https://www.descopera.ro/istorie/19047467-gigantul-din-monte-prama-un-mister-arheologic
Sardinia este una dintre cele mai mari insule din largul Mării Mediterane. Considerată un loc în
care turismul se îmbină cu vechi poveşti despre mafie, puţini ştiu însă că acesta este locul de
naştere al unei civilizaţii europene: civilizaţia nuraghea.
În 1974, plugul unui fermier din regiunea Sinisi, Sardinia, a fost blocat de o bucată mare de
piatră. Incapabil să-şi continue activitatea, omul a coborât din tractor şi a început să cerceteze
piatra care îi bloca plugul. Deşi iniţial a crezut că e vorba de o piatră, fermierul avea să scoată din
pământ un cap gigant. Capul avea doi ochi sculptaţi, cu un design unic, nemaiîntâlnit până
atunci. Această descoperire avea să marcheze începutul unei poveşti ce durează până astăzi,
misterul gigantului din Mont’e Prama.
Statuile au început să fie studiate, în ciuda metodelor limitate şi a fondurilor deficitare din acea
perioadă. Acest lucru a scos la lumină existenţa unor statui ce înfăţişează boxeri, arcaşi şi
luptători, alături de mici nuraghe (construcţii preistorice din zona Sardiniei) şi a unor blocuri de
piatră care reprenzentau diferiţi zei, sub formă de con sau de patrulater.
De-a lungul timpului, au fost descoperite 16 statui de tip boxeri. Toate aveau o înălţime de peste
doi metri, purtând scuturi deasupra capetelor şi o mănuşă cu ţepi în mâna dreaptă, pe post de
armură. Alături de ei, au fost găsiţi şase luptători care aveau scuturi rotunde, săbii şi coifuri cu
coarne; şase arcaşi şi 13 blocuri de piatră cu rol religios. Acestea au început să fie adunate şi
catalogate într-o colecţie ce conţine peste 5000 de piese, care a fost expusă la muzeul din
Cagliari, începând cu anul 1980.
În decembrie 1979, săpăturile arheologice au fost oprite, deoarece s-a crezut că zona era
delimitată de un rând de dale, care delimitau grupul de morminte. Testele realizate ulterior au
demonstrat însă contrariul acestei ipoteze.
După 30 de ani de la primele descoperiri, multe piese aveau să fie transferate către centrul
arheologic din Li Punti. Acolo au fost supuse la teste de laborator. Astfel, s-a descoperit că
scuturile, armurile şi armele aveau decoraţiuni în relief.
De abia în 2014, în urma unor noi săpături arheologice efectuate de către Universitatea din
Sardinia, alături de Direcţia Arheologică din Cagliari, în Mont’e Prama, aveau să fie scoase la
lumină noi detalii importante. Astfel au fost descoperite două noi statui, care se consideră a fi
reprezentări ale magicienilor sau preoţilor din vechime. Acestea diferă de celelalte prin faptul că
sunt încălţate, comparativ cu restul care erau desculţe. Pe cap statuile poartă pălării sub formă
de con, asemănătoare cu pălăriile purtate de statuile de bronz descoperite într-un mormânt din
Lazio.
În urma săpăturilor efectuate, s-a tras concluzia că epoca fierului din Sardinia, care începe cu
secolul al IX-lea î.Hr, a fost o perioadă variată şi activă din punct de vedere cultural. Se pare că
insula era la intersecţia mai multor drumuri comerciale, ceea a facilitat schimburile culturale şi de
idei. Negustorii din Sardinia îşi exportau bunurile din Andaluzia către Maroc, în tot bazinul
mediteranean, inclusiv în nordul Africii.
Din acest motiv, în Sardinia au fost asimilate diferite tehnici de construcţie şi influenţe stilistice,
care au dat naştere primelor statui din Europa. Înălţimea lor, forma ochilor, modul în care îşi
ţineau scuturile şi arcurile demonstrează că artiştii de la Mont’e Prama aveau acces la tehnici
artistice mult prea avansate pentru perioada lor.
Unicitatea complexelor religioase şi mărimea grupurilor statuare ne-a arătat faptul că aceştia au
încercat să rămână un exemplu cultural pentru generaţiile următoare. În urma scanărilor
efecuate de profesorul Gaetano Ranieri, cu un sistem de tip geo-radar, s-a demonstrat unicitatea
artistică şi arhitecturală a ansamblurilor descoperite.
Această nouă cercetare confirmă povestea lui Diodorus Siculus, care descrie insula ca fiind
locuită de 50 de fii ai lui Heracle, ai caror mame erau fiicele lui Thespius. Rezultatul a fost că
insula a devenit un fel de paradis, unde locuitorii erau interesaşi de arhitectură, educaţie şi
sistemul legislativ. O tradiţie prezentată de Pseudo Aristotel aduce noi dovezi în ceea ce priveşte
gradul de dezvoltare al acestei culturi; spunând că insula era plină de temple cu o arhitectură
unică, iar terenurile erau cultivate cu tehnologii avansate pentru acele vremuri.
Sanctuarul unui erou din Mont’e Prama
Situl se consideră a fi un sanctuar dedicat unui erou, care a devenit o personalitate mitologică, cu
trecerea timpului. Zona este localizată la doi kilometri de lacul din Cabras şi include 60 de
morminte, cu o adâncime cuprinsă între 70 şi 80 cm, aliniate pe direcţia nord-sud. Toate
mormintele sunt poziţionate de-a lungul unui drum, iar majoritatea sunt acoperite cu pietre de
aproximativ 20 cm grosime.
Blocurile de piatră care simbolizează zeii sunt realizate din gresie, iar celelalte statui din calcar.
