Sunteți pe pagina 1din 68

LUMINA ADEVĂRULUI

1
Cuvânt către cititor..................................................................................................................................3

1. CEI TRIMIŞI LA VESTIREA EVANGHELIEI................................................................................4

2. BISERICĂ ŞI SECTĂ........................................................................................................................6

2.1. Biserica în Epistolele pauline (sau o scurtă înfăţişare biblică a Bisericii lui Hristos)..................................................6
2.2. Biserică şi sectă...........................................................................................................................................................11
2.3. Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică.................................................................13
3. SECTE ŞI EREZII............................................................................................................................17

3.1. Ce sunt sectele?...........................................................................................................................................................17


3.2. Când şi cum au apărut sectele?...................................................................................................................................17
3.3. Orice credinţă mântuieşte? (adică: sectanţii se mântuiesc?).......................................................................................19
3.4. Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu...........................................................................................................20
4. ADVENTIŞTI, MILENARIŞTI ŞI SÂMBETIŞTI..........................................................................22

5. ZIUA DE ODIHNĂ..........................................................................................................................25

5.1. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă..................................................................................................................25


5.2. Ce spune Dumnezeu despre Ziua de odihnă?.............................................................................................................27
6. CREDINŢĂ MOARTĂ ŞI CREDINŢĂ VIE...................................................................................31

7. CE PUTEM MÂNCA, NOI CREŞTINII? ŞI, PÂNĂ LA URMĂ, CE TREBUIE NOI A ŢINE DIN

LEGEA LUI MOISE?...........................................................................................................................34

8. PREOŢIA..........................................................................................................................................37

9. TĂLMĂCIREA ŞI RĂSTĂLMĂCIREA SFINTELOR SCRIPTURI.............................................40

10. DESPRE VIAŢĂ, MOARTE, RAI ŞI IAD....................................................................................47

11. SFINŢII...........................................................................................................................................52

11.1. Sfinţii.........................................................................................................................................................................52
11.2. Maica Domnului.......................................................................................................................................................57
12. ICOANELE ŞI CHIPURILE CIOPLITE.......................................................................................59

13. ALTE ŞI ALTE ŞI ALTE RĂTĂCIRI ADVENTISTE….............................................................62

13. CREŞTINII ADEVĂRAŢI ŞI SECTANŢII...................................................................................66

2
Cuvânt către cititor

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu


era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi
fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina
luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.

Sfânta Scriptură (Ioan I.1-5)

Dintru începuturi Biserica a avut a lupta atât cu neîncrederea, respingerea şi chiar duşmănia celor
din afară, cât şi cu slăbiciunile, căderile şi chiar răutatea (duşmănia) celor dinăuntru. Din cei doisprezece
apostoli, unul a fost Iuda Iscarioteanul, trădătorul, iar ceilalţi unsprezece au fugit cu toţii când, în noaptea
Joii celei Mari, Hristos S-a lăsat prins de prigonitori. Şi doar unul a avut puterea de a se întoarce şi a
însoţi pe Hristos până la capăt (Sfântul Apostol Ioan) – unul din doisprezece!
Iată prin urmare că începuturile uceniciei întru Hristos sunt mereu pline de primejdia alunecării şi
chiar a lepădării, oricât de tare şi iscusit ar fi (ori s-ar crede) ucenicul. Nu este prin urmare lucru de mirare
că şi după Cincizecime, când Biserica a început a creşte tot mai mult, au apărut tot felul de rătăciţi,
înşelători şi slăbănogi la suflet, ca Anania şi Safira, Simon Magul, ereticii docheţi şi nicolaiţi şi alţii
asemenea.
Desigur, de multe ori oamenii au căzut în înşelare nu din voia lor, ci din pricina unor asemenea
învăţători mincinoşi. Ba chiar şi dintre aceşti învăţători unii erau sinceri în înşelarea lor, aşa cum a fost la
început Saul, cel devenit apoi Apostolul Neamurilor.
Pentru a apăra sufletele credincioşilor de aceştia şi de falsele lor învăţături, Sfinţii Apostoli au ţinut
predici şi cateheze, ba le-au şi scris cuvinte de folos, lăsându-ne nouă Epistolele ce completează
Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Apocalipsa. La fel au făcut şi ucenicii Sfinţilor Apostoli, ca Sfinţii
Policarp al Smirnei, Ignatie Teoforul, Clement Romanul etc. La fel au făcut şi mai departe urmaşii
acestora, ca Sfinţii Bretanion al Tomisului, Niceta de Remesiana, Irineu de Sirmium sau alţii dintre
strămoşii noştri, sau Sfinţii Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Ioan Gură de Aur, Epifanie de
Salamina dintre cei de alt neam. Şi, se înţelege, se mai pot înşira încă multă vreme numele celor care, de
multe ori cu preţul vieţii, au luptat cu sabia cuvântului întru apărarea Dreptei Credinţe. Toată această
lucrare a Duhului prin sfinţii Săi a făcut cu putinţă păstrarea peste veacuri a Adevărului şi, prin urmare,
păstrarea Bisericii lui Hristos şi a puterii ei mântuitoare.
Acestei străvechi lucrări a Bisericii încercăm şi noi a ne alătura prin lucrarea de faţă.

Lucrarea aceasta prezintă adevărul de credinţă propovăduit de Mântuitorul Bisericii Sale în


comparaţie cu unele dintre numeroasele falsuri ale diferitelor secte adventiste, precum şi ale altor grupări
neoprotestante. Nu avem intenţia de a combate toate rătăcirile lor, pentru că sunt mult prea numeroase
pentru o scriere de popularizare cum se vrea aceasta. Dar sperăm să lămurim destul de multe din înşelările
fundamentale ale neoprotestantismului în general şi adventismului în special, pentru ca orice om să poată
înţelege adâncimea pieirii sufleteşti şi trupeşti pe care acestea le aduc.
Va putea fiecare, sperăm, să se întărească în Dreapta Învăţătură pe care Hristos Iisus, Lumina şi
Învăţătorul lumii, ni le-a dat spre mântuire. Dar trebuie să ţinem bine minte că a cunoaşte adevărul nu e
suficient; nici pentru mântuire, nici pentru întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi. „Şi dracii cred, şi se
cutremură” căci „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.19-20). Trebuie şi să faci ceea ce e conform
cu adevărul. Cunoaşterea lucrurilor din această carte va da roade adevărate, ducând şi la întoarcerea la
adevăr a celor rătăciţi, doar dacă va fi însoţită de trăirea în Hristos. De fapt trăirea credinţei este cea mai
deplină propovăduire a adevărului.
Hristos este Lumina lumii, iar cel care iubeşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască în Lumina
Adevărului. Fără Adevăr nu Îl avem pe Hristos. Desigur, nimeni dintre oameni nu deţine tot Adevărul,

3
căci nimeni nu Îl cunoaşte deplin pe Dumnezeu. Dar hotărâtor este să ţinem tot ceea ce putem cunoaşte
din Adevăr, fără a adăuga sau a scoate ceva, după cheful nostru. Încercând astfel, după ale noastre puteri,
să cunoaştem şi să trăim Adevărul, vom înainta pas cu pas în Lumină, apropiindu-ne tot mai mult de
Dumnezeu. Ceea ce este, de altfel, rostul vieţii creştine, şi a tot ceea ce facem. Este, deci, şi rostul acestei
cărţi.

E bine, totodată, să înţeleagă cititorul încă dintru început că această lucrare se face în duhul iubirii:
iubirea de Adevăr (care este Dumnezeu), iubirea de fraţii întru Hristos şi chiar iubirea faţă de cei rătăciţi.
Într-adevăr, nu suntem împotriva oamenilor care ţin de grupările adventiste ori neoprotestante.
Dimpotrivă, noi suntem de partea lor, luptând împotriva înşelăciunii prin care cel rău i-a amăgit pentru a-
şi irosi vieţile şi a-şi pierde sufletele. Noi le dorim cu cea mai sinceră dorinţă îndreptarea şi aşezarea pe
calea mântuirii. Nu-i privim (ferească Dumnezeu!) ca pe duşmani, ci ca pe nişte fraţi atraşi pe o cale
greşită, pe care îi aşteptăm şi îi chemăm spre a reveni pe calea cea bună. Şi dacă judecăm cu asprimea
necesară acele fapte ale lor ce au trebuinţă de o asemenea judecată, nu punem nici o pecete asupra lor,
căci ştim că multora dintre ei li se potriveşte cuvântul spus cu tristeţe şi dragoste de Sfântul Apostol Pavel
pentru conaţionalii săi: „au râvnă către Dumnezeu, dar nu au pricepere” (Romani 10.2). De aceea sperăm
că înarmarea creştinilor noştri cu răspunsurile adevărate la întrebările la care adventiştii şi alţii asemenea
răspund cu o falsă învăţătură va fi de folos şi unora şi altora, spre buna sporire şi zidire întru Dumnezeu,
spre veşnică aşezare în Lumina Adevărului.

1. CEI TRIMIŞI LA VESTIREA EVANGHELIEI

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie
decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!

Sfânta Scriptură (Galateni 1.8)

Cui nu i s-a întâmplat să zărească prin oraşele (ba chiar şi satele) ţării noastre oameni care,
îndeobşte câte doi, aţin calea altora, cu broşuri şi cărticele în mână? Aceşti oameni se numesc pe ei înşişi
„vestitori ai Evangheliei” sau „vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu” ori cu alte cuvinte ce simbolizează
de fapt acelaşi lucru: propovăduirea învăţăturii creştine. Şi, indiferent ce reacţii stârnesc la prima
vedere, prezenţa lor rămâne ceva cu totul uimitor, într-o ţară cu atât de vechi rădăcini creştine cum este
România.
Căci orice om cu bun-simţ se întreabă, pe bună dreptate, de ce trebuie să fim evanghelizaţi din nou,
după două mii de ani de creştinism, după atâţia şi atâţia martiri şi sfinţi daţi de Neamul nostru lui
Dumnezeu? Şi dacă putem găsi o părelnică motivaţie în decăderea morală a societăţii, ori în anii de
ateism şi comunism, apare iar o întrebare foarte importantă: de ce ei?
Chiar aşa, de ce să ne (re)evanghelizeze ei şi nu alţii? De ce i-am urma pe unii şi nu pe ceilalţi?
„Oferta” este – după cum ştim cu toţii – foarte largă: sunt „vestitorii evanghelişti”, „miniştrii iehovişti”,
„misionarii baptişti” şi mulţi, mulţi alţii. Doctrinele sau învăţăturile lor de credinţă sunt diferite, deşi
atitudinea lor este foarte asemănătoare. Pe care să-i asculţi? Pe care să-i urmezi? Şi, în definitiv, să-i
urmezi, sau nu? De ce să nu mergi – dacă tot te interesează subiectul religie – la strămoşeasca Biserică
Ortodoxă Română şi să-i urmezi pe ei?

Haideţi să vedem care este lămurirea pe care ne-o dă Dumnezeu!

4
Acum aproape 2000 de ani, pe un munte din Galileea, un Învăţător cu totul deosebit, unic, stătea în
faţa ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, în faţa Apostolilor. Aceştia, care nu demult se îndoiseră de El, se
închinau acum la pământ înaintea Lui. Şi El le-a zis: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ. De
aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la
sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 16-20).
Iată! Vestirea învăţăturii date de Hristos este poruncă dumnezeiască. Adresată însă cui? Apostolilor!
Iată pe cei trimişi de Dumnezeu la propovăduirea Cuvântului Său.
S-au îngrijit Apostolii de misiunea dată lor?
Desigur. S-au îngrijit de aceasta atât de mult, încât, atunci când grijile administrative ale Bisericii le
primejduiau libertatea slujirii, au rânduit diaconi pentru treburile interne ale Bisericii, păstrându-şi
pentru ei propovăduirea (Fapte 6, 1-4). S-au îngrijit de misiunea lor, ştiind că de la Dumnezeu li s-a
rânduit această misiune, precum şi alţii au primit alte misiuni (I Cor. 12, 28). Dar au fost oare Apostolii
singurii propovăduitori? Nu!
După cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, au mai fost şi alţi vestitori ai Evangheliei. Desigur, în
primul rând au fost cei şaptezeci de ucenici ai Domnului (Luca 10, 1), dar au fost şi alţii, dintre cei
convertiţi mai târziu.
Poate cel mai mare dintre convertiţi s-a arătat a fi prigonitorul Saul, devenit apoi Apostolul
neamurilor. El a vestit pe Fiul lui Dumnezeu din Arabia în Spania, având una din cele mai profunde
activităţi misionare cunoscute. Este însă de observat un fapt foarte important: deşi a fost adus la Adevăr
printr-o minune, printr-o intervenţie directă şi personală a Marelui Arhiereu Iisus Hristos (Fapte 9, 1-6),
botezul, instruirea şi trimiterea sa la propovăduire s-au desfăşurat întâi prin intermediul lui Anania – unul
din cei 70 de apostoli – (Fapte 9, 6-20) iar apoi prin trimiterea şi hirotonia primite de la Apostolii cei
vechi (Fapte 9, 26-28; 11, 22-26; 13, 1-3). Văzând acest lucru, ajungem la o întrebare fundamentală:
De ce, dacă a fost convertit direct de Hristos, nu a fost trimis la propovăduire tot direct de El? Era
oare nevoie ca toţi cei care propovăduiau să fie trimişi de Apostoli?
Da!
Avem această dovadă atât prin mărturiile deja amintite, cât şi prin altele, din care cităm chiar
cuvântul întărit de autoritatea unei vieţi extraordinare, cuvântul spus în Duhul Sfânt de… însuşi Sfântul
Apostol Pavel:
Cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au
auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu vor fi trimişi? (Romani 10,
14-15).

Şi întărind şi mai mult acest cuvânt este mărturia Sinodului Apostolic din Ierusalim, cel dintâi sinod
cunoscut al Bisericii lui Dumnezeu1. Despre ce este vorba? Este vorba de rezolvarea tulburărilor
provocate de cei ce, după cum spune Scriptura, vestesc pe Hristos din pizmă şi duh de ceartă (Filipeni 1,
15). Asemenea tulburători apăruseră într-o vreme în Siria şi Cilicia. Ei, fără a fi trimişi de Apostoli,
încercau să iudaizeze Biserica, forţând prin propovăduirea lor pe fraţi să primească tăierea împrejur şi
legea lui Moise (Fapte 15, 1; 5). Fraţii dintre neamuri, chemaţi la libertatea lui Hristos, erau foarte
tulburaţi de această cerere iudaizantă, care dispreţuia nu numai tradiţiile lor ci şi puterea Legii Noi. La
această tulburare s-a dat răspuns cu putere multă, căci Sinodul Apostolic a trimis fraţilor tulburaţi
scrisoare, zicând:
Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia,
salutare!
Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu
vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, noi am
hotărât, adunaţi într-un gând, să trimitem la voi oameni aleşi … pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi
nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:

1
Sinodul se va arăta de altfel ca mijlocul de cârmuire a Bisericii de către Dumnezeu, el rămânând pentru totdeauna autoritatea
bisericească supremă.

5
Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de sugrumate şi de desfrâu, de care ferindu-vă,
bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).
Iată însă că se găsesc şi astăzi unii asemenea acelor tulburători. Şi ei vin fără să fie trimişi,
tulburând şi răvăşind sufletele oamenilor cu tot felul de învăţături false. De ce oare?
Ei bine, pentru că întotdeauna în Biserică trebuie să fie ispită, atât din afară cât şi din lăuntru. Este
absolută nevoie de ispită, pentru ca cei care sunt ai lui Dumnezeu să se curăţească, iar cei care nu sunt,
singuri să iasă dintre cei credincioşi. Să iasă, arătându-se astfel că nu erau ai noştri (I Ioan 2, 19) şi să se
alăture sectelor sau ereziilor de care, de fapt, ţin2.
Vom vedea în paginile care urmează felul în care feluriţii tulburători luptă împotriva Adevărului.
Desigur, nu analizăm aici toate răstălmăcirile adventiste sau neoprotestante. Acestea sunt extrem de
multe, iar unele dintre ele duc atât de departe, încât cei care cred în ele cu greu mai pot fi consideraţi a
avea ceva în comun cu învăţătura creştină. Vom vedea însă principalele înşelări răspândite de
propovăduitorii adventismului şi cât de mult se deosebesc de mărturia plină de lumină a Adevărului.

2. BISERICĂ ŞI SECTĂ

2.1. Biserica în Epistolele pauline (sau o scurtă înfăţişare biblică a Bisericii lui
Hristos)

Acest subcapitol este necesar pentru ca din el să se cunoască mărturia Sfântului Apostol Pavel în
privinţa Bisericii lui Dumnezeu şi să se poată face astfel comparaţie cu feluritele culte care se pretind a fi
această Sfântă Biserică. Cei care cunosc mai pe larg cele despre Sfânta Biserică pot trece, desigur, direct
la părţile ce urmează după această mică prezentare.

Biserica lui Hristos este Împărăţia cerurilor.


Deşi are o parte văzută pe pământ, Biserica se înalţă la Ceruri prin sfinţii lui Dumnezeu, şi dincolo
de Ceruri prin Capul său, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Despre acest lucru vorbeşte şi
Sfântul Apostol Pavel, în mai multe dintre epistolele sale.
(Desigur, nu este singurul care vorbeşte despre Biserică în Sfânta Scriptură (Biblia). Mai mult,
există nenumărate cărţi despre Biserică scrise de sfinţi, ca şi nenumărate scrieri pe această temă ale unor
oameni obişnuiţi, ori chiar străini de dreapta credinţă. Ne vom opri însă la ceea ce ne comunică Duhul
Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel, deoarece constituie o sinteză foarte bună, care ne oferă reperele de care
avem nevoie în lucrarea de faţă. De asemenea, fiind lucruri rămase pentru vecie în Biblie, ele au o
autoritate mare, fiind de mare folos în faţa celor care nu înţeleg legătura neîntreruptă dintre Dumnezeu şi
sfinţi şi care resping de aceea cuvintele sfinţilor.)

Trebuie întâi spus că Sfântul Apostol Pavel ocupă un loc deosebit în iconomia Noului Testament.
Deşi Faptele Apostolilor, prima scriere de după Evanghelii, este scrisă prin pana Sfântului Apostol şi
Evanghelist Luca3, principala figură apostolică prezentată aici este cea a Sfântului Apostol Pavel. Apoi,
2
Schisma este separarea administrativă a unei (unor) părţi din Biserică, dar fără o despărţire dogmatică (de învăţătură). Erezia
este o cădere mult mai gravă, deoarece pe lângă separarea administrativă mai cuprinde şi deosebiri în învăţătura de bază a
grupului care s-a separat faţă de învăţătura de bază (dogmatică) a Bisericii. Cuvântul sectă denumeşte un grup de oameni
despărţiţi de autoritatea oficială (în acest caz religioasă, dar poate fi şi de altă natură), cu o învăţătură separată de cea oficială;
din punct de vedere creştin cuvântul sectă, deşi are un înţeles mai social, este echivalent cu cel de erezie, care are un caracter
mai mult spiritual. Adică termenul sectă se referă mai ales la oamenii despărţiţi de Biserică, iar cel de erezie mai ales la
învăţătura greşită pe care o au.
3
Spunem „scrisă prin…” pentru că Sfânta Scriptură nu este scrisă din inspiraţie omenească, deşi scrierea s-a făcut de oameni.
Dar aceşti oameni sunt oameni sfinţi, care au scris scrierile lor „purtaţi fiind de Duhul Sfânt”. Este vorba şi aici, ca în toate

6
din 21 de epistole apostolice4 nu mai puţin de 14 sunt scrise prin Sfântul Apostol Pavel. Dintre acestea
unele sunt considerate adevărate tratate dogmatice5, ca Epistola către Romani sau Epistola către Evrei,
toate fiind însă lucrări de o mare profunzime duhovnicească şi îndreptăţind pe Sfântul Apostol Petru să le
considere anevoie de înţeles, astfel încât cei neîntăriţi le răstălmăcesc spre a lor pieire (II Petru 3, 16).
Trebuie spus însă că, de multe ori, chiar asemenea greşeli şi răstălmăciri, ale începătorilor sau chiar
şi ale unora care ar fi trebuit să fie deja pricepuţi, au făcut pe Sfântul Apostol Pavel să scrie – sau să
dicteze – epistolele sale, căci Duhul Sfânt s-a folosit de cele slabe – adică de greşelile unora – ca să ne
lase mărturie tare a Adevărului.
Intrând cu ajutorul lui Dumnezeu în subiect, cred că este bine să-i precizez importanţa pentru omul
contemporan. Nu de puţine ori am întâlnit oameni dau dovadă de o mare – şi chiar totală – necunoaştere a
semnificaţiei termenului „Biserică”. Astfel, foarte mulţi înţeleg prin Biserică doar pe clerici – şi mai ales
pe preoţi – uitând ori neştiind că ei înşişi, ca mireni, sunt parte a Bisericii 6. Alţii privesc Biserica doar ca o
structură sau instituţie – adică ceva, până la urmă, lumesc –, eventual cu rol moral şi tradiţionalist ori
social sau, dimpotrivă, fără rol în societatea modernă ş.a.m.d. Prin asemenea concepţii se realizează o
mare distanţare între om şi Biserică şi implicit între om şi Adevăr. Căci, în definitiv, Sfântul Apostol
Pavel ne arată că Biserica este stâlp şi temelie a adevărului şi că cele scrise în Scripturi s-au scris ca să
ştim cum se cuvine a petrece în Biserică (I Timotei 3, 15). Deci prin această separare – de multe ori
inconştientă – a omului de Biserică, se produce o tristă ruptură între om şi Adevăr, între om şi Dumnezeu.

Parcă dinadins pentru asemenea rătăciri, Sfântul Apostol Pavel are grijă să sublinieze acea atât de
uitată astăzi – cel puţin la nivelul faptelor – structură a Bisericii, zicând o pâine, un trup suntem cei
mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. Iar Pâinea aceasta este Hristos, după cum El Însuşi a zis:
Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă pâinea aceasta viu va fi în veci...
Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.
Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi
bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 51-56 şi urm.).
Avem astfel un prim punct de reper în eclesiologia paulină, respectiv unitatea creată de
dimensiunea euharistică a Bisericii. Pentru unitatea credincioşilor, pentru ca cei ce cred în Adevărul ce
S-a pogorât din cer să fie în unire, este nevoie de Euharistie, de Împărtăşirea cu Sângele şi Trupul lui
Hristos.
Desigur, această Împărtăşire nu se poate face oricum.
„Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce
mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea mulţi
dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Cor. 11, 27-30).
Desigur, nu este uşor de înţeles şi de acceptat acest cuvânt, această imagine. Înţelesurile ei
duhovniceşti nu se potrivesc gândirii acestei lumi, căci, după cum a dovedit Dumnezeu, înţelepciunea
acestei lumi este nebunie, astfel încât nu poate înţelege cele duhovniceşti (I Cor. 1, 18-21). Dar prezenţa
acestui cuvânt este o realitate, o realitate de care trebuie să se ţină seama.
Apropierea de Biserică şi, implicit, de Euharistie, se face doar în anumite condiţii, fără de care
devine act de duşmănie faţă de Dumnezeu!
Căci ce este această Pâine? Hristos! Hristos, Care este Dumnezeu şi om.
lucrările Bisericii, de lucrarea de apropiere faţă de om a lui Dumnezeu, lucrare ce duce la teandrie, adică la conlucrarea – într-o
unire de multe ori total inseparabilă – între Dumnezeu şi om.
4
Apocalipsa nefiind o epistolă, ci o profeţie.
5
Dogmele sunt adevărurile dumnezeieşti ce stau la baza existenţei lumii, acele raţiuni – sau legi – divine prin care este
organizată Creaţia. Dintre ele, Dumnezeu a descoperit omului cele ce sunt necesare pentru mântuire. Cunoaşterea lor este
indispensabilă mântuirii, de aceea Dogmatica este un domeniu foarte important – şi delicat – al Teologiei. Ridicarea împotriva
dogmelor creştine înseamnă ridicarea împotriva Duhului Sfânt.
6
Mirenii sunt cei cu Mirungere. Prin acest cuvânt li se recunoaşte şi un anumit grad de preoţie. Căci la fel cum preoţia lui
Hristos lucrează deplin în episcopi, mai smerit în preoţi şi ceva mai puţin decât atât în diaconi, există un anume grad de preoţie
şi pentru mireni – fie ei bărbaţi sau femei. Ca exemplu, Creştinismul autentic (adică ortodox, desigur) priveşte Sfânta Liturghie
ca săvârşindu-se printr-o împreună lucrare a mirenilor, clericilor (diaconi, preoţi, episcopi), puterilor cereşti (sfinţi, îngeri,
Maica Domnului) şi Dumnezeieştii Treimi. În această împreună slujire fiecare are lucrarea lui, nici unul nefiind doar
„spectator” sau „beneficiar”. Ca urmare, preotul sau episcopul nu pot săvârşi Sfânta Liturghie fără credincioşi!

7
Deci apropierea fără credinţă şi fără pregătire este un act de ostilitate ori nepăsare, de duşmănie sau
dispreţ faţă de Însuşi Dumnezeu.
Dar, din faptul că Pâinea este Hristos Însuşi, apare ca o consecinţă implicită, şi formulată clar de
Sfântul Apostol Pavel, şi adevărul că Biserica este un trup, iar credincioşii mădulare ale acestui trup al lui
Hristos (I Cor. 12, 4-27 şi urm.). Căci, hrănindu-se din Trupul lui Hristos, Cel ce este nemuritor, creştinii
ajung a avea în ei pe Hristos cel Viu, Care îi uneşte între ei şi cu El!
Imaginea este, în comparaţie cu gândirea de toate zilele, şocantă. Pentru că dacă fiecare este
mădular în trupul lui Hristos, unitatea dintre creştini are – sau trebuie să aibă – cu totul altă formă
decât cea a unei asocieri între oameni cu aceleaşi păreri, scopuri sau idei religioase. Acestea toate
sunt asocieri parţiale şi limitate, uşor de risipit, în vreme ce în trup, chiar dacă fiecare mădular îşi
păstrează individualitatea, unitatea este deplină şi organică. Mai clar, în trup fiecare mădular lipsă
înseamnă o cumplită mutilare sau chiar moartea trupului. Şi mai mult încă, nu se poate vorbi în trup de o
întâietate lumească, de o subordonare exclusivă.
Nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi, capul să zică picioarelor: N-am
trebuinţă de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase
(I Cor. 12, 21-22).
S-au întărit astfel de Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, cuvintele Cuvântului care a poruncit:
cel mai vârstnic între voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca cel care slujeşte (Luca 22, 26).

Din toate aceste cuvinte dumnezeieşti se zugrăveşte o imagine a Bisericii plină de unitate şi har, în
care fiecare om are rolul său deosebit de important. Într-o asemenea Împărăţie fiecare este esenţial în
domeniul său iar ierarhizarea competenţelor pe domenii se face nu dirijat, ci natural, ca parte a firescului
Bisericii. Altfel spus, Biserica este o Împărăţie ca un trup – Trupul lui Hristos. Iar creştinii – mireni,
preoţi, episcopi etc – au fiecare rostul şi locul lor în aceasta, într-o legătură strânsă unii cu alţii.
O asemenea structură organică a Bisericii este greu de înţeles dacă nu ne raportăm la cele două
puncte centrale ale eclesiologiei pauline, Euharistia şi unitatea Hristos – Biserică.
Despre prima am spus deja câteva cuvinte, arătând cum prin împărtăşirea cu sângele şi trupul lui
Hristos se unesc în Hristos creştinii, devenind un trup cu Hristos şi unul cu altul.
Acest trup, ne arată Sfântul Apostol Pavel, este Biserica, ea având cap chiar pe Iisus Hristos
(Efeseni 4, 15).
(Desigur, se poate pune întrebarea, cum este Hristos, cu trupul Său cu tot, cap al Bisericii, de vreme
ce creştinii mănâncă trupul şi sângele Lui spre a deveni una cu El. Sau, altfel spus, de unde mai apare
diferenţa între creştinii care formează mădularele Bisericii şi care se unesc mereu mai mult cu Dumnezeu
şi Hristos omul-Dumnezeu cu Care şi prin Care ei se unesc cu Dumnezeu? Bineînţeles, distanţa este cea
firească între tendinţă şi împlinire. Pentru că omul, chiar împărtăşindu-se desăvârşit de harul dumnezeiesc
din momentul în care a găsit credinţa, are de parcurs o distanţă lungă până la desăvârşire. Atunci când
omul lucrează la primirea harului şi unirea cu Dumnezeu cu toată puterea lui, ajunge la ceea ce se
numeşte îndumnezeire, adică unirea cu Dumnezeu pe măsura puterii sale.)

Din această legătură organică între creştin şi Hristos, între Biserică şi Hristos, rezultă şi caracterul
unic al Bisericii. Căci de vreme ce avem un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5) şi există o singură
nădejde în care am fost chemaţi (Efeseni 4, 4), atunci există o singură Biserică a lui Dumnezeu. Căci şi
toţi şi toate sunt una în Hristos, prin împărtăşirea dintr-o Pâine – Care este Hristos – şi Biserica este una,
de vreme ce este unită în Hristos şi formează trupul Lui.
Vedem acest fapt şi din aceea că nu se vorbeşte nicăieri despre „mai multe biserici” (fie ele surori,
verişoare, soacre sau nurori) care să formeze trupul lui Hristos, nici nu se spune undeva că Hristos ar avea
mai multe trupuri. Peste tot Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de o Biserică şi un trup al lui Hristos. Astfel
că, aşa cum este şi firesc, există o Biserică, unică, a lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, tot din legătura organică între creştini şi Hristos reiese şi caracterul de sfântă al
Bisericii. Căci de vreme ce Hristos este sfânt, şi Biserica Sa este sfântă.

8
Bineînţeles, se poate ivi şi aici o întrebare, referitoare la diferenţa dintre starea de păcătoşenie a
celor care vin la credinţă şi încep a face parte din Biserică şi sfinţenia pe care trebuie aceasta să o aibă 7.
Lămurirea o dă a treia formă de prezentare a Bisericii întâlnită la Sfântul Apostol Pavel, aceea dinamică,
de zidire, despre care şi Domnul a vorbit (Mt. 16, 18). Căci Apostolul neamurilor spune efesenilor:
odinioară, voi, păgânii [...] eraţi [...] în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi
străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume. Acum însă, fiind în
Hristos Iisus, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos, căci El este pacea noastră, El care a făcut din
cele două una, surpând peretele cel din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, [...]
ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace în
Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia... Deci, dar, nu mai
sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu,
zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus
Hristos. În El orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi
împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh
(Efeseni 2, 11-22).

Iată deci că şi Biserica şi creştinii sunt zidire. Biserica se zideşte şi ea, prin creştinii care sunt, după
cuvântul Sfântului Apostol Petru, pietre vii şi casă duhovnicească în acelaşi timp (I Petru 2, 5). Căci, într-
adevăr, fiind mădulare ale Bisericii, de vreme ce aceasta este numită şi zidire, iar Hristos piatra din capul
unghiului, este firesc să fie şi creştinii pietre vii. Dar, pentru că nu de la început se primeşte desăvârşirea,
ci după multe nevoinţe, ca să fie o piatră bună şi de folos în zidirea Bisericii creştinii trebuie totodată
mereu să se zidească pe ei înşişi.
Căci este scris voi sunteţi templu al Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16). Dar se spune aceasta nu ca despre
un dat, ci ca despre un rezultat al unei îndelungi şi bine cumpănite zidiri. Căci noi suntem împreună-
lucrători cu Dumnezeu – spune corintenilor Apostolul neamurilor – voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu,
zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu cel dat mie eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia;
iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea
pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe,
lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut, îl va vădi ziua Domnului (I Cor. 3, 9-13).
Iată deci că Hristos, Cel care a venit să vindece pe cei bolnavi şi să cheme la pocăinţă pe cei
păcătoşi, nu S-a mulţumit să facă aceasta doar cât a petrecut sub ani în lume, ci o face, prin Biserică,
mereu, zidind în Duhul pe cei ce caută cu sinceritate vindecarea şi pocăinţa. (De fapt pentru aceasta a şi
întemeiat Dumnezeu Biserica, pentru ca aceasta să călăuzească, întru libertatea conştiinţei, spre mântuire
pe cei dornici a o dobândi).
Tot la acest aspect, al zidirii creştinului şi Bisericii, trebuie văzut şi slăvit felul în care Dumnezeu
reproduce Biserica cea mare în omul cel atât de mic. Aşa cum se zideşte Biserica, iată, se zideşte şi
creştinul. Avem parcă de-a face cu o oglindire micşorată a Bisericii în om sau cu o oglindire augumentată
a omului în Biserică. Dincolo de orice alte consideraţii, pot spune că înainte de toate acest lucru arată atât
unitatea Bisericii – iar – cât şi scopul mântuitor pentru care Biserica a fost creată de Dumnezeu.
Desigur, pentru realizarea unei zidiri bune, care în ziua judecăţii să fie triumfătoare în faţa focului,
se cere atât un meşter înţelept care să pună o bună temelie, cât şi o mare râvnă şi luptă din partea celui ce
începe astfel a se zidi în Hristos. Aşa spune şi Sfântul Apostol Pavel – în Duhul Sfânt – către Efeseni,
zicând

Sunt încredinţat de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt, până în
ziua lui Hristos Iisus, precum este cu dreptate să gândesc astfel despre voi toţi; [...] şi aceasta mă rog,
ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca
să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos şi ca să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de
roada dreptăţii, care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu
(Efeseni 1, 6-11).

7
Întrebare ce este pusă deseori cu răutate de necredincioşi, inclusiv de acei sectanţi care, înşelaţi de demonul trufiei, îşi
imaginează că ei şi toţi membrii sectei lor sunt „sfinţi fără de păcat” şi din această înşelare dispreţuiesc Biserica lui Hristos, Cel
ce a venit pentru cei ce se recunosc a fi păcătoşi nu pentru cei ce se cred drepţi (Marcu 2, 17).

9
Cunoştinţă şi pricepere nu însă după gândirea omenească, ci după cea dumnezeiască. Luaţi aminte
să nu vă fure cineva minţile cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după
înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 2, 8). Căci,
mai spune el către ucenicii săi – şi aceste cuvinte pot sta temelie pentru orice manual al înţelepciunii
creştine - Eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit
cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acela
răstignit.
Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi.
Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii
omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca şi credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea
oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.
Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a
stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovăduim înţelepciunea cea de taină a lui
Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră. Pe care nici
unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o [...], ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi
urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe
El.
Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi
adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 1-10).

Desigur, aceste cuvinte nu sunt prea comode. Mulţi se simt deranjaţi de ideea că diploma şi studiile
nu sunt suficiente (ba chiar pot şi dăuna8) pentru înţelegerea înţelepciunii creştine. Dar Sfântul Apostol
Pavel vorbeşte ca cel care, trăind în Hristos cu adevărat, putea oricând să adeverească Duhul şi puterea lui
Dumnezeu. Această cale se bazează deci nu pe un proces de învăţare teoretică oarecare – fie ea
considerată mecanică sau prin deducţie ori de alt tip – ci pe viaţa în Hristos, aceasta fiind şcoala
adevărată a înţelepciunii creştine. Încrederea Sfântului Apostol Pavel în Dumnezeu este desăvârşită, căci
el are – şi-l are (co)lucrător – pe Duhul pe care L-a promis Domnul apostolilor în noaptea de după Cina
cea de Taină, când le-a zis când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16,
13). Putem aşadar înţelege că zidirea în Hristos şi Biserică, sau creşterea în Hristos şi în Biserică este de
fapt acest proces de unire cu şi în Adevăr, prin Duhul Sfânt, prin trăirea directă, reală, a Adevărului
revelat. De aceea de atâtea ori se dau avertismente împotriva tâlcuirilor greşite făcute de cei neştiutori şi
neîntăriţi. Pentru că cei care nu cunosc – încă – Duhul Sfânt prin cunoaştere directă şi nemijlocită sunt, cu
adevărat, neştiutori în cele despre Dumnezeu (I Cor. 2, 11).
Despre aceasta, s-a dat ca mărturie nu numai Scriptura (II Tim. 3, 16-17) ci şi restul propovăduirii
apostolice, cum arată Sfântul Apostol Pavel, zicând:
Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola
noastră (II Tes. 2, 15) şi iarăşi, către Timotei: ceea ce ai auzit de la mine cu mulţi martori de faţă,
acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii (II Tim. 2, 2).
Acelaşi lucru îl spune şi mai lămurit când arată că cei credincioşi sunt în Dumnezeu zidiţi fiind pe
temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2,
20).
Avem astfel o altă trăsătură fundamentală a Bisericii, apostolicitatea.
Ea se referă în primul rând, desigur, la păstrarea legăturii directe cu învăţătura şi Duhul lui
Dumnezeu, care prin apostoli s-au dat, după cum este scris: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor
prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi (Ioan 15, 20); şi iarăşi: Cine vă primeşte
pe voi pe Mine mă primeşte (Matei 10, 40); şi iarăşi: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri,
şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri (Matei 8, 18). Iată izvoarele din care se
hrănea Sfântul Apostol Pavel în adeverirea Duhului şi a puterii! (Şi, putem adăuga, iată putere a unităţii
Bisericii!) Această putere şi acest Duh cer însă de la cel care le-a primit să aprindă mereu mai mult şi mai
mult flacăra harului (II Timotei 1, 6), zidindu-se pe el însuşi mai înainte de a zidi pe alţii. De aceea mulţi
care nu vor să se ostenească în lupta cu patimile şi pătimirile se ascund în spatele unui comod „ex opere
8
Dacă sunt privite cu mândrie şi înşelare, ca un atestat de valoare creştină sau ca suficiente şi înlocuitoare ale valorii
duhovniceşti, singura fundamentală şi foarte greu de câştigat.

10
operandum”9, care este de fapt o minciună. Dar apostolicitatea Bisericii obligă la păstrarea aceluiaşi duh
nu doar în teorie, ci mai ales în practică. Nu doar pe hârtie, ci mai ales în viaţa reală, trăită. Păstrarea
credinţei Sfinţilor Apostoli nu înseamnă doar păstrarea cuvintelor apostolice, chiar cu cea mai mare
fidelitate. Păstrarea credinţei Sfinţilor Apostoli înseamnă şi păstrarea dar şi trăirea cuvintelor apostolice,
cu cea mai mare fidelitate posibilă. Fără aceasta, despărţirea de Biserica adevărată este inevitabilă.
Iată, pe scurt, câteva din cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre Biserică, pe care le considerăm
foarte importante pentru cel care doreşte să fie creştin adevărat10.

2.2. Biserică şi sectă

Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arată Sfânta Scriptură despre Biserică. Ele
sunt felurite grupări religioase născute din dezbinare şi pentru dezbinare, şi purtând în ele pecetea
dezbinării. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adică de orice fel de sfinţenie. Ele sunt
călcătoare ale apostoleştilor predanii şi ale cuvintelor Dumezeieştilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul
războiului duhovnicesc11, distrugerea zidirii care este Biserica sau măcar a cât mai multora dintre cei ce ar
putea să se mântuiască. Lumeşte vorbind, ele sunt alcătuiri făcute după felurite pofte ale oamenilor,
pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lăcomie la trufie şi înapoi).

Înşelăciunea ce stă la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte uşor de înţeles dacă
privim felul în care apar ele.
Căci ele apar totdeauna prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învăţătură personală, pretins
inspirată, înţeleaptă sau reformatoare, dar care nu ţine seama de nimic din ceea ce a fost înainte.
Dar dacă Luther, Calvin şi ceilalţi care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-
catolicism, ar fi fost sinceri în căutarea lor, ar fi gândit astfel:
„De vreme ce ne dăm seama că romano-catolicismul este pe o cale greşită, este firesc să ne
despărţim de el, căutând adevărul. Şi tot atât de firesc este să înţelegem că de vreme ce romano-
catolicismul este greşit, înseamnă că s-a despărţit de Biserica cea adevărată, cândva în istoria lui. Acea
Biserică fără pată a lui Hristos de care Vaticanul s-a despărţit trebuie noi să o căutăm, pentru a ne uni cu
ea întru Adevăr.”
Iar cine caută, găseşte! (Matei 7, 8)
Şi tot aşa ar fi trebuit să gândească, dacă erau sinceri, şi cei care, mai târziu, s-au despărţit de
ereziile lui Luther, Calvin şi ale celorlalţi asemenea lor.

