Sunteți pe pagina 1din 83

MICROUNDE

-Note de curs-
Cuprins

1. Introducere ...................................................................................................... 3
1.1. Aplicații în domeniul microundelor ......................................................................... 4
2. Teoria liniilor de transmisiune ........................................................................ 5
2.1. Propagarea undelor în lungul liniilor de transmisiune ................................................. 5
2.1.1. Modelul cu elemente concentrate al liniei de transmisiune ........................................... 5
2.1.2. Linia de transmisiune în regim permanent sinusoidal .................................................... 7
2.1.3. Coeficientul de reflexie în tensiune ............................................................................... 12
2.2. Linia de transmisiune fără pierderi ............................................................................ 14
2.3. Linia de transmisiune cu pierderi mici ...................................................................... 16
2.4. Linia de transmisiune fără distorsiuni........................................................................ 17
2.5 Distribuția tensiunii și a curentului în lungul liniilor fără pierderi ............................ 19
2.5.1 Distribuția amplitudinii tensiunii și a curentului pentru câteva sarcini particulare ... 23
2.6 Impedanța de intrare a unei linii de transmisiune ...................................................... 25
2.6.1 Impedanța de intrare a unei linii fără pierderi terminate în scurt, în gol sau pe o
sarcină pur reactivă ............................................................................................................... 27
2.6.2 Impedanța de intrare a unei linii terminate pe o sarcină adaptată .............................. 29
2.6.3 Impedanța de intrare a unor linii fără pierderi având diferite lungimi particulare .... 29
2.7 Linii de transmisiune ca elemente de circuit ............................................................. 31
2.7.1 Elemente reactive de circuit obținute cu linii de transmisiune .................................. 31
2.7.2 Circuite rezonante cu linii de transmisiune ............................................................... 32
2.8 Puterea transmisă pe linie .......................................................................................... 36
2.8.1 Parametrii care influențează pierderile în dielectricul și conductoarele liniei de
transmisiune .......................................................................................................................... 37
2.8.2 Randamentul liniilor de transmisiune ........................................................................ 39
2.8.3 Puterea maximă transmisibilă pe o linie .................................................................... 40
2.9 Diagrama Smith (diagrama circulară a liniilor) ......................................................... 41
2.10 Circuite de adaptare cu linii de transmisiune ............................................................. 46
3. Unde electromagnetice .................................................................................. 47
3.1. Ecuațiile lui Maxwell ................................................................................................. 47
3.2. Câmpuri electromagnetice în materiale și condiții pe frontieră ................................. 50
3.3. Ecuația undei (ecuația Helmholtz)............................................................................. 53
3.4. Unda plană uniformă în medii fără pierderi .............................................................. 54
3.5. Unda plană într-un mediu cu pierderi ........................................................................ 56
i
3.6. Propagarea undei plane într-un mediu bun conductor ............................................... 57
3.7. Soluția generală a ecuației undei plane ...................................................................... 58
3.8. Polarizația undei plane ............................................................................................... 61
4. Ghiduri de undă ............................................................................................. 63
4.1. Introducere ................................................................................................................. 63
4.2. Ecuația membranei .................................................................................................... 64
4.3. Unde H (TE) și unde E (TM) ..................................................................................... 65
4.4. Parametrii caracteristici propagării în ghiduri ideale uniforme ................................. 69
4.5. Propagarea în ghidul metalic uniform de secțiune dreptunghiulară .......................... 72
4.6. Ghidul coaxial ............................................................................................................ 81
4.7. Linia strip ................................................................................................................... 83
4.8. Linia microstrip ......................................................................................................... 83
4.9. Calculul constantei de atenuare în lungul unui ghid cu pierderi mici ....................... 83
4. Unde generalizate de putere și matricea de repartiție a undelor ................... 87
4.1. Unde de putere ........................................................................................................... 87
4.2. Matricea de repartiție a undelor (S) ........................................................................... 87
4.3. Teoreme referitoare la matricea de repartiție............................................................. 87
5. Rezonatoare electromagnetice ...................................................................... 89
5.1. Tipuri de rezonatoare utilizate în microunde ............................................................. 89
5.2. Metoda reflexiilor în studiul cavităților rezonante .................................................... 89
5.3. Factorul de calitate al cavităților rezonante ............................................................... 89
Bibliografie ......................................................................................................... 92

ii
1. Introducere
Microunde este termenul folosit de regulă pentru semnale având frecvențe cuprinse între
300 𝑀𝐻𝑧 și 300 𝐺𝐻𝑧. Aceste semnale au perioada cuprinsă între 3 𝑛𝑠 și 3 𝑝𝑠.
Lungimea de undă este distanța parcursă cu viteza luminii 𝑐 într-o perioadă a
semnalului :
𝑐
𝜆=
𝑓
În cazul microundelor lungimea de undă este situată între 1 𝑚 și 1 𝑚𝑚. Semnalele având
lungimea de undă de ordinul milimetrilor sunt de obicei numite unde milimetrice.