Gresia a fost extrasă de la câţiva kilometri de lângă Mont’e Prama, în timp ce blocurile
calcaroase au fost extrase din cariere aflate între S’Archittu şi Santa Caterina. Din acest motiv,
cercetătorii se întreabă cum au fost transportate aceste blocuri de piatră. Multe dintre morminte
erau goale, cu excepţia mormântului cu numărul 25, unde a fost descoperit un scarabel egiptean
din secolul al XII-XI-lea î.Hr.
Boxerii au bustul dezgolit, purtând o fustă sub formă triunghiulară. Arcaşii poartă o tunică şi sunt
copii fidele ale statuetelor de bronz descoperite în Sardinia şi Etruria. Alte elemente caracteristice
sunt armurile sculptate pentru picioare şi cofurile cu două coarne.
O analiză antropologică a demonstrat că oasele descoperite în morminte aparţineau unor tineri,
iar datarea cu carbon C-14 a determinat faptul că acestea aparţineau perioadei 1100-800 î. Hr.
Din punct de vedere al tehnicilor de construcţie, acestea au aparţinut unor trei perioade, cuprinse
între secolul al IX-lea şi al VIII-lea î.Hr. În prima perioadă au fost construite mormintele, în a doua
a fost delimitată zona, iar în ultima au fost adăugate statuile.
Conform istoricului Diodorus Siculus, între secolele al X-lea şi al VII-lea î.Hr. în acestă zonă au
apărut aristocraţi războinici, care aveau să impună legea în rândul populaţiei autohtone. Din
acest motiv, se crede că ei au fost cei care au comandat construirea templului dedicat lui
Heracle, pentru a preamări succesul şi bogăţia de care se bucurau.
A doua teorie se referă la faptul că aceste morminte pot avea o legatură cu existenţa unor situri
culturale nuraghe din apropiere. Din păcate nu se cunoaşte data exactă a acestor construcţii şi
astfel nu se poate realiza o legătură între cele două.
A treia teorie aduce în prim plan ipoteza că această zonă era locuită de o populaţie mixtă,
fenicieni şi narghi, având în vedere că la 10 kilometri de sit au fost descoperite vestigile unei
colonii feniciene.
Damnatio Memoriae
Excavările ulterioare au arătat modul în care s-a terminat istoria de la Mont’e Prama: statuile au
fost distruse în mii de bucăţi. Capetele lor au fost luate, iar ochii distruşi într-un mod asemănător
cu damnatio memoriae. Cineva a încercat să distrugă urmele civilizaţiei din Mont’e Prama, dar nu
se ştie: De către cine? Când? Şi de ce ?
Pentru a răspunde la aceste întrebări este destul de dificil, având în vedere că nu există date
specifice despre acest eveniment. Distrugerea mormintelor, a statuetelor şi a celor din jur, a fost
realizată înainte de anul 300 î. Hr. Pentru a explica aceste distrugeri, au fost lansate diferite
ipoteze: expediţia Cartaginei în zonă, războaiele interne dintre triburi, incursiunile fenicienilor din
colonia descoperită în apropiere, distrugerile naturale ale materialelor, dar şi utilizarea pământului
ca teren agricol.
Noile Descoperiri
Descoperirea unei necropole pe un teren aflat la o distanţă considerabilă faţă de izvoarele
termale şi zonele de unde se pot procura materialele de construcţii, ridică în continuare multe
întrebări experţilor din domeniu. Locul a fost o zonă construită sau un altar dedicat unui zeu
local? Din acest motiv, a fost realizat un proiect care a inclus cele două universităţi din Sicilia: o
echipă a Universităţii din Cagliari, condusă de Prof. G. Ranieri, a venit cu partea tehnologică, în
timp ce echipa Universităţii din Sassari, condusă de Prof. R. Zucca, a venit cu expertiza
arheologică.
În 2013 , echipa din Cagliari a descoperit noi situri arheologice, la nord şi la sud de vechiul sit
arheologic. Au fost descoperite noi structuri circulare (posibil colibe), pătrate (clădiri), drepte şi
plate (drumuri) , eliptice (garduri), sub formă de rânduri (morminte), dar şi unele structuri risipite
care ar putea fi statui. Pentru a realiza aceste descoperiri au fost utilizate diferite metode
geofizice (georadar, tomograf 3D, tomograf termic, ARP, etc. ). De asemenea, echipa a scanat
şi a realizat reprezentări digitale ale vechiului sit arheologic până la o adâncime de 3 metri.
Anul următor, georadarul a înregistrat numeroase anomalii. Iniţial, echipa condusă de Prof. R
Zucca a verificat integritatea acestei metode, crezând că ar putea să fie vorba de o eroare
tehnică. Dar după o verificare amănunţită, echipa avea să descopere două statui gigant, care se
aflau în apropierea unor grupuri noi de morminte.
În acest fel au fost aduse la lumină încă 4000 de piese – precum capete de statui, busturi etc.
Cercetările au mai scos la iveală existenţa a două statui neobişnuite, neînarmate, una dintre ele
încă intactă. Explorările geofizice ale profesorului Ranieri, din anul 2015, au dus la descoperirea
a încă 8 hectare cu vestigii, care urmau să fie cercetate. Trei ani mai târziu, cercetările efectuate
de Universitatea din Sassari în afara sitului arheologic din perioada 1974-1979 au confirmat
existenţa vestigiilor descoperite de echipa profesorului Ranieri. Alte elemente (precum un zid) au
fost descoperite pe directia N-NV, acolo unde fost realizate măsurătorile prin georadar. Toate
aceste descoperiri întăresc faptul că sub suprafaţa terestră există un univers ascuns care
aşteaptă să fie