9
„Ex opere operandum” – erezie catolică ce pretinde că harul lucrează obligatoriu, indiferent de vrednicia şi nevrednicia
credincioşilor şi a clericilor. În realitate, deşi Duhul Sfânt acoperă o mulţime de păcate şi neputinţe, există totuşi păcate pentru
care harul este retras, temporar sau permanent; cele mai mari păcate de acest fel sunt erezia, blasfemia sau hula intenţionată
şi/sau repetată, batjocorirea celor sfinte, slujirea sau rugăciunea împreună cu ereticii ş.a.m.d. E foarte important să înţelegem că
Dumnezeu nu poate fi obligat de nimeni cu nimic (deci harul nu lucrează „obligatoriu”). Deşi poate nu este aici locul a stărui
asupra acestui lucru, trebuie spus că „ex opere operandum” ţine mai mult de o concepţie vrăjitorească, păgână, aplicată în mod
greşit creştinismului. Această greşită aplicare porneşte de la lipsa de înţelegere a diferenţei dintre mila lui Dumnezeu faţă de
neputinţele şi alunecările fireşti ale omului (pentru care iubirea dumnezeiască multe acoperă) şi mânia lui Dumnezeu faţă de
„tot cel ce ţine nedreptatea de adevăr” (Romani 1.18).
10
Desigur, suntem departe de a fi schiţat măcar bazele largi ale eclesiologiei pauline, dar acest lucru este imposibil în câteva
pagini, necesitând tratate speciale.
11
Deşi nu l-am înfăţişat în mod special aici, amintim câte ceva despre războiul duhovnicesc. Acesta este războiul ce se poartă
pentru mântuirea sau pierderea oamenilor, încă de la ispitirea lui Adam şi Eva. Dacă, pe de-o parte, ne bucurăm de existenţa lui
Dumnezeu şi ajutorul Lui, de Izbăvirea adusă de Hristos Iisus, Fiul Tatălui, de darurile Duhului Sfânt, de lucrarea minunată a
îngerilor şi a sfinţilor lui Dumnezeu… ei bine, nu trebuie să uităm nici de puterile întunericului, de cei ce umblă ca un leu
căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care
sunt în văzduh (Efeseni 6, 12). Această luptă se mai numeşte şi război duhovnicesc.

11
Ei n-au putut însă face aceasta, deoarece, în despărţirea lor de religia în care se născuseră, nu erau
mânaţi de dragostea de adevăr, ci de lăcomie şi mândrie, după cum este scris:
Vor fi între voi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe
Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor
rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei
vă vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3)

Fiind astfel născute, din mândrie şi pofte păcătoase, sectele poartă în ele pecetea păcatului. Aşa cum
am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ce este Biserica. Biserica este una, şi ca fiinţă, şi ca învăţătură.
Sectele sunt nenumărate şi lipsite de unitate. Biserica este Apostolică, atât ca origine, cât şi ca mărturie de
credinţă. Sectele nu sunt de origine apostolică şi nici nu respectă învăţătura Sfinţilor Apostoli. Nefiind
apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfinţenie, mai ales că şi învăţătura lor este
mincinoasă, iar între Dumnezeu şi diavol – tată minciunii – nu există nici o împărtăşire. Deci, fiind lipsite
de har şi de sfinţenie, fiind lipsite de putere sfinţitoare, cei ce le aparţin sau li se alătură se găsesc într-o
stare mai rea decât păgânii. Căci în vreme ce păgânii nu se pretind a fi adepţi ai lui Hristos, sectanţii
pretind aceasta. De aceea este mult mai greu ca ei să vină la adevăr şi în acelaşi timp, prin învăţături
greşite, ei fac să fie hulit numele lui Dumnezeu printre păgâni, împiedicând creştinarea acestora. Spunem
acestea cu durere, ştiind că mulţi vor fi răniţi de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu să spunem
adevărul, căci nu există altă cale spre Lumină. Şi, trebuie spus, am fost cât de delicaţi în exprimare am
putut fi, fără să ne abatem de la adevăr.
Ca să ne convingem de aceasta, este suficient să privim un exemplu foarte larg.
Este vorba despre teroarea repetată, teroare de o răutate aproape incredibilă, pe care romano-
catolicii şi apoi şi protestanţii şi neoprotestanţii au folosit-o în America drept „mijloc misionar” sau pur şi
simplu „economic” şi „demografic”12. Aceasta a făcut ca păgânii amerindieni şi africani (aduşi ca sclavi
în America) să îi privească pe pretinşii adepţi ai lui Hristos care îi terorizau ca pe nişte fiinţe ale
întunericului, slujitori ai diavolilor şi fii ai Iadului. Ca urmare, sufletele distruse ale supravieţuitorilor au
combinat păgânismul vechi cu erezia abătută asupra lor, născând o serie de culte întunecate. Adepţii lor
aduc jertfe diavoleşti, tăind cocoşi pe statuete ale lui Hristos, Maici Domnului sau „sfinţilor” romano-
catolici. Şi aceste blasfemii care – în majoritatea cazurilor – se desfăşoară sub patronajul direct sau
indirect al unor culte aşa-zis creştine (romano-catolicism sau felurite secte) fac, evident, ca numele lui
Dumnezeu să fie hulit de neamuri. Este greu (dacă nu imposibil) de imaginat pentru un creştin din
România până la ce se poate ajunge în cadrul acestor culte ale întunericului.
Oricum, ceea ce trebuie reţinut din aceste rânduri este în primul rând efectul distrugător al acestor
secte pentru sufletele oamenilor.
De aceea, e necesar să ne amintim pururea că doar Adevărul îl face pe om liber, în vreme ce
minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trăi în minciună este distrugător. Oricât ar fi de învelită în
ciocolată picătura de otravă, tot otrăvitoare rămâne. Mulţi îşi fac iluzii, crezând că aşa cum pe un vârf poţi
ajunge pe mai multe căi, la fel şi la Dumnezeu poţi ajunge prin diferite religii. Comparaţia însă este
complet falsă. Dacă vrei să urci pe un munte, cu jungle, prăpăstii, capcane şi multe alte primejdii, aşa cum
este drumul către Dumnezeu, trebuie să ai o călăuză perfectă şi o hartă de asemenea perfectă, altfel orice
pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamnă pieire. Învăţătura falsă este
distrugere, aşa cum o hartă falsă va rătăci pe cei care îi urmează, ducându-i la pieire13.

Bazate pe mândrie, pe răstălmăciri ale Bibliei şi Istoriei, şi promovând valori false, sectele
determină o evoluţie sufletească deviată a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, şi ca urmare au loc
noi şi noi dezbinări. Cei care se bazează pe o credinţă sinceră sunt până la urmă dezamăgiţi de ceea ce le
oferă secta, dar fie renunţă să caute adevărul - epuizaţi de greutăţile şi ispitele vieţii, fie trec de la o sectă
la alta într-o căutare perpetuă, care cu greutate se întâmplă să ajungă la limanul adevărului. Sectele
creează astfel un univers haotic, plin de făgăduinţe atrăgătoare, dar fără împlinirea visată, cu tot felul de
12
Justificări folosite de protestanţii şi neoprotestanţii americani pentru justificarea masacrelor asupra amerindienilor.
13
Să încerce careva a se sui pe K2 sau alt munte primejdios fără „gps”-uri şi alte asemenea mijloace, pe baza unei hărţi false,
mergând pe ideea că „toate drumurile duc în vârf”. Se va convinge iute cât de greşită este o asemenea idee.

12
drumuri promiţătoare dar care de fapt nu duc decât la irosire şi moarte. Culorile puternice cu care sectele
îşi colorează promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însă, efectul – ca şi în
cazul medicamentelor şi drogurilor chimice – variază în funcţie de fiecare individ şi caracteristicile şi
alegerile lui. Iar una din cele mai mari nenorociri ce se întâmplă multora dintre cei răniţi de minciunile
ereziilor este aceea că, amăgiţi ori obosiţi de falsele lor promisiuni, ajung să nu mai aibă putere şi
discernământ nici pentru a crede în făgăduinţele cele adevărate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de
ceea ce se întâmplă cu cei care caută sincer adevărul. Pentru cei care caută doar satisfacerea anumitor
pofte, destule secte oferă ceea ce doresc. Ceea ce înseamnă, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16).
De aceea, se cuvine a-şi aminti fiecare acel cuvânt din vechime care spune „extra ecclesiam nulla
salus”, adică „în afara Bisericii nu este mântuire”. Şi cu totul adevărat este acest cuvânt. Căci dacă ar fi
mântuire în afară de Biserică, atunci de ce ar mai fi venit Hristos şi ar fi întemeiat Biserica?
Şi iarăşi se cuvine a-şi aminti fiecare de cuvântul ce zice că Biserica Dumnezeului Celui viu este
stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Iar dacă este temelie, este neclintită în păstrarea adevărului
şi aşa şi este, căci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!

2.3. Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică

Trebuie să ştim că sectele şi-au dezvoltat, desigur, propriile idei în ceea ce priveşte Biserica.
Deoarece folosesc Sfânta Scriptură, aceste idei sunt îmbrăcate într-un veşmânt biblic, ce poate înşela,
deoarece dă o formă aparent corectă anumitor principii false. Cercetate însă la nivelul conţinutului, şi nu
al formei, principiile sau ideile sectante despre Biserică dovedesc o serie de lipsuri fundamentale, menite
să justifice existenţa şi activitatea sectei. La un asemenea nivel de analiză apare clară lipsa de coerenţă a
gândirii sectante, acceptarea unor afirmaţii contradictorii şi ignorarea unor părţi fundamentale din
învăţătura biblică asupra Bisericii lui Dumnezeu. Mai clar, orice studiu serios arată că la baza
„eclesiologiei” neoprotestante stă neadevărul.

Înainte de orice altceva, trebuie să subliniem faptul că teologia adventistă (principala care ne
interesează aici) include atât o latură ce este dezvăluită uşor chiar şi începătorilor în ale adventismului,
dar şi alta – dureroasă pentru cei care cunosc Sfânta Scriptură – ce nu este dezvăluită decât foarte târziu,
atunci când se consideră că implicarea este atât de totală încât nu mai poate exista retragere.
Aici intră şi una din ideile false folosite pentru a justifica o evident ruşinoasă pagină din istoria
adventismului. Pentru că adventismul nu a apărut din senin, ci din negura ereziilor neoprotestante. Şi ar fi
de ajuns să se ştie limpede cum a apărut adventismul, pentru ca nici un om cu bun simţ să nu mai accepte
a fi părtaş lui. Ne referim aici la perioada anilor 1843-1844 când milleriştii (despre care vom vorbi şi în
alt capitol) propovăduiau „imediata venire a lui Hristos”. Desigur, Hristos nu a venit când proorociseră ei,
şi dezamăgirea a fost imensă. Mulţi s-au mai trezit atunci din iluziile lor mesianice, dar nu şi cei ce aveau
să formeze secta adventistă. Hellen (sau Ellen) White a fost principala propagandistă a înşelărilor menite
să continue amăgirea oamenilor. Astfel, ea şi adepţii ei au început să spună că… venirea lui Hristos s-a
produs… „în spirit”, ca să curăţească „locaşul sfânt” de cei „şovăielnici” adică de cei ce nu acceptă
orbeşte adventismul!14 Iar adventiştii pretind că Hristos a venit atunci în spirit, deşi este scris în Sfânta
Scriptură: Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer
(Fapte 1, 11). Şi iarăşi este scris în Sfânta Scriptură: Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu
mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul (II Ioan 1, 7). Iată:
acesta este amăgitorul şi antihristul! Înfricoşătoare sentinţă! Şi totuşi, ignorând adevărul, ei continuă să
vorbească de această aşa-zisă venire spirituală, curăţire a templului ş.a.m.d., deoarece este unica scuză pe
care o pot găsi pentru participarea lor la rătăcirea milleristă.

14
Aşa vor face după o jumătate de secol şi iehoviştii, în lipsă de altă soluţie pentru exact aceeaşi problemă a proorociilor
apocaliptice mincinoase.

13
Dar, din păcate, această înşelăciune adventistă nu este singura. În teologia adventistă referitoare la
Biserica lui Hristos, pe care ei se străduiesc să o confunde cu propria lor sectă, se află multe altele. Înainte
însă de a trece mai departe, trebuie să vorbim despre ceva uimitor pentru cei care cercetează de aproape
adventismul.
Este vorba de faptul că deşi „teologia” lor este bazată în mod fundamental pe Vechiul Testament, ei
se pretind – şi sunt consideraţi de unii – a fi totuşi creştini15. Ei pornesc de fapt, în toate discuţiile despre
Biserică – dar şi despre celelalte subiecte – de la Vechiul Testament (în care îşi şi termină discursul, de
cele mai multe ori). De ce este greşit acest lucru? Pentru că Hristos este sfârşitul Legii, spre dreptate tot
celui ce crede (Romani 10, 4), căci Hristos este sfârşitul Legii, ca să ne îndreptăm prin credinţă, iar dacă
a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24). Atunci când Hristos a spus nu am venit să
stric Legea, ci s-o împlinesc (Matei 5, 17), exact la aceasta se referea: la faptul că Legea Veche a avut
scopul de a pregăti venirea Lui şi Legea cea Nouă. Pentru că cele ce le porunceşte mai apoi Hristos arată
înălţarea omului de la inutila tentativă de dreptate terestră asistată divin, din Vechiul Testament, la o viaţă
nouă, la trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu încă de pe pământ, în Noul Testament.
Să repetăm. Care a fost scopul Legii Vechi?
Pregătirea oamenilor pentru venirea lui Hristos.
O dată venit Hristos, pregătirea pentru venirea Sa s-a încheiat. Aceasta înseamnă sfârşitul Legii
Vechi, pentru totdeauna. După venirea şi Jertfa lui Hristos mai aşteptăm un singur lucru: clipa când
ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi
pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui, când, pentru cei ce au trăit întru Hristos, Dumnezeu va face
ceruri noi şi pământ nou, întru care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 10-13).
Acest lucru nu a fost înţeles nici de adventişti, nici de iehovişti sau milenarişti şi alţi neoprotestanţi.
Ei nu aşteaptă şi nu vor o înnoire totală a lumii. Ei visează doar la o întoarcere la starea edenică dinaintea
căderii în păcat sau la instaurarea unui fel de regat în care ei – secta X sau Y – să deţină puterea. În cazul
adventiştilor, aşa cum vom vedea mai jos, apare în plus şi o păstrare a numeroase rânduieli necreştine
dinainte de venirea lui Hristos. De aceea pentru adventişti Vechiul Testament – mai juridic şi păstrând o
anumită distanţă între om şi Dumnezeu – are o (aparentă) autoritare deosebită; iar interpretările lor
„teologice” sunt pe o fidelă linie necreştină, singura apropiere de creştinism fiind o foarte parţială – deci
neadevărată – acceptare a lui Hristos16.
De exemplu, în ceea ce priveşte Biserica, ei amintesc foarte rar, scurt şi fără a reveni, de faptul că
Biserica este trupul lui Hristos. Atunci când vorbesc despre ceea ce este Biserica ei subliniază în primul
rând ideea de „comunitate”, de „adunare” a celor ce au aceeaşi credinţă. Chiar şi atunci când amintesc de
faptul că Biserica este Trupul lui Hristos, ei „înţeleg” acest lucru doar prin prisma… organizării ierarhice!
(Care de fapt nu reprezintă decât un aspect al existenţei Trupului lui Hristos, dar nu factorul de
unitate)17. Această idee era adevărată în Vechiul Testament – la care şi ei apelează în primul rând – dar în
ceea ce priveşte Biserica lui Hristos constituie doar o mică parte din adevăr. (Şi dacă din adevăr înlături –
mai ales intenţionat – o parte, ceea ce rămâne este de fapt înşelăciune). Dar de ce era înainte limitat totul
la comunitatea de credinţă şi nu era vorba de o adevărată unire întru Dumnezeu? Aceasta pentru că în
Vechiul Testament, înainte de venirea Mântuitorului, omul fiind sub păcat, nu se putea cu adevărat uni cu
Dumnezeu. Mereu rămânea o distanţă, o separare18. Noul Testament ridică pe om la adevăratele înălţimi
spirituale, la unirea tot mai adâncă între om şi Dumnezeu.
15
Printre sectele protestante şi neoprotestante din SUA acest lucru a devenit subiectul a numeroase dispute. „Sunt sau nu
creştini adventiştii?” se întreabă nenumăraţi sectanţi care nu sunt de altfel nici ei prea aproape de creştinism.
16
Spunem parţială, deoarece ei resping o mare parte din învăţăturile lui Hristos – aşa cum veţi vedea mai jos – ceea ce este tot
una cu a-l respinge pe Hristos Însuşi.
17
Cităm dintr-o listă adventistă intitulată „Ce credem noi [adventiştii] despre…” mărturisirea lor în această privinţă: „Biserica
lui Hristos este un trup vizibil şi organizat, nu indivizi împrăştiaţi. Biserica deleagă o parte din autoritatea ei slujbaşilor aleşi,
nu ca să stăpânească peste biserică, ci să slujească bisericii şi să întărească trupul lui Hristos. Biserica are autoritatea să
accepte membrii prin botez şi mărturisire de credinţă şi să excludă membrii pentru motive întemeiate”. După cum se vede, nici
o explicaţie pentru afirmaţia că „Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat”, doar ameţirea cititorilor cu un discurs
paralel cu subiectul, despre „slujbaşii aleşi” şi menţinerea lor ca slujitori, nu stăpânitori. Culmea este că aceşti „slujitori”
„aleşi” trebuie… „să întărească trupul lui Hristos”. Adică nu trupul lui Hristos Omul-Dumnezeu întăreşte pe oameni, ci
oamenii întăresc trupul lui Hristos! Un asemenea discurs sucit şi contradictoriu ar fi ridicol, dacă nu ar fi îngrozitor, întrucât
este vorba de amăgirea atâtor suflete pe calea morţii. Iar pentru cei care vor să vadă cât de străin faţă de Biblie este acest
discurs, stă mai sus sub-capitolul 2.1. Biserica în epistolele pauline…

14
Viaţa lui Iisus Hristos aduce pe om nu doar la cunoaşterea Adevărului, ci şi la trăirea întru Adevăr,
adică întru Hristos Însuşi.
Dar cum ar putea omul trăi întru Adevăr, câtă vreme nu Îl poate cunoaşte niciodată integral –
Adevărul fiind infinit – şi, mai mult, nu are nici obişnuinţa, nici puterea de a trăi în Adevăr? Este aici o
dilemă cumplită, este lupta dintre intenţiile bune şi slăbiciunile care îl fac pe om să săvârşească răul. Ea
este redată fidel de cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Romani 7, 21-24):
Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Căci, după omul cel
lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva
legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt!
Cine ne va izbăvi de trupul morţii acesteia?
Şi iată răspunsul: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi
bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă
veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata
băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 53-
56).
Prin Sfânta Împărtăşanie!!!
Căci dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat (Romani 8.10).
Iată răspunsul la acea cumplită dilemă, iată leacul pentru surparea interioară a omului!
Şi cât de importantă este Sfânta Împărtăşanie se vede limpede din cuvintele Mântuitorului redate
mai sus (şi se poate vedea şi restul capitolului 6 din Evanghelia după Ioan). Dar se cuvine a înţelege că
restaurarea omului întru Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie nu este doar o problemă personală
(individuală), ci şi sobornicească (adică universală; sau comună tuturor creştinilor – acelaşi lucru). Pentru
că mâncând toţi creştinii dintr-o Pâine, devin un trup, adică una, sfântă, sobornicească şi apostolească
Biserică, după cum ne arată Sfânta Scriptură: O pâine, un trup suntem cei mulţi; căci ne împărtăşim
dintr-o Pâine (I Corinteni 10, 17)19.
În acest fel se zideşte Biserica lui Dumnezeu. Nu ca o „asociere de oameni cu aceleaşi opinii
religioase”, cum se defineşte adventismul, ci ca Trup al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus
Hristos. Diferenţa între această realitate şi imaginea înşelătoare a adunării tipic sectante este imensă. (Şi
să nu uităm că fără adevăr nu există creştinism).
Dar, în definitiv, de ce promovează adventismul această imagine falsă despre Biserică? Pentru că
adventismul nu are Sfânta Împărtăşanie. Fiind urmaşi – îndepărtaţi, dar nu mai puţin rătăciţi – ai
ereziilor lui Luther, Calvin şi Zwingli, adventiştii nu ştiu – şi nu pot înţelege – că Hristos ne-a dat spre
hrană adevărată Pâinea Vieţii, Trupul şi Sângele Său. Nu ştiu şi nu înţeleg acest lucru, deşi este afirmat în
Biblie nu o dată, şi este prezent în gândirea şi scrierile creştine de la începuturi şi până în prezent. Lipsiţi
fiind – chiar şi la nivel de idee – de Sfânta Împărtăşanie, nu au posibilitatea de a prezenta o învăţătură prin
care să explice cum poate fi Biserica – la nivel concret, real – Trup al lui Dumnezeu. Ca urmare, sunt
nevoiţi să ascundă pur şi simplu această problemă atât de importantă, prin referiri neîncetate la celelalte
aspecte ale Bisericii.
Tot la devierile adventiste privind concepţia de Biserică intră şi mutilarea săvârşită – nu doar de ei,
ci şi de alte grupări protestante şi neoprotestante – prin înlăturarea adevărului referitor la Biserica din
ceruri (numită şi Biserica triumfătoare20). Într-adevăr, ştim – cei care cunoaştem Adevărul – că pe lângă
partea luptătoare a Bisericii există şi partea cerească, alcătuită din cei care au primit cununa vieţii.
18
Simbolizată în Vechiul Testament prin catapeteasma ce despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor şi care s-a rupt la Jertfirea Fiului
lui Dumnezeu. Ca pildă a acestei despărţiri avem chipul în care chiar şi Proorocii şi Patriarhii, o dată trecuţi la cele veşnice, nu
au putut să se bucure de dulceaţa Raiului, ci au mers în şeol, aşteptând acolo venirea Mântuitorului. Este greu de înţeles astăzi,
după venirea Fiului lui Dumnezeu, cât de adânc este blestemul care a apăsat asupra omenirii până la Jertfa de pe Cruce – şi
care încă apasă asupra celor ce nu L-au primit (deocamdată) pe Hristos. Dar putem înţelege destul din aceste exemple pentru a
ne da seama de separarea categorică dintre om şi Dumnezeu ce exista înainte de Împăcare.
19
Învăţătura celor 12 Apostoli – care este chiar a Sfinţilor Apostoli – cuprinde şi prima prezentare din afara Bibliei a Sfintei
Liturghii. Aici se poate constata importanţa Sfintei Împărtăşanii pentru zidirea şi unitatea Bisericii, în rugăciunea care cere lui
Dumnezeu: „După cum această Pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns Una, tot aşa să se adune Biserica
Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta” (IX, 4). Şi mai spun Sfinţii Apostoli: „Nimeni să nu mănânce, nici să bea, din
Euharistia voastră, afară de cei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul: «Nu daţi
ceea ce e sfânt câinilor»” (IX, 5).

15
Adventiştii însă, din pricina învăţăturii înşelătoare care pretinde că moartea înseamnă distrugerea totală a
omului (ca la animale), nu acceptă acest lucru. Pentru aceasta, ei fac eforturi demne de o cauză bună,
pentru a putea răstălmăci cuvintele, altfel foarte limpezi, ale Dumnezeieştilor Scripturi. Deoarece vom
trata mai jos acest subiect – iar cine doreşte să-l aprofundeze poate sări direct la acea parte, înainte de a
trece mai departe – vom vorbi aici doar de îngrozitoarele consecinţe ale acestei nefericite concepţii. Prin
rătăcirea lor în privinţa aceasta, aşa cum am spus, ajung să mutileze Biserica de partea ei cerească, ce se
compune din nenumăraţii sfinţi ai lui Hristos care de veacuri trăiesc în lumina cea neapropiată a lui
Dumnezeu. Acest lucru reduce Biserica – pentru ei, desigur, nu şi în realitate – la o instituţie terestră, cu
scopuri pământeşti. Adventiştii se aşează astfel exact pe rătăcita linie a celor care l-au respins pe Mesia,
deoarece doreau un domnitor pământesc şi un imperiu lumesc, nu Împărăţia cerurilor. De altfel acest
lucru se vede şi din concepţia lor despre sfârşitul lumii – concepţie rătăcită amintită şi mai sus – şi care se
află pe aceeaşi traiectorie păgânească a unei împărăţii pământeşti „edenice”. Prin această concepţie ei
aduc blasfemie şi asupra lui Dumnezeu. Căci dacă plata păcatului este moartea iar pentru cei ce sunt ai
lui Hristos nu mai există păcat căci a fost spălat prin sângele Lui, atunci de ce ar mai prăbuşi Dumnezeu
pe creştinul binecredincios în nefiinţă, călcându-şi cuvântul? Ce rămâne din dumnezeiescul cuvânt care
zice Adevărat, adevărat spun vouă, Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă
veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (Ioan 5, 24)? Oare adevărată e
adevărată făgăduinţa lui Hristos sau învăţătura protestantă? Căci amândouă nu pot fi!
Iată deci, pe scurt, câteva (doar câteva) din roadele aceste înşelări adventiste – şi nu doar adventiste:
în „teologia” lor Biserica este mutilată de partea ei cea mai curată şi mai înaltă; Biserica este limitată la
cele lumeşti, în loc de ţelul ei ceresc21; se creează prăpastie între Ceruri şi lume; iar Dumnezeu apare – în
întunericul acestei idei mincinoase – ca fiind nedrept. Îngrozitoare înşelare, îngrozitoare propovăduire,
îngrozitoare credinţă! Amar va fi de cei ce cred în asemenea înşelăciuni.
Desigur, nu dorim a face aici o analiză completă a învăţăturilor adventiste referitoare la Biserică.
Am prezentat doar unele dintre ele, în completarea paginilor de început, ce conţin liniile esenţiale ale
teologiei ortodoxe referitoare la Biserica lui Dumnezeu, pentru a înţelege mai bine cât de mare este
separarea dintre Adevăr şi adventism. Subliniem, de asemenea, că în afară de înclinaţia spre Vechiul
Testament – pe care o mai au şi alte secte, dar nu toate şi nici majoritatea – greşelile adventiste în ceea ce
priveşte Biserica sunt răspândite şi la protestanţi şi neoprotestanţi.

20
Biserica triumfătoare este formată din sfinţi, din creştinii care şi-au apărat până la sfârşit credinţa şi harul Botezului, ca şi din
drepţii Vechiului Testament eliberaţi de Hristos din adâncurile Şeolului. Ea este partea cea mai luminată a Bisericii, cea mai
apropiată de Tronul ceresc, de Dumnezeire. Prin ea se revarsă haruri mari către creştinii care luptă pe pământ pentru câştigarea
mântuirii, prin ea se împlineşte ţelul vieţii creştine: unirea cu Dumnezeu.
21
Celor ce cred că „Biserica”, aşa cum o concep (neo) protestanţii, îşi păstrează şi un scop ceresc: mântuirea păcătoşilor, le
atragem atenţia că greşesc. Din punctul lor de vedere – sau cel puţin după învăţătura lor oficială – mântuirea se realizează doar
prin credinţa declarată. După aceea, nu mai au nici o nevoie reală, absolută, de „Biserică”. Se „mântuiesc” – vorba vine! – „în
particular”. Ferească Dumnezeu!

16
3. SECTE ŞI EREZII

3.1. Ce sunt sectele?

Sectele sunt grupări religioase ce pun în locul adevăratei credinţe felurite erezii (credinţe
mincinoase), dar se pretind a fi „adevărata religie creştină”. Această pretenţie le deosebeşte de altfel de
feluritele culte păgâne (iudaism, islamism, budhism etc.) care, deşi se pretind religii adevărate, măcar nu
se pretind creştine. Însă, dincolo de pretenţiile lor, sectele nu au valoare creştină, fiind rătăciri iscate de
setea de putere, glorie sau avere a unor oameni corupţi. Aceştia pretind a primi „de undeva” – sursa
variază după fiecare ereziarh22 – o înţelegere „nouă”, „superioară”, diferită faţă de învăţătura de credinţă
a celorlalţi, dar şi faţă de învăţătura Bisericii lui Dumnezeu, împotriva căreia ei (chiar fără să îşi dea
seama) luptă. De fapt diavolul lucrează prin aceşti mincinoşi răsucind cu iscusinţă diabolică adevărul
pentru a impresiona şi înşela pe cei nepregătiţi. Iar cei ce-i cercetează pe ei şi afirmaţiile lor cu sinceritate,
cu dorinţa de a găsi adevărul chiar dacă este neplăcut, descoperă totdeauna minciunile în care ei se
învăluie.

3.2. Când şi cum au apărut sectele?

Învăţători mincinoşi, erezii şi secte au existat de la începuturile Bisericii.


Sfântul Apostol Pavel, atunci când se desparte de creştinii din Efes, pentru luminarea cărora făcuse
nevoinţe imense, le spune preoţilor şi episcopilor:
…ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma.
Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei.
Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă
îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Şi acum vă încredinţez harului lui Dumnezeu şi cuvântului
harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi (Fapte 20, 29-32).
Iată, deci, că deşi Sfântul Apostol Pavel îi alesese personal pe episcopi şi pe preoţi, ştia că dintre ei
se vor ivi eretici. Ne amintim, desigur, că şi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a avut aceeaşi
tristă situaţie cu apostolii, pentru că dintre cei doisprezece unsprezece cu adevărat sfinţi au fost, dar unul a
fost Iuda Iscarioteanul.
De altfel, despre aceşti învăţători mincinoşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a
avertizat, zicând:
Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, şi
pe mulţi îi vor amăgi (Matei 24, 4-5).
şi
Mulţi prooroci mincinoşi se vor ridica şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 11).
Iată deci că amăgirea – şi, deci, amăgitorul – trebuie să vină, dar cum spune Dumnezeu, vai de cel
prin care va veni, că mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut.
Iar Sfântul Apostol Petru avertizează şi el pe creştini asupra sectelor ce vor apărea prin feluriţi
învăţători mincinoşi cu pretenţii de „sfinţi”, zicând:
22
Ereziarh = întemeietor de erezie (primul cunoscut – Simon Magul); adică om – slugă a diavolului – ce întemeiază o nouă
religie (pseudo-creştină), pentru a despărţi pe oameni de adevăr cât mai mult şi a-şi satisface dorinţa de mărire (trufia); de
multe ori se ajunge de la o (aparent) mică abatere iniţială la religii total păgâne.

17
Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe
Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor
rătăcite şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (II Petru 2, 1-2).
Aşa cum era de aşteptat, aceste proorocii ale lui Dumnezeu s-au împlinit pe deplin.
Chiar din acele prime zile ale creştinismului s-a ridicat Simon Magul care, nemulţumit că nu a
primit statutul de conducător pe care şi-l dorea în Biserica din Samaria, a înfiinţat o „biserică” proprie,
anti-creştină. Alţi eretici au fost docheţii, nicolaiţii, iudaizanţii etc. Toate aceste grupări s-au stins cu
vremea, dar mereu au apărut alţii şi alţii. Aceştia au venit cu noi înşelăciuni, sau au preluat ceea ce li se
părea mai credibil din minciunile unor secte mai vechi. Şi la fel au făcut şi alţi ereziarhi după ei. Alte
secte au apărut nu din intenţia unor oameni de a prelua puterea religioasă, ci din căderea lor (personală)
faţă de alte laturi ale adevărului de credinţă. Astfel, s-a întâmplat de multe ori în istoria Bisericii ca
anumite persoane să susţină învăţături mincinoase din ultranaţionalism. Deşi creştinii sunt în primul
rând cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, care este Biserica, de multe ori unii au pus naţionalitatea mai
presus de credinţa lui Hristos, ceea ce este erezie. Aşa au apărut, de exemplu, cultele eretice monofizite,
nu doar pe baza unor învăţători mincinoşi, ci şi pe baza naţionalismului religios, o erezie foarte gravă.
Astfel de manifestări au avut de-a lungul timpului o serie pe aşa-zişi creştini, care în loc să urmeze
învăţăturile lui Hristos, au încercat să subordoneze Biserica naţionalismului. Astfel de înşelăciuni au
apărut şi la bulgari, ruşi sau la alte popoare. Au fost, desigur, şi alte căderi personale ce au dus la
despărţirea de Biserică, la formarea de felurite grupări schismatice sau eretice.
Indiferent de motivul din care apare, erezia rămâne erezie, adică lepădare de Dumnezeu. Iar
rezultatul ereziei este, pentru omul care o adoptă, iadul, iar pentru Biserică, dezbinarea. Aşa s-a
întâmplat atunci când la Roma a biruit în secolul VIII, prin rătăcitul papă Nicolae, papismul
(papistăşismul), erezia după care papa de la Roma este „locţiitorul lui Hristos pe pământ”, deşi Hristos a
spus ucenicilor Săi Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Biruiţi de
trufia acestei idei contrazicea mărturisirea marilor patriarhi ai Romei, ca Silvestru, Grigorie cel Mare,
Leon cel Mare etc23 apusenii s-au separat de celelalte Biserici locale. Decăderea care a urmat a determinat
apariţia în apus a multor erezii, cea mai gravă dezbinare apărând în secolul XVI, prin orgoliosul Luther.
Acesta a fost mânat de anumite interese personale, cât şi de ura faţă de fariseismul şi lăcomia din
Romano-catolicism – unde mulţi preoţi, episcopi, cardinali şi până şi papii aveau ibovnice, mergeau la
vânătoare şi petreceri şi chiar la război. În condiţiile în care el însuşi trăia în păcat şi la fel şi capii
Romano-catolicismului, Martin Luther vedea că, după învăţătura Romano-catolică, nu există şansă de
mântuire pentru el şi ceilalţi asemenea lui. De aceea el a hotărât să înlăture învăţătura ce spunea credinţa
fără fapte moartă este (Iacob 2, 20) şi ierarhia care îl deranja. A folosit pentru aceasta puterea politică a
prinţilor germani – altă practică păgânească, totdeauna interzisă de Biserică – iar exemplul său a fost
urmat şi de alţii. La fel ca şi alţi eretici, şi el a maltratat Sfintele Scripturi – deşi pretindea că le respectă –
tăind din ele învăţăturile care nu îi conveneau24 şi tratându-le cu dispreţ. Desigur, o asemenea purtare este
cu totul străină de teama de Dumnezeu - care este începutul înţelepciunii - şi este cu totul opusă evlaviei
creştine.
Zwingli, Calvin şi alţii asemenea lor s-au alăturat lui Luther, inventând noi religii aşa-zis creştine,
iar apoi duhul dezbinării s-a întărit şi mai mult, apărând tot felul de secte noi, ca baptiştii (urmaşi de fapt
ai anabaptiştilor), menoniţii, prezbiterienii, quakerii ş.a.m.d. Astăzi s-a ajuns ca aproape imediat după
înfiinţarea unei secte să apară tot felul de dizidenţe şi ramuri ale sectei respective. În Occident există peste
10.000 de secte, numărul lor schimbându-se mereu, după cum feluritele „asociaţii religioase” apar şi
dispar.
Toate aceste grupări nu au nici o legătură cu Adevărul şi nu sunt creştine, deşi pretind a fi.
Toate aceste secte se bazează pe trufie. Ce trufie? Trufia de a crede că poţi înţelege Biblia singur,
deşi chiar Biblia spune că aşa ceva nu se poate. Trufia de a te crede superior celorlalţi. Trufia de a nu sta
23
A se vedea pentru aceasta Vladimir Guette, Papalitatea schismatică, o lucrare fundamentală.
24
Astfel, el a rupt din Biblie Epistola Sfântului Apostol Iacob, aruncând-o în Elba şi zicând că „este de paie” (ciudată formă de
respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu!) pentru că aceasta arăta necesitatea faptelor credinţei pentru mântuire. Dar nu doar
această parte a Bibliei a înlăturat-o, ci şi cuvintele zise de Duhul Sfânt prin Pavel Apostolul Neamurilor care arată că în ziua
judecăţii Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2, 6); şi, de altfel, Însuşi Mântuitorul Hristos spune că El
va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 28).

18
în locul pe care ţi l-a rânduit Dumnezeu. Trufia de a nu accepta sfinţenia altora. Trufia de a te crede „mai
deştept”, „mai bun”, „mai curat” ş.a.m.d. Trufia de a crede că eşti „ales” să scoţi paiul din ochiul celuilalt,
deşi tu ai în ochi o bârnă cât toate zilele. Trufia de a crede că eşti călăuză orbilor, deşi nu vezi nimic.
Trufia de a te proclama învăţător, deşi nici măcar la nivelul de ucenic nu ai urcat. Trufia de a te crede
luminător al lumii, deşi lumina din tine este întuneric. Şi multe alte tipuri de trufie, certate toate de
Mântuitorul.

3.3. Orice credinţă mântuieşte? (adică: sectanţii se mântuiesc?)

Nu.
Dacă orice credinţă ar mântui, dacă budhismul, islamismul, iudaismul, animismul, mormonismul,
iehovismul şi orice altă credinţă ar fi la fel înaintea lui Dumnezeu, nu era nevoie să vină Hristos.
Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).
Iată deci, din Cuvântul lui Dumnezeu, că cine nu crede în El piere. Şi doar cel ce crede în El are
viaţă veşnică. Deci, repetăm, cei ce nu cred în Hristos se osândesc. (Desigur, vorbim aici despre cei ce au
auzit de Hristos şi nu L-au primit, căci cei care n-au auzit de El se vor judeca după cum au fost judecaţi
cei dinainte de venirea Sa.)
Dar sectanţii nu cred şi ei în Hristos? Doar mereu declară că Îl iubesc foarte mult.
Nu. Ei nu cred în Hristos, ci în imaginea falsă pe care şi-o fac despre El. Hristos este Adevărul, şi
cel care vrea să Îl iubească pe Hristos trebuie să înveţe a iubi Adevărul. Cel care iubeşte imagini false este
pur şi simplu idolatru; şi nu poate fi numit creştin. Sectanţii sunt idolatrii.
Cel ce are poruncile mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte (Ioan 14, 21).
Or sectele nu au toate poruncile lui Hristos, şi nici pe cele pe care le au nu le păzesc. Şi de vreme ce
sectanţii nu au învăţătura adevărată despre Hristos şi credinţa pe care El a dat-o pentru mântuirea lumii,
ei sunt în minciună. Iar minciuna nu mântuieşte, ci duce la moartea veşnică. Să nu uităm că Hristos este
Adevărul! Deci nu poate fi părtăşie între Adevăr şi minciună, nici nu se poate mântui cineva „în Hristos”
prin minciună. Şi nici nu poate avea pe Hristos cel ce trăieşte în minciună.
Dar fără de Hristos nu este mântuire?
Nu.
Cel care crede că există mântuire în afară de Hristos este păgân, indiferent din ce cult face parte, dar
în nici un caz creştin. Creştinii sunt ucenicii lui Hristos, cei care cunosc învăţăturile Lui şi luptă pentru a
învăţa şi să trăiască după ele. Creştinii sunt cei care cred cu tărie că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa
şi că nimeni nu ajunge la Dumnezeu decât prin El. Creştinii sunt cei care cred că nu este alt nume dat
oamenilor în care să fie mântuire decât numele cel sfânt al lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.
De ce a venit Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce a propovăduit Hristos? Pentru mântuirea
noastră. De ce şi-a întărit Hristos cuvântul cu mărturia a nenumărate minuni? Pentru mântuirea noastră.
De ce s-a jertfit Hristos? Pentru mântuirea noastră. Insulte, batjocuri, bătăi, scuipări, chinuri şi nedreaptă
judecată, de ce a răbdat Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce a curs sângele lui Hristos în ţărâna şi
praful Ţării Sfinte? Pentru mântuirea noastră. De ce a murit Hristos pe cruce? Pentru mântuirea noastră.
De ce a răbdat Hristos îngropare ca un mort oarecare? Pentru mântuirea noastră. De ce S-a pogorât
Hristos la iad? Pentru mântuirea noastră. De ce a Înviat Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce Hristos
S-a înălţat la ceruri cu trupul Său omenesc, şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu? Pentru mântuirea
noastră.
Toate acestea sunt adevăruri elementare ale credinţei creştine, pe care oricine trebuie să le ştie. De
ce le-am repetat? Ca să le amintesc celor ce pun întrebări necugetate.
De vreme ce Hristos a făcut toate acestea pentru mântuirea noastră, înseamnă că fără ele şi fără
Hristos nu ne putem mântui.
Deci nu mântuieşte nici una din religiile păgâne.

