0 ) − f ( x 0 , y 0 )
lim
x → x0 x − x0
există şi este finită. Această limită se numeşte derivata parţială în raport cu x a
funcţiei f (x, y ) în punctul (x0 , y0 ) şi se notează:
∂ f ( x0 , y0 ) ∂
f 'x ( x0 , y0 ) sau sau ( f (x0 , y0 )) .
∂x ∂x
• Analog, se defineşte derivata parţială în raport cu y în punctul (x0 , y0 ) .

VII.4. Derivate parţiale de ordin superior


Fie z = f ( x, y ) o funcţie reală de două variabile definită pe domeniul D ⊂ R 2 şi presupunem
că derivatele parţiale de ordinul I, f x' şi f y' au sens în fiecare punct (x, y ) ∈ D . Derivatele parţiale
de ordinul întâi sunt tot funcţii de două variabile deci se poate pune problema existenţei
derivatelor lor parţiale. Dacă aceste derivate parţiale există, ele se numesc derivate parţiale de
ordinul doi şi se notează:

( ) '
f x"2 = f x' x =
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
⎜⎜ ⎟⎟ =
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x2
, "
f xy
'
= f x' y = ( )
∂ ⎛∂ f ⎞ ∂ 2 f
⎜ ⎟=
∂ y ⎜⎝ ∂ x ⎟⎠ ∂ y∂ x
"
f yx ( )
= f y'
'
x
=
∂ ⎛∂ f ⎞ ∂ 2 f
⎜ ⎟=
∂ x ⎜⎝ ∂ y ⎟⎠ ∂ x∂ y
, ( )
f y"2 = f y'
'
y
=
∂ ⎛∂ f ⎞ ∂ 2 f
⎜ ⎟=
∂ y ⎜⎝ ∂ y ⎟⎠ ∂ y 2
.

Derivatele f x"y , f y"x se numesc derivate parţiale mixte de ordinul II. În general, ele nu sunt
egale.
În mod analog se definesc derivatele parţiale de ordinul III şi aşa mai departe, derivatele de
ordinul n fiind derivatele derivatelor de ordinul n − 1 .
Exemple 5
Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul doi pentru funcţia
(
f ( x, y ) = ln x 2 − y 2 . )
Soluţie: Avem,
∂f 2x ∂f − 2y
= , = ,
∂x x 2 − y 2 ∂y x 2 − y 2
∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ 2 x
= ⎜ ⎟= ⎜
( )
⎞ 2 x 2 − y 2 − 4x 2 − 2 x 2 + y 2
⎟= = ,
( )
∂x 2 ∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x ⎜⎝ x 2 − y 2 ⎟
⎠ x2 − y2 (2
x2 − y2) 2
( )
∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ 2 x ⎞ − 2 x ⋅ (− 2 y ) 4 xy
= ⎜ ⎟= ⎜ ⎟= = ,
∂y∂x ∂y ⎝ ∂x ⎠ ∂y ⎜⎝ x 2 − y 2 ⎟
⎠ (
x2 − y2
2
) (
x2 − y2 )2

∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ − 2 y ⎟ = 2 y ⋅ (2 x ) =
∂2 f ⎞ 4 xy
= ⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜ ,
∂x∂y ∂x ⎝ ∂y ⎠ ∂x ⎜⎝ x 2 − y 2 ⎟
(
⎠ x2 − y2) ( 2
x2 − y2 )2

∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ − 2 y ⎞ − 2(x − y )− 4 y 2 2 2
(
− 2 x2 + y2 ).
= ⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜ ⎟= =
∂y 2 ∂y ⎝ ∂y ⎠ ∂y ⎜⎝ x 2 − y 2 ⎟
⎠ (x − y ) 2 2 2
(x 2
−y 2 2
)

83
Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul doi, pentru funcţia:
i) f ( x, y ) = e x + y . ii) f ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 − xy + xz .
2

Dacă funcţia este de trei variabile f ( x, y, z ) derivatele ei de ordinul I sunt: f x' , f y' , f z'
iar derivatele de ordinul II: f x"2 , f xy
"
, f xz" , f yx
"
, f y"2 , f yz
"
, f zx" , f zy" , f z"2 .
Dacă funcţia este de n variabile, vom avea n derivate parţiale de ordinul I şi n 2 derivate
parţiale de ordinul II.

Exemple 6

Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul doi pentru funcţia


(
f ( x, y, z ) = ln x y ⋅ y z ⋅ z x .)
Soluţie: Putem scrie funcţia f sub forma:
( )
f ( x, y, z ) = ln x y ⋅ y z ⋅ z x = y ⋅ ln x + z ⋅ ln y + x ⋅ ln z .
astfel,
∂f y ∂f z ∂f x
= + ln z , = + ln x , = + ln y ,
∂x x ∂y y ∂z z
∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ y ⎞ −y ∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ y ⎞ 1
= ⎜ ⎟ = ⎜ + ln z ⎟ = 2 , = ⎜ ⎟ = ⎜ + ln z ⎟ = ,
∂x 2 ∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x ⎝ x ⎠ x ∂y∂x ∂y ⎝ ∂x ⎠ ∂y ⎝ x ⎠ x
∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ y ⎞ 1 ∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ z ⎞ −z
= ⎜ ⎟ = ⎜ + ln z ⎟ = , = ⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜⎜ + ln x ⎟⎟ = ,
∂z∂x ∂z ⎝ ∂x ⎠ ∂z ⎝ x ⎠ z ∂y 2 ∂y ⎝ ∂y ⎠ ∂y ⎝ y ⎠ y
2

∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ z ⎞ 1 ∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ z ⎞ 1
= ⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜⎜ + ln x ⎟⎟ = , = ⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜⎜ + ln x ⎟⎟ = ,
∂x∂y ∂x ⎝ ∂y ⎠ ∂x ⎝ y ⎠ x ∂z∂y ∂z ⎝ ∂y ⎠ ∂z ⎝ y ⎠ y
∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ x ⎞ −x ∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ x ⎞ 1
= ⎜ ⎟ = ⎜ + ln y ⎟ = 2 , = ⎜ ⎟ = ⎜ + ln y ⎟ = ,
∂z 2 ∂z ⎝ ∂z ⎠ ∂z ⎝ z ⎠ z ∂x∂z ∂x ⎝ ∂z ⎠ ∂x ⎝ z ⎠ z
∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ x ⎞ 1
= ⎜ ⎟ = ⎜ + ln y ⎟ = .
∂y∂z ∂y ⎝ ∂z ⎠ ∂y ⎝ z ⎠ y

Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul doi, pentru funcţia:


f ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 − xy + xz .
Observaţia 3. Derivatele parţiale de ordin superior se definesc în mod analog.

Exemple 7
∂3 f ∂3 f
Fie funcţia f ( x, y, z ) = e xy ⋅ sin z . Să se arate că: = .
∂x∂y∂z ∂y∂z∂x
Soluţie: Calculăm pentru început
∂3 f
=
∂ ⎡ ∂ ⎛ ∂ xy
⎢ ⎜
∂x∂y∂z ∂x ⎣ ∂y ⎝ ∂z
e ⋅ sin z ( )⎞⎟⎠⎤⎥ = ∂∂x ⎡⎢ ∂∂y (e xy
)⎤
⋅ cos z ⎥
⎦ ⎣ ⎦.
=

∂x
[ ]
x ⋅ e xy ⋅ cos z = e xy ⋅ cos z + xy ⋅ cos z

84
Analog,
∂3 f
=
∂ ⎡ ∂ ⎛ ∂ xy
⎢ ⎜
∂y∂z∂x ∂y ⎣ ∂z ⎝ ∂x
(
⎞⎤ ∂ ⎡ ∂
e ⋅ sin z ⎟⎥ = )

⎠⎦ ∂y ⎣ ∂z
( ⎤
y ⋅ e xy ⋅ sin z ⎥
⎦.
)
=

∂y
[ ]
y ⋅ e xy ⋅ cos z = e xy ⋅ cos z + xy ⋅ cos z

∂3 f
Să se calculeze , pentru f ( x, y, z ) = e xy + yz + xz .
∂x∂y∂z
Următoarea teoremă dă condiţii suficiente pentru egalitatea derivatelor parţiale mixte.
Teorema 1. (Schwarz) Dacă funcţia f (x, y ) are derivate parţiale mixte de ordinul doi f x"y , f y"x
într-o vecinătate V a unui punct (x0 , y0 ) ∈ D şi dacă f x"y , f y"x sunt continue în (x0 , y0 ) , atunci:
f x"y ( x 0 , y 0 ) = f y"x ( x 0 , y 0 ) . (3)

Observaţia 4. Teorema rămâne adevărată şi pe o submulţime A ⊂ D ⊂ R n , şi pentru derivatele


parţiale de ordin superior, sau pentru funcţii reale sau vectoriale de mai multe variabile.

Exemple 8
′′ (0,0 ) ≠ f yx
Să se arate că f xy ′′ (0,0 ) , pentru funcţia
⎧ x3 y
⎪ , ( x, y ) ≠ (0,0)
f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y .

⎩0 , (x, y ) = (0,0)
Soluţie: Pornind de la definiţia derivatelor parţiale avem:
∂f ( ) ( )
f x′ (0,0) = (0,0) = lim f x,0 − f 0,0 = 0 ,
∂x x →0 x−0
f y′ (0,0) =
∂f
(0,0) = lim f (0, y ) − f (0,0) = 0 ,
∂y y →0 y−0

(0, y ) = lim f (x, y ) − f (0, y ) = lim x 2 y = 0 ,


3
∂f
f x′ (0, y ) =
∂x x →0 x x →0 x ⋅ x + y( )
(x,0) = lim f (x, y ) − f (x,0) = lim x 2 y = x .
3
∂f
f y′ ( x,0 ) =
∂y y →0 y y →0 y ⋅ x + y ( )
Calculăm acum derivatele parţiale de ordinul II mixte în (0,0) :
∂2 f f ′ ( x,0) − f y′ (0,0 ) x
′′ (0,0) =
f xy (0,0) = lim y = lim = 1 ,
∂x∂y x →0 x x →0 x

∂2 f f ′ (0, y ) − f x′ (0,0)
′′ (0,0) =
f yx (0,0) = lim x = 0.
∂y∂x y →0 x

Să ne reamintim…
• Derivatele parţiale de ordinul doi notează:
" ' '
f x2 = f x x = ( )
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
⎜⎜ ⎟⎟ =
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x 2
, "
f xy = f x' ( )'
y =
∂ ⎛∂ f ⎞ ∂ 2 f
⎜ ⎟=
∂ y ⎜⎝ ∂ x ⎟⎠ ∂ y∂ x

85
"
f yx ( )
= f y'
'
x
=
∂ ⎛∂ f ⎞ ∂ 2 f
⎜ ⎟=
∂ x ⎜⎝ ∂ y ⎟⎠ ∂ x∂ y
, ( )
f y"2 = f y'
'
y
=
∂ ⎛∂ f ⎞ ∂ 2 f
⎜ ⎟=
∂ y ⎜⎝ ∂ y ⎟⎠ ∂ y 2
.

• Dacă funcţia f (x, y ) are derivate parţiale mixte de ordinul doi f x"y , f y"x
într-o vecinătate V a unui punct (x0 , y0 ) ∈ D şi dacă f x"y , f y"x sunt continue în
(x0 , y0 ) , atunci: f x"y (x 0 , y 0 ) = f y"x (x 0 , y 0 ) .

VII.5. Diferenţibilitatea funcţiilor de două variabile


Fie f (x, y ) o funcţie reală de două variabile, definită pe D ⊂ R 2 şi (x 0 , y 0 ) punct interior
lui D.
Definiţia 2. Spunem că funcţia f (x , y ) este diferenţiabilă în punctul (x 0 , y 0 ) dacă există două
numere reale A şi B şi o funcţie ω ( x, y ) definită pe X, continuă în (x 0 , y 0 ) şi nulă în acest punct,
lim ω ( x, y ) = ω ( x 0 , y 0 ) = 0 , astfel încât pentru orice punct (x, y ) ∈ D să avem:
x → x0
y → y0
f ( x, y ) − f ( x 0 , y 0 ) = A( x − x 0 ) + B( y − y 0 ) + ω ( x, y ) ⋅ d (P, P0 )
unde P = P( x, y ) ; P0 = P0 ( x 0 , y 0 ) , d (P, P0 ) = (x − x 0 )2 + ( y − y 0 )2 .
Înainte de a trece la studiul proprietăţilor funcţiilor diferenţiabile dăm următorul rezultat util.
Lema 1. Dacă funcţia ω ( x, y ) definită pe X ⊂ R 2 are limita zero în punctul (x 0 , y 0 ) , atunci
există două funcţii ω1 şi ω 2 definite pe X care au limita zero în (x 0 , y 0 ) şi care verifică
egalitatea ω ( x, y ) ⋅ d (P, P0 ) = ω 1( x, y ) ⋅ (x − x 0 ) + ω 2 ( x, y ) ⋅ ( y − y 0 ) , şi reciproc.
Pentru funcţiile ω1 şi ω 2 se iau următoarele expresii:
x − x0 y − y0
ω1( x, y ) = ω ( x, y ) , ω 2 ( x, y ) = ω ( x, y ) .
d (P, P0 ) d (P, P0 )
Se pot găsi şi alte perechi de funcţii ω1 şi ω 2 care să verifice lema.
Proprietăţi ale funcţiilor diferenţiabile
Propoziţia 2. Dacă funcţia f este diferenţiabilă în punctul (x 0 , y 0 ) , atunci ea are derivate
parţiale în (x 0 , y 0 ) şi f x' ( x 0 , y 0 ) = A; f y' (x 0 , y 0 ) = B .

Demonstraţie: Dacă în egalitatea


f ( x, y ) − f ( x 0 , y 0 ) = A( x − x0 ) + B ( y − y 0 ) + ω (x, y ) ⋅ ( x − x 0 )2 + ( y − y 0 )2
luăm y = y 0 , obţinem
f ( x , y 0 ) − f ( x 0 , y 0 ) = A ⋅ ( x − x 0 ) + ω ( x, y 0 ) ⋅ x − x 0 .
şi pentru x ≠ x 0 , deducem că
f ( x, y 0 ) − f ( x 0 , y 0 ) x − x0
= A + ω ( x, y 0 ) ⋅ .
x − x0 x − x0
Deoarece
x − x0
lim ω (x, y 0 ) ⋅ = lim ω ( x, y 0 ) = ω ( x 0 , y 0 ) = 0 ,
x → x0 x − x0 x → x0

86
rezultă că
f ( x, y 0 ) − f ( x 0 , y 0 )
lim =A
x → x0 x − x0
adică f are în (x 0 , y 0 ) derivata parţială în raport cu x egală cu A.
Analog se demonstrează că f y′ ( x 0 , y 0 ) = B .

Propoziţia 3. Dacă funcţia f este diferenţiabilă în (x 0 , y 0 ) atunci f este continuă în acest punct.

Demonstraţie: f ( x, y ) − f ( x0 , y 0 ) = A( x − x0 ) + B ( y − y 0 ) + ω (x, y ) ⋅ ( x − x 0 )2 + ( y − y 0 )2 .
Pentru (x, y ) → (x0 , y 0 ) membrul drept are limita 0, deci:
lim ( f (x, y ) − f ( x0 , y 0 )) = 0
x→ x0
y → y0
adică
lim f ( x, y ) = f ( x0 , y 0 ) ,
x→ x0
y → y0
deci f (x, y ) este continuă în ( x0 , y 0 ) .
Observaţia 5. Proprietăţile de mai sus se pot extinde la întreaga mulţime D.
Existenţa derivatelor parţiale şi continuitatea unei funcţii sunt condiţii necesare dar nu
suficiente pentru diferenţiabilitatea sa. Următoarea propoziţie , furnizează condiţii suficiente
pentru diferenţiabilitate.
Propoziţia 4. Dacă funcţia f are derivate parţiale f x′ şi f y′ într-o vecinătate V a lui (x0 , y0 ) şi
dacă aceste derivate sunt continue în (x 0 , y 0 ) , atunci funcţia f este diferenţiabilă în
(x 0 , y 0 ) .
Observaţia 6. Diferenţiabilitatea funcţiilor de mai multe variabile se defineşte în mod analog şi
toate proprietăţile relative la diferenţiabilitatea funcţiilor de două variabile reale rămân valabile.

