Sunteți pe pagina 1din 4

O iluzie optica ce dateaza din 1888, cand a aparut prima oara pe o carte postala din

Germania, e de actualitate si acum si a facut obiectul unui studiu recent. Desenul, reluat si
adaptat de un caricaturist celebru, britanicul William Ely Hill, care l-a publicat intr-o revista de
umor in 1915, a facut obiectul unui studiu realizat in SUA, pe un esantion de aproape 400 de
persoane, cu varste cuprinse intre 18 si 68 de ani. Daca subiectii au vazut in desen o femeie, au
continuat testul, fiind pusi sa-i ghiceasca varsta. S-a observat ca, cu cat mai tanar este subiectul,
cu atat mai tanar vede si chipul femeii din imagine, arata LiveScience. Cei mai multi au vazut o
femeie tanara, care priveste in departare, peste umarul drept. Dar cei mai multi subiecti erau
tineri, fiind doar 8 persoane peste varsta de 60 de ani. Cu cat subiectul era mai "copt", cu atat si
femeia vazuta in imagine, una care priveste in alta directie, era mai mare, se arata intr-un raport
publicat de jurnalul Scientific Reports. Potrivit cercetatorilor, tindem sa judecam varsta celorlalti
confruntand-o cu a noastra si suntem mai atrasi sa analizam amanuntit chipurile unor persoane de
varsta similara.

Iluziile au constituit argumente extrem de importante pentru psihologii gestaltişti de la


începutul secolului 20. Cuvântul ”gestalt” (pronunţat ge-STALT cu un ”g” puternic precum în
”get”) este cuvântul german pentru ”formă” sau ”întreg”. Se referă la o structură, lucru, formă,
configuraţie sau obiect: ceva întreg. Cuvântul ”obiect perceput” înseamnă cam acelaşi lucru
precum gestalt: un obiect al percepţiei.

(Cap.4: Simţurile şi percepţia) - (Partea I - Sistemul vizual) - Psihologia gestaltistă

La începutul secolului 20, mulţi dintre psihologi erau behaviorişti care considerau că
toate fenomenele psihologice pot fi explicate prin fenomene observabile, anume prin stimuli şi
răspunsuri la stimuli. Psihologii gestaltişti s-au burzuluit la această idee deoarece pentru ei era
evident că procesele nevăzute din creier sunt cruciale în explicarea percepţiei.

Ce înseamnă cuvântul ”gestalt”? De ce imaginile duble îi fascinau pe gestaltişti?

Pentru a-şi argumenta punctul de vedere, psihologii gestaltişti au preferat să se refere la


imaginile duble. Un exemplu celebru este cupa Peter/Paul sau pocalul Rubin, mediatizat de
psihologul
Imaginea poate fi văzută ca o cupă sau ca două feţe. Deoarece două percepţii diferite pot
apărea din acelaşi stimul, argumentează gestaltiştii, în mod evident este ceva ce se întâmplă în
creier care determină ce imagine să vedem. Percepţia presupune mai mult decât stimulul care
pătrunde prin ochi. Procesele centrale (procesele din creier) sunt implicate.

Psihologii gestaltişti din anii ’30 şi ’40 nu aveau instrumentele necesare pentru a dezvolta
această intuiţie fundamentală şi validă. Nu aveau mijloacele să definească sau să analizeze
procesele din creier, altele decât vagi referinţe la câmpurile din creier ce (ziceau ei) sunt
izomorfe (cu aceeaşi formă) cu obiectele percepţiei. Astfel, un pocal schimbător ca cel al lui
Rubin corespunde într-un fel unor câmpuri schimbătoare de energie din creier. Astăzi noi ştim că
datele din calculator nu seamănă fizic cu lucrul care este calculat, aşa încât noi nu ne aşteptăm să
găsim un izomorfism în sensul brut, precum câmpurile de energie în formă de pocal din creier.
Un neurolog modern s-ar aştepta ca percepţia schimbătoare să fie însoţită de circuite neuronale
schimbătoare, nu de câmpuri de energie izomorfe schimbătoare.

Care este diferenţa dintre "formă" şi "fond"?

Pocalul lui Rubin ilustrează un concept fundamental al psihologiei gestaltiste: distincţia


figură-fundal [obiect central al percepţiei – câmp perceptiv, cum am spune noi azi]. Când un
lucru este format (perceput) devine o formă (un lucru separat, o entitate sau un obiect). O formă
este întotdeauna susţinută de un fond din jurul ei. În cazul pocalului lui Rubin, pocalul şi feţele
devin pe rând formă şi fond. Atunci când vezi pocalul, feţele dispar într-un fond negru. Când
vezi feţele, pocalul dispare într-un fond alb. O structură nu poate fi văzută ca formă şi fond în
acelaşi timp. Cu toate acestea, structura din lumea exterioară – stimulul – nu se schimbă. Doar
percepţia ei se schimbă. Pentru psihologii gestaltişti, asta dovedea că teoria despre stimul/răspuns
era inadecvată felului în care se produce percepţia, iar acest lucru îl interpretau ca fiind un
argument în favoarea modului în care ei văd problema.