Sunteți pe pagina 1din 10

CURS 2

MASURAREA SI EVALUAREA CALITATII PRODUSELOR

Conform standardelor ISO, prin măsurarea şi evaluarea calităţii unui produs, se înţelege
determinarea valorii aproximative sau estimarea valorii ori a performanţelor tehnico-economice,
respectiv a calităţii acestuia. Criteriul de bază pentru evaluarea nivelului calităţii produselor se
consideră gradul de satisfacere a unei cerinţe sociale. Astfel, nivelul calităţii poate fi definit ca o
funcţie a caracteristicilor de calitate în relaţie cu parametrii de identificare a cerinţelor sociale.

2.1. Caracteristici de calitate

Calitatea unui produs reprezintă o noţiune complexă, fiind determinată de ansamblul


proprietăţilor şi caracteristicilor sale care contribuie la satisfacerea necesităţilor utilizatorului sau
care îi conferă produsului aptitudinea de a fi util. Aceste proprietăţi poartă numele de caracteristici
de calitate. Caracteristicile de calitate, reprezintă criterii de evaluare a calităţii unui produs. După
cum se observă din definiţia dată, calitatea unui produs nu este reprezentată numai de nivelul
acestor caracteristici ci şi de gradul în care acestea satisfac aşteptările utilizatorului. Evaluarea
gradului de utilitate al produsului se face prin compararea nivelului caracteristicilor de calitate cu
cele ale unui produs standard sau etalon (dacă el există) sau cu cele ale unui produs considerat „de
vârf” în domeniu.
In funcţie de modul de exprimare, caracteristicile de calitate pot fi:
 cuantificabile atunci când se pot evalua cu ajutorul unor indicatori numerici, iar valoarea
lor se poate exprima prin citire, măsurare, înregistrare grafică etc.
 atributive atunci când sunt apreciate pe baza însuşirilor pe care le posedă, fiind exprimate
prin intermediul unor calificative (bun, satisfăcător, corespunzător, necorespunzător etc.).
In funcţie de natura şi de efectul pe care îl au în procesul de utilizare, principalele grupe de
caracteristici de calitate sunt:
 Caracteristici tehnico-funcţionale. Sunt în general caracteristici măsurabile, ce
caracterizează produsul sub raport tehnic, reprezentând proprietăţi intrinseci ale acestuia. Sunt în
general mărimi fizice (masă, viteză, forţă etc.), chimice (material, concentraţie, conţinut etc.),
biologice etc., fiind determinate de concepţia constructiv funcţională a produsului. Dintre toate
caracteristicile tehnico-funcţionale, numai unele sunt interesante pentru utilizator, în schimb
producătorul trebuie să fie interesat de toate.
 Caracteristici psiho-senzoriale. Această clasă de caracteristici se referă la latura estetică
a produselor (aspect, culoare, formă etc.), la aspecte organoleptice (gust, miros) precum şi la
aspecte de ordin ergonomic (uşurinţă în exploatare).
 Caracteristici de disponibilitate. Exprimă aptitudinea produsului de a fi apt pentru
utilizare în orice moment al solicitării. Disponibilitatea presupune luarea în considerare a două
aspecte: caracteristicile de fiabilitate (care exprimă probabilistic menţinerea în timp a
performanţelor calitative ale produsului) şi caracteristicile de mentenabilitate (care se referă la
aspecte legate de repunerea în funcţiune a unui produs în urma defectării acestuia, în cel mai scurt
timp, prin activităţi specifice de mentenanţă).
 Caracteristici economice. Sunt caracteristici ce exprimă latura economică a produsului si
pot fi caracterististici de genul: costuri de producţie, costuri de mentenanţă, cheltuieli de utilizare,
1
CURS 2