19
Cum, va întreba cineva mai slab în credinţă, cum să se ducă în iad atâta mulţime de oameni şi să se
mântuiască doar o parte din cele câteva sute de milioane de ortodocşi?
Aşa bine: precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la
mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvin, pentru aceasta vrednici fiind de moartea veşnică
(Romani 1, 28-32); şi nu e de mirare că atâţia oameni aleg drumul spre iad, căci largă este poarta şi lată
este calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care o află, şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea
care duce la viaţă, şi puţini sunt cei care o află (Matei 7, 13-14).
Desigur, aceste cuvinte sună atât de înfricoşător, încât mulţi oameni se grăbesc să le respingă. Dar
dacă nu vrem să credem Adevărul nu înseamnă că Adevărul se schimbă, ci doar că ne înşelăm pe noi
înşine şi ne lansăm pe drumul pieirii. Fie că ne place, fie că nu, acesta este Adevărul: în afara Bisericii lui
Hristos nu există mântuire.

3.4. Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

Simon Magul (Fapte 8, 5-24), nicolaiţii, docheţii şi alţi asemenea rătăciţi (Apocalipsa 2, 14-15; 20;
3, 9) au făcut pe Sfântul Apostol Iuda Tadeul să scrie creştinilor cu durere o epistolă de mare importanţă
pentru a înţelege şi existenţa şi gravitatea ereziilor şi adâncimea prăbuşirii celor înşelaţi:
Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă
scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.
Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre
această osândă, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul
nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.
Voiesc deci să vă aduc aminte vouă celor ce aţi ştiut odată toate acestea că Domnul, după ce a
izbăvit pe poporul Său din pământul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce n-au crezut. Iar pe îngerii
care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri
veşnice, spre judecata zilei celei mari. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în
acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă,
suferind pedeapsa focului celui veşnic.
Asemenea deci, şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle.
Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise,
n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să te certe pe tine Domnul!”.
Aceştia însă, defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce – ca dobitoacele necuvântătoare – ştiu din fire,
într-acestea îşi găsesc pieirea.
Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi
au pierit ca în răzvrătirea lui Core (Iuda 1, 3-11).
Înainte de a merge mai departe, se cuvine a ne întoarce iar şi iar la aceste cuvinte zguduitoare,
pentru a le înţelege cât mai bine.
Vedem în primul rând că Sfântul Duh îl îndeamnă să scrie tuturor creştinilor despre mântuirea cea
de obşte. Această chinis imon sotirias (κοινης ημον σωτηριας) se traduce ad-literam prin mântuirea
noastră comună (generală). Este vorba deci de o învăţătură de care depinde mântuirea tuturor. Iar
această învăţătură atât de importantă se referă tocmai la eretici şi erezii!
Şi cum începe învăţătura despre acest subiect atât de grav?
Simţit-am nevoia să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată
pentru totdeauna.
Vedeţi? Porunca apostolică este foarte clară. E o poruncă pentru toţi creştinii, şi cere imperativ să se
păstreze credinţa dată de la început şi pentru totdeauna. E foarte important acest lucru! E foarte important
să ţinem minte că s-a dat credinţa de la început şi o dată pentru totdeauna!
Prin urmare, toate „credinţele” sau „confesiunile” apărute ulterior sunt altceva decât credinţa dată
o dată pentru totdeauna de Iisus Hristos Apostolilor şi ucenicilor Săi. De aceea şi Sfântul Apostol Iuda
Tadeul arată mai departe că cei ce vin cu noi credinţe schimbă harul Domnului în desfrânare şi

20
tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos. De ce? Pentru că Hristos este Adevărul şi
Cel care are – şi ne-a dat – cuvintele vieţii veşnice. Astfel că orice propovăduire a unei învăţături greşite
înseamnă o luptă împotriva lui Hristos şi a învăţăturii Sale. De aceea spune Duhul Sfânt acest cuvânt,
profund adevărat, că ereticii schimbă harul Domnului în desfrânare şi tăgăduiesc pe singurul nostru
Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.
Vă daţi seama de gravitatea acestui cuvânt? Vă daţi seama cât de important, cât de inexprimabil de
important, este să păstrezi cu toată tăria adevărata credinţă, cea dată dintru început şi pentru
totdeauna? Vă daţi seama sub ce osândă cumplită cad cei ce, în loc să păstreze adevărul, credinţa dată
sfinţilor, o schimbă? Vă daţi seama sub cei blestem înfricoşător se află cei care, schimbând învăţătura lui
Hristos după placul lor, se fac tăgăduitori ai Acestuia?
Dacă nu, dacă nu vă daţi seama de aceasta, vă lămureşte mai departe tot Sfânta Scriptură.
Voiesc deci să vă aduc aminte […] că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pământul
Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce nu au crezut.
Se cuvine şi noi să ne amintim că Egiptul era pământul păcatului, că ieşirea din Egipt înseamnă
tocmai eliberarea pe care ne-a adus-o Hristos. Deci ceea ce era valabil pentru oamenii din vechime, cu
atât mai mult este valabil pentru cei care au primit învăţătură de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Şi dacă şi
îngerii care nu şi-au păzit vrednicia au fost aspru pedepsiţi, ce poate aştepta pe cei ce schimbă harul
Domnului în desfrânare decât pedeapsa focului veşnic, după pilda dată prin Sodoma, Gomora şi celelalte
cetăţi asemenea lor?
Căci aceştia, care sunt numiţi nelegiuiţi, adică fără lege – fără Legea lui Dumnezeu, desigur –
visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc (blasfemiază) măririle. Şi cât de mare este vina lor
ne arată Dumnezeu, prin sfântul apostol, dând comparaţia dintre atitudinea lor de răzvrătire faţă de preoţi
şi episcopi şi atitudinea Sfântului Arhanghel Mihail care, deşi comandant al oştirilor îngereşti, nu a
îndrăznit a lua asupra sa judecata sau pedepsirea diavolului care cu nedreptate i se împotrivea, ci a făcut
apel la Dumnezeu. Şi ca să înţelegem şi mai deplin cât de mare este rătăcirea şi vina lor, se adaugă:
Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi
au pierit ca în răzvrătirea lui Core.
Care e calea lui Cain? Calea celor care, văzând că din pricina răutăţii lor jertfa nu le e primită de
Dumnezeu, ucid cum pot pe fratele a cărui jertfă e primită. Care e rătăcirea lui Balaam? A blestema –
„pentru plată”! – pe cei pe care Domnul îi binecuvântează şi îi are ca aleşi ai Săi şi a încerca să-i atragi în
păcat, în afara legii lui Dumnezeu. Care e răzvrătirea lui Core? S-a ridicat Core, împreună cu Datan,
Abiron şi mulţi alţii împotriva lui Moise şi Aaron, zicând: Destul! Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc
sunt sfinţi şi Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului! Şi pentru
aceasta a deschis Dumnezeu pământul şi acesta i-a înghiţit de vii pe răzvrătiţi şi familiile lor, care-i
urmaseră în răzvrătire (Numeri 16, 1-50).
Toate aceste lucruri le fac şi sectanţii.
Şi atunci, cum îi priveşte Dumnezeu pe sectanţi şi pe toţi ceilalţi eretici?
pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti25, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se
pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi
dezrădăcinaţi, valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora
întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie (Iuda 1, 12-13).
Sau, după cum este scris: Sminteala (adică, rătăcirea) trebuie să vină, dar vai de cel prin care va
veni, că mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut.
Şi …mai bine i-ar fi fost să i se lege o piatră de gât şi să fie aruncat în mare.
Cel ce a zis Eu am venit ca lumea viaţă s-o aibă şi s-o aibă din belşug preferă moartea smintelii!
Cutremurător cuvânt!
Oare mai e ceva de adăugat aici? Credem că nu.

25
La „mesele voastre obşteşti”? Ca „agapele ecumenice”, de pildă, sau ca în cazul mult prea numeroasei prezenţe a
reprezentanţilor eretici la întruniri ce ar fi de bun simţ să fie exclusiv ortodoxe.

21
4. ADVENTIŞTI, MILENARIŞTI ŞI SÂMBETIŞTI

Adventismul este o erezie ce se prezintă în multe forme în lume. La noi cei mai răspândiţi sunt
adventiştii sâmbetişti – aşa-zişi „de ziua a şaptea” – care sunt însă doar o latură a mişcării adventiste.
Chiar şi aceşti sâmbetişti sunt împărţiţi şi ei în mai multe grupări, din care cele mai cunoscute sunt
gruparea clasică născută de Ellen White şi gruparea reformistă, apărută după primul război mondial şi
care şi ea este pe linia aceleiaşi femei mincinoase, care a înşelat nenumărate suflete.
Adventiştii propriu-zişi sunt de fapt milleriştii şi celelalte secte similare. Ei se caracterizează printr-
o preocupare bolnăvicioasă pentru momentul venirii lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, prin eforturile
disperate pe care le-au făcut – şi mulţi le mai fac încă – de a afla ce nu se poate afla, adică data precisă a
Judecăţii. Milleriştii au „găsit” – „călăuziţi” de ex-baptistul Henry Miller – în secolul XIX, că anul
adventului – adică al venirii Domnului – ar fi fost, întâi 1843, apoi 1844. Ei au aşteptat în mod repetat
venirea Domnului pe străzi sau pe acoperişuri, în haine albe. Dar fără nici un rost, desigur. Dezamăgirea a
fost imensă. Crezând în mod ridicol în astfel de calcule mulţi naivi îşi vânduseră averile, dându-le fie
conducătorilor sectei, fie altora, mai realişti ca ei. De aceea, multe familii au rămas într-o sărăcie lucie ca
urmare a acestei rătăciri. Mulţi din cei amăgiţi au trecut la diferite culte, alţii au înfiinţat diverse secte – ca
de exemplu Charles Russel, întemeietorul Iehovismului26. Alţii au mers mai departe pe linia lui Miller.
Dintre noii propovăduitori ai ereziilor adventiste unii au înţeles mai devreme, alţii mai târziu, că deşi a
bate toba pe ideea de sfârşitul lumii e profitabil, e ineficient să stabileşti o dată precisă. Ei au rămas astfel,
de un secol sau un secol şi jumătate, amăgind oamenii generaţie după generaţie că în timpul lor va veni
sfârşitul lumii şi vor vedea cu ochii lor pământeşti Apocalipsa.
Dintre cei – puţini – care rămăseseră legaţi de ideile adventiste imediat după eşecul lui Miller, s-a
detaşat o femeie, Hellen White. Deşi este scris în Sfânta Scriptură că femeia în Biserică trebuie să tacă,
deşi este spus că femeia în Biserică nu are dreptul să înveţe pe alţii (I Cor. 14, 34-37), ea tocmai asta s-a
apucat să facă, înfiinţând secta adventistă. Şi nu oricum, ci proclamându-se profetesă! Există destule
contestări – din afara adventismului – la adresa aşa-zisului har profetic al lui Hellen White. Există şi
răspunsuri justificative adventiste. Acestea, deşi pornesc de la pretenţie de obiectivitate, prezintă însă
numai punctul de vedere adventist, fără cea mai mică oprire serioasă asupra celorlalte poziţii. Dar, pentru
ca orice creştin cu discernământ să înţeleagă care este adevărul, este suficient să amintim două lucruri
importante, din Sfânta Scriptură şi respectiv din viaţa lui Hellen White.
În primul rând, faptul că în Sfânta Scriptură femeia nu a avut niciodată rolul de călăuză
duhovnicească, sau de conducere (indiferent de formă) a Bisericii!27
În tot Vechiul Testament, chiar femeile cele mai importante, cele mai vestite, au stat sub pecetea
desăvârşită a supunerii faţă de Sfinţii Prooroci şi Legea lui Dumnezeu. Iar cele care au trecut peste
această lege, au dus în păcat pe cei care au ascultat de glasul lor! În această ultimă stare au intrat Eva,
soţia lui Adam, şi Mariam, soţia lui Aaron, care au dus pe soţii lor în mari ispite şi căderi atunci când şi-
au uitat poziţia şi s-au ridicat mai presus de starea lor (Facerea 3, 1-24; Numeri 12, 1-15). În schimb, altă
femeie, Estera, deşi ajunsă regină a marelui Artaxerxe (Estera 2, 17), asculta de înţeleptul Mardoheu întru
totul, ca şi înainte de a fi regină (Estera 2, 20), şi s-a făcut astfel salvare neamului său şi lucrătoare a voii
lui Dumnezeu (Cartea Estera).
De asemenea, în Noul Testament vedem acelaşi lucru. Căci ceea ce în Duhul Sfânt a spus Iată de
acum mă vor ferici toate neamurile căci mi-a făcut mie mărire Cel Puternic (Luca 1, 48-49), Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, nicidecum nu şi-a luat vreo funcţie în Biserică, deşi se învrednicise a naşte pe
Însuşi Dumnezeu întrupat! Nici Fiul ei, Care a iubit-o atât de mult încât şi pe Cruce i-a purtat de grijă
(Ioan 19, 26-27) nu i-a dat vreo funcţie văzută sau vreo preoţie în Biserică, nici ei şi nici unei alte femei.
Mai mult, nici în Faptele Apostolilor, nici în Epistolele lor nu găsim vreun exemplu de femeie care să
ocupe funcţie în Biserică mai mare decât cea de slujitoare (diaconiţă). Chiar şi de la fiicele lui Filip
26
Şi acestuia, ca şi celorlalţi ereziarhi, i potriveşte cuvântul Dumnezeieştilor Scripturi: cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor,
umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste (Iuda 1, 16).
27
Desigur, ar fi poate bine să amintim de erezia mult răspândită la anglicani, protestanţi, neoprotestanţi etc, care dă femeilor
funcţii pastorale. Dar lăsăm acesta pentru alt prilej.

22
arhidiaconul, de care se spune că prooroceau (Fapte 21, 8-9), nu ni se păstrează nici un cuvânt, iar
proorocia despre robirea lui Pavel o face proorocul Agav, trimis de Domnul în casa lui Filip (Fapte 21,
10-11).
Mai mult, în Noul Testament se şi vorbeşte despre rolul femeii în Biserică. Dar aceste cuvinte sunt
de aşa natură încât trebuie să gândeşti cel puţin ciudat pentru a te încrede în „călăuzirea” lui Hellen White
sau a altui personaj feminin de acelaşi tip. (Am amintit mai înainte de cuvintele Duhului Sfânt din
Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, dar cuvinte apropiate se găsesc şi la I Petru 3, 1-6,
Coloseni 4, 18 etc.).
Cu toate acestea, şi în ciuda faptului că adventiştii pretind că „nu admit” sfinţii, cinstea pe care o
acordă cuvintelor ei şi vieţii ei este exact genul de venerare fără discerământ pe care îl practică romano-
catolicii faţă de cei pe care îi consideră sfinţi. Desigur, cu excepţia icoanei, deoarece adventiştii (încă) nu
au icoane28. Această idolatrizare a aşa-zisei profetese Hellen White este foarte importantă pentru
mentalitatea adventiştilor sâmbetişti.
A doua contestare ce se aduce lui Hellen White vine din marele număr de texte plagiate după alţi
autori, fără cea mai mică menţionare. Cei interesaţi pot găsi comparaţii amănunţite între textele din
Spiritul profeţiei şi Advent Herald, Tragedia Veacurilor şi Advent Harbinger, Manuscript Release şi
Advent Shield etc care dovedesc limpede „copierea” aproape cuvânt cu cuvânt a unor texte milleriste (dar
nu numai) în lucrările „inspirate” (cum le cred adventiştii) ale lui Hellen White.
Ambele contestaţii sunt, după cum am văzut şi vom mai vedea, adevărate. Dar alături de acestea
sunt şi altele, asupra cărora nu mai insistăm acum.
Se vede astfel că Hellen White era o femeie răzvrătită împotriva rânduielilor dumnezeieşti şi sigură
– fără sfătuirea cea mântuitoare – că „inspiraţia” ei e de sus. Totuşi considera necesar şi să o
„completeze” cu texte „împrumutate” fără acordul autorilor şi fără mărturisirea împrumutului… Este
limpede ce fel de călăuzire asigură ea celor care fac greşeala s-o urmeze.
Trecând însă peste acest sumbru personaj, să observăm că nici între neoprotestanţii şi protestanţii
americani religia adventistă nu a fost socotită, până în anii ’50, ca religie creştină. Doar după ce doi
cercetători americani, Grey Barnhouse şi Walter Martin, au declarat că Adventismul de Ziua a Şaptea „ar
putea fi” considerat „nu un cult anti-creştin, ci doar o mişcare creştină oarecum heterodoxă (adică, ce se
depărtează de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului)” unii dintre protestanţi şi-au schimbat
opinia. Pentru cei mai mulţi însă, imaginea Adventismului de Ziua a Şaptea rămâne aceeaşi ca în
vechime: cult străin de creştinism. Şi, de fapt, aşa şi este. Desigur, „depărtaţi de la doctrinele
fundamentale ale Creştinismului” sunt toţi ereticii, nu doar adventiştii. Dar este foarte sugestiv pentru
adâncimea rătăcirii adventiste faptul că nici măcar ceilalţi sectanţi nu i-au putut – şi, în majoritate, nici
acum nu pot – să-i accepte ca religie „creştină”, deoarece caracterul anti-creştin al adventismului de ziua a
şaptea este mult prea limpede.

Dar, dincolo de ce spun alţii, să vedem ce spun adventiştii despre ei înşişi. Şi să auzim întâi cum au
îşi mărturisesc propria apariţie, ca să vedem dacă sunt sau nu creştini:
„De la început, denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea şi-a anunţat
poziţia după cum urmează: «Noi, subsemnaţii, ne asociem ca biserică, adoptând
numele de Adventişti de Ziua a Şaptea şi angajându-ne prin legământ să păzim

28
Spunem „încă nu au icoane” deoarece sectele din România, pentru a amăgi pe credincioşii ortodocşi, adoptă tot felul de
practici ortodoxe pe care la început le batjocoreau cu neruşinare. Astfel, de exemplu, ei considerau iniţial ca „un mare păcat”
faptul că ortodocşii îşi numesc lăcaşurile de cult biserici şi uzau în schimb de termenul „casă de rugăciune”. Astăzi, casele de
rugăciune sectante şi-au schimbat denumirea în „biserici”! Nu mai e păcat? Când au minţit? La început sau acum? Sau tot
timpul? Şi la fel este, de exemplu, cu Sfânta Cruce. Aceia care au avut de-a face cu sectanţii în perioada 1990-1997 (şi mai
înainte) ştiu bine cât de înverşunaţi erau toţi sectanţii, inclusiv adventiştii, contra Crucii. Acum majoritatea o au pe casele lor
de rugăciune, zise „biserici”! Iar întreb: când au minţit? Atunci, acum sau tot timpul? Mai mult, deşi în permanenţă au respins
ideea de icoană sau de imagine religioasă în trecut, acum unii acceptă „tablourile religioase” în casele oamenilor şi chiar în
casele de rugăciune poreclite „biserici”! Şi iar, aceeaşi întrebare – la care răspunsul este, credem, clar: când au minţit? Atunci?
Acum? Tot timpul.

23
p o r u n c i l e l u i D u m n e z e u ş i c r e d i n ţ a l u i I s u s » ” . (J. Loughborough, The Great Second
Advent Movement, p. 352)
„Noi ne asociem ca biserică”!!!
„Ne asociem ca biserică”!!! Nu tu continuare a Bisericii întemeiate de Hristos, nu tu unitate cu
primele veacuri creştine, nu tu legătură cu Duhul Sfânt şi Cincizecimea… „ne asociem ca biserică”!
Oare cum sună aceste cuvinte în lumina Sfintelor şi Dumnezeieştilor Scripturi?
Oare se pot apuca nişte subsemnaţi să formeze o biserică, să se asocieze ca biserică, adoptând un
nume oarecare – fără nici o legătură cu Scriptura, de fapt – şi pretinzând că se angajează prin legământ să
păzească nişte porunci şi o credinţă care vorbesc despre o Biserică întemeiată de Hristos29? Acea
Biserică a fost întemeiată de Hristos în vremea venirii Sale în lume, iar după Înălţarea Sa la cer Duhul
Sfânt o declara prin Sfântul Apostol Pavel Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (I
Timotei 3, 15). Unde a dispărut această Biserică, stâlp şi temelie a adevărului, până la „asocierea”
adventiştilor? Că, pe de-o parte, un stâlp trebuie să fie întreg, nu întrerupt, nu stalactită sau stalagmită, că
atunci nu mai e stâlp şi nu mai poate susţine nimic (şi cu atât mai puţin adevărul). Iar pe de altă parte, nu
a existat în istorie nici un cult care să aibă învăţătura de credinţă adventistă. Şi, de fapt, dacă citim
Sfânta Scriptură, vom vedea că nici nu există vreo legătură între ei şi Hristos, decât prin faptul că Hristos
a proorocit despre cei ca ei zicând: Mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe
alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 10-11).
La fel sunt şi aceste grupări religioase, făcute de oameni după voia lor, iar nu întemeiate de
Dumnezeu.
Oare Biserica este o „asociaţie” de oameni, formată de ei, când au vrut ei? Oare nu este „Trupul lui
Hristos” zidit de Dumnezeu şi dat de Dumnezeu la plinirea vremii? Citiţi în Scriptură şi veţi vedea că pe
Hristos nu oamenii (subsemnaţi ori nu) L-au adus în lume, ci Dumnezeu L-a dat cap Bisericii, care este
trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 22-23). Şi atunci cum vom îi numi pe cei
ce au pretenţia că se substituie lui Dumnezeu şi „se asociază” într-o aşa-zisă „biserică”? Cum vom numi
pe cei ce pretind că respectă credinţa lui Hristos dar, după cum am văzut, o batjocoresc? Eretici sau
sectanţi, desigur. Tot una e.
Dar faptul că este vorba de grupări omeneşti fără suport dumnezeiesc se vede şi din schimbările de
credinţă ce au loc în cadrul sectelor, ca şi din faptul că aşa-zisa lor credinţă contrazice de fapt Sfânta
Scriptură (Biblia). Şi vom vedea aceasta cu claritate.
Să lămurim însă, în primul rând, altă problemă:
În ce cred adventiştii?
Deşi vom analiza mai jos părerile lor principale în lumina adevărului, pe rând şi mai pe larg, dăm şi
aici câteva repere.
Astfel, adventiştii consideră că punctul central şi suprem al învăţăturii biblice îl constituie… cele
zece porunci!
Ei le privesc pe acestea ca pe legea supremă, şi le interpretează – după cum spun chiar ei – în sensul
lor „literar şi evident”. (Evident pentru cine? Ei între ei nu s-au înţeles asupra acestui sens „evident”,
motiv pentru care s-au şi despărţit unii de alţii în mai multe secte.) De fapt, acest obicei, de a separa o
parte din Cuvântul lui Dumnezeu şi a-i declara o autoritate superioară în comparaţie cu restul
Dumnezeieştilor Scripturi, este tipic pentru eretici. Şi în cazul de faţă, „autoritatea supremă” a celor zece
porunci este de fapt o amăgire. Şi a crede că cele zece porunci „acoperă datoria omului faţă de Dumnezeu
şi semenii săi” – cum spun aceşti rătăciţi – este, de asemenea, o amăgire cumplită. Sfântul Apostol Pavel
spune creştinilor foarte clar, în Duhul Sfânt, că: Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne
îndreptăm prin credinţă; iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24-25). Iar
Fiul lui Dumnezeu ne-a spus şi el că ne dă Lege nouă, pe care suntem datori s-o respectăm pentru a ne
număra printre cei aleşi ai Săi! (Ioan 13, 34)
Deci creştinii nu mai sunt sub Legea Veche, ci sub Legea Nouă, sub Legea lui Hristos. Dacă Legea
Veche nu ar fi fost doar „bună şi dreaptă”, ci şi suficientă pentru mântuire, „acoperind datoria omului
faţă de Dumnezeu şi semenii lui”, nu era nevoie de Legea Nouă. Iar dacă a venit Legea Nouă, Legea

29
Faptele Apostolilor 20, 28; Matei 21, 42; Romani 9, 33 şi 12, 5; Efeseni 1, 22-23; 2, 20 şi 5, 30-32; I Corinteni 6, 11; I
Timotei 3, 15; II Corinteni 6, 16; Coloseni 1, 18-24 etc. etc. etc.

24
Noului Testament, pecetluită cu sângele lui Hristos, nu mai suntem sub Legea Veche! Şi cu atât mai mult
nu o putem considera nici pe ea şi mai ales o mică parte a ei, „autoritate supremă”, anulând importanţa
Cuvântului Fiului Omului. Dar de fapt nici adventiştii nu ţin de Legea Veche, deoarece ea era călăuză
spre Hristos (Gal. 3, 24), iar scăzând autoritatea lui Hristos sub pretextul ţinerii Legii, de fapt nici pe
aceasta nu o ţin!
Adventiştii, şi în special adventiştii de ziua a şaptea – spre deosebire de alţi neoprotestanţi
milenarişti, din care mulţi doar aşteaptă cu nerăbdare „mileniul” care nu va veni niciodată –, adventiştii,
deci, au o serie întreagă de reguli „vechi-testamentare”, abrogate pentru toţi creştinii adevăraţi, dar pe
care ei le ţin. Şi se consideră totuşi creştini, deşi cred în Hellen White mai mult ca în Hristos, după cum
vom vedea mai jos iar pe deasupra peste tot critică purtarea „Bisericii creştine” sau „bisericilor creştine”
(de care, dacă ar fi creştini, ar ţine şi ei).
Trebuie să subliniem iar şi iar faptul că sectele, inclusiv cele adventiste, sunt multe şi variate, atât de
variate încât nici enciclopediile nu ajung să le cuprindă pe toate. Aceasta deoarece sectele se bazează pe
trufia unor oameni, iar oamenii sunt mulţi şi variaţi. De aceea există şi multe secte „milenariste” şi
„adventiste”, care aşteaptă „venirea grabnică a Domnului” şi „mileniul păcii”. Pentru unele, aceste idei
sunt centrale, iar pentru altele secundare. Printre cei „axaţi” – sau mai curând dezaxaţi – pe ideile
milenariste se numără în primul rând feluritele secte adventiste şi milenariste clasice, ca milleriştii. Dar şi
acestea, ca şi multe alte secte, au aceeaşi învăţătură mincinoasă a „mileniului” şi chiar şi o asemănătoare
şi bolnăvicioasă preocupare pentru data venirii Domnului. Aşa sunt, de exemplu, iehoviştii, care au
stabilit şi ei de vreo şase-şapte ori data venirii Domnului, greşind, desigur, de fiecare dată.
Adventiştii, care „s-au fript” şi ei cu aceste „calcule” de nenumărate ori, s-au resemnat în final – cel
puţin din punct de vedere oficial – la o aşteptare „nedeterminată”, deşi în fiecare zi precizează că
„sfârşitul este foarte aproape” şi că „profeţiile privind sfârşitul s-au împlinit”. Deşi, dacă era aşa, dacă s-
au împlinit aceste profeţii, trebuia de mult să vină sfârşitul lumii, că doar de mai bine de 150 de ani ei
spun asta tot timpul. Desigur, creştinii adevăraţi ştiu că va veni şi sfârşitul lumii, şi Fiul lui Dumnezeu
în Slava Sa, dar nu se străduiesc să ghicească data, ci să trăiască în priveghere permanentă, după porunca
lui Dumnezeu. Dar despre aceste lucruri vom mai vorbi şi mai jos.
Printre minciunile comune atât adventiştilor cât şi altor secte neoprotestante se numără şi
respingerea preoţiei creştine autentice care este înlocuită cu o aşa zisă preoţie generală şi ideea absurdă că
te poţi mântui fără a face nici o faptă bună.
Totodată, adventiştii sunt şi iconoclaşti, adică duşmani declaraţi ai sfintelor icoane, împotriva cărora
manifestă o fariseică obsesie. Şi despre acestea vom vorbi mai jos.
Altă învăţătură rătăcită a acestor sectanţi adventişti este ţinerea zilei a şaptea, Sâmbăta sau
„Sabatul” cum îi zic ei în locul zilei de Duminică, ziua Învierii lui Hristos.
De la acest obicei ei au primit şi porecla de „sâmbetişti”. De altfel, aşa cum am văzut, de când s-a
organizat mai bine această sectă şi-a luat numele de „Adventişti de ziua a şaptea”, mărturisindu-şi pe faţă
greşita învăţătură. De această rătăcire ne vom ocupa imediat.

5. ZIUA DE ODIHNĂ

5.1. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă

Am mai vorbit despre rătăcirea multora dintre sectele adventiste care ţin ca zi a Domnului Sâmbăta,
în loc să ţină Duminica, aşa cum au făcut totdeauna creştinii.
Desigur, este greu de înţeles o asemenea practică, ce contrazice toată istoria Bisericii, dacă uităm de
trufia care îi stăpâneşte pe eretici.
Dar ce spun ei?

25
„Porunca a patra din legea morală a lui Dumnezeu pretinde respectarea Sabatului zilei a şaptea.
Întrucât Cristos şi apostolii au păzit tot timpul Sabatul, atât înainte, cât şi după răstignire şi înviere, el este
şi rămâne adevărata zi de odihnă. Prima zi a săptămânii, cunoscută în mod obişnuit sub numele de
duminică, a fost dedicată în vechime închinării la soare. Când biserica creştină s-a abătut de la învăţătura
adevărată din zilele apostolice, Sabatul zilei a şaptea a fost înlocuit treptat de prima zi a săptămânii.
Duminica, cu alte instituţii păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de către biserica creştină. Respectarea
duminicii nu se găseşte în Biblie.”
Aşa o fi?
Nu! Şi vom răspunde punct cu punct la principalele minciuni pe care le proferează adventiştii
sâmbetişti.
Dar, înainte de toate, să subliniem enormitatea, monstruozitatea şi prostia totală a afirmaţiei că
„Duminica, cu alte instituţii păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de biserica creştină”! Dacă Biserica
era creştină – cum spun chiar adventiştii – atunci era condusă de Hristos, deci nu putea greşi! Aşa scrie în
Biblie!30 Şi atunci „adoptarea” Duminicii, indiferent când a avut loc, este poruncă dumnezeiască. Iar dacă
Biserica nu era creştină, atunci de ce o numesc ei Biserică şi creştină? Simplu, pentru că era şi este
creştină, şi pentru că niciodată în istoria Bisericii nu s-a acceptat serbarea Sâmbetei în locul Duminicii!
De la începuturile Bisericii ea prăznuia Duminica, după cum se arată în toate documentele istorice. Şi
atunci cum să justifice sectanţii serbarea Sâmbetei? În faţa documentelor istorice minciuna nu rezistă!
Biserica niciodată nu a ţinut sâmbăta! Şi pentru că adventiştii nu pot apela la istorie, pentru a amăgi pe
neştiutori trebuie să lucreze prin falsuri de acest fel, prin răsuciri şi răstălmăciri ale cuvintelor. Deoarece
toate documentele istorice despre creştini amintesc, chiar de la începutul secolului II31, la câţiva ani
de la moartea Sfântului Apostol Ioan, respectarea Duminicii de către creştini, adventiştii lichidează
rapid problema. Ei încearcă să pună o pată urâtă pe Biserica lui Hristos cea fără de pată, dovedindu-se
astfel şi farisei mincinoşi şi totodată şi blasfemiatori. Pentru că, repetăm, dacă Biserica lui Hristos,
Biserica creştină, stâlp şi temelie a adevărului, serba Duminica, este limpede că Duminica trebuia ţinută
de creştini ca zi de odihnă.
Altă urâciune este că adventiştii, căutând să introducă în vreun fel pecetea păgânătăţii asupra
Duminicii, încearcă să falsifice istoria şi să bârfească pe oameni cu viaţă sfântă. Astfel, ei pretind că
serbarea Duminicii ar fi fost impusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare. De fapt, care este adevărul?
Constantin cel Mare a declarat ziua de Duminică, sărbătoarea creştinilor, ca zi de odihnă în tot Imperiul
Roman! Ori, dacă Biserica nu ar fi avut deja Duminica, cum ar fi putut să o declare împăratul ca zi de
odihnă pentru tot Imperiul? Dar adventiştii nu ţin cont de adevăr, ci iubesc minciuna. Ca dovadă, este
enormitatea aceasta, pe care o completează cu alta similară. Astfel, ei îi învaţă pe neştiutorii care îi
ascultă, că Sfântul Constantin cel Mare ar fi impus Bisericii Duminica şi alte învăţături, în cadrul
Sinodului universal (ecumenic) de la Nicea (325). Dar cine erau reprezentanţii Bisericii de la Sinodul
ecumenic de la Nicea? Erau mucenicii supravieţuitori ai celor mai cumplite persecuţii, cei care fiind
torturaţi în chinuri îngrozitoare râseseră de călăi, mărturisind prin cuvintele şi tăria lor puterea credinţei
creştine. Trebuie să fie cineva ori complet neştiutor, ori complet nebun, pentru a crede că aceşti sfinţi ai
lui Hristos, aceşti apărători neclintiţi ai credinţei, ar fi acceptat orice amestec în Biserică al unui împărat
păgân sau al oricărui alt persecutor. Prin minciunile lor ridicole adventiştii se dovedesc, în faţa celor ce
cunosc istoria, a fi dintre acei rătăciţi înşelători despre care creştinii adevăraţi au fost preveniţi de Sfânta
Scriptură. Iar tentativa lor de a înlocui Duminica, adevărata sărbătoare creştină, cu Sâmbăta, este o lucrare
a întunericului. De altfel, trebuie să precizăm acest lucru, ei nu se grăbesc a-şi înşirui minciunile
„istorice” în faţa oricui, ci doar în faţa celor pe care îi consideră lipsiţi de cunoştinţe istorice (din păcate
mult prea mulţi).
Pe de altă parte, monomania lor sâmbetistă ajunge a fi pur şi simplu ridicolă, când proclamă
„ţinerea Sabatului” ca „semn al lui Dumnezeu” şi „ţinerea Duminicii” ca „semn al Satanei”. Şi aceasta în

30
I Timotei 3, 15: Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului; sau Efeseni 1, 22-23: Hristos este cap
Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate în toţi. Poate trupul lui Hristos să fie cu pată sau păcat? NU! El
este fără de prihană, şi aşa este şi Biserica Sa, după cum Sfintele Scripturi ne arată în multe locuri (Efeseni 5, 25-27 şi 29 sau
Ioan 17, 19, Ioan 18, 38, sau I Petru 1, 18-19 sau I Corinteni 3, 8-17 ş.a.m.d.)
31
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spune despre creştini că cinstesc Duminica, ziua Învierii, şi la fel spune şi Pliniu cel Tânăr
către împăratul Traian în cele mai vechi documente – din afara Bibliei – despre Ziua Sfântă a creştinilor.

26
condiţiile în care despre respectivele semne, în Sfânta Scriptură, se spune că vor fi pe frunte şi pe mână! 32
Dar chiar trecând peste acest aspect, cei care ţin vinerea, ca musulmanii, unde sunt, după adventişti? Ca
să nu mai vorbim de cei care ţin lunea sau alte zile ale săptămânii…
Dar să lăsăm aceste absurdităţi tipic sectante şi să vedem Adevărul, să vedem adică ce ne arată
Sfintele şi Dumnezeieştile Scripturi despre ziua de odihnă.

5.2. Ce spune Dumnezeu despre Ziua de odihnă?

Trebuie în primul rând să lămurim pe scurt un termen esenţial – şi foarte mult folosit de adventişti –
termenul „sabat”. Acesta înseamnă, tradus exact, „Odihnă” sau, mai pe larg, „Perioadă în care nu se
munceşte”. Sabatul este pur şi simplu Odihna dată de Dumnezeu poporului Său. Este evident prin urmare
că poporul lui Dumnezeu va primi acest dar cu recunoştinţă şi se va bucura de Odihna sfântă. Ea nu poate
fi deplină aici, fiind doar o prefigurare a vieţii veşnice întru Hristos.
Dar care este această zi de odihnă, Sâmbăta sau Duminica?
Să ascultăm mărturia Sfintei Scripturi.
A patra din cele zece porunci cere respectarea Sabatului, Sâmbetei, ca zi de odihnă. E adevărat. Dar
pentru cine s-a dat oare această poruncă? Ne spune Scriptura acest lucru?
Da!
Dumnezeu a zis lui Moise aşa: Spune fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele mele de
odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce
vă sfinţeşte. Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela să fie
omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu. Şase zile să
se lucreze, iar a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi
omorât. Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca
legământ veşnic. Acesta este semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel, pentru că în şase zile a făcut
Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi s-a odihnit (Ieşirea 31, 13-17).
Vedem deci, în primul rând, că Sabatul era pus ca semn veşnic între Dumnezeu şi fiii lui Israel!
Spune undeva în Biblie că trebuie păzit acest semn şi de cei ce nu sunt evrei? O, desigur că adventiştii vor
încerca să dovedească prin răstălmăciri că Apostolii ţineau Sabatul, dar aceasta nu răspunde la întrebare:
scrie în Biblie că cei ce nu sunt evrei trebuie să ţină Sabatul? NU! NICĂIERI ÎN BIBLIE NU
SCRIE CĂ UCENICII LUI HRISTOS TREBUIE SĂ ŢINĂ SÂMBĂTA! De ce? Să ne întoarcem la
cuvintele Scripturii.
Căci, dacă vrem să înţelegem cu adevărat lucrurile, se pune, firesc, întrebarea: de când a început a
se ţine Sâmbăta ca zi de odihnă?
Şi căutând în cartea Ieşirii, la capitolul 16, vedem că atunci când Dumnezeu a dat evreilor fugiţi din
Egipt mana, le-a dat şi porunca de care ei până atunci nu ştiau nimic, de a ţine Sâmbăta ca zi de odihnă.
Atunci le-a spus Moise prima dată despre aceasta, şi le-a explicat – căci nu înţelegeau de ce primesc mai
multă mană Vinerea ca în celelalte zile – că trebuie să ţină ziua a şaptea ca zi de odihnă. Avraam şi toţi
Patriarhii până la Moise nu au ţinut Sâmbăta! De ce? Pentru că erau sub blestem – blestemul adus
asupra omului de păcatul strămoşesc33 – şi, prin urmare, nu puteau intra în odihna lui Dumnezeu. Pentru
32
Apocalipsa 13, 16-17; cel care citeşte va vedea clar că nu are nici o legătură această proorocie cu Ziua de odihnă, ci mai
curând cu acele coduri electronice care au început a fi folosite peste tot şi care, în unele ţări (ca SUA, de exemplu) au început a
fi puse prin tatuaje sau microcipuri pe mâna şi fruntea deţinuţilor întâi, iar în zilele noastre şi la oamenii obişnuiţi care acceptă
acest „experiment” (acest cod electronic cuprinde totdeauna şi cifra 666, fără nici o justificare tehnică sau ştiinţifică, şi în ciuda
faptului că se pot face la fel de bine coduri de bare fără această „marcă”).
33
În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat (Facerea 3, 19). Iată
deci că nu mai există Odihna din Eden; truda urmează să nu se termine decât odată cu moartea. Şi într-adevăr, oamenii nici nu
au mai prăznuit Sabatul până la Ieşirea din Egipt. Dar, cum arată Sfântul Apostol Pavel, nici Legea lui Moise nu le-a adus
odihna (Evrei 4, 8) căci cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit (Evrei 4,
2). Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu (Evrei 4, 9).

27
poporul evreu Dumnezeu pregătise o nouă posibilitate de ieşire de sub blestem, prin Legământul făcut pe
munţii Garizim şi Ebal (Deuteronom 10, 11-22 şi 11, 1-32, apoi capitolele 12-30). S-a pus atunci înaintea
urmaşilor lui Avraam, Isaac şi Iacob – marii Profeţi şi Patriarhi, oamenii aleşi ai lui Dumnezeu –
binecuvântarea şi blestemul. Dacă ar fi putut alege omul binecuvântarea… dar nu avea cum să fie aşa,
căci omul se pleacă spre cele rele din tinereţile lui. De fapt despre alegerea blestemului în locul
binecuvântării a proorocit în Domnul şi Moise, zicând:
Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte şi miere, după cum M-am jurat părinţilor lor,
şi vor mânca, se vor sătura, se vor îngrăşa, se vor îndrepta spre alţi dumnezei şi vor sluji acelora, iar de
Mine se vor lepăda şi vor călca legământul Meu, pe care l-am dat lor (Deuteronom 31, 20).
De aceea şi Dumnezeu a zis:
M-am jurat întru mânia Mea: nu vor intra întru odihna Mea! (Psalmul 94, 12).
Căci nu puteau să intre în odihna Sa cei care pururea alegeau cele rele în locul celor bune. Şi aceştia
erau cei mai buni dintre oameni! Cu atât mai mult nu puteau intra întru odihna lui Dumnezeu neamurile!
De aceea, Dumnezeu a hotărât o Nouă Zi, la fel cum a dat o Lege Nouă, căci întru Hristos toate s-
au făcut noi.
Iar adventiştii care pretind că „Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă
zi a săptămânii” ori nu cunosc Noul Testament, ori mint.