Având în vedere valorile uzuale ale lungimii de undă, domeniul microundelor este
diferit de alte ramuri ale ingineriei electrice. De exemplu, să considerăm un rezistor cu o
lungime de câțiva centimetri (notată generic 𝑑) și un curent alternativ ce parcurge rezistorul.
Rolul de bază al unui rezistor este să transforme energia electrică în căldură. Disiparea de putere
în cazul unui curent alternativ cu o frecvență de câțiva kHz are loc în mod uniform în volumul
rezistorului deoarece lungimea de undă corespunzătoare unei astfel de frecvențe este de ordinul
zecilor de km (mult mai mare decât dimensiunile fizice ale rezistorului). Astfel la orice moment
de timp, valoarea instantanee a curentului ce parcurge rezistorul este aceeași pe toată lungimea
acestuia. Prin urmare la frecvențe mici putem considera că disiparea de putere este localizată și
putem utiliza modele cu elemente concentrate. Pentru rețelele electrice uzuale ce lucrează la
frecvențe mici, dimensiunile fizice ale circuitelor nu sunt luate în considerare deoarece acestea
sunt mult mai mici decât lungimea de undă.

La frecvențe mai mari, lungimea de undă devine comparabilă cu dimensiunile


circuitului, iar în cazul unui rezistor disiparea de putere are loc în mod distribuit în volumul
rezistorului. Pentru a descrie acest fenomen este necesară aplicarea teoriei circuitelor
distribuite.

Din punct de vedere matematic, fenomenele electromagnetice pot fi descrise la orice


frecvență cu ajutorul ecuațiilor lui Maxwell, iar soluțiile lor oferă informații pentru orice punct
din spațiu. Totuși, în practică nu este de regulă necesară toată cantitatea de informație furnizată
de aceste soluții.

La frecvențe joase (𝑑 ≪ 𝜆), ecuațiile lui Maxwell pot fi simplificate și conduc la teoria
circuitelor electrice care se bazează pe noțiuni mai simple: tensiunea între două puncte, curentul
care traversează o suprafață și impedanțe ce descriu comportarea diferitelor componente.
Modelele ideale pentru elementele de circuit sunt:

 Rezistoare (R), care au rolul de a disipa energie (efect rezistiv),


 Capacitoare (C), care stochează energie în câmpuri electrice (efect capacitiv),
 Inductoare (L), care stochează energie în câmpuri magnetice (efect inductiv).

3
Componentele reale dintr-un circuit prezintă de regulă atât efecte rezistive cât și efecte
reactive (inductiv sau capacitiv), dar unul este dominant (de exemplu în cazul unui rezistor
efectul dominant este efectul rezistiv de conversie a energie electrice în căldură). La frecvențe
de ordinul zecilor de MHz un rezistor nu mai este de fapt doar un rezistor întrucât efectele
reactive devin mai semnificative. Orice element reactiv (L/C) are o frecvență de rezonanță
obținută cu elementul parazit corespunzător (C/L). În general putem descrie componentele reale
dintr-un circuit cu mai multe elemente ideale de circuit.

La frecvențe foarte înalte (> 300 GHz), în zona spectrului optic, lungimea de undă este
foarte mică în comparație cu dimensiunile tipice ale unui circuit, iar fazele semnalelor nu mai
pot fi controlate. Putem considera doar schimbarea direcției de propagare a undei determinată
de circuit prin reflexie sau refracție. Prin urmare și în acest caz ecuațiile lui Maxwell pot fi
simplificate ajungând la legile opticii geometrice.

Domeniul microundelor corespunde semnalelor pentru care dimensiunile circuitelor


sunt comparabile cu lungimea de undă, iar ecuațiile lui Maxwell nu mai pot fi
aproximate/simplificate în aceeași măsură ca în cazurile menționate anterior. Totuși, soluțiile
ecuațiilor lui Maxwell descriu comportarea câmpului electromagnetic în fiecare punct din
spațiu, ceea ce de regulă înseamnă mai multă informație decât este necesar. Astfel, și în cazul
teoriei microundelor au fost definite mărimi fizice globale similare cu cele de la teoria clasică
a rețelelor electrice (tensiuni, curenți, impedanțe).