facilităţi la vânzare (garanţie, service, asigurări, rate etc.), imaginea produsului (apartenenţa la o
marcă, ţara de origine etc.).
 Caracteristici de ordin social. Se referă la impactul pe care produsul poate să-l aibă
asupra mediului, sănătăţii, siguranţei etc., în toate fazele de existenţă ale produsului (fabricaţie,
utilizare, depozitare sau reciclare etc.). Sunt caracteristici de genul: miros, praf, noxe, zgomot,
radiaţii etc.).
In funcţie de importanţa în asigurarea utilităţilor şi funcţionării acestora, caracteristicile de
calitate pot fi:
 Caracteristici de bază. Sunt acele caracteristici care determină funcţionarea unui produs
şi care sunt absolut necesare pentru buna îndeplinire a nevoii sociale a acestuia (de exemplu:
pentru un televizor caracteristicile de bază se referă la claritatea imaginii, mărimea ecranului,
caracteristicile sunetului etc.). Sunt caracteristici de cele mai multe ori măsurabile. Nu întotdeauna
legătura dintre caracteristicile de bază şi calitate este direct proporţională, adică un produs cu
caracteristici de bază ridicate nu este perceput imediat de toţi utilizatorii ca fiind mai bun.
 Caracteristici secundare. Sunt acele caracteristici care completează funcţionarea de
bază a produsului, dar care nu sunt atât de importante ca şi cele de bază, însă prezenţa lor poate
ridica nivelul calitativ al produsului. (ex. la un automobil de lux - consumul de combustibil la 100
Km; existenţa unui ciclu de uscare a rufelor la o maşină de spălat poate să-i ridice acesteia nivelul
calitativ, însă această caracteristică nu constituie o caracteristică de bază). De foarte multe ori este
dificil de separat caracteristicile secundare de cele de bază, deoarece trecerea de la o categorie la
alta depinde de percepţia utilizatorului.
Caracteristicile de calitate pot fi determinate prin:
 Măsurare directă. De ex: grosimea unei table, lungimea unui arbore, turaţia arborelui
principal la un strung etc.;
 Măsurare indirectă. Sunt acele caracteristici care sunt exprimate printr-un număr, dar
care rezultă eventual în urma unui calcul. De ex: densitatea unui material prin măsurarea
volumului şi a masei, fiabilitatea unui utilaj cu ajutorul probelor de rezistenţă la uzură, calitatea
unei acoperiri galvanice prin grosimea stratului etc.
 Comparare obiectivă cu o mostră etalon. Sunt acele caracteristici subiective, care sunt
evaluate cu ajutorul unui etalon. Ex: prezenţa unei anumite substanţe într-un material prin
realizarea unei reacţii chimice (de culoare); măsurarea tensiunilor interne cu ajutorul
spectrometriei cu raze X, numărul de defecte pe cm2 la o ţesătură etc.
 Comparare subiectivă cu o mostră etalon. De ex: compararea culorii şi a nuanţelor
unui produs cu ajutorul unui catalog de culori.
Prin compararea caracteristicilor efective ale unui produs cu cele specificate, se evaluează
calitatea acestuia. Cu cât gradul de corespondenţă al caracteristicilor obţinute cu cele specificate
este mai ridicat, cu atât este mai bună calitatea produsului.

2.2. Indicatorii calităţii produselor

Indicatorii calităţii produselor reprezintă expresia cantitativă a caracteristicilor de calitate


ale produselor stabilite în raport cu condiţiile privind crearea, executarea şi exploatarea acestora.
Deosebirea dintre o caracteristică de calitate şi un indicator al calităţii, constă în aceea că, în timp
2
CURS 2