Bine, dar Apostolii şi ceilalţi creştini din primii ani ai Bisericii au ţinut Sabatul?
Nu.
Deşi Adventismul de Ziua a şaptea are „teologi” care fac eforturi de nedescris pentru a schimba
faptele, în realitate Biblia ne arată clar că primii creştini nu serbau Sâmbăta ca Zi a Domnului, ci
Duminica.
Cum aşa? Oare nu se arată în Faptele Apostolilor respectarea Sâmbetei? Oare la Faptele Apostolilor
13, 14, 42, 44; 17, 2; 18, 4 nu se arată că Sfântul Apostol Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua
sabatului şi a predicat pe Hristos atât la evrei cât şi la neamuri? Ba da! Şi tocmai asta dovedeşte clar că
Sfântul Apostol Pavel nu prăznuia Sabatul. Cum aşa? Simplu: Legea lui Dumnezeu interzice lucrarea
în Zi de Odihnă. Care era lucrarea la care Hristos Dumnezeu chemase pe Apostoli? Veniţi după Mine şi
vă voi face să fiţi pescari de oameni (Marcu 1, 17). Iată deci lucrarea Apostolilor: aducerea oamenilor la
Credinţă, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu34. Şi ce făcea Sfântul Apostol Pavel Sâmbăta? Era în
biserică, la rugăciune, Frângerea pâinii (Liturghie) şi agapă? Nu! El lucra! Atunci, când era la rugăciune,
la Frângerea pâinii şi agapă cu ceilalţi creştini? Duminica! Iată, în Faptele Apostolilor, la capitolul 20, se
arată foarte clar că Ziua cea obişnuită a creştinilor pentru Liturghie (Frângerea pâinii) era nu sâmbăta, ci
Duminica. Căci a stat Sfântul Apostol Pavel împreună cu sfinţii ce-l însoţeau, Luca, Sosipatru, Aristarh,
Secundus, Gaius, Timotei, Tihic şi Trofim în Troa şapte zile! Şi nu au săvârşit Liturghia nici sâmbăta,
nici joia, nici în altă zi, ci Duminica! De altfel, cum s-ar fi putut săvârşi Liturghia Sâmbăta, în sinagogă,
în mijlocul celor necredincioşi? Sau cum ar fi putut participa Sfântul Apostol Pavel la creştineasca
prăznuire a Zilei Domnului, dacă era în sinagogă sau în alte locuri, propovăduind necredincioşilor? Nu
putea. Nu putea să fie la slujba creştină câtă vreme era în adunarea celor necredincioşi. Vedem astfel că
mărturia Bibliei este limpede:
Sfinţii Apostoli lucrau Sâmbăta la convertirea necredincioşilor, iar Duminica sărbătoreau cu
Poporul lui Dumnezeu Ziua Domnului.
Credem că nu este cazul a mai adăuga ceva, la această mărturie atât de clară.
Ştim totuşi că activiştii adventişti care înconjoară marea şi pământul să facă prozeliţi sunt lungi la
vorbă, ca prin multa vorbărie să amăgească pe cei slabi. Şi pentru cei care doresc să ajute pe cei răniţi de
vorbele cele amăgitoare ale adventiştilor, mai lămurim aici câteva din răstălmăcirile lor cu privire la Ziua
Domnului.
►Astfel, ei transformă cu obrăznicie cuvântul scris la Marcu 2, 28 spre a se potrivi scopului urmărit
de ei. În originalul Bibliei, în greaca veche, stă scris „΄ώστε κύριός εστιν ο υιος του ανθρώπον και του
σαββάτου” („oste kirios estin o ios tu antropon cai tu sabaton). Tradus cuvânt cu cuvânt, versetul sună

34
A se vedea pentru aceasta şi Luca 9, 2 sau 9, 6 şi celelalte locuri care asemenea arată, iar mai ales Faptele Apostolilor 6.2.

28
astfel căci Domn este Fiul Omului şi sabatului35. După cum se vede şi din traducerea aceasta exactă, şi
din contextul întâmplării care conduce către această afirmaţie, rolul versetului e clar: afirmă puterea lui
Iisus Hristos şi asupra Sâmbetei, ca Domn. Cine era proclamat în Vechiul Testament ca Domn al
Sâmbetei? Dumnezeu, desigur. Deci acest text vrea să arate de fapt că Hristos este Dumnezeu. Dar ce
fac „teologii” adventişti? Deşi este interzis a se tăia cuvinte din Scriptură (Apocalipsa 22, 19) ei înlătură
cuvântul „και”, adică „şi”. De asemenea, mai schimbă şi topica propoziţiei şi astfel modificat, versetul
sună la adventişti „căci Fiul Omului este Domnul Sabatului”! La prima vedere „cam” acelaşi sens.
Schimbarea pare mică, dar în fapt este fundamentală şi blasfemiatorie. Nu doar pentru că se face astfel o
„corectare” a Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e destul păcat. Ci şi pentru că Iisus Hristos, Dumnezeul
cel Atotputernic, este limitat aici la a fi „Domn al Sâmbetei”, de parcă nu ar fi şi Domn al tuturor
celorlalte zile! Dincolo însă de aceasta, rămâne diferenţa clară între cuvântul adevărat lăsat de
Dumnezeu şi textul deformat de adventişti pentru a le susţine minciuna.
►De asemenea, adventiştii sunt puşi în încurcătură de alt cuvânt biblic, de la Coloseni 2, 16-17,
unde se spune clar: Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo
sărbătoare, sau la lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul [este] al lui
Hristos.
În faţa unor cuvinte atât de clare, ce se mai poate spune? Şi totuşi… Pentru a-şi apăra neadevărul,
„teologii” adventişti au găsit o „soluţie”. Dacă în cazul textului de la Marcu 2, 28 scot un cuvânt din
Biblie, în această situaţie… adaugă! (Să ne amintim de Apocalipsa 22, 18!)
Astfel, la Levitic, capitolul 23, se vorbeşte despre sărbătorile Domnului, în care se vor face
adunările sfinte (versetul 2). Între aceste sărbători, prima este trecută Sâmbăta (atenţie!) iar apoi urmează
altele, ca Paştile, Cincizecimea etc. Atunci când spune cum să se serbeze aceste sărbători, pe lângă anume
aspecte diferite după sărbătoare se prevede şi odihna, dar fără a se folosi termenul de Sabat. Mai mult, se
spune clar că, afară de zilele de odihnă [sabatele] Domnului şi de celelalte legi care trebuiau ţinute de
iudei, să se facă Sărbătoarea Corturilor cu odihnă în ziua întâi şi a opta (Levitic 23, 38-39)36. Iată deci
că existau pe lângă Sabat şi alte sărbători de odihnă. Ei bine, deşi niciodată aceste sărbători nu sunt
numite de Dumnezeu sabate, adventiştii adaugă la Scriptură imaginaţia lor, numindu-le „sabate anuale”
sau „sabate anuale ceremoniale”. Asemenea denumire NU EXISTĂ ÎN BIBLIE, fiind o ruşinoasă
născocire adventistă. De ce au născocit aceasta? Pentru că nu doar în Coloseni 2, 16-17 se exprimă
Dumnezeu asupra lipsei de semnificaţie a ţinerii sâmbetei pentru cei drept-credincioşi, ci şi în alte părţi,
chiar în Vechiul Testament! Iar adventiştii ce spun? „Acolo este vorba de sabatele anuale, care erau parte
din legea ceremonială, care a încetat cu venirea lui Iisus.” Oare unde scrie aşa ceva în Biblie? Nicăieri.
Aşa cum am văzut mai sus, Dumnezeu vorbeşte în acelaşi loc despre Sabat şi celelalte sărbători de
odihnă, fără a o declara pe una mai sfântă decât alta. Această răstălmăcire grosolană este doar o
batjocorire a Scripturii, prin adăugarea unor cuvinte care nu numai că nu se găsesc în Biblie, dar îi
modifică înţelesul după voia omului rătăcit.
Mai mult, prin această răstălmăcire ei îşi dau pe faţă şi mai mult rătăcirea şi păcatul. Căci despre
aceste sărbători se spune ca şi despre Sabat, „acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru, oriunde veţi
locui” (Levitic 23, 14). Şi iarăşi spune Dumnezeu lui Moise, „acesta este aşezământ veşnic în neamul
vostru, în toate aşezările voastre” (Levitic 23, 21). Şi repetă acest cuvânt iar şi iar (Levitic 23, 31 şi 23,
41). Deci, de vreme ce, la fel cu Sabatul, sunt aşezământ veşnic (iar Dumnezeu este Adevărul), atunci cei
care ţin Sabatul sunt obligaţi să ţină şi aceste sărbători. Iar dacă nu le ţin, nu au scuză înaintea lui
Dumnezeu, Care a spus evreilor că aceste sunt aşezământ veşnic37. În acest fel adventiştii se dovedesc de
două ori vinovaţi. Atât faţă de Legea Nouă pe care o înlătură cu anumite prescripţii vechi-testamentare, ca
Sabatul, oprirea de la anumite bucate etc., cât şi faţă de Legea Veche, pe care de asemenea o mutilează
după cheful lor, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi îi nimicesc rostul de călăuză către Hristos.

35
oste = căci, kirios = Domn, estin = este, o ios = Fiul, tu antropon = Omului, cai = şi, tu sabaton = sâmbetei [sabatului].
36
După cum luminat arată dumnezeieştii părinţi, această prăznuire este o preînchipuire a Duminicii, Ziua Învierii Domnului,
căci aceasta (Duminica) este Ziua Întâia şi totodată Ziua a Opta.
37
Desigur, aşezământ veşnic pentru cei care erau sub Legea Veche, pentru vechii evrei. Trecând Legea, trec şi toate tocmelile
ei. Inclusiv Sabatul, semn între vechii evrei şi Dumnezeu, înlocuit în Legea Nouă cu Duminica.

29
►Altă răstălmăcire a adventiştilor este prilejuită de declaraţia Sfântului Apostol Pavel: „N-am
păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului.”
(Fapte 25, 8). Căci, se întreabă adventiştii: „Dacă ar fi călcat Sabatul, cum ar fi putut face o asemenea
afirmaţie?”. Simplu, pentru că Sabatul nu mai era sărbătoarea Poporului lui Dumnezeu, aşa cum am
arătat mai sus. Adventiştii nu înţeleg asemenea afirmaţii, şi nici altele asemenea, pentru că sunt la fel cu
fariseii din Sinedriul care voia să îl judece pe Sfântul Apostol Pavel. Şi aceia, când au auzit: Eu sunt
fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat, au crezut că este vorba de
nădejdea răstălmăcită pe care o aveau ei, şi au început să se certe cu saducheii (Fapte 23, 6-9). Dar oare
nădejdea lui Pavel era ca a fariseilor rătăciţi? Pavel găsise pe Mesia Cel ceresc, iar aceia aşteptau un
Mesia pământesc. Pentru că aceşti farisei, ca şi adventiştii şi alţi sectanţi, se opreau doar la anumite părţi
ale Sfintelor Scripturi, răstălmăcindu-le, şi răstălmăcind apoi şi restul Scripturii spre a se potrivi cu prima
răstălmăcire. Deci Pavel avea altă nădejde decât a lor, dar ei pur şi simplu nu puteau înţelege acest lucru,
ca adventiştii astăzi. Unde e adevărul în cuvintele N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor,
nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului (Fapte 25, 8)? În aceea că Legea Veche nu începe de
fapt cu prescripţiile date în timpul lui Moise, şi nici nu se limitează la aceasta. Legea Veche cuprinde şi
făgăduinţele făcute lui Adam sau Avraam, de care unii rătăciţi uită cu uşurinţă. Căci în făgăduinţa dată lui
Avraam nu este nici Sabat, nici tăiere împrejur, nici altceva de acest fel. Dar este făgăduinţa venirii
mântuirii şi a Mântuitorului; şi această făgăduinţă nu este doar acolo, ci în toată Legea Veche. Iar
împlinirea făgăduinţei este plinirea Legii. Făgăduinţele au fost rostit lui Avraam şi urmaşului său… Care
este Hristos. Deci un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desfiinţează Legea, care a
venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa. Căci dacă moştenirea este din Lege,
nu mai este făgăduinţă, dar Dumnezeu I-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă.
Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină Urmaşul,
Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui mijlocitor… Este deci Legea
împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege care să poată da viaţă,
cu adevărat dreptatea ar veni din Lege şi atunci ar fi desfiinţată făgăduinţa. Dar Scriptura a închis toate
sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred. […] Astfel că Legea
ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credinţă. Iar dacă a venit credinţa nu mai
suntem sub călăuză (Galateni 3, 16-25) Deci cum putea să fie Sfântul Apostol Pavel fără prihană după
Legea cea Veche, decât prin aceea că Îl urma pe Hristos? De aceea a şi putut zice că nu a greşit nici faţă
de Lege, nici faţă de Templu: pentru că toate acestea erau călăuză spre Hristos. Şi cea mai mare fidelitate
faţă de călăuză este ca, urmând sfătuirea ei, să ajungi la Ţinta dorită. Hristos. Şi dacă ai ajuns la ţintă, nu
pleci mai departe, răstălmăcind sfaturile călăuzei, ca un orb care nu poate ieşi de sub călăuză. Căci
Hristos este Lumina Care a venit în lume să lumineze pe tot omul, iar Legea a fost doar călăuză spre El.
(Aceasta este de altfel altă dovedire a vinovăţiei adventiştilor, care ţin părţi din Lege, pretinzând în acelaşi
timp că sunt cu Hristos. Ca şi când ai putea fi în acelaşi timp pe drumul spre Ierusalim şi în acelaşi timp
să te afli şi în mijlocul Ierusalimului. Ori eşti pe drum către ţintă, adică sub călăuză, ori eşti la ţintă, şi nu
mai ai nevoie de vechea călăuză, care şi-a împlinit menirea, aducându-te la ţintă.) Şi că Legea este
sfântă şi bună şi dreaptă tocmai prin aceasta o dovedim, prin faptul că a reuşit cu adevărat să-şi
împlinească menirea şi să ne ducă la Hristos. Şi că tot ce am arătat mai sus e adevărat o dovedeşte însuşi
Sfântul Apostol Pavel, cel invocat nedrept de adventişti, când spune: Eu, prin Lege, am murit faţă de
Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos
trăieşte întru mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin
Lege, atunci Hristos a murit în zadar (Galateni 2, 19-21).
►Alt atac asupra Adevărului vine de la adventişti, ca urmare a discuţiei asupra Legii Vechi, prin
cuvintele: „Dacă Legea ar fi fost desfiinţată, atunci fiecare ar fi fost liber să trăiască o viaţă iresponsabilă,
călcând toate poruncile Legii, fără a putea fi tras la răspundere pentru aceasta”.
Această afirmaţie răsucită amestecă ameţitor lucruri diferite, spre a amăgi pe cei neştiutori. Sau, mai
simplu spus, e o aiureală! De fapt răspunsul la o asemenea… „afirmaţie” este foarte simplu, şi este chiar
cel dat de Sfântul Apostol Pavel galatenilor, când le-a arătat că făgăduinţa (venirii Legii Noi şi a lui
Mesia) a fost înainte de Legea lui Moise. Dar pentru a vorbi mai simplu, e de ajuns să spunem că

30
desfiinţarea unei legi prin înlocuirea ei cu alta nu dă nici o libertate iresponsabilă. O asemenea libertate
iresponsabilă poate exista doar unde nu mai este nici un fel de lege! Ori creştinii, deşi nu mai sunt sub
Legea Veche – care era pentru cei neîmpăcaţi cu Dumnezeu – sunt cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, având
Împărat pe Hristos Dumnezeu şi supunându-se cu credincioşie Legii Noi pe care Împăratul a proclamat-o!
Aceste lucruri sunt de altfel mai pe larg lămurite de Dumnezeu în Epistola către Galateni şi în alte scrieri
ale Noului Testament.
Ca şi la punctul de mai sus, greşeala adventiştilor izvorăşte din limitarea pe care ei de la început o
impun Bibliei, pornind de la ideea preconcepută că Legea lui Moise trebuie veşnic respectată (cu excepţia
părţilor pe care ei, adventiştii, hotărăsc că nu mai sunt valabile!). La această rătăcire am răspuns mai sus
prin Cuvântul lui Dumnezeu (Galateni 3, 1-29). Şi cei care îşi asumă libertăţi iresponsabile, prin
ciopârţirea adevărului, sunt chiar adventiştii, şi cei asemenea lor.
►Mania adventiştilor în ceea ce priveşte ţinerea Sâmbetei în locul Duminicii merge până la a
„prooroci” că „Sabatul va deveni punctul special de controversă în întreaga creştinătate, iar autorităţile
religioase şi civile se vor uni să impună păzirea duminicii” (Hellen White). Lăsăm la o parte folosirea
termenului de „creştinătate” care îi condamnă deja pe adventişti ca fiind în afara ei. De fapt, poate fi
privită (această folosire) ca o simplă greşeală de limbaj. Dar în ceea ce priveşte „profeţia” întemeietoarei
adventismului sâmbetist, să spunem doar că oricine priveşte realitatea poate vedea cât de mult s-a înşelat.
Nu doar că nu s-a impus nimănui renunţarea la „Sabat” (cu excepţia acelor prigonitori comunişti care au
prigonit mult mai tare ţinerea Duminicii şi a celorlalte sărbători ortodoxe), dar sâmbăta a devenit zi liberă
pentru tot mai multe ţări, iar dreptul la alegerea zilei libere este prezent în legislaţia mai tuturor statelor
democrate. La peste o sută de ani de la cuvintele lui Hellen White lucrurile merg pe cu totul altă cale
decât şi-a imaginat ea.
Credem că este de ajuns cât s-a arătat, pentru cine doreşte să înţeleagă adevărul şi să se poată apăra
şi de această rătăcire adventistă.

6. CREDINŢĂ MOARTĂ ŞI CREDINŢĂ VIE

Există o minciună născocită de ereticul Luther, cu o frumoasă sonoritate latină: sola fide. Adică
„doar credinţa”.
Această minciună cu sunet plăcut are rolul de a-i înşela pe oameni, făcându-i să creadă că nu este
nevoie de fapte pentru mântuire, ci doar de credinţă (sola fide = singură credinţa [mântuieşte]). În acest
fel omul se simte îndreptăţit să trăiască aşa cum îi place, făţărnicindu-se totodată că are o credinţă dreaptă
şi de aceea se va mântui38.
Asemenea tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, şi adventiştii ţin această regulă absurdă. Şi se
încurcă în ea mereu.
Biserica lui Dumnezeu a mărturisit totdeauna că sunt absolut necesare pentru mântuire trei lucruri:
HAR, CREDINŢĂ şi FAPTELE CREDINŢEI (fapte bune).
Acest lucru este al Bisericii dintru început, din vremurile apostolice.
La Cincizecime, HARUL lui Dumnezeu a luminat pe Apostoli, CREDINŢA propovăduită de
Sfântul Apostol Petru a fost primită de cei care ascultau, şi aceştia au întrebat „CE SĂ FACEM?” Şi
făcând FAPTA credinţei, adică pocăindu-se şi botezându-se, au păşit pe drumul vieţii, FĂCÂND mai
departe cele ale CREDINŢEI, sub paza HARULUI ceresc (Faptele Apostolilor 2, 1-47).
Dar cel ce urăşte pe om, diavolul, a lucrat şi în această privinţă, chiar din acele timpuri. Acest lucru
s-a făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru a primi noi sprijin astăzi. Căci Duhul Sfânt, prin Sfântul
38
O variantă pseudo-ortodoxă o reprezintă cei care poartă la ei tot felul de „vise” şi „talismane” (obiecte de cult păgâneşti, de
neacceptat pentru creştini) şi cred că prin aceasta se vor mântui, deşi viaţa lor e plină de păcat şi necredinţă.

31
Apostol Iacob, răspunzând celor ce în acea vreme rătăciseră de la adevăr, a răspuns şi celor de astăzi. Căci
scris este:
Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l
mântuiască?
Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar
zice: „Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi”, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi
folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi… Tu crezi că unul este Dumnezeu?
Bine faci; dar şi demonii cred, şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără
de fapte moartă este?
Avraam, părintele nostru, au nu prin fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe
jertfelnic? Vezi că lucra credinţa împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Şi s-a
împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi a fost
numit prieten al lui Dumnezeu. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos
afară pe altă cale?
Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este (Iacob 2,
14-26).
Ar fi de ajuns aceste cuvinte spre a lămuri pe orice om sincer. Şi prin înţelesul lor ele pot lumina şi
acele texte pe care sectanţii le răstălmăcesc spre a lor pierzare, pentru a justifica erezia „sola fide”.
Din nefericire însă, sunt destui oameni derutaţi de „învăţăturile” eretice – dacă pot fi numite
învăţături şi nu sofisme păgâneşti. Aceştia, derutaţi, au nevoie de mai multă lămurire, deoarece le-a fost
pironită în minte sofistica sectantă, şi le este greu să înţeleagă Adevărul aşa cum este. De aceea, vom
porni de la un text adventist, pentru a vedea urâciunea rătăcirii în toată goliciunea ei, şi pentru a ştii unde
sunt greşelile mai evidente, de la care poate porni vindecarea celor amăgiţi.
„Apostolul Pavel este poate cel care în epistolele sale s-a ocupat cel mai mult de problema legii,
adică de relaţia dintre credinţă şi fapte, subliniind ideea că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără
faptele legii (Rom. 3, 28) Astfel el intenţiona să convingă pe toţi că neprihănirea, adică acea stare de
nevinovăţie pe care Domnul o dă celor credincioşi (Iov 33, 26) este darul fără plată al lui Dumnezeu
(Rom. 5, 16), şi nu poate fi dobândită prin eforturile omului de a păzi Legea, ci este un dar nemeritat
primit de omul credincios în virtutea meritelor jertfei Domnului Isus Hristos.
Totuşi [se grăbesc să spună adventiştii] prin aceasta el nu sugerează nicidecum desfiinţarea legii, ci
dimpotrivă, caută să elimine orice posibilitate a unei greşite interpretări a spuselor lui, declarând: Deci
prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea (Rom. 3, 31).”
Oare aşa să fie? Nici vorbă!
Cuvintele de mai sus ridică probleme mari oamenilor neîntăriţi în cele ale teologiei, prin erorile
fundamentale de interpretare a Bibliei pe care le introduc. Trebuie subliniat că ideile preconcepute ale
adventiştilor – şi ale altora asemenea lor – sunt cele care determină aceste greşite interpretări39.
Să remarcăm în primul rând că adventiştii – dar şi ceilalţi protestanţi şi neoprotestanţi – sunt puşi în
mare dificultate de ideea „sola fide”. Căci dacă este de ajuns credinţa, atunci nu mai e nevoie de fapte,
şi toate principiile morale şi rituale ale sectei sunt egale cu zero. Crezi în Hristos? Da? „Haliluia” şi la
revedere. Nu mai ai nevoie de altceva. (După ideologia păgânească „sola fide”).
Şi pentru adventişti aceasta este o mare problemă. Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar
mai păzi „Legea” (adventistă)?
Desigur, problema nu există pentru ortodocşi, care cunosc drumul pe care trebuie să meargă omul,
împreună lucrând cu harul dumnezeiesc întru credinţa cea adevărată, pentru ca lucrând faptele credinţei să
se curăţească şi să se sfinţească. Adventiştii nu au însă un răspuns la întrebarea aceasta (Dacă omul

39
Pentru lipsa de corectitudine a interpretărilor, este poate important şi „amănuntul” că atunci când se neagă în vreun fel
importanţa Legii pentru mântuire, adventiştii scriu „lege”, pentru ca apoi când îi apără importanţa să scrie „Lege”, ca şi când ar
fi vorba de două lucruri diferite. Acest lucru duce pe cei nepricepuţi în eroare, făcându-i mai receptivi la răstălmăcirile „în
favoarea” Legii. De fapt, aşa cum am arătat şi mai sus, adventiştii nu apără Legea lui Moise, ci un „mutant” grotesc creat de
Hellen White şi alţii asemenea ei.

32
primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?). Şi atunci vin cu o scamatorie! Şi pornesc
adventiştii, după cum vom vedea imediat, de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
Aşa că Legea negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. [...] Ştim în adevăr că
Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului (Rom. 7, 12;14). Prin aceste
cuvinte apostolul Pavel arată că motivele neascultării nu trebuie căutate în Lege, ci în omul care este
„pământesc, vândut rob păcatului” care nu ascultă de Lege. Pentru oamenii duhovniceşti, care au în inimă
poruncile, fac din fire lucrurile Legii [...] şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor.
(Romani 2, 14;15), păzirea acestora nu mai constituie o problemă Căci dragostea de Dumnezeu stă în
păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile lui nu sunt grele (I Ioan 5, 2). De fapt aceasta este lucrarea pe care
Domnul a promis s-o facă pentru cei credincioşi în noul legământ: nu să desfiinţeze Legea, ci s-o
întipărească în inimile lor, aşa încât ei să înţeleagă că cerinţele ei sunt raţionale, „sfinte, drepte şi bune” şi
s-o păzească nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un
principiu al caracterului lor şi n i c i n u p o t c o n c e p e s ă a c ţ i o n e z e a l t f e l (şi urmează şi un citat
din Ieremia 31, 31-33)
Această „scamatorie”, aşa cum am văzut, sare peste întrebarea „Dacă omul primeşte neprihănirea în
dar, de ce ar mai păzi Legea?” şi trece direct la posibilitatea de a respecta Legea, ceea ce este cu totul
altceva. Mai mult, se face acest lucru cu o afirmaţie atât de ridicolă, încât orice om cu discernământ – sau
cu destule cunoştinţe – ar rămâne uimit de prostia ei. Se spune că Noul Legământ se limitează la ce? La
întipărirea Legii lui Moise – revizuită de Hellen White şi asociaţii ei – în inimile oamenilor, astfel încât
oamenii să devină un fel de roboţei programaţi pentru a o urma întru totul. „Nu pentru că în caz contrar ar
urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot să
acţioneze altfel”. Nu pot să acţioneze altfel?! Ce enormitate!
Mai este nevoie să spunem că niciodată nu a existat aşa ceva? Sfântul Apostol Petru, cel restaurat
în vrednicia apostolească de Mântuitorul (Ioan 21, 15-19) şi dovedit ca stâlp al Bisericii (Galateni 2, 9), a
greşit totuşi, chiar şi după Pogorârea Sfântului Duh! Cum a greşit? Din neştiinţă? Nu! Făţărnicindu-se
(Galateni 2, 11-16). Iată deci că nu există, chiar la sfinţi, acest automatism în respectarea Legii lui
Dumnezeu, născocit de adventişti (şi alţii asemenea). Pilda aceasta este clară. De ce o neglijează
adventiştii? Pentru că, prin mila lui Dumnezeu, această întâmplare conţine şi un răspuns clar la
bâiguielile privind „păstrarea Legii” după venirea lui Iisus. Ce spune Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol
Pavel?
Iar când Chefa [adică Petru] a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de
înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacob, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei,
se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi
iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după
adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi
nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre
neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am
crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din
faptele Legii nimeni nu se va îndrepta (Galateni 2, 11-16).
Iată cum se dovedeşte că Legea nu este de folos spre îndreptare şi că nu se cuvine a fi ţinută de
creştin. Şi, totodată, se arată şi că şi sfinţii pot cădea în greşeală. În acest fel se vădesc a fi mincinoase şi
cuvintele adventiste despre „ţinerea Legii” de către creştini, şi cele despre „mântuirea din credinţă, fără
fapte”.
Care este de fapt adevărul?
Se arată de multe ori în Sfânta Scriptură că faptele cele bune ale omului nu sunt meritul (exclusiv)
al acestuia, ci se fac prin colaborarea cu harul lui Dumnezeu. De asemenea, se arată că prin propriile
puteri nimeni nu se poate mântui. Şi este de înţeles. De vreme ce diavolul umblă ca un leu, căutând pe
cine să înghită (I Petru 5, 8) înseamnă că orice om îl are ca potrivnic. Şi diavolul, fiind înger întunecat,
deci cu puterea unui duh, este mult mai puternic decât un om oarecare. Mai mult, diavolul nu lucrează
neapărat singur, folosindu-se, dacă e nevoie, şi de alţii asemenea lui (Luca 11, 24-26). De aceea, cu atât
mai mult omul nu poate sta împotriva ispitelor diavoleşti. Astfel încât respectarea oricărei legi este cu
neputinţă pentru om, dacă diavolul îi stă împotrivă. Cu o singură excepţie: dacă omul este unit cu

33
Dumnezeu, atunci este mai puternic decât toată oştirea Satanei. Căci dacă Dumnezeu este cu cineva, cine
poate sta împotriva lui?
Aceasta o spune şi Sfântul Apostol Pavel – aşa cum am mai arătat – atunci când ridică problema
balanţei dintre neputinţa omului de a face binele şi voinţa omului de a face binele. Această balanţă nu
se poate înclina în favoarea omului decât dacă intervine HARUL care dă putinţa de a se FACE binele pe
care prin CREDINŢĂ omul vrea să îl facă.
Vedem prin urmare că ne întoarcem la aceeaşi treime necesară pentru mântuire - CREDINŢĂ, HAR
şi FAPTE BUNE. Şi înţelegem că nu se poate obţine mântuirea fără vreuna dintre ele.
De altfel, dincolo de toate nebuneştile răstălmăciri adventiste, şi mai presus de orice cuvânt
omenesc, luminează pururea Cuvântul lui Dumnezeu:
Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi
Proorocii.
Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt
cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.
După roadele lor îi veţi cunoaşte.
Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă
roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă
în foc.
De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui
Meu Celui din ceruri (Matei 7, 12-21).
Mai e ceva de adăugat la aceste limpezi şi dumnezeieşti cuvinte?
Dumnezeu ne arată luminat că cel care face voia Sa se mântuieşte, iar cel care nu o face se aruncă
în iad. Aceasta pentru că, aşa cum cei ai Bisericii lui Hristos ştiu, credinţa adevărată se arată în faptele
credinţei. Sau - cum ne vorbeşte Dumnezeu - pomul se cunoaşte după roade. Credinţa cea adevărată este
cea care rodeşte faptele strălucitoare ale mântuirii.
Iar bâiguielile sectante, întuneric sunt.

7. CE PUTEM MÂNCA, NOI CREŞTINII? ŞI, PÂNĂ LA URMĂ, CE TREBUIE


NOI A ŢINE DIN LEGEA LUI MOISE?

Ce putem mânca noi creştinii?


Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru (I Cor. 10, 25).
Iată porunca lui Dumnezeu!
Dar adventiştii pretind că nu am avea voie să mâncăm carnea anumitor animale. De ce spun asta?
Desigur, de rătăciţi ce sunt. Dar de unde apare această rătăcire?
Ei pornesc în amăgirea lor de la legământul făcut de Dumnezeu cu israeliţii după ieşirea din Egipt.
Atunci, ca parte a obligaţiilor lor faţă de Dumnezeu, li s-a dat şi să nu mănânce anumite feluri de animale,
care, pentru ei, urmau a fi considerate spurcate. Iată un exemplu:
Grăiţi fiilor lui Israel şi le ziceţi: Iată animalele pe care le puteţi mânca din toate dobitoacele de pe
pământ: Orice animal cu copita despicată, care are copita împărţită în două şi îşi rumegă mâncarea, îl
puteţi mânca. Dar şi din cele ce-şi rumegă mâncarea, sau îşi au copita despicată sau împărţită în două,
nu veţi mânca pe acestea: cămila, pentru că aceasta-şi rumegă mâncarea, dar copita n-o are despicată;
aceasta este necurată pentru voi. Iepurele de casă îşi rumegă mâncarea, dar laba n-o are despicată;
acesta este necurat pentru voi. Porcul are copita despicată şi despărţită în două, dar nu rumegă; acesta
este necurat pentru voi (Leviticul 11, 2-7 şi urm.).
Şi se continuă mai departe cu aceeaşi precizare fundamentală pentru voi (Lev. 11, 4-8, 10, 12, 20,
2326, 28, 29, 31 etc.), adică pentru fiii lui Israel, pentru evreii Vechiului Testament. Deci animalele nu

34
erau spurcate în sine, ci urmau a fi spurcate pentru ei, pentru israeliţi. De altfel, cum ar fi putut fi spurcate
în sine animalele, când ele făceau parte din creaţia lui Dumnezeu cea bună foarte (Facerea 1, 20-25)? Dar
ele urmau a fi spurcate pentru evrei, evreii Vechiului Testament, ca parte a contractului (legământului)
dintre ei şi Dumnezeu. Deşi ele nu erau spurcate în sine, evreii aveau obligaţia a le trata ca atare,
renunţând să le mănânce, ca o formă rituală de postire, ca o jertfă adusă lui Dumnezeu, ca o nouă formă a
postului pe care Adam şi Eva nu îl ţinuseră.
Dar pentru noi, creştinii, este valabil acest cuvânt? (Vedeţi, revenim la aceeaşi problemă a
adventiştilor, cea a rătăcirii lor cu privire la ţinerea Legii de către creştini.)
Bineînţeles, nu este valabil acest cuvânt pentru noi creştinii. De fapt, putem cunoaşte deplin ce
este valabil pentru creştini din Legea lui Moise, căci iudaizanţi rătăciţi – ai căror urmaşi şi mai rătăciţi
sunt adventiştii de astăzi – au tulburat Biserica şi în zilele Sfinţilor Apostoli. Ei încercau a sili pe creştinii
dintre neamuri a păzi „rânduielile lui Moise” şi chiar a se tăia împrejur, făcând pentru aceasta mari
presiuni în Biserică (Galateni 2, 11-13; Fapte 11, 2-3; 15, 1-5).
Şi Apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt (Fapte 15, 6).
Şi făcându-se multă vorbire, s-a sculat Petru şi le-a zis: Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că, din primele zile,
Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi
Dumnezeu, Cel ce cunoaşte inimile, le-a mărturisit, dându-le lor ca şi nouă. Şi nimic n-a deosebit între
noi şi ei, curăţind inimile lor prin credinţă (Fapte 15, 7-9).
Iată deci, mărturia Duhului Sfânt prin gura marelui Petru, arătând cum Dumnezeu primea pe
păgânii care credeau în Hristos şi nu ţineau Legea lui Moise, curăţindu-i prin credinţă.
Acest lucru se vede şi din primirea Duhului Sfânt de către sutaşul Corneliu şi cei împreună cu el
(Fapte 10, 1-48). Că acest sutaş nu era dintre prozeliţi, deci nu ţinea Legea lui Moise, se vede chiar din
pilda pe care Dumnezeu i-o dă lui Petru. Căci pe când Sfântul Apostol Petru se pregătea să mănânce, a
căzut în extaz şi a văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru
colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi
păsările cerului. Şi glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis:
nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat. Şi iarăşi, a doua oară, a fost
glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate. Şi aceasta s-a făcut de trei ori şi
îndată acel ceva s-a ridicat la cer (Fapte 10, 10-16). Este evident deci că sutaşul Corneliu mânca, la fel ca
toţi cei dintre neamuri, alimente interzise în Legea Veche, ceea ce l-ar fi oprit pe zelosul Petru a se duce
în casa lui. Iar Duhul Sfânt a arătat în chip evident că o asemenea oprelişte nu mai există în Legea Veche.
Desigur, învăţătorii înşelăciunii adventiste, stânjeniţi de această pildă atât de limpede a lui Dumnezeu,
încearcă s-o răstălmăcească. Ei spun că animalele spurcate din pânză ar închipui neamurile (păgânii), dar
nu ar avea legătură cu vreo anulare a prescripţiilor Legii Vechi privind mâncarea. O asemenea părere
copilărească este uşor de înlăturat. De vreme ce se face comparaţie între animalele interzise în Vechiul
Testament şi neamuri, ori sunt primite ambele în Legea Nouă, ori nici una. Căci dacă s-ar compara
neamurile cu animalele zise spurcate, şi n-ar fi curăţite în Legea lui Hristos şi unele şi altele, comparaţia
n-ar avea nici o valoare. Ar fi ca şi când ai spune „zăpada este albă ca smoala”! De vreme ce smoala este
neagră, în chip firesc zăpada ori nu poate fi albă, sau nu poate fi ca smoala. Deci dacă neamurile, în ciuda
Legii Vechi, au fost primite de Dumnezeu, atunci şi animalele cândva socotite spurcate sunt bune de
mâncare.
Dar să ne întoarcem şi la acel loc în care Sfinţii Apostoli şi preoţii din Ierusalim ne sunt arătaţi de
Dumnezeu în discuţii privind ţinerea sau ne-ţinerea Legii lui Moise de către creştini. După ce Sfântul
Apostol Petru aminteşte – cum am arătat – de minunile făcute de Dumnezeu pentru (şi la) primirea celor
dintre neamuri în credinţa Adevărului, el mai aminteşte ceva important: Legea lui Moise nici n-a putut fi
ţinută vreodată de om. Căci spune el: Pentru ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul
ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm? (Fapte 15, 10). Dar
despre aceasta deja am mai vorbit, arătând că din Legea Veche nu se poate mântui cineva, ci numai din
Hristos. Astfel că Duhul Sfânt a folosit prilejul Sinodului de la Ierusalim pentru a proclama adevărul în
chipul cel mai limpede. Şi această hotărâre – care este totodată o certare a tuturor sectanţilor şi
iudaizanţilor – sună astfel:

35
Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi Cilicia, salutare!
Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele
lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea, noi am
hotărât, adunaţi într-un gând, ca să trimitem la voi bărbaţi aleşi, împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi
Pavel, oameni care şi-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Drept aceea, am trimis pe Iuda şi Sila, care vă vor vesti şi ei, cu cuvântul, aceleaşi lucruri.
Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele
ce sunt necesare:
Să vă feriţi de cele jertfite idolilor, de [animale] sugrumate, de sânge şi de desfrâu, de care ferindu-
vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).
Iată, prin urmare, limpede, ce rămâne din regulile Legii Vechi: a nu mânca cele jertfite idolilor,
animalele sugrumate şi sânge de animale şi, desigur, fuga de desfrânare. Nu mai sunt nici vechile jertfe,
nici vechile ritualuri, nici tăierea împrejur, nici sâmbăta, nici opreliştile alimentare, nici celelalte ale Legii
Vechi. Căci şi păzirea Sâmbetei, şi oprirea de la carnea anumitor animale s-au dat prin Moise, prin Legea
Veche. Nu au păzit nici Sâmbăta sau prescripţii alimentare nici Avraam, nici patriarhii, nici urmaşii lor
până la Moise. Ba mai mult, prin acest Sinod din Ierusalim încetează chiar şi tăierea împrejur! Iar aceasta,
deşi poruncită şi de Moise, se dăduse încă lui Avraam de Dumnezeu, ca semn al făgăduinţei şi al legăturii
dintre cei aleşi şi Dumnezeu, până la venirea Mântuitorului! Iată deci câtă putere are Legea Nouă, spre a
depăşi hotarele mici ale preînchipuirii, ale Legii Vechiului Testament! Iar pentru subiectul acestui capitol
iată că NU există pentru creştini vreo interdicţie de genul „nu mânca, nu atinge”, căci orice făptură a lui
Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat (I Timotei 4, 4).
Şi acest lucru rămâne până la sfârşitul veacului, indiferent cât ar încerca ispititorii (şi Ispititorul) să
rătăcească pe cei aleşi.
Pentru cei care încă nu s-au lămurit îndeajuns, Duhul Sfânt a lăsat în Epistola către Galateni a
Sfântului Apostol Pavel, o întâmplare care mărturiseşte şi întăreşte adevărul deja arătat:
[…] când Chefa [adică Sfântul Apostol Petru] a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci
era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacob [adică din Biserica din Ierusalim şi
împrejurimi, păstorită de Sfântul Apostol Iacob], el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se
ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu ei, s-au făţărnicit şi ceilalţi
iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după
adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi
nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască precum iudeii? (Galateni 2, 11-14).