1.1. Aplicații în domeniul microundelor


Domeniul microundelor s-a dezvoltat deoarece aceste semnale prezintă proprietăți care
oferă caracteristici unice sistemelor ce operează în această parte a spectrului. Principalele
aplicații ale microundelor sunt –comunicațiile radio și sistemele de detecție bazate pe unde
electromagnetice.

Comunicațiile radio se referă la transmiterea unei cantități de informație folosind ca


suport (purtătoare) o undă radio (electromagnetică). În acest caz, canalul de comunicație este
spațiul liber, iar antenele sistemele de comunicații radio fac transferul între circuite și spațiul
liber (și vice-versa). Abilitatea unei antene de a realiza acest transfer depinde de dimensiunile
sale fizice relativ la lungimea de undă. La frecvențe înalte dimensiunile antenelor pot fi mult
reduse.
Un canal de comunicație are o anumită capacitate de a transmite informație, măsurată
de regulă prin bandă sau rată. Spre exemplu, capacitatea unui cablu metalic este limitată de
efectul pelicular, în timp ce capacitatea spațiului liber este legată de frecvența purtătoarei
utilizate (crește cu creșterea frecvenței). Un sistem de comunicație cu bandă îngustă este mult
mai simplu de proiectat decât unul cu bandă largă deoarece în primul caz proiectarea se face
practic la o singură frecvență. Pentru exemplificare considerăm cazul unor canale TV (un canal
ocupă de regulă o bandă de 6 MHz) transmise cu un sistem având o bandă procentuală (relativ
la frecvența purtătoare) de 1%. Cu o purtătoare de 600 MHz, se poate transmite un singur canal
TV, în timp ce cu o purtătoare de 60 GHz se pot transmite 100 de canale TV (cu un sistem de
bandă îngustă).

Sistemele de detecție bazate pe unde electromagnetice funcționează în felul următor: un


semnal de frecvență înaltă este transmis către o țintă, iar semnalul reflectat este comparat cu cel
transmis. Estimând anumiți parametrii ai semnalului recepționat se pot obține informații
referitoare la distanța la care află și viteza de deplasare a țintei. Amplitudinea semnalului
reflectat depinde de dimensiunile fizice ale țintei raportate la lungimea de undă. Când o undă
electromagnetică ajunge pe suprafața unui obiect, pot să apară trei fenomene –reflexie, difracție
4
sau refracție. În cazul sistemelor de detecție, reflexia trebuie să fie componenta dominantă, iar
acest lucru se întâmplă când dimensiunea obiectului de pe care are loc reflexia este mult mai
mare decât lungimea de undă a radiației electromagnetice incidente. Prin urmare, capabilitățile
de detecție depind de frecvență
Aplicațiile sistemelor de detecție prin mijloace electromagnetice (RADAR – “RAdio
Detection And Ranging”) sunt foarte diverse: supravegherea aerului, supravegherea spațiului,
monitorizarea la nivelul solului, meteorologie, urmărire/ghidare, astronomie, geodezie,
topografie.

2. Teoria liniilor de transmisiune


Teoria liniilor de transmisiune poate fi privită ca o punte de legătură între analiza
câmpului electromagnetic cu ajutorul ecuațiilor lui Maxwell și teoria circuitelor electrice. Prin
urmare prezintă o importanță deosebită pentru studiul circuitelor și dispozitivelor de microunde.

Liniile de transmisiune au un rol esențial în analiza rețelelor de microunde (ce lucrează


la frecvențe înalte) și în proiectarea circuitelor digitale (la care frecvențele de ceas pot ajunge
la câțiva GHz). De exemplu, într-un circuit digital impedanțele sunt foarte diferite de la o stare
logică la alta, iar dacă nu se ține seama în proiectare de teoria liniilor de transmisiune pot să
apară foarte ușor comutări parazite între stări.

2.1. Propagarea undelor în lungul liniilor de


transmisiune
Diferența esențială între teoria circuitelor electrice și teoria liniei de transmisiune este
lungimea electrică (lungimea fizică raportată la lungimea de undă). În cazul circuitelor ce
lucrează la frecvențe joase dimensiunile fizice ale componentelor pot fi practic ignorate (sunt
mult mai mici decât lungimea de undă), în timp ce în cazul rețelelor de microunde dimensiunile
fizice ale rețelei trebuie luate în considerare. Dimensiunile fizice ale rețelei de microunde
trebuie să fie de cel puțin câteva fracțiuni din lungimea de undă pentru a putea aplica teoria
liniei de transmisiune (adică liniile de transmisiune considerate trebuie să aibă o lungime
comparabilă cu lungimea de undă).