Exemple 9
Fie funcţia f : R 2 → R definită prin
⎧ 2
( 2
)
⎪ x + y ⋅ sin 2
f ( x, y ) = ⎨
1
, ( x, y ) ≠ (0,0)
x + y2 .
⎪0 , ( x, y ) = (0,0)

Să se arate că:
(a) f (x, y ) este continuă în origine;
(b) f x′ , f y′ sunt discontinue în origine;
(c) f este diferenţiabilă în origine.
Soluţie: (a) Avem

( )
0 ≤ f ( x, y ) = x 2 + y 2 ⋅ sin
2
1
2
≤ x2 + y2 → 0,
x +y
deci funcţia este continuă în (0,0) .
(b) Calculăm derivatele parţiale în (0,0)

87
1
x 2 ⋅ sin
f ( x,0) − f (0,0) x2 = 0 ,
f x′ (0,0) = lim = lim
x →0 x x →0 x

1
y 2 ⋅ sin
f (0, y ) − f (0,0) y2
f y′ (0,0) = lim = lim = 0.
y →0 y y →0 y
Pe de altă parte,

f x′ ( x, y ) = 2 x ⋅ sin
1
(
+ x 2 + y 2 ⋅ cos ) 1 ⎛ − 2x
⋅⎜


x2 + y2 (
x 2 + y 2 ⎜⎝ x 2 + y 2 ) ⎟
⎠,
1 2x 1
= 2 x ⋅ sin − ⋅ cos
2 2
x +y x + y2
2
x2 + y2
2x
deci 0 ≤ f x′ ( x, y ) ≤ 2 x + .
x + y2 2

Membrul drept al inegalităţii obţinute nu are limită în (0,0) , deoarece alegând


drumul y 2 = mx avem
⎛ 2x ⎞ ⎛ ⎞
lim ⎜ 2 x + ⎟ = lim ⎜ 2 x + 2 x ⎟
( x, y )→(0,0 )⎜⎝ x2 + y2 ⎟ y 2 = mx⎜
⎠ x →0 ⎝ x2 + y2 ⎟

⎛ 2x ⎞ 2
= lim ⎜⎜ 2 x + ⎟⎟ = .
2
x →0⎝ x + mx ⎠ m
Rezultă că nu există lim f x′ (x, y ) , adică f x′ este discontinuă în (0,0) .
( x , y )(0,0 )
Analog se demonstrează că f y′ este de asemenea discontinuă în (0,0) .
(c) Din calculele anterioare, A = f x′ (0,0) = 0 şi B = f y′ (0,0 ) = 0 . Atunci

f ( x, y ) − f (0,0) = ω (x, y ) ⋅ x 2 + y 2 ⇒

( )
x 2 + y 2 ⋅ sin
2
1
2
= ω ( x, y ) ⋅ x 2 + y 2
x +y
şi
1
ω (x, y ) = x 2 + y 2 ⋅ sin .
x2 + y2
Rezultă că lim ω ( x, y ) = 0 , deci funcţia ω ( x, y ) este continuă în (0,0) , de unde
( x , y )→(0,0 )
rezultă că f (x, y ) este diferenţiabilă în origine.

Să ne reamintim…
• Funcţia f (x , y ) este diferenţiabilă în punctul (x 0 , y 0 ) dacă există două
numere reale A şi B şi o funcţie ω ( x, y ) definită pe X, continuă în (x 0 , y 0 ) şi nulă
în acest punct, lim ω ( x, y ) = ω ( x 0 , y 0 ) = 0 , astfel încât pentru orice punct
x → x0
y → y0
(x, y ) ∈ D să avem: f (x, y ) − f (x 0 , y 0 ) = A(x − x 0 ) + B( y − y 0 ) + ω (x, y ) ⋅ d (P, P0 ) .

88
• Dacă funcţia f este diferenţiabilă în punctul (x 0 , y 0 ) , atunci ea are derivate
parţiale în (x 0 , y 0 ) şi f x' ( x 0 , y 0 ) = A; f y' (x 0 , y 0 ) = B .

VII.6. Diferenţiala funcţiilor de două variabile


Fie f (x, y ) o funcţie reală definită pe D ⊂ R 2 , diferenţiabilă în (x 0 , y 0 ) ∈ D . Atunci:
f ( x, y ) − f ( x0 , y 0 ) = f x′ (x0 , y 0 ) ⋅ ( x − x0 ) + f y′ ( x0 , y 0 ) ⋅ ( y − y 0 )
(4)
+ ω ( x , y ) ⋅ ( x − x 0 )2 + ( y − y 0 )
unde lim ω (x, y ) = 0 .
x → x0
y→ y0

Diferenţa x − x 0 se numeşte creşterea primei variabile de la x0 la x, iar y − y 0 se


numeşte creşterea celei de a doua variabile de la y0 la y.
Deoarece lim ω (x, y ) = 0 egalitatea anterioară, se poate scrie relaţia de aproximare:
x → x0
y→ y0

f ( x, y ) − f (x 0 , y 0 ) ≈ f x′ ( x 0 , y 0 ) ⋅ ( x − x 0 ) + f y′ ( x 0 , y 0 ) ⋅ ( y − y 0 ) (5)
adică variaţia funcţiei f poate fi aproximată cu funcţia liniară
f x′ ( x 0 , y 0 ) ⋅ ( x − x 0 ) + f y′ ( x 0 , y 0 ) ⋅ ( y − y 0 ) .

Definiţia 3. Numim diferenţiala unei funcţii f (x, y ) în punctul (x 0 , y 0 ) şi o notăm cu


df ( x0 , y0 )( x, y ), funcţia liniară de două variabile x − x0 respectiv y − y 0 :
df (x 0 , y 0 ) ⋅ (x, y ) = f x′ ( x 0 , y 0 ) ⋅ ( x − x 0 ) + f y′ (x 0 , y 0 ) ⋅ ( y − y 0 )
adică partea liniară a variaţiei funcţiei f.
Observaţia 7. Diferenţiala este definită pe tot planul deoarece x − x 0 şi y − y 0 au sens pentru
orice x, y ∈ R .
Relaţia de aproximare a variaţiei funcţiei devine: f ( x, y ) − f ( x0 , y0 ) ≅ df ( x0 , y0 )( x, y ) .
Pentru calcul este util să se scrie diferenţiala şi sub alte forme. Notăm pe scurt df ( x0 , y0 )( x, y ) cu
df ( x 0 , y 0 ) , x − x 0 = h, y − y 0 = k .
Obţinem:
df ( x 0 , y 0 ) = f x′ ( x 0 , y 0 ) ⋅ h + f y′ ( x 0 , y 0 ) ⋅ k .
Considerăm funcţiile: f1 ( x, y ) = x;
f 2 ( x, y ) = y , unde f 1 , f 2 sunt definite pe R 2 ,
diferenţiabile pe R 2 şi cu proprietatea că ( f 1 ) x ′ ( x, y ) ≡ 1, ( f 2 ) y ′ ( x, y ) ≡ 1 , celelalte derivate
parţiale fiind nule.Atunci:
dx = df1 (x 0 , y 0 ) = ( f 1 )'x ( x 0 , y 0 ) ⋅ h + ( f 1 )'y ( x 0 , y 0 ) ⋅ k = 1 ⋅ h + 0 ⋅ k = h ,
dy = df 2 ( x 0 , y 0 ) = ( f 2 )'x ( x 0 , y 0 ) ⋅ h + ( f 2 )'y ( x 0 , y 0 ) ⋅ k = 0 ⋅ h + 1 ⋅ k = k ,

deci h = dx, k = dy pentru orice ( x, y ) ∈ R 2 şi


df ( x0 , y0 ) = f x' (x0 , y0 ) ⋅ h + f y' (x0 , y0 ) ⋅ k = f x' ( x0 , y0 )dx + f y' ( x0 , y0 )dy
Cum (x0 , y0 ) este ales arbitrar pe D ⊂ R 2 relaţia de mai sus se poate scrie:
∂ f ∂ f
df ( x, y ) = f x' ( x, y ) dx + f y' ( x, y ) dy sau df = f x' dx + f y' dy sau df = dx + dy .
∂x ∂y

89
∂f ∂
Observaţia 8. Dacă interpretăm în mod formal pe ca un produs simbolic între şi f, se
∂x ∂x
⎛ ∂ ∂ ⎞
poate da f factor comun şi df = ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ f .
⎝∂ x ∂y ⎠
Se pune astfel în evidenţă operatorul de diferenţiere:
⎛ ∂ ∂ ⎞
d (⋅) = ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟(⋅) . (6)
⎝∂ x ∂y ⎠
Pentru funcţia de trei variabile f (x , y , z ) operatorul de diferenţiere este:
∂ ∂ ∂
d= dx + dy + dz (7)
∂x ∂y ∂z
iar diferenţiala funcţiei f este:
∂f ∂f ∂f
df = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z
unde dz este diferenţiala funcţiei f3 ( x, y, z ) ≡ z .
Pentru o funcţie de n variabile f ( x1, x2 , K , xn ) diferenţiala este:
∂f ∂f ∂f n
∂f
df = dx1 + dx 2 + L + dx n = ∑ dx i
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn i =1 ∂ x i
unde dxi este diferenţiala funcţiei fi ( x1, x2 , K , xn ) ≡ xi , iar operatorul de diferenţiere este:
∂ ∂ ∂
d= dx1 + dx2 + L + dxn .
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
Exemple 10
Să se scrie diferenţiala de ordinul I, a funcţiilor următoare:
y
x ⎛ x⎞
(i) f ( x, y ) = arcsin ; (ii) f ( x, y, z ) = ⎜ xz + ⎟ , z ≠ 0 .
y ⎝ z⎠
Soluţie: (i) Pentru a scrie diferenţiala de ordinul I, este necesar să determinăm
derivatele parţiale de ordinul I ale funcţiei considerate. Acestea sunt:
∂f 1 ⎛1⎞ 1
= ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ = ,
∂x x 2 ⎝ y⎠ 2
y −x 2
1−
2
y
∂f 1 ⎛−x⎞ −x 1
= ⋅ ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = ⋅ .
∂y x 2
⎝ y ⎠ y y − x2
2
1− 2
y
Diferenţiala de ordinul I este:
∂f ∂f 1 x 1
df = dx + dy = dx − ⋅ dy .
∂x ∂y 2
y −x 2 y 2
y −x 2

(ii) Procedând analog avem,


y −1 y
∂f ⎛ x⎞ ⎛ 1 ⎞ ∂f ⎛ x⎞ ⎛ x⎞
= y ⋅ ⎜ xz + ⎟ ⋅⎜ z + ⎟ , = ⎜ xz + ⎟ ⋅ ln⎜ xz + ⎟,
∂x ⎝ z⎠ ⎝ z ⎠ ∂y ⎝ z⎠ ⎝ z⎠

90
y −1
∂f ⎛ x⎞ ⎛ x ⎞
= y ⋅ ⎜ xz + ⎟ ⋅⎜ x − ⎟.
∂z ⎝ z⎠ ⎝ z2 ⎠
Astfel diferenţiala este
∂f ∂f ∂f
df = dx + dy + dz =
∂x ∂y ∂z
y −1 y
⎛ x⎞ ⎛ 1⎞ ⎛ x⎞ ⎛ x⎞
= y ⋅ ⎜ xz + ⎟ ⋅ ⎜ z + ⎟ dx + ⎜ xz + ⎟ ⋅ ln⎜ xz + ⎟ dy
⎝ z⎠ ⎝ z⎠ ⎝ z⎠ ⎝ z⎠
y −1
⎛ x⎞ ⎛ x ⎞
+ y ⋅ ⎜ xz + ⎟ ⋅⎜ x − ⎟ dz.
⎝ z⎠ ⎝ z2 ⎠

Să se calculeze diferenţialele de ordinul întâi, pentru funcţiile:


i) f ( x, y ) = arctg ( xy ) ; ii) f ( x, y, z ) = xy 2 z 3 .

Să ne reamintim…
• Numim diferenţiala unei funcţii f (x, y ) în punctul (x 0 , y 0 ) şi o notăm cu
df ( x0 , y0 )( x, y ), funcţia liniară de două variabile x − x0 respectiv y − y0 :
df (x 0 , y 0 ) ⋅ (x, y ) = f x′ ( x 0 , y 0 ) ⋅ ( x − x 0 ) + f y′ (x 0 , y 0 ) ⋅ ( y − y 0 )
adică partea liniară a variaţiei funcţiei f.
• Pentru o funcţie de n variabile f ( x1, x2 , K , xn ) diferenţiala este:
∂f ∂f ∂f n
∂f
df = dx1 + dx 2 + L + dx n = ∑ dx i .
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn i =1 ∂ x i

VII.7. Diferenţiale de ordin superior

Fie f (x, y ) definită pe D ⊂ R 2 şi (x 0 , y 0 ) un punct interior lui D.


Definiţia 4. Spunem că f este diferenţiabilă de două ori în (x 0 , y 0 ) sau că are diferenţială de
ordinul doi în (x 0 , y 0 ) dacă toate derivatele parţiale de ordinul I există într-o vecinătate V a
lui (x 0 , y 0 ) şi sunt diferenţiabile în (x 0 , y 0 ) . Notăm diferenţiala de ordinul doi cu
d 2 f ( x 0 , y 0 ) = d [df ( x 0 , y 0 )] . (8)
Observaţia 9. Deoarece dx şi dy nu depind de x şi y rezultă că d (dx ) = 0 , d (dy ) = 0 şi într-un
punct oarecare ( x, y ) unde funcţia admite derivate parţiale de ordinul doi, avem:
⎡ ∂f ∂f ⎤ ∂ 2 f ∂2f ∂2f
d 2 f = d ⎢ dx + dy ⎥ = (dx )2
+ 2 dx ⋅ dy + (dy )2
⎣ dx ∂y ⎦ ∂ x 2 ∂ x∂ y ∂y 2

sau
∂2f 2 ∂2f ∂2f 2
d2 f = dx + 2 dx ⋅ dy + dy . (10)
∂ x2 ∂ x∂ y ∂ y2

91
Definiţia 5. Spunem că funcţia f (x, y ) este diferenţiabilă de n ori în punctul (x 0 , y 0 ) sau că
are diferenţială de ordinul n în punctul (x 0 , y 0 ) , dacă toate derivatele parţiale de ordinul
n − 1 ale funcţiei există într-o vecinătate V a lui (x 0 , y 0 ) şi sunt diferenţiabile în (x 0 , y 0 ) .
( )
d n f ( x0 , y0 ) = d d n −1 f (x0 , y0 ) . (11)

Folosind operatorul de diferenţiere avem:


(2 ) (3)
2 ⎛ ∂ ∂ ⎞ 3 ⎛ ∂ ∂ ⎞
d f =⎜ ⎜ dx + dy ⎟ ⎜
f , d f =⎜ dx + dy ⎟ f
⎝∂ x ∂ y ⎟⎠ ⎝∂ x ∂ y ⎟⎠
şi în general:
(n )
⎛ ∂ ∂ ⎞ n
∂n f
n
d f = ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ f = ∑ C nk dx n − k dy k (12)

⎝ ∂x ∂y ⎠ n k k
k =0 ∂x ∂y
(se dezvoltă formal suma din paranteză după binomul lui Newton, şi apoi se adaugă formal f la
numărătorii fracţiilor.

Exemple 12
Să se scrie diferenţialele de ordinul doi pentru funcţiile:
(i) f ( x, y ) = e xy ; (ii) f ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 − xy + xz .
Soluţie: (i) Calculăm la început derivatele parţiale de ordinul întâi
∂f ∂f
= y ⋅ e xy , = x ⋅ e xy .
∂x ∂y
Putem calcula acum derivatele parţiale de ordinul doi şi anume:
∂2 f
2
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂
= ⎜ ⎟=
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x
( )
y ⋅ e xy = y 2 ⋅ e xy ,
∂x
∂2 f
2
=
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂
⎜⎜ ⎟⎟ =
∂y ⎝ ∂y ⎠ ∂y
( )
x ⋅ e xy = x 2 ⋅ e xy ,
∂y
∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂
= ⎜⎜ ⎟⎟ =
∂x∂y ∂x ⎝ ∂y ⎠ ∂x
( )
x ⋅ e xy = e xy + xy ⋅ e xy

∂2 f
=
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂
⎜ ⎟=
∂y∂x ∂y ⎝ ∂x ⎠ ∂y
( )
y ⋅ e xy = e xy + xy ⋅ e xy .

Diferenţiala de ordinul doi are expresia:


∂2 f ∂2 f ∂2 f
d2 f = dx 2 + 2 dx ⋅ dy + dy 2
∂x 2 ∂ x∂ y ∂y 2

( )
= e xy ⋅ y 2 dx 2 + 2(1 + xy ) dx dy + x 2 dy 2 .
(ii) Derivatele parţiale de ordinul întâi şi doi sunt:
∂f ∂f ∂f
= 2x − y + z , = 2y − x , = 2z + x ,
∂x ∂y ∂z
∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂
= ⎜ ⎟ = (2 x − y + z ) = 2 ,
∂x 2 ∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x
∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂
= ⎜ ⎟= (2 y − x ) = 2 ,
∂y 2 ∂y ⎜⎝ ∂y ⎟⎠ ∂y

92
∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂
= ⎜ ⎟ = (2 z + x ) = 2 ,
∂z 2 ∂z ⎝ ∂z ⎠ ∂z
∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
= = −1 , = =1, = = 0,
∂x∂y ∂y∂x ∂x∂z ∂z∂x ∂y∂z ∂z∂y
deci diferenţiala de ordin doi este

∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
d2 f = dx 2 + 2 dx dy + 2 dy 2 + 2 dy dz + 2 dz 2 + 2 dx dz
∂x2 ∂x∂ y ∂y ∂y∂z ∂z ∂z∂x
= 2 dx 2 + 2 dy 2 + 2 dz 2 − 2dx dy + 2dx dz.