Să vedem dar întâmplarea! Petru, marele apostol şi mărturisitor al dumnezeirii Cuvântului, a venit
în Antiohia, unde foarte mulţi creştini nu erau dintre iudei, ci dintre feluritele neamuri ale Siriei. Şi, după
Legea Nouă, mânca Sfântul Apostol Petru împreună cu toţi creştinii, primind la fel şi carnea de porc, şi pe
cea de vită sau de pasăre, şi fructele de mare şi peştele şi toate celelalte. După cuvântul Evangheliei, după
cum spune Pavel, Apostolul neamurilor. Dar venind din Biserica Ierusalimului iudei care ţineau şi
rânduieli ale Legii Vechi, a şovăit Petru, nevoind – poate din dragostea cea multă faţă de neamul său,
poate dintr-o nepotrivită temere – să-i ruşineze. Şi a început să mănânce cu ei, ferindu-se de cărnurile pe
care Legea Veche le interzicea, dar care acum erau permise creştinilor. Şi au fost atraşi la această
făţărnicie mulţi, ba chiar şi cei dintre neamuri s-au văzut nevoiţi – sub presiunea iudaizanţilor şi a pildei
lui Petru – să respecte ce nu era de respectat. Şi pentru a se restabili adevărul şi firescul Bisericii a fost
nevoie de intervenţia autoritară a Sfântului Apostol Pavel. Şi lui nimeni n-a putut să-i spună ceva, ca unul
ce avea Adevărul de partea sa.
Iată, prin urmare, că Biserica a ţinut în vremea Sfinţilor Apostoli aceeaşi lege ca şi astăzi, prin care
toate cele ale lui Dumnezeu sunt binecuvântate. Fără Legea Veche, fără a pune pecetea spurcăciunii pe
cele pe care Însuşi Dumnezeu le-a făcut şi le-a numit curate40. Vedem limpede mărturia Sfintei Scripturi,
40
Să mai spunem că unii adventişti compară ţinerea prescripţiilor alimentare ale Legii Vechi cu … postul creştin?! Ce legătură
poate fi între cele două? Postul se ţine NU pentru că ceva ar fi spurcat, ci pentru ca, exersând înfrânarea, abţinerea de la
bucatele cele mai gustoase şi săţioase, creştinul să dea cât mai multă putere sufletului şi să aşeze trupul în postura de supus
ascultător faţă de suflet, în postura care i se cuvine (desigur, de multe ori postul mai are şi caracter de comemorare sau doliu,

36
mărturia lui Dumnezeu, mărturie pe care Hellen White şi urmaşii ei o calcă în picioare, ca duşmani ai
Adevărului, ai Bisericii, ai lui Dumnezeu.
Desigur, ei mai adaugă la aceste răstălmăciri ale Bibliei şi tot felul de explicaţii omeneşti, care să
arate tot felul de beneficii ale practicilor lor. Astfel, ei se străduiesc să dovedească faptul că, prin evitarea
cărnii de porc şi a celorlalte alimente de care se feresc, au o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă. De fapt nu
este chiar aşa, pentru că ei aleg anumite eşantioane din comunităţile adventiste, altele fiind în contradicţie
cu declaraţiile de sănătate şi longevitate ale sectei. Dar, oricum, acest lucru nu ar trebui să conteze pentru
un CREŞTIN! Căci noi nu pentru a sta cât mai mult în lumea de aici trebuie să luptăm, ci pentru
câştigarea vieţii veşnice. Din acest punct de vedere mult mai importantă decât longevitatea şi sănătatea
este ASCULTAREA faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar adventiştii, prin „regimul lor alimentar”, aşa
cum am văzut, îl încalcă. A, dacă ar spune, „ştim că nu mai este obligatorie o asemenea lege, dar noi o
ţinem pentru noi, pentru sănătatea noastră”, încă ar fi de înţeles. Dar aşa cum fac ei, proclamând practici
străine drept practici creştine, iar apoi justificându-le cu asemenea argumente lumeşti, se dovedesc doar
negustori de idei religioase. Mai rău este că şi aici se înşeală; şi aceasta din două pricini. Întâi, trebuie să
amintim tuturor că sănătatea şi viaţa noastră sunt cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Alimentaţia Sfântului
Proroc Ilie Tesviteanul în pustie, a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul şi a altor sfinţi din Vechiul şi Noul
Testament era – după ideile dietologiei moderne – cu totul nesatisfăcătoare. Şi totuşi sfinţii nu au avut
probleme de sănătate sau longevitate. Putem da numeroase astfel de exemple şi din călugărie, de la
Sfântul Antonie cel Mare sau Sfântul Daniil Sihastrul la părintele Cleopa sau la părintele Sofian, sfinţi
asceţi ai zilelor noastre. Din toate aceste pilde se vede limpede că alimentaţia modernă, cu tot suportul ei
ştiinţific, se limitează doar la considerente omeneşti. Dar realitatea duhovnicească este foarte diferită. Nu
vom trata aici acest subiect, care e prea larg pentru lucrarea de faţă. Credem însă că am spus destul pentru
ca oricine să vadă că de fapt ideile adventiste legate de regimul alimentar sunt greşite şi pur şi simplu
necreştineşti.

Şi nici nu este de mirare că ajung în astfel de rătăciri feluriţii sectanţi, când ei nici măcar nu au
preoţie, care să apere învăţătura Bisericii de răstălmăciri. „Ba nu!” ar zice sectanţii, „noi toţi suntem
preoţie împărătească, neam sfânt…” Dar nu sunt, nici nu au preoţie, aşa cum nu au nici dreptate în
nenumăratele lor rătăciri. Şi neavând preoţie, nu au nici călăuzire. Dar de fapt, ce e cu preoţia, şi de ce nu
o au?

8. PREOŢIA

Am amintit şi în alte ocazii puncte că unul din efectele trufiei nebuneşti a ereticilor este ridicarea
împotriva stăpânirilor rânduite de Dumnezeu. Desigur, la fel ca în vremea lui Moise, diavolul şi slugile
lui vizează în primul rând preoţimea (şi cei amăgiţi îi urmează, izbind cu piciorul în ţepuşă, cum spune
Scriptura).
Ereticii pretind că preoţia aşa cum o are Biserica Ortodoxă este o greşeală. Ei pretind că prin
cuvintele Sfântului Apostol Petru voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor
agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9) se anulează orice preoţie specială, toţi creştinii fiind egali în har
preoţesc. Oare? Tot acolo, tot Sfântul Apostol Petru, spune clar credincioşilor: fiilor duhovniceşti,
supuneţi-vă preoţilor (I Petru 5, 5).
Pe de altă parte, preoţilor, Sfântul Apostol Petru, în aceeaşi epistolă, le spune: Pe preoţii cei dintre
voi îi rog, ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al pătimirilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce
va să se descopere:
Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună,
după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde
făcându-vă turmei.

lucruri care de asemenea nu au legătură cu ceea ce fac adventiştii).

37
Iar când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi.” (I Petru 5, 1-
3).
Iată deci că sunt şi preoţi, cărora li s-a dat în pază turma lui Dumnezeu. Cum li s-a dat? Sfântul
Apostol Petru spune că este împreună preot cu aceştia. Dar pe Petru cine l-a suit în această cinste? Oare a
fost el ales Apostol şi Preot de oameni, de ceilalţi ucenici ai Domnului, sau Însuşi Domnul şi Dumnezeul
nostru l-a ales pe el? Ori pe alţii dintre Apostoli i-o fi ales vreun om?
Ce spune Scriptura? Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada
voastră să rămână (Ioan 15, 16).
Se vede prin urmare cu limpezime că preoţia aceasta este rânduită de Dumnezeu.
Dar nu sunt cuprinşi în ea toţi creştinii? Doar este scris totuşi voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9)!
Deci, dacă toţi creştinii sunt preoţie împărătească, pot fi unii mai preoţi decât alţii?
Da! Căci există trepte ale harului şi slujirii dumnezeieşti (I Corinteni 12). Dar, pentru a nu lăsa loc
de îndoială, să vedem întâi chiar pilda Vechiului Testament!
Dacă veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi
popor ales, că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt! (Ieşire 19, 5-6).
Iată deci aceeaşi făgăduinţă făcută lui Israel, la ieşirea din Egipt, în Muntele Sinai! Dar cu toate că dăduse
această făgăduinţă, Dumnezeu şi-a ales preoţi şi arhierei, pe leviţi şi pe cei din neamul lui Aaron. Iată deci
că preoţia avea mai multe trepte! S-au ivit însă şi atunci oameni trufaşi şi răzvrătiţi împotriva rânduielilor
sfinte, care au vrut să răpească treptele mai înalte ale preoţiei, date lui Moise şi Aaron şi celor împreună
cu ei. Culmea este că, asemenea lui Luther între romano-catolici şi aceştia aveau o poziţie mai înaltă decât
restul poporului, adică erau dintre leviţi, dar tot nemulţumiţi de situaţia lor. Această tristă întâmplare s-a
numit „răzvrătirea lui Core” (Iuda 1, 11) şi descrierea ei se poate citi de oricine în cartea Numeri,
capitolul 16. Vom arăta aici doar că pentru această răzvrătire Dumnezeu a vrut să piardă tot poporul lui
Israel şi, când Moise şi Aaron au schimbat prin rugăciunea lor această hotărâre, Dumnezeu a poruncit
pământului să-şi deschidă gura sa; iar Core şi ceilalţi răzvrătitori, cu toţi ai lor, au fost înghiţiţi de vii! Şi
pe cei 250 de bărbaţi care îndrăzniseră a-i urma şi a lupta spre a lua şi ei preoţia lui Moise şi Aaron, i-a
ars de vii foc ieşit de la Dumnezeu! Iată, nu le-a ajutat lor că erau neam sfânt şi împărăţie preoţească, ba
nici că erau dintre leviţi, căci aceasta altceva însemna decât voiau ei să creadă.
Vedem prin urmare limpede că şi în Vechiul Testament exista o sfinţire şi o preoţie a întregului
popor ales, dar existau, din porunca lui Dumnezeu, şi preoţi, leviţi, arhierei, aleşi de Domnul pentru a
sluji întâi Cortului Sfânt iar apoi Templului. Şi, de asemenea, că încălcarea ierarhiei sfinte şi sfinţitoare
orânduită de Dumnezeu este un păcat îngrozitor, ce se pedepseşte ca atare.
O ierarhie bisericească este arătată limpede şi în Noul Testament. Sunt Sfinţii Apostoli, apoi
episcopii, preoţii şi diaconii. Prezenţa lor este atât de limpede, încât nici sectanţii nu o pot nega ca atare.
Ei încearcă însă a convinge pe cei ce îi ascultă că aceste trepte ale clerului nu aveau de fapt nici un rol
sfinţitor, nici o putere preoţească propriu-zisă, ci doar una… administrativă şi eventual învăţătorească.
Pentru aceasta ei au trebuinţă să dovedească, printre altele, că Hirotonia lor nu era o sfinţire specială, ci
doar o „alegere a comunităţii” şi că nu există Taine (slujbe) care să nu poată fi săvârşite de toţi
credincioşii. Din nefericire pentru ei, Biblia mărturiseşte împotriva lor.
Astfel, Hirotonia ca slujbă sfântă şi sfinţitoare, săvârşită de mai-marii Bisericii pentru primirea în
cler a unor persoane, este menţionată în Sfânta Scriptură de mai multe ori.
Astfel, când se completează numărul celor doisprezece Apostoli, alegerea propriu-zisă se face prin
aruncarea sorţilor şi rugăciune către Dumnezeu, nu printr-un vot al comunităţii (Fapte 1, 15-26).
Hirotonia propriu-zisă încă nu se face, căci încă nu avusese loc Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea;
Fapte 2, 1-4). După acest moment însă hirotoniile sunt menţionate de mai multe ori. De pildă, atunci când
se aleg primii şase diaconi, cu acordul comunităţii din Ierusalim, ei nu pot să slujească ca diaconi decât
după ce apostolii îi hirotonesc (Fapte 6, 5-6). Simon Magul, din Samaria, vede şi el că Duhul Sfânt se dă
doar prin punerea mâinilor apostolilor şi încearcă să cumpere această putere, devenind primul sectant sau
eretic (Fapte 8, 14-20). De asemenea, când Saul prigonitorul (viitorul Apostol al neamurilor) e întors către
adevăr de Hristos, pe drumul Damascului, alegerea lui e confirmată prin punerea mâinilor lui Anania
(Fapte 9, 12-18), arătându-se iarăşi puterea preoţească deosebită a clericilor creştini. Iar când Saul şi
Barnaba sunt aleşi pentru misiunea apostolească pe care o vor lucra până la capătul vieţii lor pământeşti,

38
iarăşi are loc Hirotonia lor, pentru noua treaptă de sfinţire la care erau chemaţi (Fapte 13, 1-3). De altfel,
acelaşi lucru îl vor face şi noii apostoli, Pavel (fostul Saul) şi Barnaba, hirotonindu-le preoţi în fiecare
biserică (Fapte 14, 23) cum se face până astăzi în Biserica lui Hristos cea adevărată.
Deosebirea dintre clerici, harismatici41 şi restul Bisericii este şi ea de multe ori arătată în Faptele
Apostolilor, prin menţionarea separată a acestora (ex.: Fapte 11, 1: apostolii şi fraţii - 15, 4: au fost
primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi - 20, 17 a chemat la sine pe preoţii Bisericii etc.). Tot
această deosebire se arată şi în tulburarea ridicată de iudaizanţi – de care am vorbit şi mai sus – şi pentru
care apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt (Fapte 15, 6). Se vede astfel
autoritatea pe care o aveau aceştia asupra poporului creştin. De altfel acest lucru era cunoscut de toţi, căci
altfel cei din Antiohia nu ar fi avut de ce să rânduiască ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dinte ei să se
suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare (Fapte 15, 2). Acest cuvânt arată şi
autoritatea pe care o avea Sinodul, adică adunarea apostolilor şi a clericilor în lămurirea cu putere
dumnezeiască a tuturor problemelor Bisericii. Căci pentru această problemă a iudaizanţilor are loc primul
sinod cunoscut, Sinodul Apostolic din Ierusalim, şi hotărârea acestui Sfânt Sinod este deschisă de
cuvintele cutremurătoare părutu-sa Duhului Sfânt şi nouă (Fapte 15, 28)!
Tot de Hirotonie este vorba şi când Sfântul Apostol Pavel îi spune ucenicului său Tit, episcopul
Cretei, pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin
cetăţi, precum ţi-am rânduit (Tit 1, 5 şi urm.). De asemenea, tot de Hirotonie este vorba şi când se
vorbeşte de harul ce s-a dat lui Timotei întâi cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor, aceşti mai-mari
fiind bineînţeles episcopii sau apostolii (I Timotei 4, 14). Şi tot Hirotonie în sensul adevărat, ortodox, al
cuvântului avem şi în îndemnul dat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei să aprinzi şi mai mult, din nou,
harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele (II Timotei 1, 6).
Iată deci cum, din nou, Dumnezeieştile Scripturi mărturisesc împotriva rătăcirilor adventiste,
arătând că diaconii, preoţii şi episcopii erau aşezaţi prin Hirotonie şi nu prin alegere. Iată cum se vede că
aceştia erau deosebiţi de restul Bisericii, deoarece erau şi chemaţi la o slujire mai înaltă decât ceilalţi
creştini.
De altfel chiar Vechiul Testament, cel fetişizat de adventişti, mărturiseşte despre veşnicia preoţiei.
Căci aşa zice Domnul: Nu va lipsi lui David bărbat care să şadă pe scaunul casei lui Israel. Şi preoţii-
leviţi nu vor avea lipsă de bărbat care să stea înaintea feţei Mele şi să aducă în toate zilele arderi de tot,
să aprindă tămâie şi să săvârşească jertfe… precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat nisipul
mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu, şi al leviţilor celor ce-Mi slujesc Mie (Ieremia 33, 17-
2). Că această proorocie nu se referă la preoţia vechi-testamentară este limpede, căci prin venirea lui
Hristos şi prin distrugerea Templului şi a tribului leviţilor jertfele Legii Vechi au încetat şi au devenit
chiar cu neputinţă. De asemenea, şi Sinodul Apostolic din Ierusalim, ca şi toată mărturia Noului
Testament le înlătură, astfel încât nu poate fi vorba de ele. Dar acum în locul viţeilor ce se puneau pe altar
(Ps. 50, 20) şi al celorlalte jertfe Hristos S-a adus ca jertfă pe Sine, înlocuind pentru totdeauna jertfele
Legii vechi (Evrei 9, 11-14). Deci jertfele de care vorbeşte proorocia că vor fi aduse lui Dumnezeu în
veac sunt cele ale Noului Testament, adică în primul rând şi mai presus de toate Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie. Este limpede că sectanţii nu au această preoţie proorocită de Ieremia, întrucât nu au nici
Liturghie, ci o maimuţăreală numită de ei „simbol” (deşi cuvântul însemnează altceva decât cred ei), şi nu
au nici arderi de tămâie. Doar Ortodoxia, Biserica cea adevărată a lui Hristos, le are pe toate acestea.
Se vede prin urmare, şi din mărturia Vechiului Testament şi din mărturia Noului Testament, că
preoţia creştinească este cea ortodoxă, că ierarhia creştină este făcută după rânduială sfântă, dumnezeiască
şi răzvrătirea împotriva ei este o mare amăgire. Căci a şi zis Hristos către ucenicii Săi: Dacă M-au
prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi (Ioan
16, 20). Şi în altă parte: cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine
primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40)42. Această putere şi autoritate dată Sfinţilor
41
Harismaticii erau acei creştini înzestraţi de Dumnezeu cu haruri speciale (de unde şi numele lor), ca darul tămăduirii, al
proorociei sau înainte-vederii, al învăţăturii ş.a.m.d. Ca urmare a acestor daruri ei aveau un statut deosebit în cadrul Bisericii,
nu ca preoţii sau episcopii, dar nici ca ucenicii obişnuiţi; acest statut deosebit a stârnit uneori invidia ucenicilor mai neîntăriţi,
pentru care pricină vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, la capitolele 11-14 şi mai ales în capitolul
12.
42
Nu dăm decât două astfel de texte, deşi sunt mult mai multe. Pentru cine le ştie nu e nevoie a arăta mai mult, iar ceilalţi se
cuvine a le căuta şi ei, spre învăţarea cu Dumnezeieştile Scripturi.

39
Apostoli nu vedem nicăieri în Scripturi să fi pierit odată cu ei; chiar şi Matia nu a fost dintre cei
doisprezece aleşi la început de către Iisus, iar Pavel cu atât mai puţin. De asemenea se bucură de deplină
cinstire şi Barnaba, şi Sila, şi Timotei, şi Tit, şi Marcu, şi toţi cei care, prin mila lui Dumnezeu şi
ostenelile lor, s-au învrednicit de nemărginitul de mare dar al apostoliei şi preoţiei. Aceste lucruri sunt
atât de limpezi în Biblie încât este nevoie de traduceri răstălmăcite şi interpretări sucite pentru ca cei
neştiutori să poată fi înşelaţi, şi chiar şi aşa sunt destui cei care se trezesc la realitate şi se întorc de la
rătăcire la adevăr.
Dar, va întreba cineva, de ce a lăsat Dumnezeu preoţia?
Ca răspuns la aceasta întrebare, vom cita totuşi cuvintele pe care Duhul Sfânt Dumnezeu le-a
insuflat iubitului său apostol Pavel:
Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt
felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre
folos (I Corinteni 12, 4-7).
Acest cuvânt ne arată că există un folos pentru fiecare din lucrările lui Dumnezeu date în Biserica
Sa. Iar acest folos este, desigur, al nostru, nu al lui Dumnezeu, întrucât El fiind desăvârşit nu are nevoie
de ale noastre. Ba chiar şi ceea ce se cere nouă de Dumnezeu tot spre folosul nostru este până la urmă, nu
spre vreo trebuinţă a Sa.

9. TĂLMĂCIREA ŞI RĂSTĂLMĂCIREA SFINTELOR SCRIPTURI

„Sola Scriptura”, „doar Scriptura”, strigă sectanţii (care, de altfel, aşa cum am văzut, o tot încalcă).
Prin această expresie vor să spună că pentru credinţă este necesară şi suficientă totodată doar Sfânta
Scriptură.
Acest lucru are la origine atitudinea eretică a Romano-catolicismului şi papilor de la Roma care, de-
a lungul timpului, au pus Biblia sub obroc, înlocuindu-o cu tot felul de răstălmăciri ale unor teologi, de
multe ori comentaţi greşit de alţi teologi ş.a.m.d. Cu adevărat, Evul Mediu a fost pentru apusul Europei o
vreme de mare întuneric sufletesc. Papalitatea avea o lăcomie de nedescris de putere lumească, şi folosea
orice superstiţie pentru a apăsa şi mai greu asupra oamenilor, pentru a-i manevra şi controla. Nenumărate
ordine călugăreşti împânzeau ţările catolice şi controlau tot ce se putea controla. Dar nu spre lauda lui
Dumnezeu, nu spre vestirea Evangheliei, ci spre creşterea puterii Romei, spre slava Papei. Din această
pricină şi românii din acele timpuri, cu vechiul şi puternicul bun-simţ pe care îl aveau, au numit Romano-
catolicismul Papistăşie sau Papistăşism, ca pe o religie ce avea în centru nu pe Dumnezeu ci pe Papa de la
Roma43. Pentru a se putea susţine această dominaţie întunecată era nevoie ca lumina Cuvântului lui
43
Este de remarcat că această înlocuire a lui Dumnezeu cu Papa în Romano-catolicism a fost cu putinţă ca urmare a ereticei
pretenţii a papilor (mai ales de la ereziarhul Nicolae I încolo) de a fi „locţiitorii lui Hristos pe pământ” („vicarius filiis Dei”).
Prin aceste cuvinte ei creau mari probleme. Întâi, ca pretinşi locţiitori ai lui Dumnezeu era firesc să dispună de puterea
Acestuia. Deşi duhovniceşte nu o aveau, căci fiind căzuţi în erezie nici Botez adevărat nu mai aveau şi nici alte Taine sau alte
haruri, ei au căpătat-o însă cu ajutorul puterii lumeşti (bani, pământuri, armate, prinţi etc) şi al folosirii ignoranţei şi
superstiţioasei religiozităţi populare. Acest lucru a dus la crime ce ar fi fost de necrezut, dacă nu ar fi fost consemnate de
nenumărate documente, inclusiv papistaşe. A doua problemă creată de pretenţia papilor de a fi „locţiitori ai Fiului lui
Dumnezeu” este conflictul, contradicţia directă cu Biblia. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, înainte de a Se înălţa la
cer, le-a spus apostolilor limpede: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Şi acest lucru s-a
întâmplat NU prin cine ştie ce intermediar uman gen Petru, Ioan, Andrei, Filip sau altul dintre Apostoli. Evanghelia spune
limpede: Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au
propovăduit pretutindeni, şi Domnul împreună cu ei lucra şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20).
Iată deci că Domnul lucra împreună cu ei toţi, nu prin oareşice intermediar, după cum şi făgăduise că va fi cu ei în toate zilele.
Dar dacă Domnul era cu Apostolii şi cu ceilalţi creştini, nu prin înlocuitori, ci în chip direct (cum se vede şi în convertirea lui
Saul şi în multe alte locuri din Biblie), atunci cel care se pretinde locţiitor al Său este înşelător şi antihrist. Asemenea lucruri
foarte limpezi pentru cel care cunoaşte Dumnezeieştile Scripturi dărâmă pseudo-teologia papistaşă, atât cu privire la această
erezie, cât şi la altele asemenea. De aceea Papalitatea a fost nevoită să ascundă Biblia faţă de oamenii obişnuiţi. Ea ajungea

40
Dumnezeu să fie ascunsă oamenilor. Ca urmare, a apărut o luptă între cei care însetau de Cuvântul lui
Dumnezeu şi Papalitate, care de obicei era câştigată, prin cele mai crâncene mijloace, ce aceasta din
urmă. Măcelurile organizate împotriva celor ce se opuneau Papalităţii sunt prea multe şi prea cumplite
pentru a fi descrise într-o singură lucrare, aşa că nu le putem înfăţişa aici. Dar este bine de ştiut că
Inchiziţia, cu tot cumplitul ei renume (de altfel meritat) a fost doar o parte din aparatul de teroare folosit
de Vatican împotriva nesupuşilor.
Încetul cu încetul însă, sătule de dominaţia Romei, mai multe (şi tot mai multe) familii nobiliare ale
Apusului au început a sprijini pe ascuns forţele centrifuge. Renaşterea a fost una dintre acestea, o
întoarcere la păgânismul greco-roman, dar şi o depărtare evidentă de principiile romano-catolice. O altă
mişcare de acest fel a fost Reforma, care preconiza revenirea la vechile principii creştine. Din nenorocire,
reformaţii nu cunoşteau aceste principii, aşa că, fugind de ereziile Romei, au ajuns să îmbrăţişeze alte
erezii, de multe ori tocmai din dorinţa de a se deosebi de Roma.
În ceea ce priveşte tâlcuirea Sfintelor Scripturi, atitudinea OFICIALĂ (sau DECLARATĂ) a
feluritelor grupări protestante poate fi rezumată de cuvintele lui John Knox rostite în faţa reginei Scoţiei:
„Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur; şi dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt,
Care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai lămurit în alte locuri, aşa încât să nu rămână
nici o îndoială decât pentru aceia care rămân ignoranţi din rea credinţă.”
Înainte de a privi această afirmaţie în chip teologic, pentru a înţelege că este greşită în esenţă este de
ajuns să-i privim efectul. Citind Biblia şi interpretându-o singuri, cu cea mai mare sinceritate de care erau
în stare, apusenii au ajuns să înfiinţeze sute de grupări „creştine”, fiecare sigură că ea (şi doar ea) este cea
adevărată. Dacă John Knox şi cei asemenea lui ar fi avut dreptate, citirea Bibliei ar trebui să ducă pe toţi
oamenii la aceeaşi religie. Ceea ce nu se întâmplă. Şi e ceva care arată şi mai limpede greşeala acestei
păreri citate mai sus. Dacă ar fi de ajuns citirea Scripturilor şi Duhul ar lămuri lucrurile pe măsura citirii,
nu ar mai fi nevoie de alte cărţi de teologie, şi cu atât mai puţin de şcoli teologice. Ar fi de ajuns să pui
copilului Biblia în mână! De fapt însă toate sectele apusene, fie că e vorba de Romano-catolicism, de
Luteranism, de Baptism, de Adventiştii sâmbetişti sau de oricare alţii, toate sectele apusene se bazează
NU pe Biblie, ci pe VORBELE sau CĂRŢILE întemeietorilor lor, fie că e vorba de Papa Nicolae I, de
Martin Luther, de Hellen White sau oricare alţii. Aceste vorbe sau cărţi, prin care autorii îşi expun
părerile asupra Bibliei, sunt cele care îi învaţă pe credincioşi CUM să înţeleagă, de fapt, Scriptura. Aceste
lucrări formează o tradiţie eretică, înşelătoare, opusă Sfintei Tradiţii, şi care este în adevăr temelia
rătăcitelor religii pseudo-creştine.
Dovada? Ne-o dau însuşi adventiştii!

„Lucrările lui Flavel, Izvorul vieţii şi Metoda harului, au învăţat pe mii de oameni cum să îşi predea
sufletele lui Hristos. Cartea lui Baxter, Pastorul reformat, s-a dovedit o binecuvântare pentru mulţi care
doreau o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar cartea Odihna veşnică a sfinţilor şi-a făcut lucrarea,
conducând sufletele către «odihna» care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.”44
Aceste cuvinte ale lui Hellen White mărturisesc limpede împotriva principiului „Sola Scriptura”
atât de des proclamat şi folosit de adventişti (şi nu numai) împotriva altor religii. Nu doar respectul faţă
de aceste cărţi, ci pur şi simplu folosirea lor este un fapt ce contrazice acest principiu. Dar dacă suntem
atenţi şi la formele de respect faţă de aceste cărţi, ne dăm şi mai bine seama de confuzia şi înşelarea în
care se scaldă sectanţii. Astfel, despre două din lucrările lui Flavel, Hellen White spune că „au învăţat pe
mii de oameni cum să-şi predea sufletele lui Hristos”. Ce şocant pentru un adventist sincer şi atent la ce
citeşte! Nu a fost suficientă Biblia pentru a-i învăţa pe oameni acest lucru? Dacă Flavel a înţeles acest
lucru citind Biblia, prin lămurirea Duhului Sfânt, era firesc să înţeleagă şi ceilalţi. Sau… Biblia nu e
suficientă pentru a-i învăţa pe oameni „cum să-şi predea sufletele lui Hristos” şi e trebuinţă să fie
„completată” de Flavel şi alţii asemenea? Ori pentru o „reînviorare a lucrării lui Dumnezeu” era nevoie de
o carte scrisă de Baxter sau de altul? Nu era suficientă citirea Bibliei? Nu prevăzuse Dumnezeu că va fi
nevoie de această „reînviorare”, ca să pregătească în Biblie cele necesare? Şi la fel şi cu celelalte cărţi

numai în mâinile celor prea îndoctrinaţi, prea laşi sau prea ambiţioşi pentru a-i accepta învăţăturile şi care astfel erau capabili
de a asigura pe mai departe funcţionarea Imperiului religios papistaş.
44
Hellen White, Marea luptă, p. 227

41
lăudate de sectanţi, în ciuda faptului că reproşează altor confesiuni tocmai… că folosesc şi cinstesc şi alte
cărţi decât Biblia!
Ca să ne convingem şi mai bine de… ameţeala sectantă în această privinţă, să vedem cum îşi
prezintă Hellen White chiar cartea din care am citat: „Scopul acestei cărţi este de a dezvălui scenele marii
lupte dintre adevăr şi rătăcire; să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista
cu succes; să prezinte o soluţie satisfăcătoare marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra
originii şi sorţii finale a păcatului, încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu
în procedeele cu creaturile Sale; precum şi să arate natura neschimbătoare şi sfântă a Legii Sale.
Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea
întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit
şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”45.
Ce vorbe de necrezut! Întemeietoarea sectei adventiste spune aşa ceva! Au nu dezvăluie Biblia
destul din „scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire”? Este nevoie de o carte scrisă de Ellen White ca
să „descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes”? Nu este în stare
Biblia să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes? E necesară o
carte scrisă la aproape 2000 de ani după venirea lui Hristos pentru a se prezenta o soluţie satisfăcătoare
marii probleme a răului? El nu a prezentat-o prin Evanghelia Sa? Sau nu e destul de limpede ori destul de
satisfăcătoare? Şi tot aşa, nu aruncă Biblia o lumină destul de puternică asupra originii şi sorţii finale a
păcatului încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu? Nu aruncă Biblia o
astfel de lumină, dar o aruncă o carte scrisă de Hellen White? Incredibil! Pentru cineva care declară că
„Biblia se lămureşte prin ea însăşi” şi că nu este nevoie de nici un fel de tradiţie care să „completeze”
Scriptura, aceste afirmaţii sunt pur şi simplu aberante! Ca să nu mai amintim că, după spusele lui Hellen
White, cartea ei arată „natura neschimbătoare şi sfântă a Legii” lui Dumnezeu! E oare nevoie de o carte
suplimentară faţă de Biblie pentru a arăta acest lucru? Şi, mai mult decât atât, culmea absurdităţii,
confuziei şi chiar, iertaţi să fim, dar textul o impune, a prostiei, finalul acestei declaraţii a autoarei:
„Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea
întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit
şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”! E nevoie de „influenţa” cărţii ei pentru eliberarea oamenilor de sub
puterea întunericului? Nu e de ajuns Biblia?! Nu e de ajuns ceea ce păstrează Sfânta Scriptură pentru ca
oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină „părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină”?
Iată ce puteri şi influenţe îşi arogă această autoare şi, aşa cum am văzut, aceleaşi sunt arogate şi de
alte scrieri ale autorilor apreciaţi de unii sau alţii dintre protestanţi. Trebuie să subliniem că, în imensa
majoritate a cultelor şi religiilor atacate de aceşti sectanţi pentru tradiţiile lor, rolul acelor tradiţii nu e cu
absolut nimic mai mare decât rolul atribuit de adventişti cărţilor arătate aici. De aceea teoretica duşmănie
a sectanţilor faţă de tradiţie este, la fel cu duşmănia faţă de sfinţi, o simplă formulă falsă, o înşelare fără
acoperire în realitate.

Am arătat până acum felul în care sectanţii (adventişti şi nu numai), se contrazic pe ei înşişi în
privinţa proclamatului principiu „Sola Scriptura”. Dar trebuie să subliniem că şi din punct de vedere
teologic şi biblic principiul „Sola Scriptura” este greşit!
Iată, vom privi întâi poziţia Vechiului Testament faţă de acest lucru. Astfel, în primul rând să
remarcăm faptul că până la Moise, când se dă pentru prima oară Legea, nu a existat DECÂT Tradiţia.
Doar de la Moise apare Scriptura, prin primele cinci cărţi sfinte, numite de aceea, cu un nume general, şi
Pentateuhul. În paralel cu această primă formă a Scripturii a continuat să existe şi Tradiţia. Dar această
Tradiţie era oare bine privită de Dumnezeu? Sau era ceea ce condamna Hristos spunând: „pentru ce şi voi
stricaţi Legea lui Dumnezeu, învăţând porunci care sunt ale oamenilor”? Să vedem ce spune Scriptura!
În Vechiul Testament, în cartea IV Regi 1, 18 se spune: celelalte fapte pe care le-a făcut Ohozia
sunt scrise în cartea cronicilor regilor lui Israel. Această carte, Paralipomena, sau Cartea Cronicilor, se
45
E. G. White; subliniem că am corectat câteva din exprimările agramate ale traducerilor adventiste (ca de pildă am scris,
corect, „sorţii”, în loc de „soartei”, cum era în original, am reparat unele dezacorduri gramaticale etc); în unele cazuri am lăsat
însă textul ca atare, pentru a nu putea fi acuzaţi de denaturare (aşa, de pildă, am lăsat „în procedeele cu creaturile Sale” deşi
este o exprimare cu totul nefirească pentru limba română).

42
află în Biblie şi este, prin urmare, parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Asemenea trimiteri mai există (de
exemplu IV Regi 10, 34; II Paralipomena 24, 27; Matei 3, 3; Luca 16, 29 etc.), dar ceea ce e foarte
important pentru aprecierea Tradiţiei e faptul că acelaşi tip de trimitere există şi pentru cărţi care nu sunt
în Biblie! Astfel, chiar în Prima Carte a Cronicilor (I Paralipomena), scrie Faptele lui David, cele dintâi
şi cele de pe urmă, sunt scrise în însemnările lui Samuel văzătorul şi în însemnările lui Natan proorocul
şi în însemnările lui Gad văzătorul. Şi iar scrie, la II Paralipomena 9, 29, că celelalte fapte ale lui
Solomon, de la cele dintâi până în cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Natan proorocul, în
proorocia lui Ahia Şilonitul şi în vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat. Mai sunt şi
alte asemenea trimiteri (II Paralipomena 12, 15; 13, 22 etc.), dar şi acestea sunt de ajuns pentru a înţelege
două lucruri. Întâi, că Biblia trimite limpede şi direct la cărţi aflate în afara sa, adică la ceea ce se numeşte
în limbaj obişnuit „Sfânta Tradiţie”. Că aceste cărţi sunt adevărate (deci beneficiază de o anume inspiraţie
dumnezeiască) este evident tocmai prin faptul că Sfânta Scriptură le recomandă ca fiind demne de citit
(deci adevărate), fiindcă tot omul este mincinos46. Apoi, al doilea lucru ce se cuvine înţeles din prezenţa
lor în Sfânta Scriptură este legat de faptul că… au dispărut! Deci care e rostul menţionării lor, ştiind că
Biblia este cuvânt veşnic, de vreme ce Dumnezeu le-a menit dispariţiei? Este evident că prin exemplul lor
Dumnezeu a vrut să arate că există o Tradiţie Sfântă, compusă din lucruri care, deşi nu sunt consemnate
în Biblie, sunt totuşi vrednice de ascultare.
Acest lucru se vede limpede şi în Noul Testament, prin mai multe cuvinte ale Duhului Sfânt. Astfel,
ştim întâi că Iisus Hristos Domnul nu lăsat scris de mâna Sa nimic. Deci de la începutul propovăduirii
Sale şi până la scrierea ultimei cărţi a Noului Testament, Apocalipsa, Sfânta Tradiţie a fost cea care a
ţinut şi apărat Învăţătura sfântă a lui Dumnezeu Fiul! Iată, mărturiseşte despre această lucrare a
propovăduirii chiar Biblia, zicând: Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut
de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul împreună cu ei lucra
şi întărea cuvântul prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20). Iată Tradiţia Sfântă în toată puterea ei,
întărită de Dumnezeu prin minuni, bază a întemeierii şi unităţii Bisericii în vremea Sfinţilor Apostoli!
Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a schimba purtarea celor care o resping dintru început, fără o
gândire serioasă. Dar, desigur, se poate pune întrebarea: bine, la început a fost Tradiţia, dar se mai
păstrează ea DUPĂ scrierea integrală a Noului Testament? Să vedem ce spune despre aceasta… Noul
Testament!
Fraţilor, staţi neclintiţi, şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit, fie prin cuvânt, fie prin epistola
noastră (II Tesaloniceni 2, 15). Iată cum Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptura sunt puse pe acelaşi plan, în
deplină egalitate, de însuşi Sfântul Apostol Pavel, autorul a treisprezece dintre cărţile Noului Testament
(în total… douăzeci şi şase de cărţi!).
Şi iar spune Apostolul neamurilor:
O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de
împotrivirile ştiinţei mincinoase (I Timotei 6, 20); Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit
de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Iisus Hristos (I Timotei 1, 13). Se vede prin urmare că
porunca dată de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei este de a păzi fără abatere şi fără stricăciune Învăţătura
primită prin cuvânt de la el, adică ceea ce numim Sfânta Tradiţie.
Dar chiar şi cărţile Noului Testament au fost întâi parte din Sfânta Tradiţie, aşa cum chiar ele
mărturisesc:
Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi,
aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu
cale, prea puternice Teofile, după ce am urmărit cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca
să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o (Luca 1, 1-4)
Deci Evanghelia după Luca a fost, de fapt, scrisă după Sfânta Tradiţie a Bisericii primare!
Vedem deci că este un echilibru între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, care se sprijină şi
completează reciproc. Pe de-o parte, se porunceşte a nu se strica vreodată Sfânta Tradiţie, iar Sfânta
Scriptură se mărturiseşte a fi întemeiată deplin pe Tradiţia Sfântă a Bisericii. Dar la rândul ei, şi Sfânta
Scriptură se arată a fi încredinţare a credinţei adevărate, mărturie temeinică a adevărului, dreptar pentru
recunoaşterea adevăratei învăţături apostolice! Şi nici nu are cum să fie altfel, căci Sfânta Scriptură a
apărut nu din părerea înaltă despre propriul talent scriitoricesc al vreunui om; nici din timpul prea larg pe
46
Psalmul 116, 1.