ce caracteristica defineşte calitatea dintr-un anumit punct de vedere, indicatorul exprimă nivelul
calitativ la un moment dat (momentul estimării). De asemenea se poate considera caracteristica de
calitate ca fiind un parametru pentru evaluarea calităţii specificate (prescrise), iar indicatorii
calităţii pot fi consideraţi drept criterii de evaluare a performanţelor realizate de către produs. In
industrie, pentru măsurarea calităţii, se recurge la măsurarea unor caracteristici de calitate, iar pe
baza acestora, prin metode specifice, se poate realiza o evaluare complexă a calităţii.
Indicatorii calităţii pot fi:
 Indicatori simpli (analitici), când se referă numai la una dintre caracteristicile de calitate
ale produsului;
 Indicatori compuşi (sintetici), când se referă la o anumită grupă de caracteristici de calitate
ale produsului;
 Indicatorul complex al calităţii, atunci când se referă la calitatea unui produs, în
ansamblul său.
Indicatorii calităţii produselor se pot măsura:
- pe faze sau etape ale realizării produsului;
- pentru produsul final, luând în considerare toate elementele definitorii ale calităţii.
In funcţie de gradul de complexitate, indicatorii calităţii pot fi reprezentaţi într-o ierarhizare
de tip piramidal (fig. 2.1), structurată pe trei trepte:
TREAPTA I - situată la baza piramidei, cuprinde un număr foarte mare de indicatori denumiţi
indicatori analitici. In fct. de clasele caracteristicilor de calitate pe care le exprimă, aceştia sunt:
 indicatori care exprimă caracteristicile tehnico-funcţionale (rezistenţa mecanică, alungirea
la rupere, randamentul, puterea consumată, consumul de combustibil, viteza, temperatura de
funcţionare etc.);
 indicatori care exprimă caracteristicile psiho-sensoriale (estetică, culoare, formă, calitate
ambalaj, ergonomie, gust, miros etc.);
 indicatori care exprimă caracteristicile economice (consumul de materiale, cheltuielile cu
manopera, costul produsului, cheltuielile de întreţinere, cheltuielile de exploatare etc.);
 indicatori care exprimă caracteristicile de ordin social (poluarea mediului, nivelul de
zgomot, nivelul de vibraţii etc.);
 indicatori care exprimă caracteristicile de disponibilitate (fiabilitatea, mentenabilitatea,
siguranţa în exploatare etc.).
TREAPTA a II a situată deasupra primei trepte, cuprinde un număr mai mic de indicatori, câte
unul pentru fiecare grupă de caracteristici. Aceştia se numesc indicatori sintetici pentru fiecare
grupă de caracteristici.
TREAPTA a III a situată în vârful piramidei, cuprinde un singur indicator şi anume indicatorul
complex al calităţii ICQ.
Evaluarea indicatorilor caracteristicilor de calitate se poate realiza prin mai multe metode:
 Metode de măsurare, care au la bază utilizarea mijloacelor şi procedeelor tehnice de
măsurare a caracteristicilor de calitate măsurabile. Măsurarea poate fi:
- directă (atunci când o caracteristică poate fi comparată cu un etalon. Ex: dimensiuni,
greutate, forţă, duritate etc.);

3
CURS 2

- indirectă (atunci când valoarea caracteristicii este obţinută prin intermediul măsurării
altor mărimi. Ex: densitatea, viteza de deplasare etc.).
Valorile astfel măsurate raportate la performanţele din domeniul respectiv indică nivelul calităţii.

Treapta
a-III-a

INDICATORUL
COMPLEX AL
CALITATII ICQ

Treapta a-II-a Indicatori sintetici

Tehnico- Psiho- Economici Sociali Disponi-


funcţionali senzoriali bilitate

Treapta I Indicatori analitici

-rezistenţă mec. -gust -cost materii -nivel poluare -fiabilitate


-forţă -culoare prime -nivel de zgomot -mentenabilitate
-put. consumată -miros -cost produs -nivel de vibraţii -durabilitate
-viteză -formă -cheltuieli de -pericol în -accesabilitate
-consum -dimensiuni exploatare exploatare