Să se calculeze diferenţialele de ordinul doi, pentru funcţiile:


i) f ( x, y ) = e x + y ; ii) f ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 − xy + xz .
2

Exemple 13
Să se calculeze d n f ( x, y ) , dacă f (x, y ) = e ax +by , a, b ∈ R .

Soliţie: Vom folosi relaţia (12),


(n )
⎛ ∂ ∂ ⎞ n
∂n f
n
d f = ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ f = ∑ C nk dx n − k dy k .

⎝ ∂x ∂y ⎠ n k k
k =0 ∂x ∂y
∂n f
Pentru aceasta, trebuie să calculăm .
∂ n − k x ∂y k
Avem
∂k f
k
=
∂k
k
(e ax + by
)= b k
⋅ e ax + by
∂y ∂y
şi atunci
∂n f
=
∂ n − k ⎛⎜ ∂ k f ⎞ ∂ n − k k ax +by
⎟= b ⋅e ( )
= a n − k ⋅ b k ⋅ e ax +by .
∂ n − k x ∂y k ∂x n − k ⎜⎝ ∂x k ⎟ ∂x n − k

În final,
n
dn f = ∑ C nk a n−k b k ⋅ e ax+by dx n−k dy k = e ax +by (a dx + b dy )n .
k =0

Să ne reamintim…
• Spunem că f este diferenţiabilă de două ori în (x 0 , y 0 ) sau că are diferenţială
de ordinul doi în (x 0 , y 0 ) dacă toate derivatele parţiale de ordinul I există într-o
vecinătate V a lui (x 0 , y 0 ) şi sunt diferenţiabile în (x 0 , y 0 ) . Notăm diferenţiala
de ordinul doi cu d 2 f ( x 0 , y 0 ) = d [df ( x 0 , y 0 )] .
∂2f 2 ∂2f ∂2f 2
• d2 f = dx + 2 dx ⋅ dy + dy .
∂ x2 ∂ x∂ y ∂ y2
(n )
⎛ ∂ ∂ ⎞ n
∂n f
• n
d f = ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ f = ∑ C nk n−k
dx n − k dy k .
⎝ ∂x ∂y ⎠ k
k =0 ∂x ∂y

93
VII.8. Funcţii omogene

Definiţia 6. O funcţie f (x, y ) se numeşte omogenă de grad m în x şi y, dacă poate fi scrisă în


oricare din următoarele moduri:
(i) f (tx, ty ) = t m ⋅ f ( x, y ) , pentru orice t ∈ R .
⎛ y⎞
(ii) f ( x, y ) = x m ⋅ g ⎜ ⎟.
⎝ x⎠
⎛x⎞
(iii) f ( x, y ) = y m ⋅ g ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ y⎠
Similar, o funcţie f ( x, y, z ) este omogenă de grad m dacă pentru orice t ∈ R ,
f (tx, ty, tz ) = t m ⋅ f ( x, y, z ) .
Un rezultat importat legat de funcţiile omogene este dat în următoarea teoremă.
Teorema 3. (teorema lui Euler). Dacă f (x, y ) este o funcţie omogenă de grad m în x şi y şi are
derivate parţiale de ordinul întâi şi doi continue, atunci
∂f ∂f
(i) x + y = m ⋅ f ( x, y ) ,
∂x ∂y
∂2 f ∂2 f 2
2 ∂ f
(ii) x 2
+ 2 xy +y = m(m − 1) ⋅ f ( x, y ) .
∂x 2 ∂x∂y ∂y 2
Demonstraţie: (i) Deoarece f este omogenă de grad m, ea poate fi scrisă sub forma
⎛ y⎞
f ( x, y ) = x m ⋅ g ⎜ ⎟
⎝x⎠
şi calculăm derivatele parţiale de ordinul întâi, folosind formulele obţinute în paragraful anterior.
Deoarece
∂f ∂ ⎛ ⎛ y ⎞⎞ ⎛ y⎞ ⎛ y⎞ ⎛ y ⎞
= ⎜⎜ x m ⋅ g ⎜ ⎟ ⎟⎟ = m ⋅ x m−1 ⋅ g ⎜ ⎟ + x m ⋅ g ′⎜ ⎟ ⋅ ⎜ − 2 ⎟
∂x ∂x ⎝ ⎝ x ⎠⎠ ⎝ x⎠ ⎝x⎠ ⎝ x ⎠
⎛ y⎞ ⎛ y⎞
= m ⋅ x m−1 ⋅ g ⎜ ⎟ − x m−2 y ⋅ g ′⎜ ⎟
⎝ x⎠ ⎝x⎠
∂f ∂ ⎛ ⎛ y ⎞⎞ ⎛ y⎞
= ⎜⎜ x m ⋅ g ⎜ ⎟ ⎟⎟ = x m−1 ⋅ g ′⎜ ⎟ ,
∂y ∂y ⎝ ⎝ x ⎠⎠ ⎝x⎠
obţinem
∂f ∂f ⎛ y⎞ ⎛ y⎞ ⎛ y⎞
x +y = m ⋅ x m ⋅ g ⎜ ⎟ − x m −1 y ⋅ g ′⎜ ⎟ + x m1 y ⋅ g ′⎜ ⎟
∂x ∂y ⎝x⎠ ⎝x⎠ ⎝x⎠
⎛ y⎞
= m ⋅ x m ⋅ g ⎜ ⎟ = m ⋅ f ( x, y ).
⎝x⎠
(ii) Dacă derivăm egalitatea de la punctul (i) în raport cu x, respectiv y obţinem:
∂f ∂2 f ∂2 f ∂f ∂f ∂2 f ∂2 f ∂f
+x 2 +y = m⋅ , +y 2 +x = m⋅ .
∂x ∂x ∂x∂y ∂x ∂y ∂y ∂x∂y ∂y
Înmulţim acum prima ecuaţia cu x, iar a doua cu y, adunăm cele două egalităţi şi obţinem
∂f ∂2 f ∂2 f ∂f ∂2 f ∂f ∂f
x + x2 + 2 xy +y + y2 = mx + my ⇔
∂x ∂x 2 ∂x∂y ∂y ∂y 2 ∂x ∂y

94
∂f ∂f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ⎛ ∂f ∂f ⎞
x +y + x2 + 2 xy + y2 = m⎜⎜ x +y ⎟⎟ ⇔
∂x ∂y ∂x 2 ∂x∂y ∂y 2 ⎝ ∂x ∂y ⎠
∂2 f ∂2 f ∂2 f
x2 + 2 xy + y2 = m(m − 1) ⋅ f ( x, y ) .
∂x 2 ∂x∂y ∂y 2
Observaţia 10. Dacă funcţia f ( x, y, z ) este omogenă de grad de grad m, atunci
∂f ∂f ∂f
x +y +z = m ⋅ f ( x, y , z ) .
∂x ∂y ∂z
Exemple 17
Să se verifice relaţia lui Euler pentru funcţia
(
f ( x, y ) = x 2 + y 2 sin . )y
x
Soluţie: Deoarece
( )ty
f (tx, ty ) = t 2 x 2 + t 2 y 2 ⋅ sin = t 2 ⋅ f (x, y ) ,
tx
funcţia este omogenă de grad m.
Avem
∂f
∂x
y
( )
⎛ y ⎞
= 2 x ⋅ sin + x 2 + y 2 ⋅ ⎜ − 2 ⎟ ⋅ cos ,
x
y
x
∂f
∂y
y
x
( )
1
= 2 y ⋅ sin + x 2 + y 2 ⋅ ⋅ cos
x
y
x
⎝ x ⎠
şi
∂f
x +y
∂x
∂f
∂y
y y
( y
) y y
= 2 x 2 ⋅ sin − x 2 + y 2 ⋅ cos + 2 y 2 ⋅ sin − x 2 + y 2 ⋅ cos =
x x x x x
( ) y
x

( ) y
= 2 x 2 + y 2 ⋅ sin = 2 ⋅ f ( x, y ).
x
(
Să se verifice relaţia lui Euler pentru funcţia: f ( x, y ) = x 2 − y 2 ⋅ ln )
x− y
x+ y
.

Să ne reamintim…
• Funcţia f (x, y ) se numeşte omogenă de grad m în x şi y, dacă poate fi scrisă în
oricare din următoarele moduri:
(i) f (tx, ty ) = t m ⋅ f ( x, y ) , pentru orice t ∈ R .
⎛ y⎞
(ii) f ( x, y ) = x m ⋅ g ⎜ ⎟.
⎝ x⎠
⎛x⎞
(iii) f ( x, y ) = y m ⋅ g ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝ y⎠
• Dacă f (x, y ) este o funcţie omogenă de grad m în x şi y şi are derivate
parţiale de ordinul întâi şi doi continue, atunci
∂f ∂f
(i) x + y = m ⋅ f ( x, y ) ,
∂x ∂y
∂2 f ∂2 f ∂2 f
(ii) x 2 + 2 xy + y2 = m(m − 1) ⋅ f ( x, y ) .
∂x 2 ∂x∂y ∂y 2

95
VII.9. Formula lui Taylor pentru funcţii de două variabile
De la funcţii de o variabilă ştim că formula lui Taylor dădea posibilitatea să aproximăm, în
anumite condiţii, în vecinătatea unui punct, o funcţie reală de o variabilă cu un polinom. Această
aproximare permite studiul unor proprietăţi locale ale funcţiei cât şi anumite calcule
aproximative.
Vom stabili formula lui Taylor pentru funcţii de două variabile folosind formula lui Taylor de
la funcţiile de o variabilă.
Teorema 4. Fie f (x, y ) o funcţie reală definită pe D ⊂ R 2 şi (x 0 , y 0 ) ∈ D . Dacă f (x, y )
admite derivate parţiale continue până la ordinul (n + 1) (sau este diferenţiabilă de n + 1 ori) într-
o vecinătate V a lui (x 0 , y 0 ) , atunci pentru orice (x, y ) ∈ V există un punct (ξ ,η ) ∈ V pe
segmentul care uneşte punctele (x 0 , y 0 ) şi ( x, y ) astfel încât:
1⎡ ∂ ∂ ⎤
f ( x, y ) = f (x 0 , y 0 ) + ⎢ ( x − x 0 ) + ( y − y 0 )⎥ f ( x 0 , y 0 ) +
1! ⎣ ∂ x ∂y ⎦
(2 )
1⎡∂ ∂ ⎤
+ ⎢ ( x − x 0 ) + ( y − y 0 )⎥ f ( x 0 , y 0 ) + L (14)
2! ⎣ ∂ x ∂y ⎦
(n )
1⎡∂ ∂ ⎤
L + ⎢ ( x − x 0 ) + ( y − y 0 )⎥ f ( x 0 , y 0 ) + R n ( x, y )
n! ⎣ ∂x ∂y ⎦
unde
(n +1)
1 ⎛ ∂ ∂ ⎞
R n ( x, y ) = ⎜ (x − x 0 ) + ( y − y 0 )⎟⎟ f (ξ , η )
(n + 1)! ⎜⎝ ∂ x ∂y ⎠
Observaţia 11. Polinomul:
1⎡∂
(x − x0 ) + ∂ ( y − y0 )⎥ f (x0 , y0 ) +

Tn ( x, y ) = f ( x0 , y0 ) + ⎢
1! ⎣ ∂ x ∂y ⎦
(2 )
1⎡∂
(x − x0 ) + ∂ ( y − y0 )⎥ f (x0 , y0 ) + L

+ ⎢ (15)
2! ⎣ ∂ x ∂y ⎦
(n )
1⎡∂ ∂ ⎤
L+ ⎢ (x − x0 ) + ( y − y0 )⎥ f (x0 , y0 )
n! ⎣ ∂ x ∂y ⎦
se numeşte polinomul lui Taylor de grad n ataşat funcţiei de două variabile f (x, y ) în punctul
( x0 , y 0 ) .
Atunci formula lui Taylor se scrie: f ( x, y ) = Tn ( x, y ) + Rn ( x, y ) .
Pentru n = 1 , obţinem polinomul de aproximare de gradul întâi al funcţiei f (x, y ) ,
∂f ∂f
f ( x, y ) ≈ f ( x 0 , y 0 ) + ( x − x 0 ) + ( y − y 0 ) ,
∂x ∂y
unde derivatele parţiale se evaluează în (x 0 , y 0 ) .
Pentru n = 2 , obţinem polinomul de aproximare de gradul doi al funcţiei f (x, y ) ,
∂f ∂f
f ( x, y ) ≈ f ( x 0 , y 0 ) + ( x − x 0 ) + ( y − y 0 ) +
∂x ∂y
,
1⎡ 2 ∂ f
2
∂2 f 2 ∂ f ⎤
2
+ ⎢( x − x 0 ) + 2( x − x 0 )( y − y 0 ) + ( y − y0 ) ⎥
2 ⎣⎢ ∂x 2 ∂x∂y ∂y 2 ⎦⎥

96
unde derivatele parţiale sunt evaluate în (x0 , y0 ) .
Observaţia 12.
(i) În cazul în care dezvoltarea se face în jurul punctului ( x 0 , y 0 ) = (0,0) se obţine formula lui
MacLaurin
1⎡ ∂ ∂⎤
f ( x, y ) = f (0,0 ) + ⎢ x + y ⎥ f (0,0) +
1! ⎣ ∂ x ∂y ⎦
(2 ) (n )
1⎡ ∂ ∂⎤ 1⎡ ∂ ∂⎤
+ ⎢x + y ⎥ f (0,0 ) + L + ⎢ x + y ⎥ f (0,0) + R n ,
2! ⎣ ∂ x ∂y ⎦ n! ⎣ ∂ x ∂y ⎦
(n +1)
1 ⎡ ∂f ∂f ⎤
unde Rn = x +y f (θ x, θ y ) , 0 < θ < 1 .
(n + 1)! ⎢⎣ ∂x ∂y ⎥⎦
(ii) Când lim R n = 0 , obţinem dezvoltarea în serie Taylor a funcţiei f (x, y ) în punctul (x 0 , y 0 )
n →∞
.
(iii) Teorema lui Taylor poate fi extinsă cu uşurinţă pentru funcţii de n variabile, f (x1 , x 2 ,..., x n )
.
Exemple 19
Să se dezvolte în serie Taylor în jurul punctului (1,2) funcţia f ( x, y ) = x 3 − 2 y 3 + 3xy
până la termenul de ordinul doi inclusiv şi să se dea expresia restului.
Soluţie: Avem
∂f ∂f
f ( x, y ) = f ( x 0 , y 0 ) + ( x − x 0 ) + (y − y0 ) +
∂x ∂y
1⎡ 2
2 ∂ f ∂2 f 2 ∂ f ⎤
2
+ ⎢ ( x − x 0 ) + 2( x − x 0 )( y − y 0 ) + ( y − y 0 ) ⎥ + R2
2 ⎢⎣ ∂x 2 ∂x∂y ∂y 2 ⎥⎦
(3)
1⎡ ∂ ∂⎤
cu R 2 ( x, y ) = ⎢( x − x 0 ) + ( y − y 0 ) ⎥ f (ξ , η ) .
3! ⎣ ∂x ∂y ⎦
Trebuie să calculăm derivatele parţiale până la ordinul trei şi să le evaluăm în punctul
(1,2) . Astfel,
∂f ∂f
= 3x 2 + 3 y (1,2) = 3 ⋅1 + 3 ⋅ 2 = 9
∂x ∂x
∂f ∂f
= −6 y 2 + 3 x (1,2) = −6 ⋅ 4 + 3 ⋅1 = −21
∂y ∂y
∂2 f ∂2 f
= 6x (1,2) = 6 ⋅1 = 6
∂x 2 ∂x 2
∂2 f ∂2 f
= −12 y (1,2) = −12 ⋅ 2 = −24
∂y 2 ∂y 2
∂2 f ∂2 f
=3 (1,2) = 3
∂x∂y ∂x∂y
∂3 f ∂3 f
=6 (ξ , η ) = 6
∂x 3 ∂x 3

97
∂3 f ∂3 f
=0 (ξ ,η ) = 0
∂x 2 ∂y ∂x 2 ∂y
∂3 f ∂3 f
=0 (ξ , η ) = 0
∂x∂y 2 ∂x∂y 2
∂3 f ∂3 f
= −12 (ξ , η ) = −12
∂y 3 ∂y 3
f (1,2) = −9 .
Deci,
f (x, y ) = −9 + [9( x − 1) − 21( y − 2 )] +
1
2!
[ ]
6( x − 1)2 + 6( x − 1)( y − 2 ) − 24( y − 2 )2 + R2

unde R 2 ( x, y ) =
1
3!
[6( x − 1)3 − 12( y − 2 )3 . ]

Să se scrie formula lui Taylor de gradul trei pentru funcţia f ( x, y ) = x + y , în punctul


(1,0) .
Exemple 20
⎛ x+ y ⎞
Să se justifice aproximarea arctg ⎜⎜ ⎟⎟ ≈ x + y , în vecinătatea punctului (0,0) .
⎝ 1 + xy ⎠
x+ y
Soluţie: Funcţia f ( x, y ) = arctg se aproximează cu polinomul lui Taylor de
1 + xy
gradul întâi în punctul (0,0) , adică
⎛ ∂f ∂f ⎞
f ( x, y ) ≈ f (0,0) + ⎜⎜ x + y ⎟⎟ f (0,0) .
⎝ ∂x ∂y ⎠
Avem:
∂f 1− y 2 ∂f 1− x 2
= şi =
∂x (1 + xy )2 + ( x + y )2 ∂y (1 + xy )2 + ( x + y )2
de unde,
∂f
(0,0) = 1 şi ∂f (0,0) = 1 .
∂x ∂y
Astfel, f ( x, y ) ≈ x + y .