43
care l-a avut vreun Apostol la dispoziţie şi pe care l-a folosit ca atare. Sfânta Scriptură a apărut din
necesităţi speciale, cu neasemuită înţelepciune rânduite de Duhul Sfânt special pentru a se înălţa măreaţa
zidire a Noului Testament, ca o măsură şi apărare a Învăţăturii Bisericii. Şi însăşi Sfânta Scriptură, aşa
cum am văzut, trimite la Sfânta Tradiţie!
Şi, pentru o şi mai deplină lămurire, pe lângă acele cuvinte deja arătate, mai arătăm şi altele:
Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-
o, să fie anatema! Precum v-am spus înainte, vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva
decât aţi primit, să fie anatema! (Galateni 1, 8-9) Iar Evanghelia de care vorbeşte aici Pavel fusese vestită
galatenilor de către el, prin viu grai, nu prin ceva scris. Iată poruncă înfricoşătoare, cu blestem cumplit47,
pentru păstrarea Sfintei Tradiţii!
Dacă ne temem de blestemul ce interzice orice schimbare în textul Bibliei (Apocalipsa 22, 18-19) la
fel de mult ar trebui să ne temem de acest blestem aruncat de fapt de Dumnezeu asupra celor care
schimbă în vreun fel Sfânta Tradiţie.
Şi, ca noi dovezi că Sfânta Scriptură trimite pe creştini la cercetarea şi cunoaşterea Sfintei Tradiţii,
iată iarăşi câteva cuvinte:
Mai sunt şi multe alte minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi şi care nu s-au scris în
cartea aceasta (Ioan 20, 30); Dar sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi
scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25).
Şi ca dovadă că Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan nu doar a scris că aceste lucruri există, dar a şi
vorbit despre ele ucenicilor săi, iată mărturia Bibliei: Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe
hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie
deplină (II Ioan 1, 12) sau Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi
condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând şi atunci vom grăi gură către gură (III Ioan 1, 13-14).
Iată prin urmare că Sfântul Apostol Ioan avea obiceiul şi încrederea de a lăsa multe din cele ale
Duhului prin viu grai, fără a se teme că astfel se vor pierde sau nimici.
Mai sunt multe, multe asemenea texte în Vechiul şi Noul Testament, dar nu mai insistăm asupra lor,
căci pentru orice om de bună credinţă este suficient cât am scris pentru a înţelege că, dincolo de feluritele
basme băbeşti şi nebuneştile idei ale ştiinţei mincinoase exista cuvântul predaniilor apostolice, sfânt,
drept, puternic, dumnezeiesc48.

Dar, va întreba cineva, de ce mai este trebuinţă de Tradiţie (aşa cum am văzut că spune chiar
Scriptura) de vreme ce avem Biblia? Şi cum putem deosebi Tradiţia Sfântă de feluritele răstălmăciri şi
falsuri eretice apărute de-a lungul veacurilor?
Întrebarea „de ce mai este trebuinţă de Tradiţie” ne lămureşte de fapt şi asupra rătăcirilor cumplite
în care, aşa cum am văzut, cad sectanţii.
Vom face aici o revenire la pretenţiile lor de „înţelegere” directă şi fără sprijin sau lămurire externă
a cuiva cu autoritate, sau a unei Tradiţii. Am arătat la începutul capitolului că se contrazic pe ei înşişi în
aceasta, iar apoi şi că sunt împotriva Scripturii când se opun Tradiţiei. De fapt tocmai aici este problema.
Pentru că încrezându-se în capacitatea lor de a înţelege Biblia cad în greşeli teribile; iar Biblia nu se poate
înţelege fără Sfânta Tradiţie, aşa cum vom vedea. Dar de la ce pornesc sectanţii când îndrăznesc să creadă
că pot, fără pregătire teologică, a înţelege Biblia?
47
Anatema înseamnă pogorâre de viu în iad.
48
De aceea este cu atât mai ruşinoasă răstălmăcirea sectanţilor care interpretează mustrarea adresată fariseilor de Hristos (De
ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Matei 15, 3; vezi şi Marcu 7, 7-8) ca referindu-se la… Sfânta
Tradiţie! Deci Sfânta Tradiţie, adică Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, transmis oral de Apostoli ucenicilor lor şi de aceştia mai
departe, această Evanghelie, se poate pune pe acelaşi picior cu datinile mincinoase ale sectanţilor farisei? Acolo era vorba de
datini care călcau porunca lui Dumnezeu, nu care o păstrau! Ori nimic din Sfânta Tradiţie a Bisericii celei adevărate (nu
vorbim de rătăcirile papistaşe ori ale altor eretici) nu calcă Scriptura! Dimpotrivă, Sfânta Tradiţie este APĂRĂTOAREA
Sfintei Scripturi, căci ea i-a dat şi canonul, şi fără Sfânta Tradiţie nu există nici Scriptura! Fiindcă, nu trebuie să uităm aceasta,
Sfânta Tradiţie este cea prin care s-a format Biblia şi s-au stabilit cărţile canonice şi cele bune de citit, şi s-au înlăturat cărţile
îndoielnice sau eretice. Dacă se respinge Sfânta Tradiţie canonul Sfintei Scripturi nu mai are nici o putere, şi atunci nu mai are
nici o putere nici Sfânta Scriptură! Se vede prin urmare că Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt legate ORGANIC, şi că
orice despărţire între ele este erezie şi duşmănie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar datinile, superstiţiile şi basmele
omeneşti/lumeşti/băbeşti etc sunt cu totul altceva decât Tradiţia Bisericii lui Dumnezeu.

44
Hellen White spune în această privinţă:
„Trebuie să exercităm toate puterile minţii pentru studiul Scripturilor şi să punem la lucru gândirea
ca să înţelegem, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuşi, nu trebuie să uităm că
ascultarea şi supunerea de copil constituie adevăratul spirit al celui care vrea să înveţe. Dificultăţile din
Scriptură nu pot să fie niciodată rezolvate prin aceleaşi metode care sunt folosite pentru înţelegerea
problemelor filozofice. În studiul Bibliei nu trebuie să ne angajăm cu acea încredere în sine cu care atât de
mulţi păşesc în domeniile ştiinţei, ci cu un spirit evlavios şi dependent de Dumnezeu şi cu o dorinţă
sinceră de a cunoaşte voia Sa. Trebuie să venim cu un spirit umil şi dispus să înveţe, pentru a dobândi
cunoştinţă de la marele EU SUNT. Altfel, îngerii răi ne vor orbi atât de mult minţile şi ne vor împietri atât
de mult inimile, încât nu vom mai fi impresionaţi de adevăr.”
Convingător, nu? Mai mult, aproape adevărat. Sau chiar adevărat, dacă… Dar să vedem întâi ce
spune mai departe!
„Multe părţi din Scriptură, pe care învăţaţii le consideră taine sau peste care trec declarându-le
neimportante, sunt pline de mângâiere şi învăţătură pentru acela care a fost învăţat în şcoala lui Hristos.
Un motiv pentru care mulţi teologi nu au o mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu este că ei
închid ochii faţă de adevărurile pe care nu doresc să le practice. Înţelegerea adevărului biblic nu depinde
atât de mult de capacitatea intelectuală a celui care studiază, cât de sinceritatea scopului, de dorinţa
serioasă după neprihănire.”
Şi totuşi, aceste cuvinte NU sunt ale Scripturii, ci ale unui om, mai precis ale unei femei, care învaţă
pe alţii cum trebuie înţeleasă Biblia, deşi este scris femeii nu-i îngăduiesc să înveţe pe alţii (I Timotei 2,
12) şi deşi tot ea, în altă parte, susţine cu tărie că „Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur” aşa încât de
fapt n-ar fi nevoie de cuvintele ei. Să privim totuşi cuvintele ei cu atenţie, ca să vedem în ce adâncă ceaţă
duc pe cel care caută în ele un reper. Vedem că ea spune – şi nu doar aici, ci şi în multe alte părţi – că
mulţi teologi şi învăţaţi se înşeală cercetând Scripturile din pricină că nu au o „dorinţă serioasă după
(corect, de) neprihănire”. Bine. Dar CINE are o asemenea dorinţă? Cum putem ştii că o avem sau nu, ori
că cel ale cărui tâlcuiri le ascultăm le are sau nu? În definitiv, este limpede că oricine doar începe studiul
Scripturilor, de vreme ce până atunci a fost departe de Cuvântul lui Dumnezeu se află dacă nu în rătăcire
apoi nici prea departe. Şi este limpede că mai are în suflet destulă pâclă, destule umbre din cele vechi ale
păcatului. Deci poate fi uşor înşelat. Este evident că sunt mulţi oameni în jurul nostru care au păreri foarte
hotărâte despre ei, bune sau rele, deşi toată lumea vede că se înşeală. Sunt destui care se cred sinceri şi nu
sunt, care se cred înţelepţi şi nu sunt, care se cred răbdători şi nu sunt, care se cred pricepuţi şi nu sunt,
care se cred frumoşi şi nu sunt, care se cred răi şi nu sunt, care se cred slabi şi nu sunt şamd. Atât de uşor
se înşeală omul asupra sa însuşi! Cum poate dovedi practic cineva, inclusiv Hellen White sau oricare alt
interpretator al Bibliei, că are cu adevărat acel „spirit umil” şi celelalte calităţi pe care Hellen White le
pretinde necesare pentru înţelegerea Bibliei? E foarte uşor să PRETINZI ori chiar să FII CONVINS că le
ai. Dar nu înseamnă că este şi adevărat acest lucru. De fapt un asemenea mod de gândire este cu totul
năucitor şi înşelător. Nu poţi să fi sigur, pe baza sincerităţii tale, că de fapt nu greşeşti şi că celălalt – care
şi el se pretinde sincer şi convins că el are de fapt adevărul – are dreptate. Doar şi el e convins, ca şi tine.
Nu cumva greşeşti tu? De ce ar greşi el, şi nu tu? Dacă eşti umil, trebuie să te întrebi aceasta, căci doar un
trufaş inconştient poate pretinde că deţine adevărul, fără să se îndoiască absolut de loc, nu? În definitiv,
toţi suntem oameni păcătoşi, toţi putem greşi crezând că nu o facem, toţi ne putem înşela, crezând că
mergem bine. Până la urmă, nu putem ştii nimic sigur!
Aceasta este rătăcirea la care se ajunge prin învăţăturile protestante şi neoprotestante.
Am arătat că ei au ajuns la asemenea învăţături greşite reacţionând – de multe ori tot greşit – faţă de
ereziile Imperiului romano-catolic. Una din ereziile papiste era tocmai aceea de a schimba sau „îndrepta”
Tradiţia după dorinţă, punându-se în paralel Biblia sub obroc, pentru a nu se observa contradicţiile ce
apăreau între ele în urma schimbărilor eretice făcute. Ca urmare, Luther şi alţii asemenea lui s-au trezit
deja sub o tradiţie papistă alterată, stricată, murdărită adânc de nenumăraţii papi şi teologi eretici ai
Romei. Şi reacţia a fost aceea de a respinge Tradiţia în întregime, în loc de a căuta Tradiţia adevărată, de
dinaintea falsificărilor.
Şi totuşi această Tradiţie este apărată şi recomandată cu tărie chiar de Biblie care, aşa cum am
văzut, chiar anatemizează pe cei care o strică sau o înlătură (Galateni 1, 8-9). Şi o apără şi o recomandă

45
pentru că fără ea se ajunge la acea ameţeală sectantă pe care am văzut-o mai sus, la acea lipsă de repere în
înţelegerea adevărată a Scripturii. De fapt chiar Biblia explică acest lucru:
Avem cuvântul proorocesc mai întărit la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte
în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre, aceasta ştiind mai
dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată
proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de
Duhul Sfânt (II Petru 1, 20-21).
Iată prin urmare cuvânt limpede şi sigur al lui Dumnezeu: nici o proorocie a Scripturii nu se
tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia. Există un cuvânt proorocesc mai întărit, deosebit prin urmare de
proorocia Scripturii.
Vedem aici care este motivul pentru care Dumnezeu a lăsat şi apărat Sfânta Tradiţie cu atâta tărie:
ea cuprinde acea învăţătură de care are nevoie tot începătorul pentru a putea începe să înţeleagă cele mai
uşoare pasaje din Scriptură.
Să ne aducem aminte că Sfinţii Apostoli, după trei ani alături de Mântuitorul şi nespus de multă
învăţătură prin cuvânt şi faptă de la Acesta (Ioan 20, 30; 21, 25), doar după Înviere au primit HARUL de
a înţelege Scripturile:
Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se
împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a
deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească
Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea
păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Luca 24, 44-47).
Vedem prin urmare că deşi cunoşteau Scripturile atât de bine, deşi lăsaseră toate ca să Îl urmeze pe
Hristos, deşi Îl ascultaseră atât de mult, deşi aveau atâta har primit de la El încât şi duhurile li se
supuneau, totuşi încă nu înţelegeau Scripturile!
Câtă neştiinţă, câtă trufie, câtă nebunie sau câtă înşelăciune poate avea cineva în suflet pentru a
crede că e suficient să fi sincer ca să înţelegi Scripturile, când chiar ele mărturisesc împotriva unei
asemenea păreri!
Pentru ca Sfinţii Apostoli să fie pregătiţi a primi harul înţelegerii cuvintelor dumnezeieşti ale
Scripturii a fost nevoie de trei ani în care Însuşi Dumnezeu Fiul i-a crescut cu grija, dragostea şi
înţelepciunea Sa; i-a mustrat, i-a învăţat, le-a dat pilde şi le-a fost El Însuşi pildă, S-a schimbat la faţă
înaintea lor, le-a adus mărturia Tatălui, a Duhului, a lui Moise şi a lui Ilie, le-a întărit şi călăuzit credinţa
prin minuni de care ştim şi de care nu ştim etc, etc, etc! Ce şcoală, ce putere, ce creştere a fost aici! Şi
doar mai apoi au putut Sfinţii Apostoli să primească harul înţelegerii Scripturii! Şi chiar şi atunci Hristos
încă i-a ajutat şi i-a învăţat, fără a-i lăsa în seama acestui har dintru început. Iar ereticii vin cu ideea
trufaşă că un om ca noi, copleşit de păcate şi abia ridicând capul spre Lumina cea adevărată, doar pe baza
sincerităţii mai mult decât mărginite pe care o poate avea un păcătos, fără îndrumare, fără ajutor, va primi
un asemenea har încât va înţelege fără greşeală Sfânta Scriptură! Ce prăpastie, ce pieire, ce înşelare!
Din fericire, noi, creştinii drept-măritori, avem acel cuvânt proorocesc mai întărit la care bine
facem luând aminte, Sfânta Tradiţie de Dumnezeu. Această Tradiţie nu a fost mărturisită de unul sau altul
dintre oameni. Aşa cum a arătat din mare vechime Vincenţiu de Lerin, Sfânta Tradiţie este ceea ce a
crezut Biserica întreagă, de pretutindeni şi din totdeauna. Învăţăturile Tradiţiei au fost pecetluite cu
aceeaşi autoritate ca cea a Sinodului din Ierusalim, care, sub insuflarea Duhului Sfânt, a stabilit ce este
de păstrat din Legea Veche pentru ucenicii lui Hristos, deşi acest lucru nu le fusese spus de Mântuitorul în
timpul vieţuirii Sale pe pământ49. Aşa cunoaştem prin urmare cum să deosebim Tradiţia Bisericii celei
adevărate de feluritele învăţături false.
Vedem prin urmare că principiul „Sola Scriptura” este un principiu mincinos, ce contrazice chiar
Scriptura, spre a putea duce pe oameni la trufie şi înşelare; că înlăturarea Sfintei Tradiţii este o cale sigură
de a cădea sub blestemul Scripturii şi în rătăcire; că interpretarea Scripturii fără călăuzirea Bisericii duce
sigur la înşelare; şi că Dumnezeu a purtat de grijă neamului omenesc înfiinţând Biserica Sa tocmai pentru

49
Acest lucru se vede limpede din discuţiile Sinodului din Ierusalim (Faptele Apostolilor, capitolul 15); căci nu se citează nici
o clipă vre-un cuvânt al lui Hristos Iisus în această privinţă, ceea ce n-ar fi lipsit dacă El s-ar fi pronunţat cât a fost pe pământ.

46
ca aceasta să păstreze Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi, odată cu ele, harul şi îndrumarea de care are
nevoie orice om pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.

10. DESPRE VIAŢĂ, MOARTE, RAI ŞI IAD

O altă rătăcire majoră a multor secte adventiste, iehoviste şi a altora asemenea este legată de însăşi
viaţa omului şi de moartea sa. Aceşti sectanţi învaţă că omul este asemenea animalelor, deci moartea sa
este o nimicire totală. Prin aceasta ei se aseamănă ereticilor saduchei din vremea Mântuitorului, care nu
credeau că există suflet, înviere şi îngeri. Ce este cu totul şocant este că pretind că astfel de blasfemii sunt
„învăţături ale Bisericii”, deşi contrazic în chip direct cuvintele lui Hristos.
Dar să vedem de la ce pornesc ei în „demonstrarea” rătăcirii lor. De pildă, de la cuvântul: Nu vă
încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în
pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Ps. 145, 3-4).
De vreme ce vor pieri toate gândurile lor în clipa morţii lor, sectanţii spun că e evident că moartea
înseamnă pierirea totală a omului. De fapt însă, ca cineva să nu mai aibă gânduri nu înseamnă că dispare.
Atunci când cineva doarme un somn foarte adânc, fără vise, nu este totuşi trecut în „nefiinţă”. Atunci
când cineva cade într-o reverie fără gânduri nu înseamnă că nu mai există. De fapt ştim oare exact ce sunt
gândurile? În această privinţă pot fi multe de spus. De foarte multe ori în Sfânta Scriptură (şi în Psalmi de
asemenea) „gânduri” înseamnă „planuri” sau „intenţii” ori pur şi simplu sistem ori mod de gândire. Şi
este evident că atunci când un om moare planurile şi intenţiile lui umane pier. Dar asta nu înseamnă că
dispar cu totul. Mai mult, spunându-se „ieşi-va duhul lor” şi se vor întoarce în pământ apare întrebarea
„ce se întâmplă cu duhul lor care iese?” Şi până la lămurirea ei nu se poate da un verdict hotărât.
În afară de acest cuvânt, ei vin şi cu altele la fel de nehotărâte, pe care le răsucesc în fel şi chip ca să
se potrivească în vreun fel cu amăgirea lor.
Astfel, ei citează pe Iov, care spune: Dar omul când moare rămâne nimicit; când îşi dă omul
sufletul, unde mai este el? (Iov 14, 10). Dar faptul că Iov se întreabă unde mai este omul când îşi dă
sufletul este pur şi simplu o întrebare, nu o afirmaţie, aşa cum ar vrea sectanţii. Mai mult, puţin mai
încolo zice omul se culcă şi nu se mai scoală; şi cât vor sta cerurile, el nu se mai deşteaptă şi nu se mai
trezeşte din somnul lui (Iov 14, 12). Iată că Iov numeşte moartea somn, şi nu nimicire, şi vorbeşte de un
somn al omului care durează cât vor sta cerurile. Aceasta nu este distrugere, sau desfiinţare, ci o stare
tristă, neplăcută, dar nu nimicire. O, de m-ai ascunde în împărăţia morţilor, ca să mă ţii acolo până când
va trece mânia Ta, şi de mi-ai soroci o vreme când iarăşi să-Ţi aduci aminte de mine! Dacă omul a murit
o dată, fi-va el iarăşi viu? Toate zilele robiei mele aş aştepta până ce vor veni să mă schimbe. Atunci Tu
mă vei chema şi eu Îţi voi răspunde; Tu vei cere înapoi lucrul mâinilor Tale. Pe când astăzi Tu numeri
paşii mei; atunci Tu nu vei mai lua seama la păcatul meu. Nelegiuirea mea ar fi pecetluită ca într-un sac
şi greşeala mea ai spăla-o şi ai face-o albă (Iov 14, 13-17). Pentru orice om care cunoaşte istoria
mântuirii este mai mult decât limpede că Iov aici vorbeşte despre nefericita stare a celor dinaintea venirii
lui Mesia, de atât de lunga aşteptare a mântuirii. Atunci domnea Legea care punea toate sub păcat, iar
iertarea şi îndreptarea venite prin Hristos erau doar o nădejde îndepărtată, aproape de necrezut. Se vede
însă că Iov cunoaşte prea bine existenţa împărăţiei morţilor, şi nu poate exista o asemenea împărăţie dacă
cei morţi de fapt nu mai există. El spune că încrederea în învierea morţilor, palid intuită de cei din
Vechiul Testament, l-ar ajuta să rabde toate zilele robiei sale până la schimbarea adusă de Hristos, Care
va şterge şi toată nelegiuirea şi greşeala. Iată deci, Iov ştia că până vor veni să îi schimbe [Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh şi oştile cereşti] pe cei din Împărăţia morţii, ei se află într-o stare de robie. Nu de nimicire,
de nefiinţă. Ca să îţi imaginezi că o asemenea discuţie despre viaţa după moarte înseamnă o credinţă în
nimicirea totală a omului la moartea sa trebuie să ai o imaginaţie cel puţin ciudată, ca să nu spunem cu
totul deviată. Ca să nu mai spunem că puţin mai departe chiar Iov a zis şi afară din trupul meu voi vedea
pe Dumnezeu (Iov 19, 26). Şi acest cuvânt, ca şi cel al Sfântului Apostol Pavel ne arată că viaţa omului,

47
deşi atât de legată de trup, nu se termină însă odată cu acesta. Căci şi Sfântul Apostol Pavel, vorbind
despre descoperirile înalte ce i s-au făcut, spune: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani –
fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al
treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost
răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Corinteni 12, 2-4).
Iată prin urmare că se poate ca omul să fie în afară din trup, şi încă având o asemenea putere de a simţi şi
judeca încât cu greu poate deosebi această stare de cea în trup50. Aşa ceva nu ar fi cu putinţă dacă omul ar
fi doar trup! Este, prin urmare, o mărturie foarte limpede a Scripturii asupra existenţei sufletului omenesc
şi autonomiei sale faţă de trup.
Dar vin – în ciuda acestor cuvinte limpezi care ar trebui să îi facă mai prudenţi – sectanţii cu un text
din cartea Ecleziastul, pe care tăindu-l după voia lor îl folosesc să-şi „dovedească” rătăcirea. Iată textul
prezentat de sectanţi: Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi
celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este
deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc
(Ecleziastul 3, 19-20).
Dar Biblia nu se tâlcuieşte prin cuvinte rupte din context. Şi cu atât mai mult nu poţi face acest
lucru cu o carte ca Ecleziastul, în care se prezintă puncte de vedere contradictorii, pentru ca doar mai
târziu să se facă diferenţa, şi să se prezinte o concluzie. Şi de multe ori lucrurile sunt lăsate sub semnul
întrebării, pentru a fi lămurite în alte cărţi ale Bibliei. Aşa se întâmplă şi aici, căci după cuvântul de mai
sus urmează, neaşteptată, o întrebare: Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se
coboară în jos, către pământ? (Ecleziastul 3, 21).
Iată, dintr-o dată, că afirmaţiile categorice prezentate de adventişti şi alţii asemenea sunt doar o
vorbă spusă cu îndoială, îndoială dovedită de întrebarea ce-i urmează. Nu sunt un cuvânt categoric şi cu
autoritate, ci doar o mărturisire a unei tulburări şi îndoieli, aşa cum sunt foarte multe în cartea Ecleziastul.
Autorul trece pe cititor prin tot felul de păreri şi îndoieli ale omului, susţinându-le şi doborându-le rând pe
rând. Nu le prezentăm aici, ci îndemnăm doar pe doritori să citească această carte, pentru a vedea cât de
încâlcit este firul ei şi cum trece prin cele mai felurite şi mai deosebită stări până ajunge la final 51. Oricum
însă, pentru a încerca să te bazezi într-o problemă atât de importantă pe un cuvânt pe care însuşi
vorbitorul îl pune la îndoială trebuie să fi cu adevărat lipsit de argumente serioase!
Totuşi, chiar din această carte, sectanţii mai vin de multe ori cu încă un cuvânt, pe care de asemenea
îl răsucesc pentru a părea că le dă dreptate.
Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor
a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de
ceea ce se face sub soare (Ecleziastul 2, 5-6).
De fapt, s-o spunem drept, de obicei sectanţii citează numai prima parte, prima frază, din acest text,
deoarece a doua atinge un punct pe care ei încearcă să îl evite (faptul că Raiul nu va fi pe pământ, ci într-o
lume nouă, refăcută de Dumnezeu după Judecata cea mare52). Dar se vede din întregul acestui cuvânt că
nu este vorba despre o desfiinţare totală, ci despre o stare nefericită, firească pentru cei din Vechiul
Testament, care se duceau, ca urmare a lipsei Răscumpărătorului, în Iad. Acolo, fireşte, ei nu mai aveau
nimic de ştiut sau de comentat; numele lor era uitat, dragostea, ura şi pizma, ca lucruri lipsite de suport în
singurătatea şi pustiul Împărăţiei morţilor, erau de mult pierite. Când eşti într-o singurătate, într-un
întuneric ce durează ani şi secole şi milenii, se înţelege că nu mai ai nici pe cine să iubeşti, nici pe cine să
urăşti, nici pe cine să invidiezi (pizmuieşti). Că este aşa se vede tot din Ecleziastul, din cuvântul ce zice
Chiar dacă ar trăi mulţi ani, omul să se bucure de toate şi să-şi aducă aminte de zilele cele din întuneric,
căci multe vor fi (11, 8). Aceste zile din întuneric sunt aceleaşi cu zilele robiei de care vorbeşte Iov, sunt
lunga aşteptare din întunericul Şeolului a venirii Răscumpărătorului.
50
Desigur, aşa cum descrie Sfântul Apostol Pavel acea stare, ea este pentru sfinţii aleşi de Dumnezeu spre asemenea
descoperiri. Dar ea nu este străină de starea pe care o trăieşte fiecare atunci când moare şi se desparte de trup.
51
Ecleziastul este o carte filozofică a Bibliei, şi este scrisă pentru ca cei obişnuiţi cu acest fel de gândire să înţeleagă astfel
multe din adevărurile pe care cu greu le-ar primi altfel; nu trebuie uitat niciodată că Scriptura este scrisă pentru toţi oamenii, şi
de aceea are felurite cărţi cu felurite chipuri de înfăţişare a Învăţăturii de credinţă.
52
Aici acest lucru se vede din faptul că spune că „nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare”, or ar trebui să
se întâmple acest lucru pentru cei drepţi dacă în Ziua de Apoi ar fi înviaţi spre a se bucura într-un Rai pământesc (aşa cum
greşit învaţă majoritatea sectelor neoprotestante).

48
Este greu de înţeles cum poate cineva să pretindă că nu există viaţă după moarte, că viaţa este
nimicire totală, când în tot Vechiul Testament se vorbeşte, de atâtea ori, de ceea ce Iov numeşte ţinutul
întunericului şi al umbrelor morţii, Ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna (Iov
10, 21-22). Şi, pentru că nu dorim a stărui mai mult asupra multelor mărturii din Vechiul Testament, care
ar avea trebuinţă de o carte întreagă, ne mulţumim a mai arăta doar că această parte a Bibliei [Vechiul
Testament] dă şi dovadă a puterii Raiului ceresc de a ţine întru sine pe oameni cu tot cu trup! Acest lucru
se poate vedea cu multă limpezime în răpirea lui Enoh şi Ilie cu trupul la cer (Facerea 5, 24; IV Regi 2,
11). O asemenea mutare arată că Raiul poate ţine întru sine pe oameni, deci are o existenţă reală şi care nu
este în nici un caz limitată la îngeri. Toate aceste mărturii, dacă nu ar fi pur şi simplu ignorate de sectanţi,
ar trebui măcar să-i pună pe gânduri, dacă nu să-i lămurească deplin.

Să lăsăm însă cele ale Vechiului Testament, şi să mergem la Testamentul Nou.


Să ne mirăm din nou? Există o asemenea mulţime de mărturii atât ale existenţei sufletului în afara
trupului şi a vieţii după moarte, cât şi a faptului că Raiul nu va fi pe pământul acesta, încât nu poţi să nu te
uimeşti de cei care susţin altceva (pretinzând totodată că… respectă Biblia!).
Iată Cuvântul lui Dumnezeu:
El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc
nestins (Matei 3, 12). Cum ar putea să fie foc nestins dacă nu există pedeapsa veşnică, adică Iadul?
Zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu
Iacob în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va
fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 8, 11-12). Iată că după cuvântul lui Hristos există un întuneric
cel mai din afară, unde nu este nimicire totală, cum cred rătăciţii, ci plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?
(Matei 8, 29). Iată că şi diavolii se temeau nu de vreo nimicire totală, ci de chinuirea despre care vorbise
şi Hristos mai înainte (Matei 8, 12).
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela
care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28). Iată că există şi suflet şi trup, deşi
rătăciţii de iehovişti şi multe secte adventiste spun că sunt acelaşi lucru. Vedem însă că nu e aşa, căci întâi
se arată că în lume trupul poate fi ucis, iar sufletul nu, dar este cu putinţă ca prin supunerea faţă de diavol
şi sufletul şi trupul să se piardă în „Gheena”. Gheena era groapa de gunoi a Ierusalimului, care ardea în
permanenţă şi devenise un simbol al Iadului şi chinurilor sale. Deci, în limbajul firesc al compatrioţilor
Săi, Hristos avertizează asupra primejdiei ca şi sufletul şi trupul să ajungă în Iad!
Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac
fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci
cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 13, 41-43). Mai e nevoie să repetăm?
Iată cât de limpede este că în cuptorul de foc nu are loc o nimicire totală, cum îşi imaginează unii, ci
plângere şi scrâşnire a dinţilor, un chin care nu se mai sfârşeşte. Este, desigur, îngrozitor, dar textul este
limpede şi Cuvântul lui Dumnezeu este acesta.
Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi. Şi
îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 13, 49-50; vezi şi
Matei 22, 13; 24, 51; 25, 30; Luca 13, 28-30 etc.).
Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El (Matei 17, 3; Marcu 9, 4; Luca 9, 30). A crede că
Moise a fost înviat câteva clipe, doar ca să stea de vorbă câteva secunde cu Hristos şi Ilie şi apoi să fie
ucis din nou… e cel puţin deplasat53. Ce ar putea vorbi – şi de ce – un om abia sculat din morţi şi care se
trezeşte în faţa lui Dumnezeu? La ce i-ar folosi această discuţie lui Moise? Se joacă Dumnezeu de-a
învierea şi moartea cu oamenii? E absurd! Pentru cei cu asemenea idei, s-a spus: Dumnezeu nu este al
morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca 20, 38).

53
Iehoviştii, conştienţi de contrazicerea dintre acest text al Bibliei şi doctrina lor, spun în materialele lor de propagandă că au
apărut două făpturi ce „păreau a fi Ilie şi Moise” . Dar Sfânta Scriptură spune că erau, nu că păreau a fi.

49
[…] mai bine este pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât având amândouă picioarele
să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei 18, 8). De ce ar fi veşnic focul, dacă nu ar fi veşnic omul, fie că se
duce în Rai, fie în Iad?
Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei
Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte
păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul
celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la
întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau;
străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă
am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi
Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit sau gol şi Te-
am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul,
răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea
mici, Mie Mi-aţi făcut. Apoi va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat
am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu m-aţi îmbrăcat; bolnav şi în
temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau
însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând:
Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la
osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 31-46).
Am dat întreg citatul pentru a vedea oricine cât de limpede este descrisă această scenă de judecată,
şi cât de departe sunt criteriile de judecată ale lui Hristos de sistemul doctrinar al adventiştilor şi cum
corespund ele cu învăţăturile ortodoxe despre milostenie şi dragoste. De asemenea, este important să
vedem că există o osândă veşnică; aceasta nu poate fi acea nimicire totală despre care vorbesc sectanţii,
deoarece aceea ar fi pur şi simplu o execuţie, şi nu se poate spune că o execuţie este osândă veşnică. O
pedeapsă veşnică este una de pe urma căreia cel pedepsit suferă veşnic; dar cum ar putea suferi cineva
care nu mai există? Este evident, prin urmare, că alta este pedeapsa – nu nimicirea totală - , iar Hristos a
numit-o mai înainte: focul veşnic, întunericul veşnic, plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Se reia această mărturie şi în Sfânta Evanghelie după Luca.
Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacob şi pe
toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară (Luca 13, 28). Iată că cei condamnaţi
sunt aruncaţi afară, de unde văd Împărăţia lui Dumnezeu! Ceea ce înseamnă că vor continua să existe,
dar în afară, chinuindu-se veşnic.
Acest lucru de altfel este spus de Mântuitorul limpede şi în altă parte. Căci este scris:
Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.
Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce
cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de
către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii,
fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte
Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească
limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune
ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi
peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi
să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa
tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis
Avraam: au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva
dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu
vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi (Luca 16, 19-31).
Oare mai e ceva de spus? E atât de limpede spus totul de Domnul, încât ar trebui ca toţi sectanţii să
tacă, ruşinaţi de rătăcirea lor. Iată deci că Însuşi Dumnezeu vorbeşte despre locul de osândă în care se afla

50
bogatul cel nemilostiv, şi de locul din Rai în care se afla Lazăr 54. Dacă Domnul a vorbit, cine va mai grăi?
Iată chinul veşnic, şi iată Raiul veşnic, şi iată prăpastia dintre ele. E limpede că nu sunt pe pământ acestea
(căci de vreme ce pe pământ erau fraţii cei neîndreptaţi, Lazăr şi bogatul cel nemilostiv se aflau fiecare în
locul rânduit de Dumnezeu). Şi se vede prin urmare adevărul şi adâncimea învăţăturii ortodoxe despre
viaţă şi moarte; şi, bineînţeles, rătăcirea sectanţilor.
Să mai adăugăm şi alte cuvinte ale Noului Testament?
Adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi
cei ce vor auzi vor învia (Ioan 5, 25). Ce înseamnă oare acest cuvânt ciudat? Morţii vor auzi şi vor învia?
Dar ce înseamnă şi acel cuvânt, asemenea cu acesta, lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor (Matei 8,
22)? Oare pot morţii să îngroape ceva sau pe cineva? Şi cum pot avea morţii… morţi? Aşa cum se vede şi
în cuvântul către Timotei al Sfântului Apostol Pavel (I Timotei 5, 6), cei care sunt conduşi de patimi sunt
morţi sufleteşte, deşi trupeşte viază. Aşa cum prin Pogorârea Sfântului Duh s-a putut vedea Împărăţia
cerurilor venind cu putere, măcar că era destul până la A doua venire, la fel cel ce se supune păcatului
gustă Iadul şi moartea veşnică încă de aici. Astfel se lămureşte şi acel cuvânt ce nedumereşte pe sectanţi:
Sufletul care păcătuieşte va muri (Iezechiel 18, 20). Căci nu e vorba de o nimicire fizică a sufletului, ci de
osânda Iadului, care este moartea cea adevărată şi veşnică.
Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei care au făcut cele bune,
spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii (Ioan 5, 29-30). Nu poate fi o
înviere a osândirii, dacă aceasta înseamnă moarte la propriu.
Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. […] Eu sunt pâinea cea vie,
Care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din Pâinea Aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi
da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului
Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele
Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi… Aceasta este Pâinea Care s-a coborât din cer,
nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine nu va muri în veci
(Ioan 6, 47-58). Se vede de aici, ca şi din multe alte locuri, că moartea fizică poate fi însoţită sau nu de o
altă „moarte”, care este pedeapsa Iadului. Cei din Vechiul Testament au gustat-o oricum, deoarece Mesia
încă nu venise; de aici şi tânguirea permanentă a drepţilor, dorul lor faţă de venirea lui Hristos Izbăvitorul.
Acum însă, iată, a venit Izbăvitorul, şi Îşi dă viaţa, şi Trupul şi Sângele, pentru ca cei ce cred în El să nu
mai guste Iadul, ci să se mute din moarte la viaţă. Cel care devine ucenic al lui Hristos şi parte a Bisericii
şi se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos nu va muri în veci. Se întâmplă aşa cum spune Sfântul
Apostol Pavel: pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig (Filipeni 1, 21). Şi întăreşte acest
cuvânt Sfântul Apostol, mărturisindu-şi nedumerirea: Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de
trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta este cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să
zăbovesc în trup (Filipeni 1, 23-24). Iată cât de pe faţă se spune adevărul, cât de limpede se arată că cei
care sunt întru Hristos s-au mutat din moarte la viaţă şi nu vor gusta moartea! De aceea avem încredere şi
voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem cu Domnul (II Corinteni 5, 8). Căci nu ar fi cu putinţă să
îi fim bineplăcuţi lui Hristos şi în afara trupului dacă atunci nu am putea fi alături de El (II Corinteni 5, 9).
Dar că există această petrecere cu Hristos după moarte se vede limpede din toate locurile citate, ca şi din
altele, pe care nu le-am mai înfăţişat. Mai dăm doar o singură pildă a acestui adevăr arătat atât de clar în
toată Scriptura: Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi
pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau:
Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce
locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă
puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să
fie omorâţi ca şi ei (Apocalipsa 6, 9-11).
54
Să ne aducem aminte că Însuşi Iisus Hristos a arătat că după moarte sufletul se duce fie în Rai, fie – ferească Dumnezeu – în
Iad (Luca 16.19-31). Acest cuvânt nu poate fi negat, fără a-L blasfemia pe Hristos. E limpede că Hristos a spus că Lazăr şi
bogatul (care nu mai are nume, căci a fost şters din Cartea vieţii) au existat, au murit şi au ajuns în Rai şi respectiv Iad, în
vreme ce trupurile lor putrezeau pe Pământ, fraţii celui bogat îşi vedeau de viaţa lor moartă etc. Deci nu venise nici Judecata de
apoi, nici refacerea lumii, căci nu ar mai fi fost păcătoşi în lume. Şi totuşi erau unul în Rai şi celălalt în Iad. A nu înţelege
lucrul acesta înseamnă pur şi simplu rea-voinţă.

51
Să mai aducem aminte că se arată lămurit că după Jertfa şi moartea Sa, Hristos s-a coborât cu duhul
la Iad, pentru a elibera duhurile celor de acolo?
Pentru că şi Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei
nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a
coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete,
adică opt, s-au mântuit prin apă (I Petru 3, 18-20, dar vezi şi 21-22). Se vede limpede aici că nu este
vorba de îngerii căzuţi, căci aceştia au căzut înainte de căderea omului în păcat, ci de oamenii care murind
înainte de venirea lui Hristos (ca cei din vremea lui Noe) erau sub blestemul neascultării lui Adam.
Să mai dăm citate? Credem că este mai mult, mult mai mult decât îndeajuns pentru orice om cinstit.
Iată iar şi iar mărturisit acelaşi adevăr: moartea este urmată de judecata sufletului, care este fie dus
de îngeri în Rai, fie aruncat în chinurile Iadului.
O să mai arătăm pe scurt o lămurire a unei întrebări care nu este a credinţei, ci a necredinţei. De ce,
se miră unii, pentru faptele săvârşite într-o viaţă scurtă, limitată, să primească cineva o pedeapsă veşnică?
La fel ne putem întreba însă – dar aceasta nu ne convine de obicei – de ce pentru faptele săvârşite într-o
viaţă scurtă, limitată, să primească cineva o răsplată veşnică? Răspunsul este simplu: alegerea! E alegerea
fiecăruia: ce fel de viaţă vrea să ducă – o viaţă cu iubire faţă de ceilalţi sau o viaţă egoistă? Cele două
lumi, Raiul şi Iadul, sunt special făcute pentru aceste două feluri de a trăi. În Rai Dumnezeu, Care e
Iubirea, Îşi manifestă deplin dragostea, şi la fel şi îngerii şi sfinţii. În Iad fiecare trăieşte într-o singurătate
cât mai deplină, şi Dumnezeu Se ascunde cât mai mult, lăsându-i pe oameni în „libertatea singurătăţii” pe
care au dorit-o toată viaţa55.
Revenind însă la subiectul capitolului, vedem că viaţa după moarte, aşa cum a fost rânduită de
Dumnezeu, dă oamenilor îndată după moarte o răsplată cuvenită. Totodată, ea asigură Biserica luptătoare
de sprijinul cetelor de sfinţi, ştiut fiind că mult poate rugăciunea dreptului înaintea lui Dumnezeu. Pe de
altă parte însă, rătăcirea sectanţilor încearcă să promoveze imaginea unui dumnezeu nedrept, ce
prăbuşeşte pe păcătos şi pe drept în aceeaşi nimicire. Prin blasfemierile lor în aceste privinţe ei, aşa cum
am spus, încearcă să mutileze Biserica de partea ei cerească, ce se compune din nenumăraţii sfinţi ai lui
Hristos care de veacuri trăiesc în lumina cea neapropiată a lui Dumnezeu.

11. SFINŢII

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-


a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut
Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru
acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?
(I Corinteni 6.2)

11.1. Sfinţii

55
De câte ori auzim „e viaţa mea şi fac ce vreau cu ea”, „fac ce-mi place”, „trăiesc cum îmi place mie”, „mie nu-mi spune
nimeni cum să trăiesc” etc., avem de-a face cu acest fel de vieţuire egoistă, care nu ţine cont de ceilalţi. Pentru cei care trăiesc
astfel „dragostea” înseamnă de fapt patimă, plăceri sexuale, plăcerea de a poseda etc., toate păcate şi murdării, iar nu dragoste
adevărată. De aceea nici nu au parte de astfel de „dragoste” în Iad, căci ar însemna înveşnicirea păcatului, ceea ce nu este cu
putinţă; şi la fel e cu toate patimile şi plăcerile lor.