2.1.1. Modelul cu elemente concentrate al liniei de


transmisiune
Linia de transmisiune este formată din două conductoare paralele separate de un
material dielectric și este modelată ca un circuit electric cu elemente distribute pe care tensiunile
și curenții variază (în lungul liniei) în amplitudine și fază. Reprezentarea liniei de transmisiune
împreună cu modelul cu elemente concentrate sunt prezentate în Fig. 2-1. De observat că în
comparație cu teoria clasică a circuitelor electrice, curenții și tensiunile liniei de transmisiune
sunt funcții de timp (𝑡) și poziție în lungul liniei (𝑧):

𝑢 = 𝑢(𝑧, 𝑡), (2.1a)

5
𝑖 = 𝑖(𝑧, 𝑡). (2.1b)

Pentru o secțiune foarte scurtă a liniei de transmisiune având lungimea ∆𝑧 ≪ 𝜆 putem asocia
un circuit electric ale cărui elemente concentrate sunt legate de efectele care apar pe linie:

 Rezistența 𝑅∆z modelează rezistivitatea celor două conductoare (pierderile în


conductori), în timp ce 𝐺∆z modelează conductivitatea materialului dielectric (pierderile
în dielectric).
 Inductanța 𝐿∆z și capacitatea 𝐶∆z cuantifică efectele reactive asociate câmpului magnetic
din jurul conductoarelor, și respectiv, câmpului electric dintre cele două conductoare.

i(z,t) Δz

u(z,t)

i(z,t) RΔz LΔz i(z+Δz,t)

u(z,t) u(z+Δz,t)
GΔz CΔz

Fig. 2-1: Reprezentarea liniei de transmisiune și modelul cu elemente concentrate pentru o


secțiune de lungime infinitezimală a liniei de transmisiune.

Elementele circuitului echivalent depind de ∆𝑧. Când ∆𝑧 tinde la 0 se obțin parametrii lineici
(pe unitatea de lungime) ai liniei de transmisiune:

𝑅∆𝑧
 𝑅𝐿 = lim – Rezistența lineică, pentru ambele conductoare, măsurată în Ω/𝑚.
∆𝑧→0 ∆𝑧
𝐿∆𝑧
 𝐿𝐿 = lim – Inductanța lineică, pentru ambele conductoare, măsurată în H/𝑚.
∆𝑧→0 ∆𝑧
𝐺∆𝑧
 𝐺𝐿 = lim – Conductanța lineică, măsurată în S/𝑚.
∆𝑧→0 ∆𝑧
𝐶∆𝑧
 𝐶𝐿 = lim – Capacitatea lineică, măsurată în F/𝑚.
∆𝑧→0 ∆𝑧

6
Pentru o linie de transmisiune uniformă (din același material și aceeași dimensiune pentru
orice z) parametrii lineici sunt constanți în lungul liniei. Practic, parametrii lineici ai unei linii
de transmisiune pot depinde de poziție și frecvență. De exemplu, rezistența lineică depinde de
frecvență datorită efectului pelicular (la frecvențe înalte densitatea de curent se concentrează la
suprafața conductorului, ceea ce reduce suprafața efectivă a conductorului și determină
creșterea rezistenței). De asemenea și curentul care trece prin materialul dielectric depinde de
frecvență. Un material care la frecvențe uzuale este dielectric devine conductor la frecvențe
suficient de ridicate (densitatea de curent de conducție 𝐽̅𝑐 devine mai mare decât densitatea de
curent de deplasare 𝐽̅𝑑 ).