Să ne reamintim…
• Polinomul:
1⎡∂
(x − x0 ) + ∂ ( y − y0 )⎥ f (x0 , y0 ) +

Tn ( x, y ) = f ( x0 , y0 ) +

1! ⎣ ∂ x ∂y ⎦
(2 )
1⎡∂
(x − x0 ) + ∂ ( y − y0 )⎥ f (x0 , y0 ) + L

+ ⎢
2! ⎣ ∂ x ∂y ⎦
(n )
1⎡∂ ∂ ⎤
+ ⎢ ( x − x0 ) + ( y − y0 )⎥ f (x0 , y0 )
n! ⎣ ∂ x ∂y ⎦

98
se numeşte polinomul lui Taylor de grad n ataşat funcţiei de două variabile f (x, y )
în punctul ( x 0 , y 0 ) .

VII.10. Extreme locale pentru funcţii de două variabile


Fie f (x, y ) o funcţie de două variabile definită pe D ⊂ R 2 .
Definiţia 1. Un punct (a, b ) ∈ D se numeşte punct de maxim local (respectiv minim local) al
funcţiei f (x, y ) dacă există o vecinătate V a lui (a ,b ) astfel încât pentru orice ( x, y ) ∈ V să
avem f ( x, y ) ≤ f (a, b ) (respectiv f ( x, y ) ≥ f (a, b ) ).
Punctele de maxim local şi minim local se numesc puncte de extrem local al funcţiei. Dacă
(a, b) este un punct de maxim local (respectiv minim local) al funcţiei f (x, y ) , atunci f (a, b) se
numeşte maxim local (respectiv minim local).
Maximul şi minimul local se numesc extremele locale ale funcţiei.
Dăm acum o generalizare a teoremei lui Fermat pentru funcţii de două variabile.
Propoziţia 1. Dacă f (x, y ) are derivate parţiale într-un punct de extrem local (a, b ) , interior
mulţimii X, atunci derivatele parţiale se anulează în acest punct, adică
f ' x (a, b ) = 0 f ' y (a, b ) = 0 .

Demonstraţie: Considerăm funcţiile parţiale ϕ ( x ) = f ( x, b ) ; ψ ( y ) = f (a, y ) . Acestea sunt


funcţii de o variabilă, derivabile în x = a, respectiv y = b. Punctele a respectiv b, sunt puncte de
extrem pentru aceste funcţii, deci conform teoremei lui Fermat ϕ ' (a ) = 0 şi ψ ' (b ) = 0 , adică:
f ' x (a, b ) = 0, f ' y (a, b ) = 0 .

Definiţia 2. Un punct interior (a, b ) ∈ X se numeşte punct staţionar al funcţiei f, dacă funcţia f
este diferenţiabilă în (a, b ) şi diferenţiala sa este nulă în acest punct: df (a, b ) = 0 .
∂f
Observaţia 2. Deoarece df (a, b ) = (a, b ) dx + ∂f (a, b ) dy , avem
∂x ∂y
∂f
df (a, b ) = 0 ⇔ (a, b ) = ∂f (a, b ) = 0 .
∂x ∂y
Putem spune atunci că (a, b ) este punct staţionar dacă f este diferenţiabilă în (a, b ) şi
dacă derivatele parţiale în (a, b ) se anulează.
Propoziţia 2. Punctele de extrem local din interiorul lui D în care f (x, y ) este diferenţiabilă
sunt puncte staţionare ale funcţiei.
Observaţia 3. Reciproca nu este adevărată; nu orice punct staţionar este punct de extrem.
Definiţia 3. Punctele staţionare ale funcţiei f care nu sunt puncte de extrem se numesc puncte şa.
Din consideraţiile precedente rezultă că, dacă D este o mulţime deschisă şi f este diferenţiabilă
pe D, atunci punctele staţionare ale lui f sunt toate soluţiile reale ale sistemului:
⎧ ∂f
⎪⎪ ∂x ( x, y ) = 0
⎨ ∂f
⎪ ( x, y ) = 0
⎪⎩ ∂y
Aceasta constituie condiţia necesară pentru obţinerea punctelor de extrem local. Condiţia
suficientă este dată de:

99
Teorema 1. Fie (a, b ) este un punct staţionar al lui f, iar f are derivate parţiale de ordinul doi
continue într-o vecinătate V a lui (a, b ) . Dacă notăm
2
∂2 f ∂2 f ⎡∂2 f ⎤
E ( x, y ) = ⋅ −⎢ ⎥
∂x 2 ∂y 2 ⎢⎣ ∂x∂y ⎥⎦
atunci:
(i) Dacă E (a, b ) > 0 atunci (a, b ) este un punct de extrem local al
funcţiei f şi anume:
∂2 f
a. dacă ( a, b) > 0 , (a, b ) este punct de minim;
∂x 2
∂2 f
b. dacă ( a, b) < 0 , (a, b ) este punct de maxim.
∂x 2
(ii) Dacă E (a, b ) < 0 , atunci (a, b ) nu este punct de extrem.

Exemple 21
Să se găsească punctele de extrem ale următoarelor funcţii:
i) f ( x, y ) = x3 + y 3 + 3xy ;
y
ii) f ( x, y ) = x − 2 y + ln x 2 + y 2 + arctg , ( x, y ) ∈ R 2 \ {(0,0)} .
x
Soluţie: i) Determinăm punctele staţionare. Ele sunt soluţiile sistemului:
⎧ ∂f 2
⎪⎪ ∂x = 3x + 3 y = 0
⎨ ∂f
⎪ = 3 y 2 + 3x = 0
⎪⎩ ∂y
Soluţiile reale sunt (0,0), (− 1,−1) .Să vedem dacă acestea sunt puncte de extrem.
Deoarece
∂2 f ∂2 f ∂2 f
= 6x , = 6 y , = 3,
∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y
avem
2
∂2 f ∂2 f ⎡∂2 f ⎤
E ( x, y ) = ⋅ −⎢ ⎥ = 36 xy − 9 .
∂x 2 ∂x 2 ⎣⎢ ∂x∂y ⎦⎥
Deoarece E (0,0) = −9 < 0 , rezultă că punctul (0,0) nu este punct de extrem.
În punctul staţionar ( −1, − 1) avem E (− 1,−1) = 36 − 9 = 27 > 0 şi
2
∂ f
(− 1,−1) = −6 < 0 , deci punctul (− 1,−1) este punct de extrem şi anume punct de
∂x 2
maxim.
ii) Pentru a determina punctele staţionare, rezolvăm sistemul
⎧ ∂f x y
⎪ ∂x = 1 + 2 2

2 2
=0
⎪ x + y x + y

⎪ ∂f = −2 + y
+
x
=0
⎪ ∂y 2
x +y 2
x + y2
2

care este echivalent cu:

100
⎧⎪ x 2 + y 2 + x − y = 0
⎨ ⇒ 3x = y .
⎪⎩− 2 x 2 − 2 y 2 + x + y = 0
⎛1 3⎞
Înlocuind în prima ecuaţie, obţinem, 10 x 2 − 2 x = 0 , cu soluţiile (0,0) şi ⎜ , ⎟ . Dar,
⎝5 5⎠
cum punctul (0,0) nu aparţine domeniului de definiţie al funcţiei, rezultă că avem un
⎛1 3⎞
singur punct staţionar, anume ⎜ , ⎟ .
⎝5 5⎠
Calculând derivatele parţiale de ordinul doi în punctul staţionar, obţinem:
⎛1 3⎞ 25
E⎜ , ⎟ = − < 0 , deci nu avem puncte de extrem.
⎝5 5⎠ 2

Să se determine valorile maxime şi minime ale funcţiei: f (x, y )= x 3 +3 xy 2 −15 x − 12 y .


În cazul funcţiilor reale de trei variabile reale enunţăm următorul rezultat ce este un caz
particular al criteriului Sylvester:
Teorema 2. Dacă f : D ⊂ R 3 → R are derivate parţiale de ordinul doi continue într-o
∂2 f
vecinătate V a punctului staţionar ( x 0 , y 0 , z 0 ) şi Δ 0 = 1 , Δ 1 = ,
∂x 2
∂2 f ∂2 f ∂2 f
∂2 f ∂2 f ∂x 2 ∂x∂y ∂x∂z
2 ∂x∂y ∂2 f ∂2 f ∂2 f
Δ 2 = ∂x2 , Δ3 =
∂ f ∂2 f ∂y∂x ∂y 2 ∂y∂z
∂x∂y ∂y 2 ∂2 f ∂2 f ∂2 f
∂z∂x ∂z∂y ∂z 2
atunci:
(i) ( x 0 , y 0 , z 0 ) este punct de minim local dacă Δ i (x 0 , y 0 , z 0 ) > 0 , i = 0,3 ;
(ii) ( x 0 , y 0 , z 0 ) este punct de maxim local dacă Δ i ( x 0 , y 0 , z 0 ) ⋅ Δ i +1 ( x 0 , y 0 , z 0 ) < 0 ,
i = 0,2 .
Exemple 22
Să se determine extremele funcţiei:
f ( x, y, z ) = x 4 + y 4 + z 4 − 4 xyz .
Soluţie: Punctele staţionare sunt soluţiile sistemului:
⎧ ∂f 3
⎪ ∂x = 4 x − 4 yz = 0

⎪ ∂f 3
⎨ = 4 y − 4 xz = 0
⎪ ∂y
⎪ ∂f 3
⎪ = 4 z − 4 xy = 0
⎩ ∂z
echivalent cu

101
⎧ x 3 = yz
⎪⎪
⎨ y = xz sau x y z = x y z sau x y z ( xyz − 1) = 0 .
3 3 3 3 2 2 2 2 2 2

⎪ 3
⎪⎩ z = xy
Astfel, toate punctele ce satisfac condiţia xyz = 0 sau xyz = 1 sunt puncte staţionare.
Soluţiile acestor ecuaţii sunt: (0,0,0), (1,1,1), (− 1, − 1,1), (− 1, 1, − 1) , (1, − 1, − 1) .
Calculăm derivatele parţiale de ordinul doi:
∂2 f ∂2 f ∂2 f
= 12x 2 , = 12 y 2 , = 12z 2 ,
2 2 2
∂x ∂y ∂z
∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
= = −4 z , = = −4 y , = = −4 x
∂x∂y ∂y∂x ∂x∂z ∂z∂x ∂z∂y ∂y∂z
şi avem
12 x 2 − 4z
Δ 0 = 1 , Δ 1 = 12x 2 , Δ 2 = 2
= 144 x 2 y 2 − 16 z 2 ,
− 4z 12 y
12 x 2 − 4 z − 4 y
[ (
Δ 3 = − 4 z 12 y 2 − 4 x = 192 9 x 2 y 2 z 2 − x 4 + y 4 + z 4 − 128 xyz . )]
− 4 y − 4 x 12 z 2
Deoarece:
• în punctul (0,0,0) avem Δ i (0,0,0) = 0 , i = 12,3 , nu avem nici minim nici
maxim;
• în punctul (1, 1, 1) avem: Δ 0 = 1, Δ 1 = 12, Δ 2 = 128, Δ 3 = 1024 , deci punct de
minim;
• analog, în punctele (− 1,− 1, 1) , (− 1, 1,− 1) , (1,− 1, − 1) avem: Δ i > 0 , (∀ ) i = 1,3 ,
∂2 f
aceste puncte sunt de asemenea puncte de minim. = 12x 2 .
2
∂x

Să se determine valorile maxime şi minime ale funcţiei


f ( x, y, z ) = 4 x 2 + 4 y 2 − z 2 + 12 xy − 6 y + z .
Extreme condiţionate
În multe probleme practice, trebuie determinate valorile maxime/ minime ale funcţiei
f (x1 , x 2 ,..., x n ) , când variabilele sale nu sunt independente, fiind legate prin una sau mai multe
condiţii (legături) de forma: Fi ( x1 , x 2 ,..., x n ) = 0 , i = 1,2,..., k , unde, în general n > k .
Pentru a determina extremele funcţiei f supuse legăturilor Fi ( x1 , x 2 ,..., x n ) = 0 , i = 1,2,..., k ,
parcurgem următoarele etape date de metoda multiplicatorilor lui Lagrange:
a. Se construieşte funcţia auxiliară
k
φ (x1 , x 2 ,..., x n , λ1 , λ 2 ,..., λ n ) = f (x1 , x 2 ,..., x n ) + ∑ λi ⋅ Fi (x1 , x 2 ,..., x n )
i =1
unde λ1 , λ 2 ,..., λ k sunt parametrii ce urmează a fi determinaţi şi se numesc multiplicatorii lui
Lagrange.
b. Se determină punctele staţionare ale funcţiei φ , rezolvând sistemul de (n + k ) ecuaţii

102
cu (n + k ) necunoscute x1 , x 2 ,..., x n , λ1 ,..., λ k
⎧ ∂φ
⎪ ∂x = 0, 1 ≤ j ≤ n
⎪ j
⎨ .
⎪ ∂φ
= 0, 1 ≤ i ≤ k
⎪⎩ ∂λi
( )(
Fie soluţia acestui sistem x 0 , λ0 = x10 , x 20 ,..., x n0 , λ10 ,..., λ0k . )
( ) ( )
c. Se calculează d 2φ x 0 , λ0 , unde x 0 , λ0 este soluţia sistemului.
d. Se diferenţiază legăturile φ i ( x1 , x 2 ,..., x n ) = 0 , i = 1,2,..., k şi din sistemul obţinut se
exprimă k diferenţiale dxi , în funcţie de celelalte diferenţiale. Ele vor fi înlocuite în expresia lui
( )
d 2φ x 0 , λ 0 .
e. Natura punctului staţionar este determinată de semnul lui d 2φ x 0 , λ0 , anume, ( )
( ) (
(i) x 0 , λ0 este punct de maxim local dacă d 2φ x 0 , λ0 < 0 )
(ii) (x , λ ) este punct de minim local dacă d φ (x
0 0 2 0
, λ )> 0 .
0

Exemple 23
Să se determine extremele funcţiei f ( x, y, z ) = 2 x + 3 y + z supusă legăturilor:
2 2
x + y = 5 şi x + z = 1 .
Soluţie: Construim funcţia auxiliară
( )
φ (x, y, z, λ1 , λ2 ) = 2 x + 3 y + z + λ x 2 + y 2 − 5 + μ (x + z − 1) .
Punctele staţionare şi multiplicatorii (λ , μ ) se obţin din sistemul:
⎧ ∂φ
⎪ ∂x = 2 + 2λx + μ = 0

⎪ ∂φ = 3 + 2λy = 0
⎪ ∂y

⎪ ∂φ
⎨ = 1+ μ = 0
⎪ ∂z
⎪ ∂φ
⎪ ∂λ = x2 + y2 −5 = 0

⎪ ∂φ = x + z −1 = 0
⎪ ∂μ

1
Din a treia ecuaţie, μ = −1 , iar din prima, respectiv a doua ecuaţie x = − şi

3 1 9 1
y=− . Înlocuind în x 2 + y 2 − 5 = 0 , obţinem + = 5 sau λ 2 = sau
2λ 4λ 2 4λ 2 2
1
λ=± .
2
1 2 3 2 2+ 2
Pentru λ = , μ = −1 obţinem x = − ,y=− , z = 1− x = .
2 2 2 2
Considerăm φ1* = 2 x + 3 y + z +
1 2
2
( )
x + y 2 − 5 − ( x + z − 1) şi calculăm d 2φ1 :

103
2 2
d 2φ1 = dx 2 + dy 2 .
2 2
Diferenţiind relaţiile de legătură obţinem:
2 xdx + 2 ydy = 0
⇒ dx = − dy ,
dx + dy = 0
4 ⎛ 2 3 2 2+ 2 ⎞
Deci d 2φ1 = dx 2 > 0 ceea ce înseamnă că ⎜⎜ − ,− , ⎟ este punct de

2 ⎝ 2 2 2 ⎠
minim.
1 2 3 2 2− 2
Pentru λ=− , μ = −1 obţinem x= ,y= , z = 1− x = .
2 2 2 2
Considerăm φ 2 = 2 x + 3 y + z −
1
2
(x 2
)
+ y 2 − 5 − ( x + z − 1) , de unde rezultă

2 2
d 2φ 2 = − dx 2 − dy 2 şi deoarece dx = − dy (din diferenţialele legăturilor)
2 2
4
obţinem d 2φ1 = − dx 2 < 0 .
2
⎛ 2 3 2 2− 2 ⎞
Astfel, ⎜⎜ , , ⎟ este punct de maxim.