52
Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
De acum nu vă mai numesc pe voi argaţi (slugi), căci argatul (sluga) nu ştie ce face stăpânul său,
ci v-am numit pe voi prieteni (Ioan 15, 15).
Ce lucru mare şi minunat să fie cineva prieten al Stăpânului Veşnic!
Ce lucru mare şi minunat, uimitor şi vrednic de admiraţie este ca cineva să fie numit prieten de către
Dumnezeu Însuşi. Vă daţi seama ce înseamnă aceasta?
Poate că nu.
Dar dacă ar veni cel mai puternic şef de stat din lume pe strada voastră, şi ar declara public, serios şi
cu toată tăria că un om de aici este prietenul lui, cum s-ar minuna lumea! Câţi l-ar invidia pe acela pentru
cinstea ce i se face! Şi văzând că acel şef de stat îl tratează cu adevărat ca pe un prieten al său şi ţine cont
de cuvântul său, îi ascultă cererile şi de multe ori i le împlineşte, cum l-ar mai cinsti oamenii! Câţi s-ar
învârti în jurul lui, căutând să îi câştige atenţia! Câţi i-ar admira cuvintele şi înţelepciunea (chiar de n-ar
crede de fapt în ea)! Câţi ar încerca să îl imite! Câţi s-ar ruga de el pentru un ajutor, pentru o mijlocire
către prietenul cel atât de mare şi puternic!
Dar cu cât mai mult e adevărat acest lucru pentru Sfinţii lui Dumnezeu, pe care El îi numeşte
prietenii Săi!
Cu cât mai mult trebuie să respectăm pe cei pe care nu un om – cât de puternic ar fi – ci Însuşi
Hristos îi tratează ca prieteni ai Săi, le făgăduieşte că şi El, şi Tatăl şi Duhul Sfânt Îşi vor face lăcaş în ei
şi le vor asculta rugăciunile când vor judeca lumea!
Desigur, sectanţii se ridică împotriva sfinţilor ascunzându-şi mândria sub masca interesului pentru
ceilalţi creştini. Şi se străduiesc a-i amăgi pe neştiutori, pretinzând că toţi creştinii sunt sfinţi şi că nici un
om nu îi poate ajuta pe ceilalţi oameni înaintea lui Dumnezeu. Dar aceste vorbe sunt înşelăciuni ale
diavolului, răspândite la cei nepricepuţi prin răutatea unor slugi ale Satanei care invidiază şi urăsc pe
prietenii lui Dumnezeu. Trufia multor oameni îi face să nu suporte ideea că un alt om ar fi mai mare decât
ei. Şi de aceea se ridică ei împotriva Sfinţilor, căutând a le găsi pată sau a-i despărţi pe oameni de ei.
Dar în Sfânta Scriptură Dumnezeu a arătat pe larg ce înseamnă ca cineva să fie prietenul
Stăpânului! Şi privind în Sfânta Scriptură ne putem da seama că aceia ce se ridică împotriva Sfinţilor
sunt urâţi de Dumnezeu ca nişte duşmani ai Săi.
Iată, Sfântul Apostol Iuda (nu Iscarioteanul, ci celălalt), vorbind despre eretici, spune că aceştia,
visând [astăzi am zice „având halucinaţii”], pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle. Dar
[spre deosebire de aceşti hulitori] Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el
pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „să te certe pe tine Domnul”.
Aceştia însă defaimă ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele cele necuvântătoare – ştiu din fire, într-
acestea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain [ucigaşul de frate] şi, pentru plată, s-
au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam [care a vrut să blesteme pe cei binecuvântaţi de Dumnezeu] şi au
pierit ca în răzvrătirea lui Core [cel ce s-a ridicat împotriva preoţilor şi a lui Aaron, zicând, precum
sectanţii de astăzi, că toţi din popor sunt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi nu sunt preoţii mai presus de ei,
pentru care cuvinte Dumnezeu a deschis pământul şi adâncurile iadului ca să fie înghiţiţi Core şi cei
împreună cu el, cu femeile şi copii lor cu tot, după cum se vede în cartea Numeri, capitolul 16] (Iuda 1, 8-
11).
Iată deci că şi atunci, în vremea Sfinţilor Apostoli, au existat eretici ca şi sectanţii de astăzi, care
ridicându-se împotriva mărimilor pe care Dumnezeu le rânduise în Biserică prin Sfinţii Apostoli, s-au
făcut ucigaşi de frate precum Cain, duşmani ai celor binecuvântaţi de Dumnezeu ca şi Balaam, primind
asupra lor osânda iadului veşnic ca şi Core.
Şi că într-adevăr aceşti hulitori sunt mincinoşi şi invidioşi se vede limpede dacă ne uităm puţin la
lucrurile împotriva cărora ei se ridică.
Ei, de exemplu, nu acceptă să-i numească pe Sfinţii Apostoli sfinţi apostoli, preferând să le spună
pe numele mic56.

56
Ca şi când ar fi mai mici chiar decât alţi oameni, din viaţa obişnuită, cărora le vorbesc cu „domnule” sau „doamnă” precum
şi cu alte titluri, dacă le au. De multe ori poţi vedea feluriţi rătăciţi care, după ce se adresează cu maximă politeţe, cu titluri
pompoase (Alteţe, Excelenţă, Sanctitate şamd) oamenilor din jur (de multe ori cu totul înstrăinaţi de Dumnezeu), vorbesc
liniştiţi de „Iisus”, „Ioan”, „Pavel”, „Petru” etc, ca şi când ar fi fost colegi de grădiniţă cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi Apostoli.
Este, e bătător la ochi, o rătăcire izvorâtă din trufie şi inconştienţă.

53
Dar oare Apostolii nu sunt sfinţi? Ba sunt. Şi atunci, dacă îi numim Sfinţi Apostoli, oare nu spunem
adevărul? Ba da. Mai ales că în afară de Sfinţii Apostoli a existat şi un apostol vânzător, ce nu se numără
printre sfinţi, iar mai apoi au apărut şi alţi înşelători care şi-au zis apostoli şi pe care Biserica i-a cunoscut
ca fiind prooroci mincinoşi. Deci cu atât mai mult e nevoie să îi numim pe ei Sfinţi Apostoli, pentru a fi
în adevăr. Şi oare sfinţenia lor era ca a oricărui alt creştin? În nici un caz! Trebuie să nu cunoşti Biblia ca
să crezi aşa ceva! Să ne uităm la cunoştinţele şi harul lor, care minunau şi Sinedriul iudeilor cel plin de
meşteri în cuvinte (Fapte 4, 13)! Să ne uităm la minunile care se lucrau prin Sfinţii Apostoli ca prin
nimeni altcineva: au vindecat bolnavi prin punerea mâinilor şi prin cuvânt (Fapte 3, 1-10; 5, 12; 9, 32-35)
ba şi prin obiecte atinse de ei (Fapte 19, 12) şi chiar prin umbra lor (Fapte 5, 15-16)! Cine a mai auzit
sau a mai văzut aşa ceva, chiar la sfinţii cei mai mari, ca doar prin umbra lor să vindece pe bolnavi şi să
alunge duhurile cele necurate! Au înviat morţi, fie că aceştia muriseră de boală sau în accidente (Fapte 9,
42; 20, 9-12), au hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi. Erau ei ca ceilalţi? Ei care doar cu cuvântul îi puteau
ucide pe duşmanii lui Dumnezeu (Fapte 5, 1-11)? Ei, pe care Dumnezeu îi numeşte dumnezei zicând:
Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1; vezi şi Ioan 10, 35)? Ei, despre care Mântuitorul
lumii spune: cel ce vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine
(Luca 10, 16)?
Cu cât de mult sunt mai presus aceştia de oamenii obişnuiţi!
Şi atunci, de vreme ce pe oamenii obişnuiţi din jurul lor sectanţii acceptă a-i numi politicos
„domnule” sau „doamnă” şi a le numi şi titlurile care li se cuvin, de profesor, sau doctor, sau ministru, sau
primar, de ce nu şi Sfinţilor Apostoli? Dacă poţi spune – fără de păcat – „domnule profesor” sau „doamnă
directoare”, ori altele asemenea, de ce n-ai putea spune, după titluri date de Dumnezeu, nu de oameni,
Sfinţii Apostoli, sau sfânt, sau sfinţi martiri sau altele cuvenite?
Iată limpede dovedit fariseismul celor ce nu acceptă ca un sfânt mucenic să fie numit Sfântul
Mucenic şi fiecare sfânt de asemenea să fie cinstit ca atare. Iată prefăcătoria dată pe faţă!
Desigur, se vor găsi farisei care să spună „dar e primejdie de mândrie şi idolatrie”. Primejdie de
mândrie? Pentru cine? Pentru sfinţii lui Dumnezeu? În nici un caz. Ei lupta şi-au dat, cununa şi-au
câştigat şi acum luminează în ceruri. Mai mult, ei sunt înaintea lui Dumnezeu, văzându-I slava cea de
nespus (Apocalipsa 6, 9-11). Cum ar putea să se mândrească ei acum? De ce, şi în faţa cui să se
mândrească? Şi atunci e limpede că primejdie de mândrie nu există în cinstirea sfinţilor. Primejdie de
idolatrie? Da, există primejdie de idolatrie. Există primejdia ca unii rătăciţi să ajungă a cinsti mai mult pe
un sfânt oarecare decât pe Dumnezeu. Tot aşa există şi primejdia ca unii rătăciţi, schimbând adevărul
despre Dumnezeu în minciună, să cadă în idolatrie, pretinzând că cinstesc pe Dumnezeu. (Ca samarinenii
care încercau să ţină Legea aşa cum o interpretau ei şi de fapt, în loc să se închine Domnului, se închinau
„cui nu ştiau”, adică celui rău.) Dar primejdia ca unii să cadă într-o asemenea idolatrie opreşte adorarea
lui Dumnezeu de către drept-credincioşi? Nicidecum! Dimpotrivă, mai mult o sporeşte. La fel este şi cu
cinstirea sfinţilor – care nu este adorare, ci doar cinstire sau venerare. Faptul că unii ajung, împotriva
învăţăturii sfinţilor – mărturisită prin viaţa şi scrierile lor – să îi idolatrizeze pe sfinţi, este de fapt
„închinare la ce nu ştiu”. Căci nu poţi „cinsti” un sfânt călcându-i învăţătura, cum nu Îl poţi slăvi pe
Dumnezeu călcându-I învăţătura.
Vedem prin urmare că cinstirea sfinţilor este plăcută lui Dumnezeu şi că lupta sectanţilor împotriva
sfinţilor este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Această luptă porneşte din amestecul de neştiinţă, pripeală
şi mai ales trufie de care suferă cei rătăciţi.
Repetăm, simplu:
• numele de „sfinţi” a fost binecuvântat de Dumnezeu; a-i numi sfinţi pe cei pe care Însuşi
Judecătorul i-a numit aşa este cel puţin la fel de firesc cu a numi pe un profesor profesor ori pe un inginer
inginer.
• cinstirea sfinţilor este cinstirea ce se cuvine prietenilor Împăratului, asemenea cu cinstirea ce se
cuvine îngerilor, fiind foarte departe de adoraţia cuvenită lui Dumnezeu; sfinţii sunt cinstiţi tocmai pentru
că se află la mare cinste înaintea Împăratului ceresc.

54
• Sfânta Scriptură arată limpede că în Biserică fiecare îşi are locul său, iar unii au fost aleşi de
Dumnezeu pentru locuri mai de cinste decât alţii57; şi cum trebuie să-i dăm fiecăruia ce îi datorăm (I
Corinteni) este obligaţia noastră ca pe cei aleşi să-i cinstim în chip deosebit.

Pentru o ultimă limpezire a celor arătate, să înfăţişăm aici alte câteva mărturii ale Dumnezeieştilor
Scripturi58:

1. Legătura specială dintre Dumnezeu şi aleşii Săi se poate observa în viaţa lui Avraam (Facerea
11.27-32 şi capitolele de la 12 până la 25.8); simbolică pentru această legătură (ca şi pentru puterea
deosebită pe care o au sfinţii) este cuvântul Domnului către Avraam
„Te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei
ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema.” (Facerea 12.2-3).
Mai e nevoie să atragem atenţia că Avraam, deşi sfânt al Vechiului Testament, devine izvor de
binecuvântare pentru cei ce îl cinstesc? Oare poate vre-un adventist să fie atât de rătăcit cu mintea şi
sufletul încât să se creadă izvor de binecuvântare asemenea aceluia? Dacă da, cu atât mai trist pentru
acela, căci rătăcirea lui e arătată de Cuvântul lui Dumnezeu.
2. Atunci când a hotărât Dumnezeu să piardă Sodoma şi Gomora cu toate cetăţile din jur, cruţând
doar pe Dreptul Lot59, acesta a putut schimba o parte din hotărârea Celui Preaînalt, scăpând mica cetate
Ţoar de la pieire (Facerea 19.18-22) şi auzind de la înger: „iată, îţi cinstesc faţa, şi îţi împlinesc acest
cuvânt”. Iată mijlocirea sfinţilor către Dumnezeu, mijlocire ce salvează cetăţi, dar pe care adventiştii (şi
alţii asemenea lor) o resping.
3. Atunci când a început calea cea grea a Dreptului Iosif, a avut cele două vise în care fraţii, şi chiar
tatăl şi mama sa i se închinau (Facerea 37.5-11). Şi s-a împlinit aceasta60, arătându-se iar cinstirea ce se
cuvine a se da sfinţilor61.
4. Cei care nu înţeleg diferenţa dintre puterea lui Dumnezeu ce lucrează prin sfinţi şi respectiv
ocrotirea pentru credincioşii de rând62, să citească măcar Ieşirea capitolele 3-4 şi 7-12, pentru a vedea
aceasta. Chiar dacă tot poporul lui Israel era al lui Dumnezeu, doar Moise a fost ales pentru ca Cel ce este
să lucreze prin el minunile Sale.
5. Iar pentru a vedea dacă pot sfinţii mijlocii pentru alţi oameni – căci adventiştii nu vor să creadă că se
poate aceasta – este de ajuns a vedea mărturia adusă chiar de Moise înaintea poporului lui Israel:

„atunci mi-a mai zis Domnul: “De mai multe ori ţi-am grăit şi ţi-am zis: Mă uit la poporul
acesta şi văd că este popor tare la cerbice. Lasă-Mă dar acum să-l pierd şi să şterg numele lui de sub
cer şi voi ridica din tine popor mai mare, mai puternic şi mai mult la număr decât ei”. Atunci eu m-am
întors şi m-am pogorât din munte, iar muntele ardea în foc. Cele două table ale legământului erau în
amândouă mâinile mele. Am văzut însă că voi păcătuiserăţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru,
vă făcuserăţi un viţel turnat şi vă abătuserăţi curând de la calea pe care vă poruncise Domnul să o
urmaţi. Am luat atunci cele două table şi, aruncându-le cu amândouă mâinile mele, le-am sfărâmat
înaintea ochilor voştri. Apoi am îngenuncheat a doua oară înaintea Domnului, ca şi întâia oară,
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănânc pâine şi fără să beau apă; m-am rugat pentru
păcatele voastre cu care aţi greşit voi, făcând rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului vostru şi
mâniindu-L. Că eu am fost îngrozit de mânia şi de iuţimea cu care Se mâniase Domnul pe voi, voind
să vă piardă. Şi m-a auzit Domnul şi de data aceasta. Atunci Se mâniase Domnul foarte tare şi pe
Aaron, vrând să-l piardă şi pe el; dar m-am rugat eu în vremea aceea şi pentru Aaron […] La

57
Ca, de exemplu, cei 12 Apostoli, cărora Însuşi Hristos le-a spus că la venirea Sa vor şedea pe 12 scaune pentru a judeca
lumea! (Matei 19, 27-29)
58
Repetăm iar şi iar că dăm doar câteva pilde, nu pe toate care există, după cum ne-au dat învăţătură şi Sfinţii Apostoli (Ioan
20.30-31). Credem însă că dacă se adaugă acestea la cele prezentate în restul capitolului, va fi limpede că cinstirea sfinţilor este
bineplăcută lui Dumnezeu şi că sfinţii pot mijloci multe pentru oameni.
59
Facerea 19.29, şi în general capitolul 19.
60
Facerea 42.6 ş.u., 43.26, 44.14 şi celelalte.
61
Iar dacă unii, stăruind în rătăcire, vor spune că cinstea i s-a dat Dreptului Iosif pentru poziţia lui în Egipt, mai mult îi vom
ruşina. Căci dacă un rang lumesc merită cinstire, rangurile duhovniceşti, date de Însuşi Dumnezeu, cu cât mai mult!
62
Desigur, pentru mândria omului modern expresii ca „om obişnuit” sau „credincios de rând” sunt greu de suportat! Şi totuşi
mult mai bine este a fi om obişnuit sau de rând în Casa lui Dumnezeu, ba şi ultimul din ea, decât să fi în afara ei.

55
Tabeerah, la Masa şi la Chibrot-Hataava voi iarăşi aţi mâniat pe Domnul Dumnezeul vostru. Când v-a
trimis Domnul din Cadeş-Barnea, zicând: Mergeţi de luaţi pământul pe care vi-l dau Eu, v-aţi
împotrivit poruncii Domnului Dumnezeului vostru şi nu l-aţi crezut, nici n-aţi ascultat glasul
Lui. Nesupuşi aţi fost Domnului chiar din ziua când am început a vă cunoaşte. . Îngenunchind, aşadar,
înaintea Domnului, m-am rugat eu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, căci Domnul zisese să vă
piardă. Eu însă m-am rugat Domnului şi am zis: Stăpâne Doamne, Împărate, Dumnezeule, nu pierde
pe poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care l-ai izbăvit cu mărirea puterii Tale şi pe care l-ai scos din
Egipt cu mână tare şi cu braţul Tău cel înalt. Adu-Ţi aminte de robii Tăi: Avraam, Isaac şi Iacov,
cărora Te-ai jurat pe Tine Însuţi; nu Te uita la cerbicia poporului acestuia, nici la necredinţa lui, nici la
păcatele lui, Ca cei ce trăiesc în pământul de unde ne-ai scos Tu să nu zică: Domnul nu i-a putut duce
în pământul ce le-a făgăduit şi, urându-i, i-a scos ca să-i omoare în pustiu. Ei sunt poporul Tău şi
moştenirea Ta, pe care l-ai scos din pământul Egiptului cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău cel
înalt”
(Deuteronom 9.13-29).

Şi a ascultat Bunul Dumnezeu rugăciunile lui Moise, şi nu odată, ci de multe ori, şi pentru popor,
şi pentru anumite persoane. Iată puterea rugăciunii şi posturilor sfinţilor, care salvează şi popoare întregi
de la pieire! Iar noi să nu-i cinstim pe aceştia? Când lauzi pe un binefăcător care aici pe pământ ţi-a făcut
un bine trecător, cu cât mai mult pe sfinţii care te ajută să câştigi Cerurile?
6. Şi dacă tot am vorbit de puterea rugăciunii sfinţilor, să mai vedem o pildă. A strigat Iosua către
Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: „Stai soare, deasupra Ghibeonului, şi tu lună, opreşte-te deasupra
văii Aialon!” Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăşmaşilor lor
(Iosua 10.12-13). Pentru cel care citeşte aceasta sunt doar două căi deschise: sau crede Cuvântului lui
Dumnezeu şi înţelege puterea dată sfinţilor, sau este necredincios.
7. Şi ca să vedem dacă Dumnezeu voieşte cinstirea sfinţilor, iar ei de asemenea (căci au voinţa lor
unită cu cea a lui Dumnezeu), să mai privim la pilda Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. Atunci când a
proorocit lui Ohozia, regele lui Israel, că va muri de boala sa din pricina păcatului său, acesta a trimis
oameni să-l aducă (IV Regi 1.2-9). „Atunci regele a trimis la el o căpetenie peste cincizeci cu cei
cincizeci ai lui; şi acesta a venit la el, când Ilie sta pe vârful muntelui şi i-a zis: <<Omul lui Dumnezeu,
regele îţi zice : <<Coboară-te!>>. Iar Ilie a răspuns: <<De sunt omul lui Dumnezeu, să se coboare foc
din cer şi să te ardă pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi!>>” (IV Regi 1.9-10). Şi aşa a fost! Şi cu prima
căpetenie care a venit, şi cu a doua (IV Regi 1.10-12). Dar atunci când a treia căpetenie şi-a plecat
genunchii înaintea lui Ilie şi s-a rugat lui cu smerenie Dumnezeu a primit prin Ilie rugăciunea acestuia şi a
fost cruţat el şi cei care erau cu el (IV Regi 1.13-15).
8. Tot cinstirea sfinţilor s-a arătat din plecarea la pământ a proorocilor din Ierihon înaintea lui Elisei
(IV Regi 2.15). Această închinare a fost primită de Elisei, arătându-se astfel că se cuvine a cinsti pe sfinţii
lui Dumnezeu.
9. Şi, ca să nu stăruim mai mult, ci în numele Sfintei Treimi să încheiem această mică mărturie, să
arătăm acestea şi în Noul Testament. Nu vom insista asupra multelor minuni pe care sfinţii lui Dumnezeu
le-au făcut pentru alţii, de la vindecări la învieri, mijlocind astfel primirea harului Duhului Sfânt pentru
cei mai mici ori mai slabi în credinţă. Să vedem doar aceasta, că atunci când Corneliu s-a închinat
Sfântului Apostol Petru, deşi acesta l-a ridicat spunând „şi eu sunt om”, pentru a nu trage închinarea lui
Corneliu la idolatrie pe cei dintre cei de faţă încă neîntăriţi63, totuşi nu l-a mustrat pentru aceasta (Faptele
Apostolilor 10.24-26). Şi, mai mult, atunci când s-a închinat Sfântului Apostol Pavel şi însoţitorilor
acestuia temnicerul din Filipi, de asemenea nu a primit mustrare pentru aceasta, ci Botez, adică har
dumnezeiesc (Faptele Apostolilor 16.29-34). Şi vedem iată, împlinindu-se şi aici cuvântul biblic: Daţi
deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă;
celui cu cinstea, cinste (Romani 13.7). Şi cum să nu datorăm sfinţilor cinstire? Căci şi Dumnezeiasca
Scriptură mărturiseşte despre aceasta spunând: Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi
foarte s-a întărit stăpânirea lor (Ps. 138.17). Credem că e îndeajuns de limpede.

63
Cum s-a întâmplat în Listra, când o minune i-a făcut pe cei neştiutori (păgâni, adică) să îi creadă pe Apostoli… zeităţi
(Faptele Apostolilor 14.8-18).

56
11.2. Maica Domnului

Aşa cum am mai spus, nu se pot cuprinde în câteva cuvinte toate rătăcirile adventiste. Totuşi cele
mai importante – deşi nici una nu este fără importanţă – trebuie lămurite, fie şi pe scurt. Printre acestea se
numără şi duşmănia pe care o au adventiştii – şi mulţi alţi sectanţi – faţă de Maica Domnului.
La o primă vedere, o asemenea duşmănie pare, şi chiar şi este, o adevărată nebunie. Câtă vreme în
Sfânta Scriptură stă scris că pe Maica Domnului o vor ferici toate neamurile64, cum ar putea cineva – care
pretinde a se baza pe Biblie – să nu-i arate cel mai deplin respect? În ce fel o fericesc sectanţii pe Maica
Domnului, când singura lor activitate faţă de ea este de a căuta să o ponegrească în fel şi chip? Vom arăta
imediat acest lucru. Dar să vedem întâi că nu este cu putinţă ca sectanţii – inclusiv adventiştii – să fie pe
calea lui Dumnezeu, câtă vreme ei nu fericesc nici un sfânt şi nici măcar pe Maica Domnului, în timp ce
această lucrare creştină de cinstire sau fericire65 a sfinţilor, aşa cum am şi arătat mai sus, este poruncită de
Dumnezeu.
Să vedem însă care sunt sentimentele adventiştilor faţă de ceea ce s-a învrednicit a naşte pe Însuşi
Dumnezeu întrupat.
Întâi, sunt unii blasfemiatori care, spre veşnica lor osândă, ignoră cu desăvârşire cuvintele Sfintei
Scripturi şi vorbesc despre o aşa-zisă concepţie naturală66 a Fiului lui Dumnezeu. De ce este aceasta
blasfemie? Pentru că cei care spun acest lucru Îl acuză de fapt pe Dumnezeu că minte! Câtă vreme
Dumnezeieştile Scripturi spun: Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu (Matei 1, 23), câtă vreme se
arată tulburarea lui Iosif şi liniştirea adusă de îngerul Domnului: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe
Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20), câtă vreme sunt
spuse acestea toate aşa de limpede, cum ar putea cineva să mai vorbească despre „concepţie naturală”?
Doar dacă este vreun duşman al lui Dumnezeu, sau un ignorant care vorbeşte fără ruşine despre cele pe
care nu le ştie. Cu unii ca aceştia nici măcar nu se poate discuta, deoarece nu sunt (încă) în stare să
discute. Iar dacă cineva se consideră creştin, nu poate contesta Cuvântul lui Dumnezeu67. Aceste grupări
nu reflectă punctele de vedere oficiale ale celor mai importante curente adventiste, dar există totuşi printre
unele grupuri sectante mai mici.
Există însă şi o altă blasfemie, de această dată „oficială”, care pretinde că Maica Domnului ar fi
avut şi alţi copii în afară de Iisus Hristos. De ce este aceasta o blasfemie? Întâi şi întâi pentru că este o
acuză la adresa lui Dumnezeu, apoi o acuză la adresa Maicii Domnului şi pe deasupra şi o răstălmăcire a
Scripturii.
Şi ca să răspundem în ordine inversă, să vedem întâi despre ce răstălmăcire a Scripturii este vorba.
Astfel, în limba greacă veche, în care a fost scrisă Biblia, se spune că Hristos avea mai mulţi „adelfoi”.
Acest cuvânt însemna în greaca veche: rude, fraţi, veri, fraţi de cruce, prieteni apropiaţi, tovarăşi. Aşa, de
pildă, după Înviere, Mântuitorul le trimite pe femeile care veniseră cu miresme la mormânt (femeile
mironosiţe) să vestească a lor Săi adelfoi că se vor întâlni cu El în Galileea (Matei 28, 28). După cum se
vede, nu era vorba de vreun fel de rude, ci de… apostoli! Iată deci că acest cuvânt, adelfoi, nu definea
musai fraţii (fie ei vitregi sau nu) şi nici neapărat verii (mai apropiaţi sau depărtaţi) ci şi pe prietenii
apropiaţi ai cuiva. De ce această explicare a termenului adelfoi? Pentru că el este tradus de sectanţi cu o
încăpăţânare de necrezut doar cu sensul de fraţi, pentru ca în acest fel să poată fi hulită Maica Domnului.
Dar chiar şi dacă am accepta această traducere, după cum am văzut îndoielnică, tot nu înseamnă că Maica
Domnului ar mai fi avut alţi fii. Într-adevăr, nu doar că acei adelfoi pot fi foarte bine veri ai lui Iisus (cum
era de exemplu Iacob) dar pot fi şi fraţi vitregi, din prima căsătorie a lui Iacob. Pentru a putea afirma cu
dreptate că Născătoarea de Dumnezeu Maria a mai avut alţi copii, ar trebui ca în Biblie să se spună despre

64
Luca 1, 48.
65
„A ferici pe cineva” este sinonim cu a lăuda sau a cinsti pe cineva. (A se vedea de exemplu cazul Liei care, voind să arate că
va fi lăudată şi cinstită de celelalte femei, foloseşte această expresie – mă vor ferici Facerea 30, 13).
66
„Din Iosif şi Maria” spun aceşti întunecaţi.
67
Cei care pretind a fi creştini dar „nu după Biblie” sunt ca cineva că ar pretinde că este matematician, doar că nu ştie să
numere şi nici să facă socoteli şi în general nu cunoaşte şi nu respectă nici un fel de reguli matematice.

57
ea că ar mai fi avut şi alţi copii în afară de Iisus. NU EXISTĂ AŞA CEVA! Nu există nici un asemenea
text în Biblie. Chiar atunci când Iisus rămâne la 12 ani la Templu, şi Fecioara Maria şi Dreptul Iosif îl
caută, întâi printre rude, iar apoi în Ierusalim, NU se menţionează nici un frate (sau soră) a lui Iisus! Care,
mai ales la o asemenea întâmplare, ar fi trebuit menţionat dacă ar fi existat în familie. Măcar s-ar fi spus
ce se întâmpla cu ei în timp ce Dreptul Iosif şi Fecioara Maria căutau pe Iisus (au fost lăsaţi de izbelişte,
au fost daţi în seama rudelor şamd). Însă nici vorbă de aşa ceva. Cei doi l-au căutat pe Hristos fără a fi
împiedicaţi în vreun fel de existenţa altor copii. Iar dacă „fraţii” ar fi apărut după aceea, ei ar fi fost prea
mici când şi-a început Hristos propovăduirea, pentru a putea ridica glas împotriva Lui (aşa cum s-a
întâmplat la un moment dat). Se vede prin urmare că acei fraţi ai lui Hristos, adelfoi după originalul
biblic, NU erau în nici un caz din Sfânta Familie, ci fie erau din prima căsătorie a lui Iosif şi destul de
mari pentru a-şi purta singuri de grijă, fie – mai curând – veri. Oricum, e limpede că NU erau fraţi de
sânge cu Iisus, nu aveau nici aceeaşi mamă, nici acelaşi tată. Din ura lor nemăsurată şi iraţională faţă de
sfinţi, şi mai ales faţă de Măicuţa Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, sectanţii nu ţin cont de aceste
lucruri, şi nici de faptul că scrie limpede în Scripturi că Iisus este unicul născut din Maria (Matei 1,
25)!68 Iată răstălmăcirea Scripturii, răstălmăcire ce aduce cu ea pedepsele scrise în Apocalipsă 22, 18-
19!69
Desigur, ei vor încerca a aduce – ca totdeauna – o umflare bolnavă a unui cuvânt mărunt răstălmăcit
de ei. Şi vor zice „nu scrie oare că Iosif „nu a cunoscut-o până ce a născut” (Matei 1.25)? Deci după
aceea au fost ei soţ şi soţie”. Unde scrie? Unde scrie în Biblie că a fost aşa? Niciunde! Această exprimare,
„până ce”, nu arată nicidecum că după aceea a fost ce nu fusese înainte. Biblia dovedeşte asta! De pildă,
atunci când stă scris despre vremea Potopului: „corbul nu s-a mai întors până ce s-a zbicit pământul”
(Facerea 8.7). Dar nici după aceea nu s-a mai întors! Iar stă scris „din veac şi până-n veac eşti Tu” (Psalm
89.2). Oare asta înseamnă că Dumnezeu nu este şi dinainte de veac, ori după veac? Ba este, bineînţeles!
Iată deci că şi aici sensul este diferit de cel dat de sectanţi. Şi iar stă scris „şezi de-a dreapta Mea până ce
voi pune pe vrăşmaşi Tăi aşternut picioarelor Tale” (Psalm 109.1). Oare după aceea nu va mai sta Fiul
de-a dreapta Tatălui? Ba va sta, desigur! Iată trei pilde – dar câte se mai pot încă da! – care arată limpede
că altul este înţelesul cuvântului de la Matei 1.25. Câtă vreme Dumnezeieştile Scripturi spun clar că s-a
întâmplat ceva – respectiv Maria a născut pe Fiul Unul-născut (Matei 1.25, Ioan 1.18), cât de înverşunat
în contrazicere trebuie să fi, pentru a încerca să dovedeşti că de fapt lucrurile stau altfel!
Într-un cuvânt, fie într-un fel, fie în altul, spusele sectanţilor sunt doar o foarte urâtă şi necinstită
răstălmăcire a Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar această răstălmăcire nu este doar o greşeală oarecare. Prin această răstălmăcire se aduce o
foarte gravă acuză, de fapt o injurie de cea mai joasă speţă – nevrednică de orice om şi cu atât mai puţin
de cineva care se pretinde creştin – Mariei, Născătoarea de Dumnezeu. Îmi e şi groază a vorbi despre
această bârfă oribilă, mizerabilă chiar şi în lumea aceasta, şi cu atât mai cumplită pentru cele de sus. Căci
insistând în minciuna lor şi luptând a amăgi pe oameni că „Maria” a mai avut şi alţi copii decât Iisus ei se
unesc desăvârşit cu iudeii care L-au răstignit pe Hristos. Căci şi aceia au spus mai târziu, la fel ca şi aceşti
sectanţi, că Fecioara Maria era… adulteră. „Dar noi nu spunem aşa ceva!” mi-a zis odată îngrozit un
sectant. Ba spuneţi! Căci dacă Fecioara Maria a născut un Fiu cu Dumnezeu, nu mai avea cum să
cunoască vreun bărbat. Căci unirea cu Dumnezeu, făcută prin Duhul Sfânt, e sfântă, şi nu se poate dezlega
şi asta mult mai mult decât o căsătorie pământească. Într-adevăr, o căsătorie pământească se poate
dezlega prin moartea unuia dintre soţi. Dar o alegere a lui Dumnezeu, o unire cu Dumnezeu, nu se poate
dezlega, deoarece Dumnezeu este veşnic. Ori ştiind câte fecioare şi-au petrecut viaţa în curăţie, din primii
ani ai Bisericii şi până astăzi, a crede că Dumnezeu n-a putut alege o fecioară statornică pentru Întruparea
Fiului Său este o nebunie ce aduce hulă şi lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Ca să nu mai spunem ce
68
De altfel e bine să ne dăm seama că, dacă se acceptă o asemenea nebunie, ar însemna ca şi Tatăl să aibă mai mulţi fii, nu
doar Unul (Ioan 1.18), pentru că dacă Iisus are fraţi aceştia sunt de fapt şi fii vitregi ai Tatălui.
69
Pentru a nu lungi cuvântul, ne-am oprit aici, deşi ar mai fi multe de spus. Ca singur exemplu, dăm acel moment cutremurător
al Răstignirii, când Hristos, purtând de grijă Maicii Sale îi spune: Femeie, iată fiul tău (Ioan 19, 26). Dacă Iacob sau alţii dintre
apropiaţii Lui ar fi fost copii ai Mariei, desigur că ar fi lăsat-o în grija lor; sau mai bine zis nici nu ar fi avut de ce să îşi facă
griji, căci aceştia şi-ar fi luat mama la ei chiar şi după Legea Veche, şi cu atât mai mult după cea Nouă. Nici nu se poate spune
că ar fi fost prea ocupaţi cu „misiunea”, căci nu era mai liber Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan decât ceilalţi. Este limpede
prin urmare pentru orice sincer cititor al Bibliei că NU exista nici un fiu al Mariei care să aibă grijă de ea după plecarea la Tatăl
a lui Iisus.

58
jignire sau hulă este aceasta şi pentru dreptul Iosif, acuzat că s-ar fi putut apropia cu gânduri şi fapte de
poftă murdară cea despre care Arhanghelul Gavriil îi vestise „că ce s-a zămislit în ea este de la Duhul
Sfânt” (Matei 1.20), care născuse pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi despre care Elisabeta spune cu cel mai
adânc respect „binecuvântată eşti tu între femei” şi „de unde cinstea aceasta pentru mine, ca să vină la
mine Maica Domnului meu?” (Luca 1.42-43) 70. Ca să nu mai spunem şi ce hulă se aduce astfel lui
Hristos, Care este considerat de către adventişti a fi fiul unei femei care nu a putut păstra credincioşia
unirii sale cu Dumnezeu, unire pecetluită de minunata Sa Naştere71.
Vedem astfel cu groază şi tristeţe în ce răutate cad aceşti sectanţi. Ei, care se pretind iubitori ai
Bibliei, o încalcă în permanenţă. Şi se dovedesc astfel duşmani ai lui Dumnezeu şi ai prietenilor lui. Ei,
care ar trebui să îşi aducă mereu aminte de cuvintele dumnezeieşti spuse de Maica Domnului – iată, de
acum mă vor ferici toate neamurile – nu doar că nu o fericesc, nu o laudă, nu o cinstesc, (ceea ce ar fi
deja destulă vină pentru ei) ci, mult mai rău, o hulesc îngrozitor, aşa cum am văzut. Şi prin aceasta se
despart de Poporul lui Dumnezeu şi de Mântuitorul Iisus Hristos, de vreme ce sunt duşmani maicii Sale şi
ai Cuvântului Său şi ai Adevărului.
Nu am făcut referire aici la nenumăratele minuni care s-au făcut şi se fac de către Maica Domnului,
nu am vorbit despre cuvintele spuse pe Cruce de Răscumpărătorul lumii şi nici despre alte lucruri legate
de Născătoarea de Dumnezeu. Nu este o lucrare pe acest subiect, de aceea ne-am mărginit – cu destulă
luptă sufletească, întrucât multe ar mai fi putut fi spuse – la combaterea directă, şi strict biblică, a hulelor
adventiste (şi nu numai).

12. ICOANELE ŞI CHIPURILE CIOPLITE

O altă rătăcire adventistă – dar, ca şi altele, nu doar a adventiştilor, ci şi a altor sectanţi


contemporani – stă în duşmănia faţă de icoane.
Icoanele şi alte simboluri creştine au însoţit Biserica încă dintru începuturile ei. Chiar aici, la nord
de Dunăre, au existat asemenea manifestări ale creştinismului. La Barboşi, lângă Galaţi, şi în alte puncte
din sudul Moldovei s-au găsit felurite cruci şi cruciuliţe din epoca apostolică şi imediat următoare
(secolele I-III). De asemenea au fost găsite asemenea cruciuliţe şi în Muntenia şi Oltenia. Mai mult, s-au
găsit şi tipare pentru cruciuliţe, ceea ce arată cât de mare era cererea de asemenea obiecte sfinte. Pe lângă
ele mai există şi o serie de icoane primitive, incizate în piatră, cunoscute sub numele de geme, de
asemenea din primele secole creştine. Şi multe asemenea semne ale cinstirii icoanelor în primele secole
creştine se găsesc în toate locurile vechilor biserici creştine.
După gândirea sectanţilor, creştinii din primele secole trebuie să ne fie pildă. Totuşi, după cum se
vede, ei aveau icoane, acele obiecte de cult pe care sectanţii le consideră idoli. Oare cine are dreptate
creştinii din primele secole, sau sectanţii de astăzi?

70
Nu am amintit aici proorociile vechi-testamentare despre Maica Domnului şi pururea-fecioria sa. Asemenea texte sunt la
Psalmul 44, 11-21 sau Iezechiel 44, 2. Pururea-fecioria Maicii Domnului este simplu de înţeles dacă ne amintim de intrarea lui
Hristos la Apostoli prin uşile încuiate (Ioan 20, 19), de umblarea Sa pe apă (Matei 14, 25-33) şi de celelalte minuni ale Sale, ca
şi de rugul aprins din Sinai, care ardea şi nu se mistuia (Ieşirea 3, 2). Nu este al lui Dumnezeu a strica cele curate, ci doar al
Satanei; de aceea şi negarea pururea-fecioriei Maicii Domnului este satanism.
De asemenea nu am mai discutat aici bâlbâielile acelor rătăciţi care încearcă să combată cinstirea Maicii Domnului prin
comparaţii sataniste cu închinarea la zeiţe a vechilor evrei care se lepădau de Dumnezeu. O asemenea prostie nici nu merită
discutată, căci nu se poate face comparaţie între zei, care sunt draci, şi oamenii care I-au slujit lui Dumnezeu cu toată smerenia
în Întruparea şi viaţa sa pământească; prima fiind, desigur, Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
71
Nu mai vorbim de învinuirea pe care adventiştii – în orbirea lor – o aduc Sfintei Familii prin ideea că, odată primind în grijă
Pruncul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, ar fi putut să-l necinstească şi neglijeze prin preocuparea pentru plăceri şi dorinţa
căpătării, creşterii şi îngrijirii altor copii decât Acela. Este evident că nu putea să fie aceasta, decât dacă ar fi fost necredincioşi.
Şi nu erau necredincioşi, ci credincioşi, de aceea şi fuseseră aleşi.