Figura 2.1. Piramida indicatorilor calităţii


 Metode statistice care utilizează concepte de statistică matematică şi teoria
probabilităţilor. Sunt metode specifice producţiei de serie mare şi care se utilizează atunci când
este analizat un volum mare de date.
 Metoda sociologică se bazează pe culegerea şi analiza opiniilor consumatorilor referitoare
la caracteristicile de calitate ale unui produs. Informaţiile sunt culese cu ajutorul unor chestionare
întocmite de către serviciile specializate din cadrul organizaţiei. După completarea acestora de
către utilizatori, informaţiile sunt centralizate şi analizate prin metode specifice. In urma
prelucrării acestor informaţii, sunt determinate valorile indicatorilor de calitate. Metoda este
aplicată în special în studii de marketing.
 Metoda expertizei care se bazează pe evaluarea indicatorilor calităţii de către experţi
recunoscuţi în domeniu. Bazându-se pe metoda organoloeptică, metoda expertizei are un puternic
caracter subiectiv. Exactitatea determinării indicatorilor calităţii prin acest procedeu depinde de
calificarea, competenţa şi experienţa acelora care realizează evaluarea.

2.3. Indicatori ai noncalităţii produselor


Noncalitatea este un termen generic care se referă la lipsa (într-o măsură mai mare sau mai
mică) de calitate. Caracteristicile non-calităţii sunt:
 imperfecţiunea – reprezintă abaterea unei caracteristici de calitate în raport cu starea sau cu
nivelul prevăzut, fără orice asociere cu satisfacerea condiţiilor specificate sau cu aptitudinea de
utilizare a produsului (zgârieturi, fisuri, pete etc.);
4
CURS 2

 neconformitatea – reprezintă nesatisfacerea unei condiţii specificate (prescrise);


 defectul - reprezintă nesatisfacerea unei condiţii de utilizare prevăzute (se referă în special
la caracteristicile de utilizare ale produsului);
 defectivul - o unitate de produs care prezintă unul sau mai multe defecte;
 defectarea – încetarea capacităţii unui produs de a îndeplini funcţiile cerute sau
întreruperea funcţionării acestuia;
 defecţiunea – este o consecinţă a defectării şi reprezintă starea produsului de a fi defect.
Există o strânsă legătură între neconformităţi, defecte, defectare, defecţiune
(neconformităţile favorizează producerea defectelor, acestea fiind la originea producerii defectării,
defecţiunea produsă determinând starea de defect a produsului).
Dată fiind diversitatea defectelor, există numeroase criterii de clasificare a acestora:
 după natură, defectele pot fi: defecte funcţionale, structurale, de aspect, de ambalare etc;
 după posibilităţile de măsurare, se împart în defecte măsurabile şi atributive;
 după cauza care a condus la apariţia lor, se clasifică în: defecte de material, defecte
tehnologice, defecte cauzate de operator, defecte cauzate de utilaje, defecte de măsurare etc.;
 după importanţă, defectele se împart în:
 defecte critice – acele defecte care împiedică îndeplinirea funcţiilor produsului,
fiind susceptibile de a conduce la o lipsă de securitate pentru beneficiar. Produsele cu astfel de
defecte nu trebuiesc livrate, deoarece vor genera cu siguranţă reclamaţii din partea beneficiarilor şi
pot compromite imagimea producătorului;
 defecte majore (principale) – sunt acele defecte care, fără a fi critice, riscă să
provoace deficienţe sau reducerea posibilităţilor de utilizare ale produsului. Sunt sesizabile de către
beneficiar, provocându-i acestuia neajunsuri şi pot conduce la generarea unor reclamaţii;
 defecte minore de tip A (secundare) – sunt acele defecte care nu reduc foarte mult
posibilităţile de utilizare ale produsului. Ele sunt sesizate de către beneficiar, însă prezenţa lor nu va
conduce la generarea de reclamaţii;
 defecte minore de tip B (minore) – sunt acele defecte care nu reduc posibilităţile de
utilizare ale produsului. In general aceste defecte nu sunt sesizate de către beneficiar şi nu generează
reclamaţii.
 după efectele produse, se clasifică în defecte remediabile sau iremediabile;
 după frecvenţa apariţiei, se clasifică în defecte aleatorii sau defecte sistematice.
 după perioada de apariţie (relativ la ciclul de viaţă al produsului), defectele se clasifică în:
de rodaj, de maturitate, de bătrâneţe sau de uzură.