⎝ 2 2 2 ⎠

x y
Să se găsească punctele de extrem condiţionat: f ( x, y ) = + , (a, b > 0) cu legătura
a b
x 2 + y 2 −1 = 0 .

Exemple 24
Să se găsească semiaxele elipsei 13x 2 − 10 xy + 13 y 2 − 144 = 0 .
Soluţie: Elipsa este cu centrul în origine, iar un vârf al ei are proprietatea că se află la
distanţă maximă sau minimă faţă de centru, adică de origine, axele trecând prin
centru şi prin vârfuri.
Aceasta înseamnă, că problema revine la determinarea valorilor maxime sau
minime ale funcţiei de două variabile x2 + y2 sau echivalent, a lui
f ( x, y ) = x 2 + y 2 când între aceste variabile avem legătura
2 2
13x − 10 xy + 13 y − 144 = 0 .
(
Considerăm funcţia auxiliară φ ( x, y, λ ) = x 2 + y 2 + λ 13x 2 − 10 xy + 13 y 2 − 144 , )
căreia îi determinăm punctele de extrem.
Rezolvând sistemul
⎧ ∂φ
⎪ ∂x = 2 x + λ (26 x − 10 y ) = 0

⎪ ∂φ
⎨ = 2 y + λ (26 y − 10 x ) = 0
⎪ ∂y
⎪ ∂φ
⎪ = 13x 2 − 10 xy + 13 y 2 − 144 = 0
⎩ ∂λ
obţinem

104
1 1
λ1 = − , x − y = 1, λ1 = , x + y = 1 .
8 8
adică două vârfuri se află pe prima bisectoare, iar celelalte pe bisectoarea a doua.
Înlocuind aceste rezultate în ecuaţia elipsei, avem
x 2 = 9; y 2 = 9 şi x 2 = 4; y 2 = 4 ,
care ne dau lungimile semiaxelor elipsei
a = 3 2, b = 2 2 .

VII.11. Rezumat
În această unitate de învăţare, se definesc derivatele parţiale pentru funcţii de mai multe
variabile. Se introduce de asemenea noţiunea de diferenţială pentru funcţii de mai multe
variabile. Se defineşte polinomul lui Taylor petru funcţii de mai multe variabile reale şi
se pune problema determinării punctelor de extrem ale unei funcţii de două, respectiv
trei variabile.
VII.12.Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1. Derivata parţială în raport cu y în punctul (x 0 , y 0 ) a funcţiei f (x, y ) este...
2. Numim diferenţiala unei funcţii f (x, y ) în punctul (x 0 , y 0 ) ...
3. Se numeşte polinomul lui Taylor de grad n ataşat funcţiei de două variabile
f (x, y ) în punctul ( x 0 , y 0 ) …
4. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul I.
i) f ( x, y ) = x 2 − y 2 ; ii) f ( x, y, z ) = x 2 y 3 z .
5. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul II pentru:
y
x z
a. f ( x, y ) = ; b. f ( x, y, z ) = e x ⋅ ln .
x2 + y2 x
x
6. Să se scrie diferenţiala de ordinul I pentru funcţia: f (x, y ) = .
y
7. Să se determine valorile maxime şi minime ale funcţiei:
f ( x, y )= x 2 − xy+ y 2 −2 x+ y .
8. Să se găsească punctele de extrem condiţionat:
f (x, y ) = x 2 + xy + y 2 + x − y + 1 cu legătura x 2 + y 2 − 1 = 0 .
ax + by + cz
9. Să se verifice relaţia lui Euler pentru funcţia: f ( x, y , z ) = .
x2 + y2 + z2
10. Să se scrie Formula lui Taylor de gradul trei pentru funcţia
f ( x, y ) = x 3 − 2 y 3 + 3xy , în punctul (1,2) .
VII.13. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare
1. Revezi definiţia 1.
2. Revezi teorema 1.
3. Revezi definiţia 3.
4. Revezi observaţia 11.
5. Vezi exemple 4.
6. Vezi exemple 5.
7. Vezi exemple 21.
8. Vezi exemple 23.
9. Vezi exemple 17.

105
10. Vezi exemple 19.

Temă de control
c
1. Să se caalculeze lim upă o direcţţie în punctuul (0,0) :
mitele iteratee şi limita du
x − y + x2 + y2
f ( x, y ) = .
x+ y
2. Să se stuudieze existtenţa următoarelor limiite:
2 xy , x2 y 2
a. lim
m b. lim ;
( x, y ) → (0,0 ) x 2 + y 2 ( x, y ) → (0,0 ) x 2 y 2 + ( x − y )2
3. Să se caalculeze, follosind definniţia, derivattele parţialee de ordinul întâi în
punctelee indicate:
a. f ( x, y ) = x 2 + y 3 , (x 0 , y 0 ) = (1,2)
b. f (x, y ) = x 4 − x 2 y 2 + y 4 , (x 0 , y 0 ) = (− 1,1)
4. Să se stuudieze conttinuitatea şi diferenţiabilitatea funccţiei
⎧ xy
⎪3 4 , (x, y ) ≠ (0,0)
f ( x, y ) = ⎨ x + y 4 î punctul (0,0) .
în

⎩0 , (x, y ) = (0,0)
∂3 f
5. Să se caalculeze , pentrru f ( x, y, z ) = e xy + yz + xz
x
.
∂x∂y∂z
∂f ∂f
6. Să se arrate că funcţţia f ( x, y ) = ϕ (ax + by ) verifică reelaţia b −a =0.
∂x ∂y
7. Să se sccrie Formulaa lui Taylorr de gradul trei
t pentru funcţia
f f ( x, y ) = x + y , în
punctuul (1,0 ) .
8. Să se deetermine valorile maxim me şi minim
me ale urmăătoarelor funncţii
a. f (x, y )= x +3 xy −15 x − 12
3 2
1 y;
b. f (x, y )= x 2 − xy+ y 2 −2 x+ y .
9. Să se găăsească punnctele de exttrem condiţiionat:
x y
f ( x, y ) = + , (a, b > 0) cuu legătura x 2 + y 2 − 1 = 0 ;
a b

După rezolvaree, tema de control trrebuie tran


nsmisă tutoorelui, pe fo
foi scrise dee mână,
îndosariatte.
Sugesttii pentru acordareea punctaajului
• O
Oficiu: 10 punccte ;
• Subiectul 1: 10 punccte ;
• Subiectul 2: 10 punccte ;
• Subiectul 3: 10 punccte ;
• Subiectul 4 : 10 punccte ;
• Subiectul 5: 10 punccte ;
• Subiectul 6 : 10 punccte ;
• Subiectul 7 : 10 punccte ;
• Subiectul 8 : 10 punccte ;
• Subiectul 9 : 10 punccte .

106
Unitatea de învăţare VIII. Integrala curbilinie
Cuprins
VIII.1. Introducere
VIII.2. Competenţe
VIII.3. Integrala curbilinie în raport cu arcul
VIII.4. Integrala curbilinie în raport cu coordonatele
VIII.5. Integrale curbilinii care nu depind de drumul de integrare
VIII.6. Rezumat
VIII.7. Test de autoevaluare
VIII.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

VIII.1. Introducere
Integrala curbilinie constituie o extindere a integralei definite, în sensul că
intervalul de integrare [a , b] se înlocuieşte cu un arc de curbă AB.

VIII.2 Competenţele unităţii de învăţare:


După parcurgerea materialului studentul va fi capabil :
- să calculeze integrale curbilinii atât în raport cu coordonatele, cât şi în raport cu arcul;
-să cunoască definiţiile şi proprietăţile prezentate;
-să folosească noţiunile teoretice în diverse aplicaţii.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare (fără demonstraţii) este


de 3 ore.

VIII.3. Integrala curbilinie în raport cu arcul


Fie curba AB dată prin ecuaţiile parametrice
⎧ x = f (t )

AB: ⎨ y = g (t )
⎪ z = h(t ),t∈[a,b]

Definiţia 25. Curba AB este netedă dacă funcţiile f , g , h sunt funcţii
derivabile, cu derivate continue pe [a,b] .

Definiţia 26. Curba AB este simplă dacă orice punct al său corespunde unei
singure valori a parametrului real t. Extremităţile curbei sunt punctele A( f (a ), g (a ), h(a )) şi
B( f (b ), g (b ), h(b )) .

Problema determinării masei unui corp filiform, neomogen conduce la considerarea


următoarei sume
n−1
σ d (F , N i ) = ∑ F (N i ) ⋅ s (M i M i +1 )
i =0

(5.31)
unde F ( N i ) reprezintă densitatea, iar s (M i M i +1 ) lungimea arcului Mi M i+1 . Mai precis:
Fie funcţia F : D ⊂ R 3 → R , unde domeniul D conţine curba AB. Unei diviziuni d a intervalului
[a , b] , d : a = t0 < t1 <K< tn = b îi corespunde o diviziune a curbei AB prin punctele Mi de coordonate
(xi , yi ,zi ) , unde xi = f (ti ), yi = g (ti ),zi = h(ti ) .

107
Fie τ i un punct arbitrar din [ti , ti +1 ] căruia îi va corespunde pe subarcul Mi Mi+1 un punct N i de
coordonate (ξi ,ηi ,ζ i ) , unde
ξ i = f (τ i ), η i = g (τ i ), ζ i = h(τ i ) .
Notăm cu ν(d ) norma diviziunii d, ν (d ) = max (ti +1 − ti ) şi construim suma integrală (5.31).
0≤i ≤ n −1

Definiţia 27. Spunem că funcţia F este integrabilă pe curba AB dacă există un


număr real I cu proprietatea că oricare ar fi ε > 0 există δ(ε ) > 0 astfel încât pentru orice
diviziune d cu ν(d ) < δ(ε) să avem σ d (F ,N i ) − I <ε pentru orice alegere a punctelor intermediare
N i ∈ M i M i +1 .

Numărul I se numeşte integrala curbilinie de primul tip (sau integrala curbilinie în raport cu
arcul) şi se notează
I = F ( x , y , z ) ds ,

AB
(5.32)
iar ds se numeşte element de arc.

Observaţia 31. În cazul a două dimensiuni integrala curbilinie în raport cu


arcul se defineşte analog ca fiind:
n
lim
ν (d )→ 0
∑ f (M i ) ⋅ s(M i M i +1 ) = ∫AB f (x, y ) ds .
i =1

Proprietăţi.

1. Schimbând sensul de integrare, integrala nu îşi schimbă semnul, adică,


∫ F (x, y, z ) ds = ∫ F (x, y, z ) ds ,deoarece lungimea arcului M i M i+1 este un număr pozitiv ce nu
AB BA
depind de orientarea arcului.

2. Integrala curbilinie în raport cu arcul este aditivă în raport cu intervalul de integrare, adică,
∫ F (x, y, z ) ds = ∫ F (x, y, z ) ds + ∫ F (x, y, z ) ds ,
AB AC CB
oricare ar fi punctul C, astfel încât AC ∪ CB = AB .

3. Integrala curbilinie este omogenă în raport cu o constantă, şi aditivă în raport cu funcţia de


integrat, adică
∫ k ⋅ [F (x, y, z ) + G (x, y, z )]ds = k ⋅ ∫ F (x, y, z ) ds + k ⋅ ∫ G (x, y, z ) ds
AB AB AB

Calculul integralei curbilinii în raport cu arcul

Teorema 7. Dacă funcţia F : D ⊂ R 3 → R este continuă în domeniul D ce


conţine curba netedă AB dată prin reprezentarea parametrică
x = x(t ), y = y(t ), z = z (t ), t∈[a,b] , atunci F este integrabilă pe AB şi
b

∫ F (x, y, z )ds = F (x(t ), y (t ), z (t )) x′ 2 (t ) + y ′ 2 (t ) + z ′ 2 (t ) dt .



AB a

Observaţia 32. Elementul


ds = x′2 (t ) + y ′2 (t ) + z ′2 (t ) dt
reprezintă formula lungimii unui arc elementar de curbă.

108
În situaţia unei curbe plane formula devine
ds = x′2 (t ) + y ′2 (t ) dt
sau
ds = 1 + y ′ 2 ( x )dx
după cum arcul este dat parametric sau explicit.

Observaţia 33. Se poate demonstra că valoarea unei integrale curbilinii nu


depinde de reprezentarea parametrică aleasă deoarece aceasta revine în calcul la a efectua o
schimbare de variabilă în integrala Riemann.

Exemple 1
Să se calculeze următoarele integrale curbilinii:
( )
i) I = ∫ x 2 + y 2 ds , AB fiind arcul din primul cadran al cercului cu centru în
AB
origine şi de rază 5.
ii) I = ∫ y ds unde C este arcul de parabolă y 2 = 2 px , cuprins între punctele de
C

intersecţie cu parabola x 2 = 2 py, p > 0 .


Soluţie: i) Reprezentarea parametrică a arcului AB este:
⎡ π⎞
x = 5 cos θ , y = 5 sin θ , θ ∈ ⎢0, ⎟
⎣ 2⎠
şi avem succesiv:

π /2 π /2
I= ∫ (25 cos 2
θ + 25 sin θ ⋅ 2
) (− 5 sin θ ) 2
+ (5 cos θ ) dθ =
2 π /2
∫ 125 dθ = 125 ⋅ θ |0 =
12
0 0

ii) Stabilim coordonatele punctelor de intersecţie a celor două curbe. Rezolvând


sistemul
⎧⎪ y 2 = 2 px
⎨ 2
⎪⎩ x = 2 py
obţinem O (0,0 ) şi A(2 p,2 p ) .
Ramura cu y pozitiv a curbei date y 2 = 2 px , în reprezentare explicită este
y = 2 px . Rezultă
p
ds = 1 + y ′ 2 ( x ) dx = 1 + dx
2x
şi
2p 2p
2x + p 1
∫ y ds = ∫ 2 px ⋅
2x
dx = p⋅ ∫ (2 x + p ) 2 dx
OA 0 0

( )
p 3 2p 2
= (2 x + p ) 2 |0 ) p 5 5 − 1 .
3 3
Să se calculeze integrala: I = ( x 2 + y 2 ) ds , arcul C fiind segmentul de dreaptă care
∫ C

uneşte punctele A(a,a) cu B(b,b), (b > a).

109
Exemple 2
Să se calculeze:
3
3 2 2 6 2
(a) I = ∫ y ds , AB fiind arcul x = 3 ⋅ t , y = ⋅t , z = ⋅ t , t ∈ [0,2] ;
AB 2 3
⎧x2 + y 2 + z 2 = a 2
(b) I = ∫ y ds unde C: ⎪⎨ parcursă în sensul creşterii lui z,
C
⎪⎩ y = x
x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0 .

(a) Avem
ds = x ′ 2 ( z ) + y ′ 2 (t ) + z ′ 2 (t ) dt = 3 + 3t 2 + 6t dt = 3 (1 + t ) dt .
2

Deci,
2
3 ⎛ t 4 t3 ⎞
2
3 2
∫AB y ds = ∫0 2 t ( t + 1 ) dt = ⎜ + ⎟ = 10 .
2 ⎜⎝ 4 3 ⎟⎠ 0
(b) Curba C este dată ca intersecţie a două suprafeţe: o sferă cu centrul în origine, de rază
a şi planul y = x .
Este necesar să stabilim o reprezentare parametrică a curbei, de exemplu
x=t
y=t
⎡ a 2⎤
z = a 2 − 2t 2 , t ∈ ⎢0, ⎥
⎣⎢ 2 ⎦⎥
unde variaţia parametrului t s-a stabilit ţinând cont că x, y, z sunt pozitivi. Elementul de
arc este
a 2
ds = x′ 2 (z ) + y ′2 (t ) + z ′2 (t ) dt = dt =
a 2 − 2t 2
şi
0
t a 2 0 a2 2
∫ y ds = a 2 ∫ dt = −
2
⋅ a 2 − 2t 2 |
a 2 =−
2
.
C a 2 a 2 − 2t 2 2
2

Să se calculeze integrala: I = 2 y 2 + z 2 ds , unde C este arcul obţinut prin intersecţia



C

sferei x 2 + y 2 + z 2 = a 2 cu planul y = x .
Să ne reamintim …
• Funcţia F este integrabilă pe curba AB dacă există un număr real I cu
proprietatea că oricare ar fi ε > 0 există δ(ε ) > 0 astfel încât pentru orice diviziune
d cu ν (d ) <δ (ε ) să avem σ d (F , N i ) − I <ε pentru orice alegere a punctelor
intermediare N i ∈M i M i +1 .
Numărul I se numeşte integrala curbilinie de primul tip (sau integrala curbilinie
în raport cu arcul) şi se notează I = ∫ F (x, y, z )ds .
AB
• Dacă funcţia F :D⊂R →R este continuă în domeniul D ce conţine curba
3

netedă AB dată prin reprezentarea parametrică x = x(t ), y = y(t ), z = z (t ), t∈[a,b] ,


atunci F este integrabilă pe AB şi

110
b

∫ F (x, y, z )ds = ∫ F (x(t ), y(t ), z (t )) ⋅ x′ (t ) + y′ (t ) + z′ (t ) dt .


