INTRODUCERE

Dreptul civil este considerat principala ramură a dreptului privat, care reglementează
raporturile patrimoniale și personale nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și juridice,
aflate pe poziții de egalitate juridică, precum și condiția juridică a persoanelor fizice și juridice,
în calitatea lor de subiecte ale raporturilor juridice civile.
Dreptul civil joacă un rol important în sistemul dreptului. Prin intermediul normelor sale,
dreptul civil contribuie la ocrotirea valorilor patrimoniale și nepatrimoniale ale persoanelor. De
asemenea, dreptul civil reprezintă o garanție a formării unei conștiințe juridice corecte, precum
și a respectării și întăririi morale.
Poziția ori funcția dreptului civil de a fi drept comun se exprimă în urmatoarea idee :
atunci când o altă ramură de drept nu conține norme proprii care să reglementeze un anumit
aspect al unui raport juridic, se apelează la norma corespunzătoare din dreptul civil. Așadar, se
poate afirma că dreptul civil își împrumută normele altor tipuri de drept ăn funcție de caz sau
aspect.

1
 CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE

Orice ființă umană este persoană fizică-subiect de drept. Numai oamenii au calitatea de
persoane fizice, adica de subiect de drept. Chiar dacă animalele ar constitui obiect de
reglementare legislativă, aceasta nu înseamnă că ele au devenit subiecte de drept. Ceea ce se
reglementează sunt în realitate atitudinea și comportamentul oamenilor față de anumite obiecte
ale unor drepturi si obligații.
Persoana fizică este omul ca ființă umană individuală, privit ca deținător de drepturi și
obligații. Știința dreptului nu studiază omul în integritatea lui ( nu îl studiază din punct de vedere
fizic, ori filosofic de exemplu), ci privește oamenii ca participanți la relațiile sociale, la
raporturile sociale care fac obiectul de reglementare pentru normele juridice.
Persoana fizică poate fi clasificată în mai multe moduri, care au o importanță deosebită în
doctrină. Avem așadar persoane fizice:
o Minori până la vârsta de 14 ani
o Minori cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani
o Majori (cu vârsta peste 18 ani, sau minorul care se căsătorește în condițiile legii
până la 18 ani).

De asemenea, exista:
o Persoane fizice cu cetățenia română
o Persoane fizice cu cetățenia străină
o Persoane fizice fără cetățenie (apatrizi)

Totodata, persoanele fizice pot fi:

o Cu domiciliul în România
o Cu domiciliul în străinătate

2
 Persoanele, indiferent că sunt fizice sau juridice, au calitatea de subiecte de drept care se
exprimă prin capacitatea lor civilă. Conform art. 28 alin. (1) C. civ. , toate persoanele au
capacitate civilă. Același articol, alin.(2), informează că orice persoană are capacitate de
folosință și, cu câteva excepții prevăzute de lege, capacitate de exercițiu. Legătura dintre
capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu este dată de faptul că prima reprezintă premisa
necesară și obligatorie pentru a fi dobândită cea de-a doua.

CAPACITATEA DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI FIZICE

Capacitatea de folosință a persoanei fizice poate fi definită ca aptitudinea de a avea

drepturi și obligații, conform art. 34 C. civ. Potrivit legii, capacitatea de folosință este dobandită
la naștere. Ca exceptie, drepturile copilului pot fi recunoscute chiar de la concepțiune, dar
îndeplinind condiția de a se naște viu.
Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice este dat de aptitudinea persoanei de a
avea toate drepturile și obligațiile civile. Conținutul capacității de folosință are doua laturi, latura
activă (aptitudinea de a avea drepturi subiective civile), și latura pasivă (aptitudinea de a-și
asuma obligații).
Încetarea capacității de folosință, potrivit legii, este simultană cu moartea persoanei.
Constatarea morții unei persoane fizice se face prin moartea constatată fizic și prin moartea
declarată pe cale judecătorească.

CAPACITATEA DE EXERCIU A PERSOANEI FIZICE

Capacitatea de exercițiu reprezintă aptitudinea persoanei de a încheia singură acte

juridice civile. Această capacitate presupune trei situații: capacitate de exercițiu deplină,
capacitate de exercițiu restrânsă și lipsa capacității de exercițiu.
Capacitatea de exercițiu deplină se referă la aptitudinea persoanei de a-și exercita
drepturile civile și de a-și asuma obligațiile prin încheierea de acte juridice, singură și personal.
Această capacitate încetează în urmatoarele cazuri: prin moartea sau declararea judecătorească a

3
morții persoanei fizice, prin punerea sub interdicție judecătorească ori prin declararea nulității
sau anularea căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani, dacă se dovedește că a fost de rea-
credință la încheierea căsătoriei.
Capacitatea de exercițiu restrânsă este aptitudinea minorului cu vârsta între 14 și 18 ani
de a dobândi drepturi subiective și de a-și asua obligații, prin încheierea, personal, de acte
juridice civile. De regulă, minorul poate încheia acte juridice în nume personal, dar să aibă
încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui.
Lipsa capacității de exercițiu a persoanelor presupune că persoanele sunt expres si
limiativ prevăzute de lege. Nu au capacitate de exercițiu minorii sub vârsta de 14 ani și interzisul
judecătoresc. Incapabilitatea minorului care nu a împlinit 14 ani provine din faptul că el nu are
descernământul necesar pentru a încheia personal acte juridice. Starea juridică a lipsei capacității
de exercițiu încetează pentru minor, atunci când împlinește vârsta de 14 ani și dobândește
capacitatea de exercițiu restrânsă, ori prin decesul acestuia, iar pentru persoana pusă sub
interdicție judecătorească, fie prin ridicarea interdicției, fie prin deces. Sancțiunea nerespectării
regulilor cu privire la capacitatea de exercițiu este nulitatea relativă.

4
 CONCLUZII

În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât,
prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale și
nepatrimoniale ale persoanelor fizice și juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanţie
a formării unei conștiinţe juridice corecte, precum și a respectării și întăririi moralei.
Un aspect important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului
românesc constă în poziţia sau funcţia sa de a fi drept comun faţă de alte ramuri de drept.
Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine norme juridice
proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi
insuficiente, se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.
În acest sens, art. 2 alin. (2) C.civ. stabilește că „prezentul cod este alcătuit dintr-un
ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera
sau spiritul dispoziţiilor sale”. De altfel, unele ramuri de drept prevăd în mod expres
împrumutarea unor norme juridice de la dreptul civil. De exemplu, potrivit art. 278 alin. (1) C.
muncii, „dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia
muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute
de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile”.

5
 BIBLIOGRAFIE

 C. Spasici, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2013

 C. Turianu, Drept civil.Partea general.Persoanele, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2006
 Codul civil. Codul de procedura civila, Editura Hamangiu, București, 2019