59
Adventiştii (şi alţi asemenea sectanţi) pun pricină, ca de obicei, un text al Scripturii scos din context
şi răstălmăcit: Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: […] Să nu-ţi
faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe
pământ, jos, şi din câte sunt în cele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti… (Ieşirea 20,
1;4-5). Iată, spun sectanţii, nici un fel de asemănare, a nici unui lucru, deci nici a lui Hristos sau a
sfinţilor. Şi, pentru a înfricoşa şi mai tare pe cei pe care îi păcălesc prin acest avocăţism, dau nenumărate
pilde de condamnare a idolilor şi cinstirii lor (din Vechiul Testament mai ales). Ceea ce nu bagă de seamă
cei astfel înşelaţi este că în toate aceste cazuri e vorba de idoli sau chipuri de zei, adică de draci. Nu
există nici un caz în Sfânta Scriptură în care să se condamne ca idolatrie cinstirea prin icoane a făpturilor
cereşti. Dar apare asemenea cinstire în Sfânta Scriptură? – va întreba oricine, mai ales dacă a avut prilejul
să asculte discursurile pline de mânie ţinute de sectanţi pe tema icoanelor. Ei bine, cinstirea icoanelor nu
doar că apare în Biblie, dar este porunca lui Dumnezeu!
Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise şi a zis: Spune fiilor lui Israel să-ţi aducă prinoase. […] Din
acestea să-mi faci locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. Cortul şi toate vasele şi lucrurile lui să le
faci după modelul ce-ţi voi arăta eu: Aşa să le faci! Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm […], să-l
fereci cu aur[…]. Iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Să faci şi capac la chivot, de aur curat,
lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca
dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la un capăt şi
un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii
aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le
aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra chivotului,
iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Acolo între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii,
Mă voi descoperii ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel (Ieşirea 25, 1-22).
Şi iar porunceşte Dumnezeu: Cortul însă să-l faci din zece covoare de in răsucit şi de mătase violetă,
stacojie şi vişinie; în ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă (Ieşirea 26, 1). Şi mai
porunceşte Dumnezeu: Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar
în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă; şi s-o atârni cu verigi de aur pe patru stâlpi
din lemn de salcâm, îmbrăcaţi cu aur şi aşezaţi pe patru postamente de argint. După ce vei prinde
perdeaua în copci, să aduci acolo după perdea chivotul legii şi perdeaua va despărţi astfel sfânta de
sfânta sfintelor (Ieşirea 16, 31-33).
Iată, prin urmare, că Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă icoane de îngeri, de heruvimi mai
exact, deşi îi poruncise cu tărie: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din
câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în cele de sub pământ! Cum se
împacă una cu alta? Cum se poate ca Dumnezeu să îi poruncească să nu facă nici un fel de asemănare a
nici unui lucru care este în cer, iar pe de alta să îi poruncească să facă heruvimi, care sunt în cer? Mai
multe înţelesuri ale cuvântului cer! Acesta este răspunsul! Cuvântul „cer” însemna în ebraică (la fel ca în
română) şi „văzduh”, şi „Cosmos” (sau „spaţiu sideral”) dar şi „Rai”. Dumnezeu interzice cinstirea
lucrurilor din văzduh (păsări, nori, lilieci, fulgere, trăsnete etc.) şi a celor din Cosmos (stele, planete,
meteoriţi, comete ş.a.m.d.) dar NU şi cinstirea făpturilor din Rai. Şi, pentru a arăta această deosebire, El s-
a folosit de această metodă, prin care fiecare putea să vadă cine poate avea parte de cinstire prin
asemănări şi cine nu. Avem o adeverire a acestui lucru în Biblie? Desigur! Însuşi Dumnezeu spune
Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să
înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei
păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, ori de sub pământ, sau
închipuirea vreunui peşte din apă; sau privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea
cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a
lăsat pentru toate popoarele de sub cer (Deuteronom 4, 16-19). Iată limpede ce asemănări interzice
Dumnezeu a se face: de oameni din lume, de animale, păsări, peşti sau alte vietăţi, de stele sau alte

60
corpuri cereşti72. Această oprire nu este însă pentru îngeri, pentru care Însuşi Dumnezeu porunceşte a se
face icoane.
De ce însă nu a poruncit Dumnezeu a se face icoane cu chipuri de sfinţi, ci doar cu chipuri de
îngeri? Oare acesta este un semn că numai îngerilor le putem face icoane, dar nu şi sfinţilor?
Nici vorbă!
Trebuie întâi să ne aducem aminte că în vremea lui Moise încă nu venise Mesia. Aflaţi sub robia
Satanei, de care Adam şi Eva aleseseră a asculta, toţi se duceau în Iad (Şeol), fie drepţi, fie nedrepţi. De
aceea nu existau în ceruri sfinţi care să poată fi zugrăviţi în icoanele din Cortul Sfânt, pe care apăreau
doar îngerii! Odată cu Jertfa lui Hristos, cu coborârea Sa la Iad şi eliberarea sufletelor care Îl aşteptau
acolo, Raiul cuprinde şi pe sfinţi alături de îngeri, astfel încât, în mod firesc, şi unora şi altora le facem
icoane, după porunca lui Dumnezeu.

Cum e cinstirea icoanelor? Sau, altfel spus, ce înseamnă cinstirea icoanelor?


Vedem, din locurile amintite mai sus din cartea Ieşirii, că heruvimii de pe Chivot şi Chivotul erau
icoana Tronului lui Dumnezeu, Cel ce dă legile lumii (tablele Legii) şi dă viaţă şi putere (toiagul lui
Aaron) şi stă pe heruvimi73. Această icoană a Tronului Ceresc era tămâiată 74 de Marele Preot (Arhiereu) şi
acolo Se arăta Dumnezeu vorbind cu aleşii Săi, după cum El Însuşi hotărâse (Ieşirea 25, 22). Dar această
cinstire adusă icoanei Tronului Ceresc NU însemna nici idolatrie, nici confundarea icoanei cu originalul.
Prin intermediul ei cinstirea era înălţată către Dumnezeu, şi El era Cel care primea de fapt şi tămâierea, şi
rugăciunile.
Ca să folosim un termen modern, icoana este un fel de „telefon” controlat de Duhul Sfânt. Ne
închinăm LA icoană lui Dumnezeu, NU icoanei, tot aşa cum vorbim LA telefon cu cineva şi nu vorbim…
telefonului (că ar însemna că avem probleme grave, dacă am ajunge să vorbim telefonului). Din
nenorocire, sectanţii care rătăcesc neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, sunt la fel cu un om
care nu a văzut niciodată un telefon, şi îl crede nebun pe cel care „vorbeşte de unul singur” la telefon.
Creştinii, repetăm, nu se închină icoanei, ci se închină lui Dumnezeu, prin intermediul sprijinului haric
oferit de icoană.
Dar, va spune cineva, dacă s-a dat poruncă a se face icoane de heruvimi, de ce nu s-a dat poruncă a
se face icoane şi lui Dumnezeu? Ce spune Domnul?
Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele
Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau asemănări…
(Deuteronom 4, 15 vezi şi 4, 12).
E limpede?
Cum s-ar putea reprezenta un chip pe care nu l-a văzut nimeni?
Dar după Întrupare lucrurile se schimbă! De ce? Deoarece Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1, 14),
Cuvântul care este Dumnezeu (Ioan 1, 1). „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-
Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18), El, Care este Chipul lui
Dumnezeu (Filipeni 2, 6). Prin urmare, odată cu Întruparea, se deschide posibilitatea realizării icoanei
Fiului lui Dumnezeu, Care Însuşi este Dumnezeu.
Totodată, Învierea Domnului Hristos aduce cu ea şi ridicarea la Rai a drepţilor Vechiului
Testament, care aşteptau venirea Sa din veac (I Corinteni 15.20; Evrei 6.18-20 şcl). Ridicarea lor, început
al Bisericii cereşti, împlinirea cuvântului ce zice Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1),
deschide şi posibilitatea realizării de icoane ale sfinţilor, alături de vechile icoane ale îngerilor.
Am văzut mai sus temeiul biblic al existenţei şi cinstirii icoanelor. Nu am stat să dăm replica
fiecărui cuvânt sectant adus împotriva sfintelor icoane, pentru un motiv foarte simplu – toate seamănă
între ele şi au aceeaşi sursă: confuzia între idol şi icoană. Tot ce aduc împotriva icoanelor sectanţii sunt
72
Am întâlnit un adventist care m-a întrebat de ce nu ar însemna „ toată oastea lor” îngeri. Răspunsul este simplu: pentru că
dacă te uiţi la cer şi vezi soarele, luna şi stelele, NU vezi şi îngeri! Dar vezi, pe lângă cele deja enumerate, stele căzătoare sau
meteoriţi, planete, nori de praf cosmic, comete ş.a.m.d. Pe lângă acest lucru atât de limpede, ar mai trebui să ne aducem aminte
că Însuşi Dumnezeu a dat poruncă, după cum am văzut mai devreme, să se facă icoane pentru îngeri. De aceea nu ar fi avut
cum să interzică în acelaşi timp ceea ce poruncise. Şi a avut grijă să arate acest lucru pe înţelesul oricui.
73
Acest simbol al Chivotului îl găsim la I Regi 4, 4.
74
Şi nu oricum, ci cu o tămâie deosebită pentru această lucrare sfântă (Ieşirea 30, 34-38).

61
cuvintele spuse de Dumnezeu împotriva idolilor. Dar ei nu au nici o justificare pentru confuzia între
icoanele poruncite de Dumnezeu şi idolii interzişi cu tărie de Acesta. Peste tot în Biblie unde sunt cazuri
concrete de condamnare a idolilor este limpede că e vorba de cazurile menţionate la Deuteronom 4, 14-
19. Fie că e vorba de viţelul de aur, de copaci, de Baal sau alte zeităţi, de fiecare dată idolii sunt
asemănări sau chipuri interzise de Dumnezeu, care sunt cinstite ca şi cum ar fi dumnezei. E firesc şi de
aşteptat ca aşa ceva să fie condamnat de Dumnezeu. Dar există în Biblie vreun loc în care să se condamne
cinstirea icoanelor îngerilor sau sfinţilor, fie în Vechiul, fie în Noul Testament? NU! Un asemenea loc nu
există. Există însă, aşa cum am arătat, porunca de a se face icoane cu îngeri. Există, de asemenea,
explicaţia opreliştii de a face icoana lui Dumnezeu: n-aţi văzut Chipul Lui (Deuteronom 4, 15). De
asemenea, există şi vestea cea nouă, a Întrupării lui Dumnezeu Fiul, Chip al Tatălui (Ioan 14, 9; Filipeni
2, 6 etc.), care deschide posibilitatea de a se face icoană lui Dumnezeu, după Chipul pe care El şi l-a ales.
De asemenea, ştim că prin Jertfa şi Învierea lui Hristos Iisus s-au deschis cerurile, şi că sfinţii se află
acum în Rai, ca prieteni ai lui Dumnezeu (Luca 16, 22; 23, 24; Filipeni 1, 23; I Petru 3, 18-20 etc.), astfel
încât, asemenea îngerilor, şi ei sunt vrednici de a avea icoane.

13. ALTE ŞI ALTE ŞI ALTE RĂTĂCIRI ADVENTISTE…

Aşa cum am spus de la început, nu am înfăţişat aici toate rătăcirile adventiste. Sunt şi multe secte
adventiste, cu felurite rătăciri, dar chiar şi în sectele „principale” ale curentului iudaizant al adventiştilor
sunt aşa de multe abateri, încât s-ar putea scrie despre ele volume.
Ceea ce este cel mai important am arătat: adventismul nu este Biserica lui Hristos, ci o erezie; deşi
pretind că respectă Biblia, adventiştii o calcă în picioare în punctele ei fundamentale; adventiştii
răstălmăcesc Învăţătura pentru care Hristos a murit pe cruce, fiind astfel – cu voie sau fără voie –
duşmanii lui Hristos şi ai Învăţăturii Sale; ei blasfemiază Biserica lui Hristos, pe Maica lui Hristos, pe
prietenii lui Hristos care sunt sfinţii; ei blasfemiază Jertfa lui Hristos, învăţând pe oameni să se supună
mai departe Legii Vechi, desfiinţată de Hristos pe cruce; ei calcă poruncile lui Dumnezeu date şi în
Vechiul şi în Noul Testament; de aceea, până la urmă, deşi se pretind respectuoşi faţă de Legea Veche şi
Vechiul Testament ei de fapt le înjosesc şi blasfemiază, întrucât le anulează rolul de călăuză către
Hristos, rol care este însăşi esenţa existenţei lor.
Acestea, şi celelalte arătate deja, sunt mai mult decât de ajuns pentru ca orice om cinstit să înţeleagă
adâncimea întunericului adventist.
Există însă şi multe alte rătăciri adventiste, şi am socotit de folos a înşira aici câteva dintre ele, cu
scurte combateri, pentru folosul celor care ar fi răniţi de îndoieli din pricina lor şi ca mărturie „cu vârf şi
îndesat” a Adevărului.
Aşa cum am mai arătate, una din rătăcirile adventiste foarte puternic promovată în trecut în
România şi alte ţări ortodoxe, dar apoi trecută sub tăcere, este legată de numele lăcaşului de cult ortodox
– acela de „biserică”. Multă vreme adventiştii, dar şi alte secte neoprotestante, au pretins – cu
argumentaţii de fapt lipsite astăzi de interes – că este o mare greşeală – un mare „păcat” – să foloseşti
termenul de „biserică” pentru o clădire. „Acest termen”, spuneau ei, „poate fi folosit doar pentru
comunitatea celor care au crezut în Hristos, iar folosirea sa greşită este un semn de cădere şi chiar
idolatrie, prin confundarea unei clădiri cu Biserica”. De ce nu ne mai interesează argumentaţiile lor pe
temă? Pentru că astăzi ei înşişi folosesc termenul de „biserici” pentru fostele lor „case de rugăciune” sau
„case de adunare”. Este o mărturie directă a fariseismului sectant, în mod ciudat cu totul neobservat de
membrii acestor religii pseudo-creştine. Tot aşa, ei nu observă nici contradicţia între condamnarea dură
din trecut a cinstirii crucii de către ortodocşi şi aşezarea ei la loc de cinste astăzi pe „bisericile” adventiste,
baptiste, penticostale etc şi chiar în interiorul acestora, ca şi pe unele cărţi importante ale lor.
Dar acestea nu sunt singurele învăţături ciudate ale adventismului.

62
Astfel, adventiştii au obiceiul de a considera că istoria Creştinismului este, din sec. III încolo, o
luptă continuă între Papalitate şi „rămăşiţa” păstrătoare de adevăr75. În această „rămăşiţă” adventiştii –
asemenea multor alţi sectanţi – încearcă să includă toate sectele vechi, toate vechile erezii, care au cât de
cât o asemănare cu erezia lor. Dar, aşa cum am spus şi în altă parte, nu există nici o erezie veche care să
coincidă măcar în proporţie de 50% cu secta adventistă, cu excepţia iudaizanţilor condamnaţi limpede în
Noul Testament (şi care aveau totuşi diaconi, preoţi, episcopi, sfinţi şi altele ce lipsesc adventiştilor). Pe
de altă parte însă, această „luptă”, reală ca fapt dar imaginară ca sens, era dată de fapt între feluritele culte
eretice apusene (romano-catolici, valdenzi, catari, luterani, calvini şamd). În acelaşi timp Biserica lui
Hristos cea drept-măritoare (ortodoxă) îşi ducea mai departe lupta sa de vestire a Evangheliei şi călăuzire
a oamenilor către Hristos. Despre această luptă Hellen White, tributară culturii şi educaţiei sale…
limitate, nu ştie şi nu spune nimic. Şi urmaşii o ignoră, confundând cu rea-intenţie Ortodoxia cu Romano-
catolicismul. De altfel ei ignoră şi acele culte necalcedoniene păstrate în Orient, precum şi multe alte culte
şi mişcări ieşite din creştinism. Toată această ignoranţă duce la o imagine istorică puternic falsificată, pe
care adventiştii o văd, aşa cum am spus, sub chipul unei lupte între Papalitate şi „rămăşiţă”.
Această gândire ignorantă şi deviată duce, firesc, la concluzii aberante. Nu vom da aici decât unele
exemple, din foarte multele existente, pentru a înţelege mai bine gravitatea ignoranţei trufaşe (ignoranţa -
care se crede ştiinţă).
Astfel, Hellen White spune la un moment dat: „De ce pare că persecuţia a slăbit într-o mare
măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat standardelor lumii şi nu mai stârneşte nici o
opoziţie”76. De fapt, şi acest lucru vorbeşte mult despre trufia americană a acesteia şi a altor sectanţi
asemenea ei – trufie cu totul monstruoasă pentru creştini –, spusele lui Hellen White se referă la situaţia
din SUA, nu la situaţia din întreaga lume. În aceeaşi perioadă la care ea se referea chiar şi ortodocşii din
Alaska rusească erau prigoniţi pe faţă. Dar, mai mult decât atât, în aceeaşi vreme, în fiecare an, mii şi mii
de Români erau torturaţi şi ucişi de turcii musulmani pentru că nu voiau să se lepede de Hristos, sau de
romano-catolicii şi protestanţii din Imperiul Habsburgic, pentru că nu se lepădau de credinţa primită de la
Sfinţii Apostoli. Şi jertfa lor se adăuga nenumăratelor jertfe aduse de Biserică din cele mai vechi timpuri.
De asemenea, în aceeaşi perioadă, an de an, erau martirizaţi sute şi mii de creştini drept-măritori sârbi,
ruşi, bulgari, greci, arabi etc, atât în Europa cât şi în Asia şi alte părţi ale lumii. Biserica lui Hristos era
persecutată şi chiar prigonită pe faţă, atât de autorităţi, cât şi de populaţiile eretice şi păgâne din Imperiul
Otoman, Imperiul Habsburgic (mai târziu Austro-ungar), Imperiul rus etc. Toată această jertfă
neîntreruptă pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna nu este nici măcar amintită de Hellen
White. Incultură? Rea-intenţie? Oricum, acelaşi rezultat: rătăcire de la adevăr.

Pe aceeaşi linie a egocentrismului nemărginit se merge şi în înfăţişarea mişcării adventiste, socotită


ca un moment hotărâtor în istoria lumii şi mai cu seamă a Bisericii, ca o mişcare ce a zguduit, chiar de la
apariţie, marginile lumii. De fapt, mişcarea adventistă, ca numeroase alte mişcări de acelaşi fel, a fost un
fenomen limitat la sectele neoprotestante americane, fără nici un ecou important în afară. Desigur,
sectanţii adventişti încearcă să dovedească contrariul, dar atât numărul lor, cât şi slabul şi falsul ecou –
după cum chiar ei spun – al acţiunilor lor arată că în realitate lucrarea adventistă nu a fost în nici un caz
un eveniment mondial. Acest lucru anulează de fapt cele mai multe din interpretările lor sucite, care se
bazează pe ideea falsă că prin Biserică se pot înţelege doar protestanţii, şi mai ales protestanţii din SUA,
şi pe alte asemenea limitări şi etichetări sectante77.

De la această optică ciudată, la care se adaugă lipsa de informaţie istorică ce îi duce la tot felul de
concluzii aberante, apar şi alte rătăciri. Printre ele este ideea că în 1844 „Hristos a venit, dar nu pe
pământ, aşa cum se aşteptaseră ei [milleriştii] ci aşa precum fusese prefigurat în simbol, în Locul prea
Sfânt al Templului lui Dumnezeu în ceruri” (Hellen White). Această idee aberantă va fi preluată mai

75
Veche pastilă propagandistică protestantă (întâlnită deci la foarte multe grupări religioase), preluată şi colorată sâmbetist de
Hellen White în lucrări ca Tragedia veacurilor, Marea luptă şi altele asemenea, iar apoi şi de urmaşii ei întru erezie.
76
Marea luptă, p. 41
77
Este greu de înţeles pentru un ortodox cât de departe pot merge amăgirile adventiste. O menţiune a sectei lor de un rând sau
două într-un ziar obscur înseamnă pentru ei că toţi cei din ţara în care apărea ziarul respectiv în sec. XIX a aflat de ei şi cunosc
ideile lor!

63
târziu de iehovişti, dar cu o dată modificată şi cu unele „îmbunătăţiri” (a se citi „înrăutăţiri”) ale doctrinei
adventiste. De fapt ce spun sectanţii adventişti? Două erezii imense: (1) că Hristos „a venit”, dar nu văzut,
ci nevăzut şi în ceruri şi (2) că la această venire s-a împlinit proorocia intrării lui Hristos în Templul
ceresc (Daniil 7, 13; Maleahi 3, 1). De fapt însă, ambele idei sunt cu totul împotriva Bibliei.
Astfel, atunci când Hristos S-a înălţat la ceruri, Sfinţilor Apostoli li s-a spus clar: Acest Iisus care S-
a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Faptele Apostolilor 1, 11).
Şi despre intrarea Sa în ceruri stă scris astfel Iar Hristos […] a intrat în Sfânta Sfintelor, în Templul
ceresc78 (Evrei 9, 11-12), şi a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă până când
duşmanii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Lui (Evrei 10, 12-13), iar pe baza acestor lucruri şi creştinii
sunt chemaţi să intre cu El în Sfânta Sfintelor (Evrei 10, 19-20). Acest lucru care s-a împlinit în anul 33
de la venirea Domnului, adventiştii îl socotesc împlinit abia în… 1844, la 1811 ani DUPĂ ce s-a
întâmplat de fapt. Nu mai insistăm asupra acestei rătăciri. Spunem doar atât că, pentru a o argumenta,
adventiştii folosesc un sistem extrem de complicat de sofisme. Şi sunt obligaţi la aceasta, pentru că în
definitiv ei trebuie întâi şi întâi să înlăture o problemă fundamentală: Biserica lui Hristos, stâlp al
adevărului, trebuie să fie aceeaşi mereu, şi nu poate fi înlocuită de o sectă apărută în secolul XIX.
Oricât ar părea de ciudat, această învăţătură mincinoasă este, de fapt, chiar centrul sau inima religiei
adventiste. Ce spune „profetesa” Ellen White?
„Proclamarea, „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844, a făcut ca multe mii de oameni
să aştepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ,
cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile 79 în ceruri, la nuntă, să-Şi primească
Împărăţia”80
Aşa cum am arătat, Biblia contrazice o asemenea idee cu maximă tărie. „Căci precum fulgerul iese
de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Căci unde va fi stârvul, acolo se
vor aduna vulturii. Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da
lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer
semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe
norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24.27-30). Nici vorbă de o viitoare „venire ascunsă”, „în
spirit”, „în ceruri”, aşa cum pretind adventiştii şi iehoviştii. De altfel, o asemenea aberantă idee,
completată de afirmaţii de genul „acum Mirele a intrat la nuntă” sau „acum Iisus şi-a primit Împărăţia”,
este cel puţin lipsită de bun simţ: unde fusese Mirele până atunci? Au trebuit 1811 ani pentru a ajunge de
pe pământ în ceruri? Sau ce? Evident, este un nonsens. Biblia spune că Hristos a şezut de-a dreapta
slavei întru cele prea înalte (Evrei 1, 3) acum aproape 2000 de ani. Adventiştii pretind că asta s-a
întâmplat abia… în sec. XIX! Este mai mult decât firesc să credem în ce spune Biblia, nu în ce spun
adventiştii. De fapt, orice om cu discernământ poate vedea că o asemenea idee este în contradicţie cu
Sfintele Scripturi. Totuşi Hellen White nu avea altă soluţie pentru a rezolva contradicţia dintre „calculul
venirii lui Hristos” şi ceea ce se întâmplase în 1843/1844. Fără această răstălmăcire evidentă şi extrem de
forţată a textului biblic mişcarea mileristă devenită adventistă nu s-ar fi transformat într-o nouă religie, iar
Hellen White şi cei dimprejurul ei şi-ar fi pierdut poziţiile abia câştigate. Ca urmare, printr-o serie de
prelegeri de tip avocăţesc, ea a răstălmăcit îngrozitor o serie de texte biblice, spre a crea „doctrina
Sanctuarului”.
Dar cam ce e „doctrina Sanctuarului”?
Conform acesteia, în 1844 „întreaga creştinătate” – adică, de fapt, grupările neo-protestante din
SUA implicate în mişcarea mileristă (pro sau contra) – a trecut printr-o „mare criză” profeţită biblic.
Evident, în orbirea lor, adventiştii nu îşi amintesc de faptul că faţă de cele maximum 500.000 de persoane
implicate direct şi, mai ales, indirect (prin intermediul presei), în evenimente, pe lângă acestea, deci, mai
erau sute de milioane de protestanţi, catolici, ortodocşi, necalcedonieni etc care nici măcar nu ştiau că
există mileriştii. Cu atât mai puţin de „marea criză” a acestora. Uitând acest „amănunt”, adventiştii
concluzionează victorioşi că a fost o „înnoire a Bisericii” – câte alte secte nu susţin tot felul de alte
înnoiri!81 – că „s-a închis o uşă a speranţei şi îndurării dar s-a deschis alta”, prin „intrarea Mielului în
Sanctuar” şi alte asemenea aberaţii. De exemplu, „doctrina” cu uşile, o argumentează printr-o speculare a
78
Sanctuar – cum îi spun adventiştii.
79
De fapt corect este „Cel Vechi de zile”…
80
Ellen G. White, Marea Luptă, p. 386

64
pildei celor 10 fecioare (Matei 25, 1-12), uitând iarăşi – de! – că acolo nu mai există nici o uşă dosnică pe
care să intre adepţii lui Hellen White. Oricum, aceasta a pretins că o asemenea „uşă suplimentară” s-a
deschis pentru că „Hristos a intrat în Sanctuar”, împlinind astfel profeţiile de la Daniel 7, 13 şi 8, 14 şi
Maleahi 3, 1. De fapt Sanctuarul este termenul folosit de adventişti pentru Sfânta Sfintelor din Templu
Vechiului Testament. Iar intrarea s-a petrecut chiar în timpul lucrării lui Iisus Hristos descrisă de Noul
Testament!82 Ei pretind că Hristos ar fi intrat în 1844 „la nunta fiului de împărat” sau la „nunta celor zece
fecioare”. Exemplu83:

„În vara şi toamna anului 1844, a fost proclamată solia: „Iată, Mirele vine!” Cele două clase,
reprezentate prin fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite, se găseau atunci în biserică – o clasă care
aştepta revenirea Domnului cu bucurie şi care se pregătise cu stăruinţă să-L întâmpine; cealaltă clasă
care, influenţată de teamă şi acţionând din impuls, se mulţumise cu teoria adevărului, dar căreia îi
lipsea harul lui Dumnezeu. […]
Proclamarea, „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844 a făcut ca multe mii de oameni să aştepte
venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, ci la Cel Îmbătrânit
de zile în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia.”

În tot acest discurs, aşa cum am mai arătat, Hellen White nu doar că răstălmăceşte Biblia până
textele îşi pierd cu totul sensul lăsat de la Dumnezeu, dar şi descrie un eveniment local, care a cuprins
unele părţi din SUA (mult mai mică acum decât cea de astăzi), drept… eveniment universal! O asemenea
atitudine poate fi pusă doar pe seama fie a inconştienţei şi iresponsabilităţii medicale, fie a unei făţărnicii
deosebite, fie a unei trufii fără margini. Ca şi când la noi s-ar pretinde că evenimentele de la Maglavit, din
perioada interbelică, au fost „o mare criză a Bisericii universale”, „un eveniment proorocit în Biblie”
şamd. De altfel această trufie este mult răspândită la sectanţi care, chiar atunci când sunt ultra-necunoscuţi
au o imensă plăcere în a se considera în centrul atenţiei întregii lumi. Repetăm ceea ce am mai spus:
gândiţi-vă că Hellen White şi adventiştii declară ca eveniment mondial şi chiar cosmic o întâmplare
locală, despre care sute de milioane de alţi creştini pretinşi ori adevăraţi habar nu aveau! Pe asemenea
deliruri şi felurite răstălmăciri ale textului biblic, precum şi pe textele romantice şi pasionale ce
asezonează aceste aberaţii se „întemeiază” „doctrina Sanctuarului”. O înşelare care, dacă nu ar duce la iad
pe cei pe care îi stăpâneşte, ar fi de un ridicol desăvârşit.

Altă rătăcire adventistă, comună de altfel tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, este duşmănia
faţă de sfintele moaşte, pe care creştinii adevăraţi le cinstesc după cum învaţă Sfânta Scriptură şi primii
creştini. Astfel, în Vechiul Testament vedem că moaştele lui Elisei înviau morţii (IV Regi 13, 21). De
asemenea, tot în Vechiul Testament vedem că trupurile şi oasele drepţilor se bucură de o cinste deosebită,
fără a fi tratate la fel cu cele ale oamenilor obişnuiţi (Ieşire 13, 19; IV Regi 23, 18). De asemenea, din
scrierile lui Eusebiu de Cezareea (sec. III), ştim că încă dintru început creştinii adunau oasele martirilor
ca pe o comoară scumpă, mai preţioasă decât aurul şi toate nestematele. Asemenea dovezi sunt limpezi,
iar opoziţia faţă de moaşte, fără logică. Dar ce să ne mirăm de aceasta, când ei nici pe îngeri nu vor să îi
cinstească, deşi i-au cinstit mereu pe îngeri sfinţii Vechiului şi Noului Testament84!

Altă rătăcire adventistă este duşmănia lor faţă de vin, pe care îl înlocuiesc cu must fiert (aşa numitul
„vin tăiat”). Ei fac intenţionat confuzie între must – care este totuşi folosit în Scriptură pentru a simboliza
şi vinul (Fapte 2, 13) – şi vin. Totuşi Hristos la nunta din Cana Galileii a făcut din apă vin, nu must, după
cum se vede limpede în Sfânta Scriptură (Ioan 2, 7-10). De asemenea, Hristos a fost acuzat a fi „băutor de
81
De exemplu iehoviştii, care urmează îndeaproape stilul adventist, sunt plini de proclamări pompoase de acelaşi tip, de
„revelaţii” şi „solii” şi „proclamări” ce „au zguduit lumea”, dar de care nu a auzit nimeni…
82
Evrei 1, 3; 1, 13 (unde se spune clar „i-a zis”, deci proorocia se împlinise când Sfântul Apostol Pavel scria Epistola către
evrei!); Evrei 2, 9; 4, 14; 4, 16; 6, 19-20 şamd. Aici se arată foarte limpede că Hristos deja intrase în Sfânta Sfintelor
(„Sanctuar”) în acea vreme!
83
Precizăm aici că limbajul agramat şi neromânesc aparţine strict lucrării din care cităm (Marea Luptă, p. 385-386).
84
Pentru o sumară documentare în privinţa îngerilor, dăm câteva repere biblice: Facerea, 18.2 şu; 19.1 şu; Facerea 48.16;
Numeri 22.31; Iosua 13.15; Judecători, capitolul 6 şi 13.20; IV Regi 19.36; Iov 33.23-24; Psalm 33.7; Psalm 90.11-12; Daniel
capitolul 3, ca şi 6.23 şi 14.34-39; Zaharia 1.12-13; Luca 1.26-35; 16.22; Matei 28.1-8; Faptele Apostolilor 7.53; 8.26-40;
10.1-6; 12.1-6; 27.23; etc etc. Din toate acestea se poate vedea şi importanţa Îngerilor şi cinstirea ce li se cuvine.

65
vin”(Luca 7, 34), iar o asemenea acuză ar fi fost fără sens dacă vinul n-ar fi fost vin ci… must85. Ferirea
de vin este un lucru bun, dacă nu devine idolatrie a feririi de vin; mai mult, nu trebuie uitat că, după
Scripturi, Hristos Însuşi a băut vin, şi nu a interzis aceasta nimănui. Beţia este cea care trebuie îndepărtată
de la noi, nu vinul. Încercând să interzică vinul, adventiştii se dovedesc a fi exact la fel cu fariseii, cu
interdicţiile lor absurde şi pretins evlavioase.

Altă rătăcire adventistă este dispreţul faţă de pomeni şi pomenirea morţilor. Acesta provine din
învăţătura rătăcită despre viaţa de după moarte, despre care am vorbit, dar şi din faptul că, în mod firesc,
adventiştii nu cunosc puterea Bisericii. Şi nici nu au cum s-o cunoască pentru că ei, eretici fiind, sunt în
afara Bisericii. Oricum, pentru orientare, oferim aici câteva cuvinte biblice pe care se întemeiază
frumoasa şi evlavioasa practică a rugăciunilor şi pomenilor pentru cei adormiţi. Vă îndemn deci, înainte
de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (I Timotei 2, 1). Rugăciunea
se poate face doar pentru cei vii? Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca
20, 38); şi dacă trăiesc este cu putinţă să ne rugăm unii pentru alţii, cei de aici şi cei de dincolo. Însuşi
Hristos a propovăduit în Iad celor ce fuseseră cândva neascultători, ceea ce înseamnă că şi pentru aceştia
mai este o şansă de izbăvire (I Petru 3, 18-20). Pentru aceasta s-a binevestit şi morţilor, ca să fie judecaţi
ca oameni, după trup, dar ca să vieze, după Dumnezeu, cu duhul (I Petru 4, 6). Iată deci că şi pentru
aceştia poate fi bună-vestire şi izbăvire. Rugăciunile Mariei pentru fratele său Lazăr şi ale lui Iair pentru
fiica sa, au avut efect, deşi aceştia muriseră (Ioan 11, 32-44 şi Luca 8, 41-55). Iată deci mijlocire pentru
morţi, arătată pe faţă de Biblie, spre ruşinarea necredincioşilor! Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru ca
Onisim, care murise, să afle milă în ziua judecăţii (II Timotei 1, 16-18), adică exact ceea ce face Biserica
până astăzi pentru cei adormiţi. Alte cuvinte doveditoare sunt la II Ezdra (Neemia) 9, 2; Baruh 3, 4-5;
II Macabei 12, 43-46; Evrei 13, 16; Matei 21, 22; I Ioan 5, 16; II Corinteni 9, 7; Efeseni 6, 18; I Corinteni
15, 19 etc. Mai amintim doar – că tot spun adventiştii că apreciază Vechiul Testament – cuvântul de la
Deuteronom 26, 14, unde se opreşte a se da parte pentru morţi din zeciuială, ceea ce arată limpede că era
permis a se da pentru morţi doar din celelalte părţi, care nu erau afierosite Domnului. Iată deci că
pomana pentru cei adormiţi se practica încă în vremea lui Moise!

Din nefericire, am putea continua foarte mult cu rătăcirile adventiste. Am putea înfăţişa aberaţiile
spuse despre valdenzi – „transformaţi” în… apărători ai Sabatului! –, despre copţi şi etiopieni sau despre
hulele pe care le aduc Bisericii lui Hristos, despre permanenta opoziţie din scrierile lui Hellen White între
adventişti şi „bisericile creştine” sau „biserica creştină” – ceea ce îi arată limpede a fi în afara Bisericii şi
a creştinismului, aşa cum de altfel au fost mereu consideraţi chiar şi de ceilalţi neoprotestanţi – despre
falsele tâlcuiri ale profeţiilor vechi-testamentare şi despre multe alte rătăciri.
Credem însă că este de ajuns cât am înfăţişat pentru ca orice om cu dorinţă sinceră de a ţine de
Biserica lui Hristos să înţeleagă temeinic faptul că în doctrinele adventiste şi ale altor sectanţi se află
foarte multă otravă, şi că doar în Biserica drept-slăvitoare a lui Hristos pot găsi mântuirea.

13. CREŞTINII ADEVĂRAŢI ŞI SECTANŢII

Marea întrebare care rămâne, după ce vezi cât de adâncă este prăpastia rătăcirii adventiste, este:
cum trebuie să ne purtăm faţă de adventişti (şi alţi sectanţi)?
Cu mult discernământ.
Fiecare trebuie să ştie foarte bine unde se află, adică pe ce treaptă a urcuşului către Dumnezeu se
găseşte. Doar aşa poate să înţeleagă ce poziţie trebuie să ia între cuvintele: De omul eretic, după întâia şi

85
Ca şi când ar fi ruşinos să fie cineva acuzat că e băutor de suc!

66
a doua mustrare îndepărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de
sine osândit (Tit 3, 10-11)
şi respectiv
dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de
la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 19-20).
Vedem cum primul cuvânt îndeamnă la despărţirea de cei ce singuri s-au separat de adevăr, aşa cum
se spune şi în altă parte despre cei trecuţi la secte, că dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-
ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit (I
Ioan 2, 19). Această despărţire se face din două motive foarte importante. Primul este hotărârea şi
mândria rătăcirii, iar al doilea slăbiciunea celui ce mustră. Căci pe de-o parte, cel care nu se pleacă
adevărului atunci când cu dragoste îi este arătat, acela cu adevărat s-a hotărât a sta pe calea răutăţii, iar
mândria va face fără rost orice rugăciune, demonstraţie sau mustrare. Iar pe de altă parte, dată fiind
dragostea ce mână pe cel ce încearcă să-şi convingă ruda sau prietenul pentru întoarcerea la adevăr, este
posibil să fie atras şi el în rătăcire, crezând că astfel va putea fi alături de celălalt. Dar nu există unire
decât în adevăr, căci tot ceea ce este în minciună minciună este. De aceea, a urma pe altul în rătăcire
înseamnă nu a-l ajuta, ci a-i pecetlui pierzarea cu o vină şi mai mare, aceea de a fi atras şi pe altul la
pieire. Pentru această îngrozitoare primejdie este porunca feririi de „omul eretic”.
Dar să nu uităm că înainte de ferire este mustrarea86. Se cuvine a nu-l lăsa pe fratele nostru să fie
dus în rătăcire fără a-i întinde o mână de ajutor. Acest ajutor se va da însă dacă se poate şi de către cine
poate. Să nu uităm că aceste cuvinte pe care le-am cercetat până acum sunt adresate Sfântului Apostol
Tit! Lui îi porunceşte Duhul Sfânt – prin Sfântul Apostol Pavel – să se ferească de omul eretic după întâia
şi a doua mustrare. Oare şi un astfel de vrednic ucenic şi apostol al Împăratului era în primejdie în
discuţiile cu ereticii? Pentru căderea din adevăr, probabil că nu, dar pentru pierderea de vreme şi
tulburarea altora, sigur că da. Căci alţii, văzându-l întârziind în discuţii fără nici un rost cu ereticii, s-ar fi
încurajat şi ei la aceasta, şi astfel pilda cea rea le-ar fi adus moartea cea veşnică. De aceea Dumnezeu
chiar şi Sfinţilor Apostoli le dă porunca aceasta, de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare
depărtează-te (Tit 3, 10). Căci Duhul Sfânt vorbeşte doar de o mustrare sau două şi după cuvântul prin
Hristos venit: De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta,
ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei
martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, supune-l Bisericii; iar de nu va
asculta de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 15-17). Şi aceasta o spune pentru cel ce
greşeşte întâi faţă de om, iar apoi abia faţă de Dumnezeu, prin stăruinţa în greşeală. Iar cel care de la
început se ridică împotriva Bisericii, nu omului greşeşte, ci lui Dumnezeu. Şi osânda îl însoţeşte. Căci cel
ce nu vrea să înţeleagă cele adevărate prin Biserică şi mărturia ei, acela a ales cu hotărâre calea
întunericului veşnic. Şi singura nădejde care mai este pentru el e lucrarea dumnezeiască asupra vieţii lui,
lucrare ce de multe ori a trezit din moarte pe cei ce îşi uciseseră sufletele prin iubirea celor rele.
Şi atunci, cum rămâne cu făgăduinţa făcută prin Sfântul Apostol Iacob, că cel ce a întors pe păcătos
de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 20)?
În primul rând aici se vorbeşte despre păcătos iar nu despre eretic. Fiindcă una este cel păcătos,
care a fost atras de păcate sau patimi pe calea morţii, dar care nu spune şi învaţă că aceasta este ceva bun,
şi altceva este ereticul, care Îl blasfemiază pe Dumnezeu cu hotărâre, împotrivindu-se Lui şi ţinând răul
drept bine (Romani 1.18). Şi pentru că de multe ori este greu a face deosebire între unul şi celălalt, ne-a
dat Duhul Sfânt încă un îndemn la discernământ, prin Sfântul Apostol Iuda Tadeul, cel ce a zis întru
Dumnezeu, despre cei rătăciţi:
Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii însă, fie-vă milă cu
frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor (Iuda 1, 22-23).
Iar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul
Sfânt. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă
veşnică (Iuda 1, 20-21).

86
De altfel chiar cuvântul acesta - mustrare - arată încă odată răutatea rătăcirii, căci nu pentru cele bune, ci pentru cele rele
porunceşte Dumnezeu mustrarea.

67
Încheiere
şi
lui Dumnezeu slavă!

68