2 2 2

AB a

VIII.4. Integrala curbilinie în raport cu coordonatele


Fie funcţia vectorială F : D ⊂ R 3 →R 3 , unde domeniul D, conţine curba AB, F = Pi + Q j + Rk .
Păstrând notaţiile anterioare, considerăm suma
( )
n −1
σ d F , N i = ∑ P( N i )(x i +1 − x i ) + Q(N i )( y i +1 − y i ) + R(N i )( z i +1 − z i )
i =0

(5.33)

Definiţia 28. Spunem că funcţia F este integrabilă pe curba AB dacă există un număr real I cu
proprietatea că oricare ar fi ε > 0 există δ(ε ) > 0 astfel încât pentru orice diviziune d cu ν(d ) < δ(ε ) să
(
avem σ d F , N i ) − I < ε pentru orice alegere a punctelor intermediare N i ∈ M i M i +1 .

Numărul I se numeşte integrala curbilinie de al doilea tip (sau integrala curbilinie în raport
cu coordonatele) şi se notează
I = ∫ P( x , y , z ) dx + Q( x , y , z ) dy + R( x , y , z ) dz .
AB
(5.34)

Observaţia 34. În plan, integrala curbilinie în raport cu coordonatele luată de-a lungul arcului plan
AB se defineşte ca fiind
n
lim
ν ( d )→0
∑ P(M )(x
i =1
i i +1 − xi ) + Q(M i )( y i +1 − y i ) = ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy
AB

Observaţia 35. Integrala curbilinie de al doilea tip reprezintă, din punct de vedere fizic, lucrul
mecanic efectuat de forţa F de-a lungul arcului de curbă AB. Dacă se consideră vectorul de poziţie r
al unui punct de pe curba AB, r = xi + y j + zk , deci d r = dxi + dy j + dzk atunci I = ∫ F ⋅dr .
AB

De asemenea ∫ F ⋅ d r = − ∫ F ⋅ dr .
AB BA

Proprietăţi:

Notăm cu I AB = ∫ P( M )dx + Q( M )dy + R( M )dz , respectiv I AB = ∫ P( M )dx + Q( M )dy . Dacă


AB AB

aceste integrale există, ele au următoarele proprietăţi:

1. Schimbând sensul de intrare, integrala îşi schimbă semnul, adică:


I AB = − I BA

2. Integrala curbilinie în raport cu coordonatele este aditivă în raport cu intervalul de


integrare, adică,
IAB = IAC + ICB ,
oricare ar fi punctul C, astfel încât AC ∪ CB = AB.

3. Integrala curbilinie IAB este omogenă în raport cu o constantă, adică:

111
∫ k (P(M)dx+Q(M)dy+R(M)dz ) = k ∫ P(M)dx+Q(M)dy+R(M)dz
AB AB

oricare ar fi k ∈ R.
4. Integrala curbilinie IAB este aditivă în raport cu funcţia de integrat adică,
r r r r r r r
( F1 + F2 )dr = F1 dr + F2 dr .
∫ ∫ ∫
AB AB AB

Calculul integralei curbilinii în raport cu coordonatele.

Teorema 8. Fie funcţia vectorială F : D ⊂ R 3 →R 3 , F = ( P, Q, R) .Dacă funcţiile


P , Q, R sunt continue în domeniul D ce conţine curba netedă AB dată prin reprezentarea
parametrică
x = f (t ), y = g (t ), z = h(t ), t ∈ [ a , b]
atunci integrala curbilinie
∫ F ⋅dr există şi
AB

AB
∫ P(x, y, z ) dx +Q(x, y, z ) dy + R(x, y, z ) dz =
b
= ∫ P( x(t ), y (t ), z (t )) ⋅ x ′(t ) + Q( x(t ), y (t ), z (t )) ⋅ y ′(t ) + R( x(t ), y (t ), z (t )) ⋅ z ′(t )]dt
a

Observaţia 36. Pentru cazul plan, formula de calcul este


b

∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy = ∫ [P(x(t ), y(t )) ⋅ x′(t ) + Q(x(t ), y(t )) ⋅ y′(t )]dt


AB a
unde funcţiile P, Q, x şi y îndeplinesc condiţiile teoremei anterioare.
Exemple 3
Să se calculeze:
(a) ∫ x dx + e x dy unde C : x = ln(1 + t ), y = 1 + t , t ∈ [0,1] ;
C

x2 y2
∫ xy dx + 2 x y dy unde C este arcul elipsei
2 2
(b) + −1 = 0 ,
C
a 2 b2
x ≥ 0, y ≥ 0 .

(a) Avem P(x, y ) = x şi Q(x, y ) = e x funcţii definite şi continue în tot planul, iar curba C
dată prin reprezentarea parametrică C : x = ln(1 + t ), y = 1 + t , este o curbă netedă. Suntem
deci în condiţiile teoremei 8 şi reducem integrala curbilinie la o integrală Riemann.

1 1 1
⎡ 1 1 ⎤ 1 1
∫C x dx + e dy = ∫0 ⎢⎣ln(1 + t ) ⋅ 1 + t + e ⋅ 2 ⎥ dt = ∫ ln (1 + t ) ⋅ 1 + t dt + 2 ∫ 1 + t dt
x ln (1+ t )

1+ t ⎦ 0 0

1⎡ 1 ⎤ 1 2 1
( )
3 1
= ⎢ln 2 (1 + t ) + (1 + t ) 2 ⎥ | = ln 2 + 2 2 − 1 .
2⎣ 3 ⎦0 2 3

x2 y2
(b) Curba dată fiind elipsa + − 1 = 0 , vom considera reprezentarea parametrică a ei,
a 2 b2
iar din restricţiile x ≥ 0, y ≥ 0 deducem variaţia parametrului t şi avem:
⎧ x = a cos t π
⎨ , t ∈ ⎡⎢0, ⎤⎥ .
⎩ y = b sin t ⎣ 2⎦

112
Avem,
π

[ ]
2

∫ xy dx + 2 x y dy = ∫ a cos t ⋅ b sin t ⋅ (− a sin t ) +2a cos t ⋅ b sin t ⋅ b cos t dt =


2 2 2 2 2 2

C 0
π

( )
2
= a 2 b 2 ∫ − sin 3 t ⋅ cos t + 2 cos 3 t ⋅ sin t dt
0
π
2 2⎡
sin 4 t cos 4 t ⎤ a 2b 2
= a b ⎢− − ⎥ |02 = .
⎣⎢ 4 2 ⎦⎥ 4

y
Să se calculeze: I = ∫ dx + x dy , dacă C : x = t , y = t 2 − t , [0,1]
x +1

Exemple 4

∫ y dx − x dy + (x )
2
Să se calculeze + y 2 + z 2 dz , dacă
C

⎧ x = t ⋅ cos t − sin t

C : ⎨ y = t ⋅ sin t + cos t , t ∈ [0, π ] .
⎪z = t + 1

Deoarece
x′(t ) = cos t − t ⋅ sin t − cos t = −t ⋅ sin t ,
y ′(t ) = sin t + t ⋅ cos t − sin t = t ⋅ cos t ,
z ′(t ) = 1
avem
π

∫ (
y dx − x dy + x 2 + y 2 + z 2 dz = ) ∫ [(t ⋅ sin t + cos t ) ⋅ (− t ⋅ sin t ) −
C 0

(
− (t ⋅ cos t − sin t ) ⋅ t cos t + 2 t 2 + t + 1 dt = )]
⎛π ⎞
= ⎜ − t 2 ⋅ sin 2 t − t ⋅ cos t ⋅ sin t − t 2 ⋅ cos 2 t + t ⋅ cos t ⋅ sin t + 2t 2 + 2t + 2 ⎟ dt

⎜ ⎟
⎝0 ⎠
π

∫ (t )
2 π3
= + 2t + 2 dt = + π 2 + 2π .
0
3

Să se calculeze: I = ∫ y 2 + z 2 dx + x 2 + z 2 dy + y 2 + x 2 dz , unde C este curba simplă ce


C
are drept imagine segmentul din spaţiu AB, cu A(− 1,−1,−1) şi B(2,2,2) , parcurs de la A
la B.

Teorema 9. Valoarea integralelor curbilinii ∫ F ds şi ∫ F ⋅dr nu depinde de


AB AB

reprezentarea parametrică a curbei AB.

113
Concluzii

Să ne reamintim …

Din cele prezentate până acum, rezultă că pentru calculul unei integrale curbilinii
trebuie parcurse următoarele etape:
1. Reprezentarea parametrică a arcului AB.
2. Calculul diferenţialelor dx, dy şi dz în funcţie de parametrul ales.
3. Se înlocuiesc, în funcţiile de sub integrală, variabilele x, y, z cu expresiile lor
parametrice şi diferenţiale dx, dy, dz sau ds cu expresiile lor de la 2.
4. Valoarea integralei curbilinii dată este egală cu valoarea integralei definite
obţinute la 3, calculată pe intervalul de parametrizare.

VIII.5. Integrale curbilinii care nu depind de drumul de


integrare
Valoarea unei integrale curbilinii depinde atât de funcţia de integrat cât şi de arcul pe care se
face integrarea, arc ce intervine
r
prin funcţiile sale de reprezentare parametrică.
Există însă funcţii F ( M ) pentru care integrala curbilinie în raport cu coordonatele luată între
două puncte A(x0 , y0 , z0 ) şi B(x, y, z ) din domeniul ei de definiţie, nu depinde de curba netedă C care
uneşte cele două puncte. Ne propunem să găsim condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
r
funcţiile P, Q şi R, componentele scalare ale funcţiei vectoriale F , astfel ca integrala curbilinie să nu
depindă de drumul de integrare.

Teorema 10. Fie P, Q, R trei funcţii reale definite şi continue pe un domeniu D ⊂ R 3 . Condiţia
necesară şi suficientă ca integrala curbilinie
∫ P(x, y, z ) dx +Q(x, y, z ) dy + R(x, y, z ) dz să nu depindă de drum este dată de existenţa unei
AB

funcţii reale U : D ⊂ R 3 → R , diferenţiabilă pe D, astfel încât


dU = P dx + Q dy + R dz
(5.35)
adică expresia de sub integrală să fie o diferenţială totală.

Observaţia 37. Dacă intervalul D este un interval tridimensional D ⊂ R 3 , iar


funcţiile P, Q şi R admit derivate parţiale de ordinul I continue pe D, aplicând criteriul lui
Schwarz deducem că, condiţia necesară şi suficientă ca integrala curbilinie considerată să fie
independentă de drumul de integrare este ca:
∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P (5.36)
= ; = ; =
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
în fiecare punct al domeniului D.
Aceste condiţii constituie criteriul practic de verificare dacă integrala este sau nu
independentă de drumul de integrare.


Dacă integrala P dx + Q dy + R dz este independentă de drum în D, atunci alegând drumul AIJB, paralel
AB
cu axele de coordonate, se poate determina uşor funcţia U,

x y z
U ( x, y, z) = ∫ P( x , y0 , z0 ) dx + Q( x , y , z0 ) dy + R( x , y , z ) dz .
∫ ∫
x0 y0 z0

114
În situaţia unei curbe plane AB şi a două funcţii reale P şi Q definite pe un interval
bidimensional Δ ⊂ R 2 , menţinând condiţiile teoremei 10, rezultă că integrala curbilinie

∫ P( x, y) dx + Q ( x, y)dy este independentă de drum dacă şi numai dacă ∂P = ∂ Q .


AB ∂y ∂x

Exemple 5
i) Să se arate că integrala curbilinie I = ( 2 z − y 2 ) dx − 2 xy dy + ( 2 x + z ) dz
∫ AB

nu depinde de drumul de integrare AB.

Funcţiile P(x, y, z ) = 2 z − y 2 , Q(x, y, z ) = −2 xy, R(x, y, z ) = 2 x + z sunt funcţii continue şi


admit derivate parţiale continue în tot spaţiul R 3 . Condiţiile (5.36), după cum se verifică
uşor, sunt îndeplinite, deci integrala este independentă de drum.
(3, 2 )
∫ (x )
2
ii) Să se calculeze + y 2 dx + 2 xy dy .
(0,1)

Funcţiile P(x, y ) = x 2 + y 2 şi Q(x, y ) = 2 xy sunt continue, derivabile, cu derivata


∂P ∂Q
continuă în tot planul R 2 . Cum = = 2 y , integrala curbilinie nu depinde de drum.
∂y ∂x
Alegem conturul de integrare format din paralelele la axele de coordonate între punctele
A(x0 , y0 ) şi B(x, y ) . Astfel,
x0 y0

∫ = ∫ + ∫ ⇔ ∫ P(x, y ) dx + Q(x, y ) dy = ∫ P(x, y0 ) dx + ∫ Q(x, y ) dy


AB AC CB AB x y

unde C (x, y0 ) . (Deoarece pe dreapta AC , y = y0 =ct. şi dy = 0 , iar pe CB , x =ct. şi dx = 0 ).


Obţinem

( )
y
x
⎛ x3 ⎞x
∫AB x 2
(
+ y 2
dx + 2 xy )
dy = ∫x x 2
+ y 0
2
dx + ∫y 2 xy dy = ⎜⎜ + x ⋅ y 02 ⎟⎟| − x ⋅ y 2 |
y

⎝ 3
x y0
0 0 ⎠ 0
⎛ x3 ⎞ ⎛ x3 ⎞
= ⎜⎜ + xy 2 ⎟⎟ − ⎜⎜ 0 + x0 y 02 ⎟⎟ .
⎝ 3 ⎠ ⎝ 3 ⎠
Rezultă,
(3, 2 )
∫ (x ) ⎛ 33 ⎞ ⎛ 03 ⎞
2
+ y 2 dx + 2 xy dy = ⎜⎜ + 3 ⋅ 2 2 ⎟⎟ − ⎜⎜ + 0 ⋅ 12 ⎟⎟ = 21.
(0,1) ⎝ 3 ⎠ ⎝ 3 ⎠

(2 , 3 )
Să se calculeze: ∫ ydx + xdy .
(−1, 2 )

Exemple 6
Să se arate că expresia ( y + z ) dx + (x + z ) dy + (x + y ) dz este o diferenţială totală şi să se
determine o primitivă a sa.
Soluţie: Avem P(x, y, z ) = y + z , Q(x, y, z ) = x + z , R(x, y, z ) = x + y , şi atunci
∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P
= =1, = =1, = =1.
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
Rezultă că expresia dată este o diferenţială totală şi alegând conturul de integrare paralel
cu axele de coordonate, avem:

115
x y z
U ( x, y , z ) = ∫ ( y0 + z 0 ) dx + ∫ (x + z 0 ) dy + ∫ (x + y ) dz =
x0 y0 z0

= ( y 0 + z 0 )( x − x0 ) + ( x + z 0 )( y − y 0 ) + ( x + y )( z − z 0 ) = ( xy + yz + xz ) − ( x 0 y 0 + y 0 z
de unde U (x, y, z ) = xy + yz + zx + C .

Să se arate că expresia (2 x + 6 y + 3)dx + (6 x − 2 y − 5)dy este o diferenţială totală şi să se


determine o primitivă a sa.

VIII.6. Rezumat
În această unitate de învăţare este definită integrala curbilinie. Sunt prezentate definiţii,
proprietăţi, precum şi modalităţi de calcul. O atenţie deosebită este acordată integralelor curbilinii
independente de drumul de integrare.

VIII.7. Test de autoevaluare


1. Spunem că funcţia F este integrabilă pe curba AB dacă…
2. Numărul I se numeşte integrala curbilinie de al doilea tip…
3. Calculul integralei curbilinii în raport cu arcul.
4. condiţia necesară şi suficientă ca integrala curbilinie considerată să fie
independentă de drumul de integrare este ca:
2 2
5. Să se calculeze integrala: I = ∫ xy ds , dacă C este arcul elipsei x 2 + y2 − 1 = 0 ,
C
a b
situat în primul
cadran
⎡ π⎤
6. Să se calculeze I = ∫ x 2 yz ds , dacă C : x = a cos t , y = a sin t , z = t , t ∈ ⎢0, ⎥ .
C ⎣ 2⎦
7. Să se calculeze : I = ∫ xy dx − xy dy , dacă C : y = x 2 − 2 x , x[0,1] ;
C

8. Să se calculeze : I = ∫ x 2 dx + xy dy − yz dz , unde C: x = t 2 , y = 2t , z = cos t ,


C

⎡ π⎤
t ∈ ⎢0, ⎥ .
⎣ 2⎦
(5,12 )
x dx + y dy
9. Să se calculeze : I = ∫ 2 2
.
(3, 4 ) x + y
2y − x 1
10. Să se arate că expresia 3
dx − dy este o diferenţială totală şi
x y xy 2
să se determine o primitivă a sa. I = ∫ x 2 dx + xy dy − yz dz , unde C este
C

VIII.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare


1. Revezi definiţia 27
2. Revezi definiţia 28.
3. Revezi teorema 7.
4. Revezi observaţia 37.
5. Vezi exemplul 39.
6. Vezi exemplul 40.
7. Vezi exemplul 41.