2.4. Metode de evaluare şi comparare a calităţii produselor

In practica industrială sunt utilizate mai multe metode de evaluare a nivelului calităţii
produselor. In funcţie de tipul indicatorilor de calitate utilizaţi, se deosebesc două mari grupe de
metode:
 metode ce utilizează indicatori ai calităţii produselor;
 metode ce utilizează indicatori ai noncalităţii produselor.

5
CURS 2

2.4.1. Metode ce utilizează indicatori ai calităţii produselor

Indicatorul complex al calităţii ICQ


Este situat în vârful piramidei indicatorilor calităţii (fig. 3.1.), reunind influenţele fiecărei
caracteristici de calitate. Pentru calculul acestuia trebuie parcurse mai multe etape:
I. Analiza produsului şi identificarea caracteristicilor de calitate
In cadrul acestei etape sunt identificate toate caracteristicile de calitate care determină
calitatea produsului. Aceste caracteristici sunt împărţite pe grupe (tehnico-funcţionale, psiho-
senzoriale, economice, de disponibilitate şi de ordin social).
II. Evaluarea indicatorilor analitici de calitate
Fiecărei caracteristici de calitate i se asociază un indicator analitic de calitate ce reprezintă
expresia cantitativă a caracteristicilor de calitate stabilite. Evaluarea acestor indicatori se poate
realiza printr-una dintre metodele prezentate în subcapitolul anterior. In cadrul fiecărei grupe, sunt
stabilite de asemenea ponderile cu care participă fiecare caracteristică de calitate. Acestea pot fi
stabilite prin metoda expertizei sau prin metode sociologice.
III. Calculul valorilor indicatorilor sintetici, pentru fiecare grupă de caracteristici
Pentru fiecare grupă de caracteristici, se poate calcula un singur indicator sintetic cu
ajutorul formulei:
n
IQ   p i  K i (2.1)
i 1
unde pi reprezintă ponderea caracteristicii de calitate i, iar Ki reprezintă valoarea indicatorului de
calitate i.
IV. Calculul indicatorului complex al calităţii ICQ,
Indicatorul complex al calităţii ilustrează ponderat, contribuţia tuturor grupelor de caracteristici
de calitate la stabilirea nivelului calităţii produsului. Acesta se poate calcula cu ajutorul formulei:
I CQ  IQ tf  p tf  IQ e  p e  IQ ps  p ps  IQ s  p s  IQ d  p d (2.2)
în care: IQtf, IQe, IQps, IQs, IQd reprezintă indicatorii sintetici ai caracteristicilor tehnico-
funcţionale, economice, psiho-senzoriale, de ordin social şi de disponibilitate, iar ptf, pe, pps, ps, pd
reprezintă ponderile acordate acestor clase de caracteristici. Condiţia care trebuie respectată este:
 pi  1 (2.3)
Indicatorul relativ al calităţii IRQ
Indicatorul relativ al calităţii IRQ se utilizează în cazul în care se doreşte realizarea unui
studiu comparativ al nivelului calităţii mai multor produse. In această situaţie, în piramida
indicatorilor calităţii, la nivelul primei trepte de indicatori se găsesc indicatori relativi. Aceştia se
calculează în funcţie de un produs de referinţă (etalon), care poate fi: produsul proiectat
(documentaţia de execuţie), un produs standard, un produs considerat de vârf la nivel mondial sau
un oricare alt produs faţă de care se doreşte să se realizeze comparaţia.
Pentru caracteristici de calitate care se optimizează prin maximizare, indicatorii relativi
analitici se pot calcula cu ajutorul raportului:
K
I Ri  i (2.4)
K ri

