Sunteți pe pagina 1din 2

FORME MUZICALE CLASA A XII- GRUPA INSTRUMENTE CANTO

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Morfologia și sintaxa formei muzicale

Tema :

Figura muzicală

Figura muzicală este o reuniune de două, trei sau eventual mai multe sunete care joacă,
de la caz la caz, roluri diferite în modalitatea de compunere a muzicii. Ea dobîndeşte două
înţelesuri, conforme cu importanţa care o deţine în „economia” unei lucrări.
a) Un înţeles larg, atunci cînd intră numai în componenţa unor pasaje de legătură sau cu
o însemnătate expresivă redusă. O întîlnim ca atare în aşa-zisele „figuraţii” ale unui acord sau ale
unei relaţii armonice:

Beethoven. SONATA LUNII — P.I.

În cazul de faţă, figura a este supusă variaţiilor prin răsturnare de intervale (de unde şi
notarea cu cifre) datorită mersului în pasaj descendent. Se încadrează în acordul de pe treapta a
VII-a din tonalitatea do diez minor (septimă micşorată). În consecinţă, rolul ei tematic rămîne
suficient de redus, constituind mai mult un moment de tranziţie sau de culoare armonică.
b) Un înţeles fundamental este dobîndit în cazul cînd reuniunea sunetelor (care nu se
face la întîmplare!) dă naştere unei figuri cu pregnanţă expresivă deajuns de accentuată pentru a
contribui direct la constituirea discursului muzical. În genere, o astfel de grupare alcatuieşte
punctul de pornire a unor piese de. Muzică în care prevalează gîndirea „orizontală”, monodică
sau polifonică. De notat că ea (figura) nu are independenţă proprie, ci alcătuieşte o „ţesătură”
melodică în care este supusă unor continue variaţii. Teoreticieni şi esteticieni de prestigiu
vorbesc adesea despre importanţa pe care figura – în această ipostază deosebită – o dobîndeşte
pentru formarea unor muzici: „Figura este început şi lege în acelaşi timp”; „Figura muzicală
poate suferi transformări, fără a înceta prin aceasta să fie recunoscută pentru ea însăşi” Iată doar
două afirmaţii avizate care demonstrează convingător cele arătate mai sus.
Pe scara evoluţiei în timp a artei muzicale, figura a deţinut roluri predominunte în diferite
epoci, mai ales în evul mediu, renaştere, muzica contemporană, în unele cîntece din folclorul
popoarelor (mai vechi sau mai noi). În consecinţă, se poate afirma că ea se află în strînsă
dependenţă de gîndirea predominant melodică şi cu apartenenţă la lumea modurilor, a diteritelor
sisteme şi scări populare, fără a exclude însă cu totul ideea de tonalitate major-minoră clasică.

Un exemplu din muzica medievală demonstrează modul în care o figură din trei note se
„încrustează” în melodia bazată pe „recitarea” sunetului la devenit pilon de bază:
PSALMODIE

(Acoladele punctate arată „recitarea” lui a.)

Este vorba, evident, de un proces de variaţie în care celula a (cu diferitele fluctuaţii
semnalate) devine „piatra de construcţie” a segmentului melodic (recitativul se sprijină tot pe un
sunet aparţinător figurii-matcă).
În alte stiluri şi muzici rolul figurilor muzicale rămîne, în esenţă, acelaşi, dar se schimbă mai ales
limbajul şi procedeele variaţionale.

1 oră

Audiție: Sonata lunii Beethoven p.I