116
8. Vezi exemplul 42.
9. Vezi exemplul 44.
10. Vezi exemplul 45.

117
Unitatea de învăţare IX. Integrale multiple
Cuprins
IX.1. Introducere
IX.2. Competenţe
IX.3. Integrale duble
IX.4. Integrale triple
IX.5. Rezumat
IX.6. Test de autoevaluare
IX.7. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

IX.1. Introducere
Noţiunea de integrală dublă reprezintă o extindere a conceptului de integrală
definită pentru funcţii de două variabile. Prin analogie cu modul în care este
construită teoria integralei duble, în cazul funcţiilor de trei variabile, se defineşte
integrala triplă.Integrala triplă îşi are originea într-o problemă fizică importantă şi
anume determinarea masei unui corp neomogen

IX.2 Competenţele unităţii de învăţare:


La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:
-să calculezi integrale duble şi triple pe diverse domenii de integrare, folosind metodele
prezentate;
-să cunoşti proprietăţile integralelor duble şi triple.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare (fără demonstraţii) este


de 3 ore.

IX.3. Integrale duble

Noţiunea de integrală dublă reprezintă o extindere a conceptului de integrală definită


pentru funcţiile de două variabile. Ea a fost introdusă şi studiată din necesitatea rezolvării unor
probleme concrete cum ar fi volumul unui cilindroid, masa unui corp de densitate variabilă, etc.

Fie funcţia f : D → R , f mărginită pe D⊂ R 2 , iar D un domeniu compact. Proiectând


domeniul D pe cele două axe obţinem dreptunghiul [ a , b ] × [c, d ] .
Fie diviziunile d1 şi d 2 ale intervalelor [ a, b ] , respectiv [ c, d ]
d1: a = x0 < x1 < K < xn = b d 2 : c = y0 < y1 < K < ym = d ,
şi construim o diviziune δ a dreptunghiului [ a , b ] × [c, d ] în intervale bidimensionale, ducând
paralele la axele de coordonate.
Definiţia 1. Se numeşte normă a diviziunii δ , numărul:

118
ν(δ ) = max ( xi +1 − xi , y j +1 − y j ) .
0 ≤ i ≤ n −1
0 ≤ j ≤ m−1

Din intervalele bidimensionale obţinute vom reţine numai pe cele care conţin puncte ale
domeniului D, numerotate într-o ordine oarecare D1 , D2 , K, D p şi fie a1 , a2 , K, a p ariile lor.
Considerăm următoarea sumă, numită sumă riemanniană asociată funcţiei f, domeniului
p
D şi descompunerii δ , σ δ ( f ) = ∑ f ( ξ k , ηk ) ⋅ a k ,
k =1
unde ( ξ k , ηk ) este un punct oarecare din intervalul Dk .

Definiţia 2. Funcţia f definită şi mărginită pe domeniul compact D⊂ R 2 este integrabilă


Riemann pe D, dacă există un număr real I cu următoarea proprietate: pentru orice
număr ε > 0 , există un număr δ(ε ) > 0 astfel încât, pentru orice diviziune δ a
domeniului D cu ν(δ) < δ(ε) şi pentru orice alegere a punctelor (ξ k , ηk ) ∈ Dk , să avem
σδ ( f ) − I < ε .

Numărul I se numeşte integrala dublă a funcţiei f pe domeniul D şi se notează


I = ∫∫ f ( x, y )dx dy .
D
Teorema 1. O funcţie continuă pe un domeniu compact D este integrabilă pe D.
Propoziţia 1. Dacă D este un domeniu compact din R 2 , atunci aria D = ∫∫ dx dy .
D

Propoziţia 2 (Proprietatea de liniaritate).


Dacă funcţiile reale f şi g sunt integrabile pe domeniul compact D, iar α şi β∈R , atunci
funcţia αf + βg este integrabilă pe D şi

∫∫ (αf ( x, y) + βg( x, y)) dx dy = α ∫∫ f ( x, y) dx dy + β∫∫ g( x, y) dx dy .


D D D

Propoziţia 3 (Proprietatea de monotonie).


Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi f ( x , y ) ≤ g( x , y ) pe D, atunci:

∫∫ f ( x, y) dx dy ≤ ∫∫ g( x, y) dx dy .
D D

Propoziţia 4 (Proprietatea de aditivitate în raport cu domeniul de integrare).


Dacă f e integrabilă pe D, iar D = D1 U D2 , unde D, D1 şi D2 sunt domenii compacte astfel
încât D1 şi D2 nu au puncte comune interioare, atunci f este integrabilă pe D1 şi D2 şi are
loc egalitatea

∫∫ f ( x, y) dx dy = ∫∫ f ( x, y) dx dy + ∫∫ f ( x, y) dx dy .
D D1 D2

Teorema 2.Fie f : D ⊂ R 2 → R , D = [a , b] × [c, d ] . Dacă f este mărginită şi integrabilă pe D şi dacă


d
pentru orice x ∈[a , b] există integrala F ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy , iar F este o funcţie integrabilă pe [a , b] ,
c
b ⎡d ⎤
atunci ∫∫ f ( x , y ) dx dy = ⎢ f ( x , y ) dy ⎥ dx .
∫∫
D

a ⎣c
⎥⎦

119
Exemple 1
Să se calculeze: 1
∫∫ (2 x + y + 1)2 dx dy , unde { }
D = ( x , y ) ∈R 2 | 0 ≤ x ≤ 4, 0 ≤ y ≤ 1 .
D
Soluţie: Domeniul D fiind un dreptunghi, avem
dx dy 4 1
dy ⎛
4
1
1

⎜ ⎟dx =
∫∫ (2 x + y + 1)2 =∫ dx ∫ (2 x + y + 1)2 =∫ −
⎜ 2 x + y + 1 ⎟
D 0 0 0⎝ 0⎠
4
⎛ −1 1 ⎞ 1 1 1 9
⎟dx = − ln(x + 1) 0 + ln (2 x + 1) 0 = ln
4 4
= ∫⎜ +
0 ⎝ 2x + 2 2x + 1 ⎠ 2 2 2 5

Să se calculeze: dx dy
∫∫ (1 + y) 2 , unde {
D = ( x , y ) ∈ R 2 1 ≤ x ≤ 2, 0 ≤ y ≤ 2 . }
D
Definiţia 3. Spunem că domeniul D este simplu în raport cu axa Oy dacă poate fi scris sub
forma D = {( x, y ) ∈R 2 | a ≤ x ≤ b, ϕ( x ) ≤ y ≤ ψ ( x )}
unde ϕ şi ψ sunt funcţii continue pe [a , b] şi ϕ( x ) < ψ ( x ) pentru a < x <b .

Observaţie:
În cazul domeniului simplu în raport cu axa Oy, o paralelă la axa Oy taie frontiera
domeniului în cel mult două puncte.
Teorema 3. Fie funcţia f : D → R , f mărginită şi integrabilă pe D⊂ R 2 , iar D un domeniu
simplu în raport cu axa Oy. Dacă pentru orice x ∈[a , b] există integrala
ψ( x)
F ( x) = ∫ f ( x, y) dy ,
ϕ( x )

b ⎡ψ ( x ) ⎤
iar F este integrabilă pe [a , b] , atunci: ∫∫ f ( x , y ) dx dy = ⎢ f ( x , y ) dy ⎥ dx .
∫ ∫
⎢ ⎥
D a ⎣ ϕ( x ) ⎦
Exemple 2
Să se calculeze
∫∫ xy dx dy , unde D = {( x, y ) ∈R | x , y ≥ 0, x + y ≤ 1} .
2

D
Soluţie: Domeniul D, reprezentat în figura alăturată, este simplu în raport cu axele.

1− x
1− x
1 1
xy 2 11 1
x(1 − x ) dx = .
2
∫∫ xy dxdy = ∫ dx ∫ xy dy = ∫ 2
dx =
2 ∫0 24
D 0 0 0 0

Să se calculeze: ∫∫
dx dy , unde
xy
{
D = ( x , y ) ∈R 2 | y 2 = 2 x , xy = 4, x = a > 2 . }
D

120
Următoarea teoremă stabileşte legătura dintre integrala dublă şi integrala curbilinie.
Teorema 4 (Formula lui Green).
Fie D un domeniu compact având ca frontieră o curbă Γ simplă, închisă, rectificabilă.
Dacă P şi Q sunt funcţii continue pe D, iar derivatele parţiale Py′ şi Qx′ există şi sunt
continue pe D, atunci
⎛ ∂Q ∂P ⎞
∫ P( x, y) dx + Q( x, y) dy = ∫∫ ⎜⎝ ∂x − ∂y ⎟⎠ dx dy .
Γ D

Observaţie:
Parcurgerea curbei Γ , frontieră a domeniului D, se face în sensul inducerii orientării
pozitive a domeniului D.
În situaţia unui domeniu căruia i se poate aplica formula lui Green, numit domeniu Green,
putem exprima aria domeniului cu ajutorul unei integrale curbilinii şi anume:
Propoziţia 5. Fie D un domeniu Green care are arie şi a cărui frontieră este imaginea curbei
simple şi închise Γ .
Atunci aria D = 1 ∫ x dy − y dx .
2
Γ

Definiţia 4. Fie funcţia T : Δ ⊂ R 2 → D ⊂ R 2 , T (u, v ) = ( x , y ) ale cărei componente x şi y sunt date


⎧ x = g (u, v )
de ⎪⎨
⎩⎪ y = h(u, v ), (u, v ) ∈ Δ .
Spunem că T este o transformare regulată a lui Δ în D dacă g, h au derivate
parţiale continue şi jacobianul
∂g ∂g
D( g , h)
= ∂u ∂v ≠ 0
D(u, v ) ∂h ∂h
∂u ∂v
în orice punct interior al lui Δ .
Teorema 5 (Teorema schimbării de variabilă la integrala dublă).
Fie Δ ⊂ R 2 un domeniu compact mărginit de o curbă închisă şi netedă. Fie T o transformare
regulată, T :Δ → D = T ( Δ ) , T (u, v) = ( x , y ) , unde x = g(u, v ), y = h(u, v ) , funcţiile f şi g admiţând
derivate parţiale mixte de ordinul al doilea continue pe Δ . Dacă f este o funcţie continuă
pe domeniul compact D, atunci
D( g , h)
∫∫ f ( x, y) dx dy = ∫∫ f ( g(u, v), h(u, v)) D(u, v) du dv .
D Δ

Observaţie:
Scopul schimbării de variabile de la integrala dublă este înlocuirea domeniului de integrare
printr-un alt domeniu mai simplu. Nu există nici o metodă generală care să rezolve
problema alegerii cât mai judicioase a schimbării de variabile.

Una din cele mai utilizate schimbări de variabile este trecerea de la coordonate carteziene
la coordonate polare şi se foloseşte în cazul în care domeniul D este disc, sector circular, elipsă
etc.
⎧⎪ x = ρ cos θ
T: ⎨
⎪⎩ y = ρ sin θ, (ρ, θ) ∈ Δ

121
unde Δ = {(ρ,θ) ∈R 2 | ρ ≥ 0, 0 ≤ θ ≤ 2 π} .
D( x , y )
Jacobianul transformării, în modul, este =ρ .
D(ρ, θ)
Exemple 3
Să se calculeze folosind schimbarea de variabilă:
x2 y2 ⎧ 2 x
2
y2 ⎫
∫∫ 1−
a 2

b 2
dx dy , unde D =⎨( x , y ) ∈R 2
+ 2
≤ 1⎬ .
D ⎩ a b ⎭

2 2
Soluţie. . Domeniul D fiind interiorul elipsei x 2 + y2 = 1 , se va trece la coordonate
a b
polare generalizate:
⎧⎪ x = aρ cos θ

⎩⎪ y = bρ sin θ .
D( x , y )
Jacobianul transformării, în modul, este = abρ , iar noul domeniu Δ este
D(ρ, θ)
dreptunghiul definit de inegalităţile 0 ≤ ρ ≤ 1, 0 ≤ θ ≤ 2π .
3 1
2πab 2πab
1

∫∫
x2 y2
1 − 2 − 2 dxdy = ∫∫ 1 − ρ 2 abρ dρ dθ = 2πab ∫ ρ 1 − ρ 2 dρ = −
3
1− ρ 2 ( ) 2 =
3
.
D a b Δ 0 0

Să se calculeze folosind schimbarea de variabilă:


∫∫ ( x 2 + y 2 ) dx dy , unde D={(x,y )∈R | 1 ≤ x + y ≤ 4}.
2 2 2

Să ne reamintim …
• Funcţia f definită şi mărginită pe domeniul compact D⊂ R 2 este integrabilă
Riemann pe D, dacă există un număr real I cu următoarea proprietate: pentru orice
număr ε > 0 , există un număr δ(ε ) > 0 astfel încât, pentru orice diviziune δ a
domeniului D cu ν(δ) < δ(ε) şi pentru orice alegere a punctelor (ξ k , ηk ) ∈ Dk , să avem
σ δ ( f ) − I < ε . Numărul I se numeşte integrala dublă a funcţiei f pe domeniul D şi
se
Notează: I =∫∫ f ( x, y )dxdy .
D

• Fie f : D ⊂ R 2 → R , D = [a , b] × [c, d ] . Dacă f este mărginită şi integrabilă pe D


şi dacă
d
pentru orice x ∈[a , b] există integrala F ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy , iar F este o funcţie integrabilă
c
b ⎡d ⎤
pe [a , b] , atunci ∫∫ f ( x , y ) dx dy = ⎢ f ( x , y ) dy ⎥ dx .
∫∫
D

a ⎣c
⎥⎦
• Fie Δ ⊂ R 2 un domeniu compact mărginit de o curbă închisă şi netedă. Fie T o
transformare regulată, T :Δ → D = T ( Δ ) , T (u, v) = ( x , y ) , unde x = g(u, v ), y = h(u, v ) ,
funcţiile f şi g admiţând derivate parţiale mixte de ordinul al doilea continue pe Δ .

122
Dacă f este o funcţie continuă pe domeniul compact D, atunci
D( g , h)
∫∫ f ( x, y) dx dy = ∫∫ f ( g(u, v), h(u, v)) D(u, v) du dv .
D Δ

IX.4. Integrale triple


Prin analogie cu modul în care a fost construită teoria integralei duble, în cazul funcţiilor de
trei variabile, se poate defini integrala triplă. Integrala triplă îşi are originea într-o problemă
fizică importantă şi anume detrminarea masei unui corp neomogen.
Fie Ω un domeniu compact din R 3 şi funcţia f :Ω → R , f mărginită pe Ω . Considerând o
diviziune δ a domeniului Ω ⊂ R 3 prin plane paralele cu planele de coordonate şi reţinând doar
intervalele tridimensionale conţinute în Ω , numerotate într-o ordine oarecare D1 , D2 ,K, D p ,
p
suntem conduşi la considerarea sumei riemanniene : σ δ ( f ) = ∑ f (ξ k , ηk , ζ k ) ω k , unde (ξ k , ηk , ζ k )
k =1

este un punct oarecare din Dk , iar ω k este volumul intervalului tridimensional Dk .