6
CURS 2

Pentru caracteristici de calitate care se optimizează prin minimizare, indicatorii relativi


analitici se pot calcula cu ajutorul raportului:
K
I Ri  ri (2.5)
Ki
unde, Ki reprezintă valoarea caracteriticii i de calitate a produsului analizat, iar Kri reprezintă
valoarea caracteristicii de calitate a produsului etalon.
Cu ajutorul indicatorilor analitici relativi, se pot calcula indicatorii sintetici relativi, pentru fiecare
grupă de caracteristici, sau indicatorul relativ al calităţii produsului, cu ajutorul unor relaţii de
forma:
k n
Ki K
I RQ    pi   ri  pi (2.6)
i 1 K ri i  k 1 K i
unde i = 1, ... , k, reprezintă caracteristici de calitate ce pot fi optimizate prin maximizare, iar i =
k+1, ... , n reprezintă caracteristici de calitate ce pot fi optimizate prin minimizare. Trebuie de
asemenea respectată condiţia (2.3).
In cazul în care se ia în calcul şi preţul produsului analizat Ca şi cel al produsului de referinţă Cr,
relaţia de calcul a indicatorului relativ al calităţii devine:
Ca  k Ki n
K ri 
I RQ    p    p  (2.7)
Cr  K i
K
i 
 i 1 ri i  k 1 i 
Funcţie de produsul de referinţă faţă de care se realizează studiul, se definesc următorii
indicatori relativi:
 Indicatorul relativ calitativ de conformitate IRQc – atunci când comparaţia se face faţă de
prevederile documentaţiei de execuţie;
 Indicatorul relativ calitativ mondial IRQm atunci când comparaţia se face faţă de valoarea
medie a caracteristicilor similare existente pe piaţă (la nivel mondial);
 Indicatorul relativ calitativ de vârf IRQm atunci când comparaţia se face faţă de produsul
considerat „lider mondial” în domeniul respectiv.
Pentru realizarea comparaţiei, pe baza unor scări convenabil alese, se caracterizează
valorile indicatorului relativ de calitate IRQ, astfel:
IRQ > 1 - peste nivel;
0.85 ≤ IRQ ≤ 1 - nivel de vârf;
0.5 ≤ IRQ ≤ 0.85 - nivel mediu;
IRQ ≤ 0.5 - sub nivel.
Această comparaţie se poate realiza şi pentru fiecare caracteristică sau grupă de
caracteristici de calitate. Caracteristicile sau grupele de caracteristici pentru care IR ≥ 0.85
reprezintă puncte forte, iar cele pentru care IR ≤ 0.85 reprezintă puncte slabe. Analizând aceste
valori se poate stabili o strategie de ameliorare a punctelor slabe, în funcţie de importanţa acestora.

Coeficientul calităţii COQ


Se determină pe baza unor note atribuite de utilizatorii produsului fiecărei caracteristici de
calitate. Astfel, pe baza acestor note se determină pentru fiecare caracteristică de calitate un
coeficient al calităţii care se calculează cu ajutorul formulei:
7
CURS 2

COk 
 j C j (2.8)
100  C max
în care, COk, reprezintă media notelor acordate pentru caracteristica de calitate k; Cj reprezintă nota
acordată de un procent j [%] de utilizatori, ce poate lua valori între 0 ... Cmax.
Pe baza acestor coeficienţi de calitate se determină coeficientul calităţii COQ ca fiind media
geometrică a coeficienţilor de calitate calculaţi pentru cele n caracteristici de calitate:
COQ  n CO1  CO 2  ...  COk  ...  COn (2.9)
Metode ce utilizează indicatori ai noncalităţii produselor

Metoda Demeritelor (metoda penalizării defectelor)