Definiţia 5. Funcţia f definită şi mărginită pe domeniul compact Ω ⊂ R 3 este integrabilă
Riemann pe Ω , dacă pentru orice şir de diviziuni δ n cu lim ν (δ n ) = 0 şi pentru orice alegere a
n →∞
punctelor ( ξ k , ηk , ζ k ) ∈ Dk rezultă că şirurile sumelor riemanniene au o limită comună I, finită.
Valoarea limitei se numeşte integrala triplă a funcţiei f pe domeniul Ω şi se notează
I= ∫∫∫ f ( x, y, z) dx dy dz sau I = ∫∫∫ f ( x , y , z ) dω
Ω Ω

Integrala triplă are aceleaşi proprietăţi generale pe care le-am întâlnit la integrala dublă şi
nu le mai menţionăm.
Teorema 6. Fie f : Ω ⊂ R 3 → R , unde Ω este intervalul tridimensional Ω = [a , b] × [c, d ] × [e, g ].
Dacă f este mărginită şi integrabilă pe Ω şi dacă
g
i. pentru orice ( x , y ) ∈[a , b] × [c, d ] există integrala F ( x , y ) = ∫ f ( x , y , z) dz
e

ii. F ( x, y) este integrabilă pe D = [a , b] × [c, d ], atunci


⎡g ⎤
∫∫∫ f ( x , y , z ) dx dy dz = ∫∫ ∫ ⎢ f ( x , y , z ) dz ⎥ dx dy .
⎢⎣ e ⎥⎦
Ω D

Exemple 4
Să se calculeze integrala:
dx dy dz
I= ∫∫∫ (1 + x + y + z) 4 , Ω fiind dat de 0 ≤ x ≤ 1, 0 ≤ y ≤ 1, 0 ≤ z ≤ 1.
Ω

1
Soluţie:Deoarece funcţia f ( x , y , z ) = este continuă pe cubul dat Ω , avem
1+ x + y + z
1
dz
I= ∫∫ dx dy ∫ (1 + x + y + z) 4 , D = [ 0, 1] × [ 0, 1]
D 0

Dar,

123
1⎛ ⎞
1 1
dz 1 1 1 1

0 (1 + x + y + z ) 4
=− ⋅
3 (1 + x + y + z ) 3 0
= ⎜⎜
3 ⎝ (1 + x + y ) 3

(2 + x + y ) 3
⎟⎟,

rezultă
1
1 1
⎛ 1 1 ⎞
I= ∫ dx ∫ ⎜⎜
3 0 0 ⎝ (1 + x + y ) 3

(2 + x + y) 3
⎟⎟dy =

1 ⎡1 ⎛ ⎞ ⎤ 1 ⎛ 1 ⎞
1 1 1
1 1 1 1 1
= ∫ ⎢ ⎜⎜
3 0 ⎢⎣ 2 ⎝ (1 + x + y ) 2

(2 + x + y ) 2
⎟⎟

⎥ dx = ∫ ⎜⎜
0⎥
6 0 ⎝ (1 + x) 2
−2
(2 + x) 2
+
(3 + x) 2
⎟⎟dx = .
⎠ 24

Să se calculeze:
x2 y
∫∫∫ (1 + y ) 3 (1 + z ) 2
dx dy dz , Ω : a ≤ x ≤ 2a , 1 ≤ y ≤ 2, 1 ≤ z ≤ 3 .
Ω

Definiţia 6. Spunem că domeniul Ω este simplu în raport cu axa Oz dacă poate fi scris sub
forma
{
Ω = ( x , y , z ) ∈R 3 ( x , y ) ∈ D, ϕ ( x , y ) ≤ z ≤ ψ ( x , y ) , }
unde şi sunt ψ funcţii continue pe D şi ϕ ( x , y ) < ψ ( x , y ) pentru orice punct ( x , y ) interior lui D.

Teorema 7. Fie funcţia f : Ω → R , f mărginită şi integrabilă pe Ω , iar Ω este un domeniu simplu


ψ ( x, y)
în raport cu axa Oz. Dacă pentru orice ( x , y ) ∈ D există integrala F ( x , y ) = ∫ f ( x, y, z) dz
ϕ ( x, y)

⎡ψ ( x , y ) ⎤
iar F este integrabilă pe D, atunci ∫∫∫ f ( x , y , z ) dx dy dz = ∫∫ ∫⎢

f ( x , y , z ) dz ⎥ dx dy .

Ω D ⎣ ϕ ( x, y) ⎦
Exemple 5
Să se calculeze:
I= ∫∫∫ e x + y + z dx dy dz ,unde Ω este
Ω
x + y + z ≤ 1, x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0 z

Soluţie: C(0,0,1)
Corpul Ω este tetraedrul mărginit de planele
x + y + z = 1, x = 0, y = 0, z = 0. Proiecţia lui în planul xOy B (0,1,0)
este triunghiul AOB format de dreptele O y
x = 0, y = 0, x + y = 1 . Pentru punctul ( x , y ) fixat în
domeniul D (adică în triunghiul AOB ), un punct A (1,0,0)
( x , y , z ) se poate deplasa pe verticală de la planul z = 0 x
la planul x + y + z = 1, adică 0 ≤ z ≤ 1 − x − y .
Atunci
1− x − y 1− x
⎛ ⎞ 1
( ) ( )
1− x − y
y = ∫∫ dx dy ∫ e x + y + z dz = ∫∫ ⎜⎜ e x + y + z ⎟⎟ dx dy = ∫∫ e − e x + y dx dy = ∫ dx ∫ e − e x + y dy =
D 0 D ⎝ 0 ⎠ D 0 0

[ ]
1
e
= ∫ e(1 − x) − e + e x dx = −1 .
0
2

124
Să se calculeze: ∫∫∫ xyz ⋅ sin( x + y + z) dx dy dz unde Ω este domeniul mărginit de planele
Ω
π
x = 0, y = 0, z = 0 şi x + y + z = ;
2

Definiţia 7. Fie funcţia T : Ω* ⊂ R 3 → Ω ⊂ R 3 , T (u, v , w) = ( x , y, z) , ale cărei componente x , y , z sunt


date de
⎧ x = f ( u , v , w)

⎪ .
⎨ y = g ( u , v , w)

⎪⎩z = h (u, v , w), ( u, v , w) ∈ Ω*

Spunem că T este o transformare regulată a lui Ω * pe Ω dacă aplică biunivoc Ω * pe Ω iar


funcţiile f , g , h admit derivate parţiale de ordinul întâi continue în Ω *, astfel încât D ( f , g , h) ≠ 0
D (u, v , w)
*
în Ω .

Teorema 8. Dacă F este continuă pe Ω ⊂ R 3 , iar T este o transformare regulată a lui Ω* pe Ω ,


atunci
∫∫∫ F ( x ,y ,z )dxdydz =
Ω

D( f ,g ,h )
= ∫∫∫ F ( f ( u ,v ,w ),g( u ,v ,w ),h( u ,v ,w )) dudvdw
D( u ,v ,w
Ω*

Una din cele mai importante schimbări de variabile este trecerea de la coordonate
carteziene la coordonate sferice şi se recomandă în cazul în care domeniul Ω este mărginit de
suprafaţa (sau o porţiune din suprafaţa) unei sfere.

z P
ρ
⎧ x = ρ sin θ cos ϕ θ
⎪ .
⎨ y = ρ sin θ sin ϕ
⎪ z = ρ cos θ y
⎩ ϕ
P'
x

În general, avem: ρ ≥ 0, 0 ≤ θ ≤ π, 0 ≤ ϕ ≤ 2 π.

Jacobianul transformării, în modul, este D ( x , y , z ) = ρ 2 sin θ .


D (ρ, ϕ, θ)

O altă schimbare de variabile la integrala triplă este trecerea de la coordonatele carteziene


la coordonatele cilindrice, trecere definită de relaţiile
⎧ x = ρ cos θ

⎨ y = ρ sinθ
⎪z = z

unde ρ şi θ sunt coordonatele polare din planul xOy, ρ ≥ 0, 0 ≤ θ ≤ 2 π.
Următoarea teoremă stabileşte legătura între integrala triplă şi integrala de suprafaţă.
Teorema 9 (Formula lui Gauss-Ostrogradski). Fie Ω ⊂ R 3 un domeniu compact, simplu în
raport cu fiecare dintre axele de coordonate, domeniu mărginit de suprafaţa închisă, netedă S.
Dacă P, Q, R sunt funcţii continue pe Ω , iar derivatele parţiale Px′ , Qy′ , Rz′ există şi sunt continue
pe Ω , atunci

125
⎛∂ P ∂Q ∂ R⎞
∫∫ P( x, y, z ) ydz + Q( x, y, z )dz dx + R( x, y, z )dxdy = ∫∫∫ ⎜⎜⎝ ∂ x + ∂ y + ∂ z ⎟⎟⎠dxdy dz
S Ω

Observaţie: În notaţie vectorială, formula lui Gauss-Ostrogradski se scrie ∫∫ v ⋅ n dσ = ∫∫∫ div v dω ,


S Ω
unde v este vectorul de componente P , Q, R , iar n este versorul normalei exterioare la suprafaţa
S.
Propoziţia 6: Volumul unui domeniu compact Ω ⊂ R 3 este dat de V = vol Ω = ∫∫∫ dx dy dz
Ω

Propoziţia 7:Fie Ω un corp neomogen situat în R 3 . Dacă f :Ω → R este funcţia densitate


(presupusă continuă şi pozitivă), atunci:
a. masa M şi coordonatele centrului de greutate ( x G , y G , z G ) ale corpului Ω sunt
date de formulele: M = ∫∫∫ f ( x, y, z) dx dy dz
Ω
1 1
xG =
M ∫∫∫ x ⋅ f ( x, y, z )dxdy dz;
Ω
yG =
M ∫∫∫ y ⋅ f ( x, y, z )dxdy dz;
Ω

1
zG =
M ∫∫∫ z ⋅ f ( x, y, z )dxdy dz.
Ω

b. Momentele de inerţie ale corpului Ω în raport cu originea, axele sau planele


de coordonate:
( ) ( )
I 0 = ∫∫∫ x 2 + y 2 + z 2 f ( x, y , z ) dx dy dz ; I 0 x = ∫∫∫ y 2 + z 2 f ( x, y , z ) dx dy dz ;
Ω Ω

I x 0 y = ∫∫∫ z 2 f ( x, y, z ) dx dy dz .
Ω

Dacă corpul Ω este omogen, vom lua f ( x , y , z) = 1.

Să ne reamintim …
• Fie f : Ω ⊂ R 3 → R , unde Ω este intervalul tridimensional
Ω = [ a , b] × [ c, d ] × [ e, g ].
Dacă f este mărginită şi integrabilă pe Ω şi dacă
g
i. pentru orice ( x , y ) ∈[a , b] × [c, d ] există integrala F ( x , y ) = ∫ f ( x , y , z ) dz
e
ii. F ( x, y) este integrabilă pe D = [a , b] × [c, d ], atunci
⎡g ⎤
∫∫∫ f ( x , y , z ) dx dy dz = ∫∫ ∫⎢ f ( x , y , z) dz ⎥ dx dy .
⎢⎣ e ⎥⎦
Ω D

• Dacă F este continuă pe Ω ⊂ R 3 , iar T este o transformare regulată a lui Ω*


pe Ω , atunci
D ( f , g ,h )
∫∫∫ F ( x, y, z)dxdy dz =∫∫∫ F ( f (u,v,w), g (u,v,w),h(u,v,w)) D(u ,v,w
du dv dw
Ω Ω*

IX.5. Rezumat
În această unitate de învăţare sunt introduse şi discutate noţiunile de integrală dublă
respective triplă, ce reprezintă extinderi a conceptului de integrală definită pentru
funcţiile de două, respectiv, trei variabile

126
IX.6. Test de autoevaluare
1. Funcţia f definită şi mărginită pe domeniul compact D ⊂ R 2 este integrabilă
Riemann …
2. Formula lui Green.
3. Enunţaţi teorema schimbării de variabilă la integrala dublă.
4. Formula lui Gauss Ostrogradsky
5. Volumul unui domeniu compact Ω ⊂ R 3 este dat de

6. Să se calculeze ∫∫ ( x 2 − y 2 + xy) dx dy, unde D = {( x, y) ∈R 1 ≤ x ≤ 2, 1 ≤ y ≤ 3 . }


2

7. Să se calculeze ∫∫ xy dx dy, unde {


D = ( x , y ) ∈R 2 x , y > 0, x < y <1 . }
D

8. Să se calculeze folosind schimbarea de variabilă: ∫∫ ( x 2 − y 2 )dx dy, unde


D

⎪⎧ x2 y2 ⎪⎫
D = ⎨( x , y ) ∈R 2 2 + 2 − 1 ≤ 0, x ≥ 0, y ≥ 0⎬ .
⎪⎩ a b ⎪⎭

x2 y
9. Să se calculeze: ∫∫∫ (1 + y) 3 (1 + z) 2 dx dy dz, Ω : a ≤ x ≤ 2a , 1 ≤ y ≤ 2, 1 ≤ z ≤ 3 .
Ω

10. Să se calculeze: ∫∫∫ x dx dy dz, unde Ω este prisma mărginită de planele:


Ω

x = 0, y = 0, z = 0, z = h, x + z = a;

IX.7. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare


1. Revezi definiţia 2.
2. Revezi teorema 4.
3. Revezi teorema 5.
4. Revezi teorma 9.
5. Revezi propoziţia 6.
6. Vezi exemplul 46.
7. Vezi exemplul 47.
8. Vezi exemplul 48.
9. Vezi exemplul 49.
10. Vezi exemplul 50.
Temă de control
2 2
1. Să se calculeze integrala: I = ⌠ dy , considerată pe arcul C al elipsei x + y − 1 = 0 ,
⎮ 2
9 4
⌡ x+3
C

între punctele A(3,0) şi B(0,2) (sensul de parcurs al arcului AB fiind cel direct).
2 2
2. Să se calculeze integrala: I = ∫ xy ds dacă C este arcul elipsei x 2 + y2 − 1 = 0 , situat
C
a b
în primul cadran.
3. Să se calculeze următoarele integrale duble:
i. dxdy
∫∫ ( x + y) 2 , unde { };
D = ( x, y ) ∈ R 2 3 ≤ x ≤ 4, 1 ≤ y ≤ 2
D

127
{ };
2
x dxdy
ii. ∫∫ 1 + y 2 , unde D = ( x, y ) ∈ R 2 0 ≤ x ≤ 1, 0 ≤ y ≤ 1
D

4. Să se calculeze următoarele integrale duble, folosind schimbări de variabile, atunci


când este cazul:
i. ∫∫ (x 2 + y 2 )dx dy, unde D = {( x, y ) ∈ R 2 x 2 + y 2 ≤ a 2 , x, y > 0, a > 0};
D

⎧⎪ ⎫⎪
∫∫ (x − y )dx dy,
x2 y 2
ii. 2 2 unde D = ⎨( x, y ) ∈ R 2 2 + 2 − 1 ≤ 0, x ≥ 0, y ≥ 0⎬ .
D ⎪⎩ a b ⎪⎭

5. Să se calculeze, cu ajutorul integralei duble, ariile domeniilor plane limitate de


curbele:
i. y = x 2 , y = 4 − x 2 ;
ii. x 2 = y 3 , x = y .
6. Să se calculeze următoarele integrale triple:
i. ∫∫∫ ( x + y + z) dx dy dz , Ω : 0 ≤ x ≤ a , 0 ≤ y ≤ b, 0 ≤ z ≤ c;
Ω
x2 y
ii. ∫∫∫ dx dy dz , Ω : a ≤ x ≤ 2a , 1 ≤ y ≤ 2, 1 ≤ z ≤ 3 .
(1 + y ) 3 (1 + z ) 2
Ω
7. Să se calculeze integralele:
⎛ x2 y2 z2 ⎞ x2 y2 z2
i. ∫∫∫ ⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ dx dy dz , Ω : 2 + 2 + 2 ≤ 1;
⎝a b c ⎠ a b c
Ω

ii. ∫∫∫ xyz dx dy dz, unde Ω este domeniul mărginit de suprafeţele:


Ω

x 2 + y 2 + z 2 = 1, x = 0, y = 0, z = 0.

După rezolvare, tema de control trebuie transmisă tutorelui, pe foi scrise de mână,
îndosariate.
Sugestii pentru acordarea punctajului
• Oficiu: 10 puncte ;
• Subiectul 1: 10 puncte ;
• Subiectul 2: 10 puncte ;
• Subiectul 3: 10 puncte ;
• Subiectul 4 : 15 puncte ;
• Subiectul 5: 15 puncte ;
• Subiectul 6: 15 puncte;
• Subiectul 7: 15 puncte.

128
BIBLIOGRAFIE

1. Aramă L., Morozan T., Culegere de calcul diferenţial şi integral, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1964

2. Cristescu R., Matematici generale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967

3. Ciorănescu N., Curs de algebră şi analiză matematică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1958

4. Cobzaş Şt., Analiză Matematică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997

5. Cocan A., Socea D., Tudor H., Analiză matematică, Litografia Universităţii Braşov, 1986

6. Dobrescu E. V., Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974

7. Donciu N., Flondor D., Analiză Matematică (culegere de probleme), (vol. I, II), Editura
ALL, Bucureşti, 1993

8. Flondor D., Stănăşilă O., Lecţii de analiză matematică, Editura ALL, Bucureşti, 1993

9. Halanay A., Olaru V., Turbatu S., Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983

10. Jain R.K., Iyengar S.R.K., Advanced Engineering Mathematics, Alpha Science
International Ltd., Pangbourne England, 2002

11. Leonte A. V., Niculescu C.P., Culegere de probleme de algebră şi analiză matematică,
Scrisul Românesc, Craiova, 1981

12. Nicolescu M., ş.a., Analiză Matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980

13. O’Neil P. V., Advanced Engineering Mathematics, Wadsworth Publishing Company,


Belmont, California, 1986

14. Radomir I., Elemente de algebră vectorială, geometrie şi calcul diferenţial, Editura
Albastră, Cluj-Napoca, 2000

15. Radomir I., Elemente de calcul integral şi ecuaţii diferenţiale, Editura Albastră, Cluj-
Napoca, 2000

16. Radomir I., Popescu O., Matematici pentru economişti, Editura Albastră, Cluj-Napoca,
2001

17. Radomir I., Fulga A., Analiză Matematică (culegere de probleme), Editura Albastră, Cluj-
Napoca, 2005

18. Rădulescu M.S., Teoreme şi probleme de analiză matematică, Editura Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti, 1981

129
19. Sireţchi Gh., Calcul diferenţial şi integral, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985

20. Stănăşilă O., Analiză Matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981

130