Metoda constă în analiza şi evaluarea noncalităţii produselor, care se realizează prin
detectarea defectelor şi compararea cu un produs de referinţă. Este o metodă industrială
recomandată în următoarele cazuri: produse complexe şi finite; fabricaţie de serie în etapa finală a
procesului de fabricaţie etc.
Deşi nu este cea mai precisă metodă de control, este în schimb rapidă şi uşor de utilizat,
permiţând tragerea unor concluzii şi luarea unor măsuri imediate de înlăturare a defectelor.
Defectele unui produs se pot clasifica în:
 defecte funcţionale şi structurale (nivelul unor caracteristici verificate pe stand sau prin
încercări „în teren”, zgomote şi vibraţii de orice natură etc.);
 defecte de aspect (calitatea acoperirilor, starea suprafeţelor, acurateţea îmbinărilor etc.);
 defecte de ambalare.
Metoda se bazează pe clasificarea acestor grupe de defecte într-un număr de clase după
gravitatea şi implicaţiile apariţiei lor, fiecare clasă fiind notată cu un punctaj, nota clasei devenind
nota defectului.
In practică se utilizează patru clase de defecte:
 Defectul critic – este acel defect care împiedică realizarea funcţiilor proiectate ale
produsului. Aceste defecte pot pune în pericol utilizatorul atunci când foloseşte produsul respectiv
şi în mod cert ele vor genera reclamaţii din partea acestuia. De asemenea, produsele care prezintă
astfel de defecte pot să compromită marca fabricantului.
 Defectul principal (major) – este acel tip de defect care este mai puţin grav decât cel critic,
însă el conduce la o diminuare a caracteristicilor principale de calitate ale produsului. Este un
defect sesizabil de către client şi care va produce în mod cert reclamaţii din partea acestuia.
 Defectul secundar (minor A) – este acel tip de defect care nu reduce prea mult posibilităţile
de utilizare ale produsului. Este un defect care este sesizat de către client, dar cu toate acestea
poate să nu producă reclamaţii din partea acestuia.
 Defectul minor (minor B) – este acel tip de defect care nu afectează în nici-un fel modul de
utilizare al produsului. Defectul minor nu va fi sesizat de către client şi bineînţeles că nu va
produce reclamaţii.
Fiecare din aceste clase de defecte este penalizată diferit, în funcţie de gravitatea
defectului. Cele mai utilizate scări de penalizare ale claselor de defecte sunt prezentate în tab. 2.10.

8
CURS 2

Tabelul 2.10. Scări de penalizare a defectelor în cadrul metodei demeritelor


Scări de penalizare
Clasa de defecte
I II III IV
Defecte critice 10 100 125 1000
Defecte principale 5 50 25 100
Defecte secundare 3 10 5 10
Defecte minore 1 1 1 1

Alegerea uneia din scările de penalizare se face în funcţie de gradul în care dorim să
evidenţiem ponderea defectelor critice şi/sau principale. După cum se observă din datele din tabel,
varianta IV de penalizare, diferenţiază cel mai mult diferitele clase de defecte, spre deosebire de
varianta I care diferenţiază cel mai puţin. In practică cel mai des utilizată este varianta II.
Principalele etape parcurse în utilizarea acestei metode sunt următoarele:
1. Se identifică toate categoriile de defecte care apar la lotul de produse care este analizat;
2. Se grupează defectele identificate pe clase de defecte în funcţie de gravitatea acestora (se
completează zona {5} din „fişa de cotare a demeritelor” prezentată în Anexa 2);
3. Se adoptă varianta de penalizare (una dintre variantele prezentate în tabelul 2.10. în funcţie
de tipul de produs);
4. Se completează în fiecare zi în care se realizează controlul:
- data (zona {6});
- numărul de defecte din fiecare categorie NA, NB, NC, … , NP etc. (frecvenţa
absolută), (zona {7}). Cu ajutorul numărului de defecte din fiecare categorie NA, NB, NC, … , NP,
în zona {4}, se va ridica histograma defectelor. Acest instrument oferă zilnic o primă imagine a
frecvenţei de apariţie a defectelor. In acest mod se identifică defectele care au frecvenţa de apariţie
cea mai mare.
- numărul de produse controlate Ntot (zona {8})
- numărul total de defecte constatate ca fiind suma tuturor defectelor constatate în
ziua respectivă
Ndef = NA + NB + NC + …. NP (zona {9}) (2.26)
- numărul de defecte pe unitate (zona {10}), ca fiind raportul dintre numărul total de
defecte constatate în ziua respectivă şi numărul de produse controlate
N def
N' (2.27)
N tot
- evoluţia numărului de defecte pe unitate, în timp (zona {11}). Această evoluţie se
poate urmări cu ajutorul unui grafic liniar care va scoate în evidenţă tendinţa evoluţiei numărului
de defecte pe unitate. Dacă graficul are o tendinţă de deplasare spre dreapta, va rezulta o creştere a
numărului de defecte pe unitate de la o zi la alta, ceea ce reflectă o scădere a calităţii produselor
controlate, iar o evoluţie spre stânga reflectă o creştere a calităţii.
- valoarea demeritului D (zona {12}), care se calculează cu ajutorul formulei:

D
N i  pi

N 1  p1  N 2  p 2  N 3  p 3  N 4  p 4
(2.28)
N tot N A  N B  N C  ...  N P
în care:

9
CURS 2

N1, N2, N3, N4 reprezintă numărul de defecte din fiecare clasă de defecte (critice, principale,
secundare şi minore); p1, p2, p3, p4, reprezintă ponderea de penalizare a fiecărei categorii de
defecte. Scările de penalizare se aleg în funcţie de gradul în care dorim să evidenţiem ponderea
defectelor critice şi/sau principale (în exemplul prezentat în anexa 2 este aleasă o scară de
penalizare în care ponderea defectelor critice este 100, a celor principale este 50, a celor secundare
este 10, iar a celor minore 1). Acest indicator va ţine seama atât de numărul de defecte cât şi de
gravitatea acestora. Valoarea absolută a demeritului D este dependentă de sistemul de ponderare
adoptat.
- evoluţia în timp a demeritului (zona {13}). Această evoluţie va fi reprezentată cu
ajutorul unui grafic liniar, care va scoate în evidenţă modul de variaţie al valorii demeritului de la
o zi la alta.
- Indicele demeritului (zona {14}), care se calculează cu formula:
D
Id  i (2.29)
Dref
în care Di reprezintă valoarea demeritului iar Dref reprezintă valoarea de referinţă a demeritului
(baza de referinţă). Baza de referinţă se poate calcula teoretic încă din faza de proiectare pe baza
procentelor de defecte admisibile pe categorii. În cazul în care nu se cunoaşte valoarea de referinţă
a demeritului, pentru a determina indicele demeritului se poate înlocui cu valoarea medie a
demeritului stabilită pe un interval mai mare de timp, în care calitatea produsului s-a considerat
satisfăcătoare. Indicele demeritului se calculează zilnic. In urma calcului pot rezulta următoarele
situaţii:
Id = 1 → calitatea este egală cu cea de referinţă;
Id > 1 → calitatea este mai slabă decât cea de referinţă;
Id < 1 → calitatea este mai bună decât cea de referinţă.
- evoluţia în timp a indicelui demeritului (zona {15}) se poate reprezenta tot sub
forma unui grafic liniar.
- Media lunară a demeritului Dmed, (zona {17}) care se calculează cu formula:
k

D i
Dmed  i 1
(2.30)
k
unde Di reprezintă demeritul pentru fiecare zi din cele k pentru care se realizează analiza.
- Media lunară a indicelui demeritului Id med, (zona {18}) se calculează cu formula:
k

I di
I d med  i 1
(2.31)
k
unde Idi reprezintă indicele demeritului pentru fiecare zi din cele k pt. care se realizează analiza.
In concluzie, pe baza a patru grafice (histograma frecvenţelor defectelor, evoluţia
numărului de defecte pe unitate, evoluţia valorii demeritului şi evoluţia indicelui demeritului)
metoda permite obţinerea de informaţii asupra variaţiei calităţii unui proces de fabricaţie. Astfel se
pot trage cu uşurinţă concluzii asupra nivelului calitativ al produselor, dacă s-a realizat sau nu
nivelul calitativ propus şi spre ce fel de defecte trebuie să se orienteze eforturile de îmbunătăţire a
calităţii.

10