În cele ce urmează vom presupune pentru simplitate că parametrii lineici sunt constanți în
lungul liniei de transmisiune și nu depind de frecvență. Aplicând teoremele lui Kirchhoff pe
modelul cu elemente concentrate pentru o secțiune infinitezimală a liniei de transmisiune
obținem:
𝜕𝑖(𝑧,𝑡)
𝑢(𝑧, 𝑡) = 𝑅𝐿 ∆𝑧 𝑖(𝑧, 𝑡) + 𝐿𝐿 ∆𝑧 + 𝑢(𝑧 + ∆𝑧, 𝑡) (2.2a)
𝜕𝑡

𝜕𝑢(𝑧+∆𝑧,𝑡)
𝑖(𝑧, 𝑡) = 𝐺𝐿 ∆𝑧 𝑢(𝑧, 𝑡) + 𝐶𝐿 ∆𝑧 + 𝑖(𝑧 + ∆𝑧, 𝑡) (2.2b)
𝜕𝑡

Împărțind cele două relații la ∆𝑧 și considerând ∆𝑧 → 0 rezultă:

𝑢(𝑧+∆𝑧,𝑡)−𝑢(𝑧,𝑡) 𝜕𝑖(𝑧,𝑡)
lim = −𝑅𝐿 𝑖(𝑧, 𝑡) − 𝐿𝐿 (2.3a)
∆𝑧→0 ∆𝑧 𝜕𝑡

𝑖(𝑧+∆𝑧,𝑡)−𝑖(𝑧,𝑡) 𝜕𝑢(𝑧+∆𝑧,𝑡)
lim = −𝐺𝐿 𝑢(𝑧, 𝑡) − 𝐶𝐿 (2.3b)
∆𝑧→0 ∆𝑧 𝜕𝑡

sau:

𝜕𝑢(𝑧,𝑡) 𝜕𝑖(𝑧,𝑡)
= −𝑅𝐿 𝑖(𝑧, 𝑡) − 𝐿𝐿 (2.4a)
𝜕𝑧 𝜕𝑡

𝜕𝑖(𝑧,𝑡) 𝜕𝑢(𝑧,𝑡)
= −𝐺𝐿 𝑢(𝑧, 𝑡) − 𝐶𝐿 (2.4b)
𝜕𝑧 𝜕𝑡

Acestea reprezintă forma în timp a ecuațiilor liniei de transmisiune, cunoscute și ca ecuațiile


telegrafiștilor. Prin rezolvarea acestui sistem de ecuații cu derivate parțiale și impunerea
condițiilor la limită, putem obține tensiunea și curentul în lungul liniei pentru orice formă a
semnalului aplicat la intrarea liniei (semnal de excitație).

2.1.2. Linia de transmisiune în regim permanent


sinusoidal

Cu toate că există o infinitate de tipuri de forme de undă ce pot fi utilizate ca semnal de


excitație, cel mai important este răspunsul liniei de transmisiune la un semnal sinusoidal pentru
că orice semnal poate fi privit ca o superpoziție de semnale sinusoidale cu diferite frecvențe
(printr-o analiză Fourier a semnalului). În plus, semnalele utilizate în comunicații sunt de fapt
sinusoide modificate cu diferite tipuri de modulații. La aplicarea excitației sinusoidale apare un

7
răspuns tranzitoriu al linei care se atenuează rapid în timp, iar răspunsul care rămâne prezent
este cel permanent sinusoidal indus de sursa de excitație.

Considerând o formă de undă sinusoidală, ecuațiile liniei de transmisiune se pot rezolva


cu metoda separării variabilelor. Fiecare tensiune și curent este exprimat ca parte reală a
produsului dintre două funcții dependente de o singură variabilă –un fazor dependent de z și o
exponențială complexă:

𝑢(𝑧, 𝑡) = 𝑅𝑒{𝑈(𝑧)𝑒𝑥𝑝(𝑗𝜔𝑡)} (2.5a)

𝑖(𝑧, 𝑡) = 𝑅𝑒{𝐼(𝑧)𝑒𝑥𝑝(𝑗𝜔𝑡)}. (2.5b)

Utilizând fazorii de tensiune și curent, ecuațiile liniei de transmisiune devin:


𝑑𝑈(𝑧)
= −(𝑅𝐿 + 𝑗𝜔𝐿𝐿 )𝐼(𝑧) (2.6a)
𝑑𝑧

𝑑𝐼(𝑧)
= −(𝐺𝐿 + 𝑗𝜔𝐶𝐿 )𝑈(𝑧). (2.6b)
𝑑𝑡

De menționat că în acest caz derivatele parțiale au devenit derivate totale pentru că acum
funcțiile depind numai de poziție.

Derivând prima ecuație obținem

𝑑 2 𝑈(𝑧) 𝑑𝐼(𝑧)
= −(𝑅𝐿 + 𝑗𝜔𝐿𝐿 ) . (2.7)
𝑑𝑧 2 𝑑𝑡

Înlocuind în ecuația de mai sus cea de a doua ecuație a liniei de transmisiune rezultă ecuația
diferențiala a tensiunii:

𝑑 2 𝑈(𝑧)
− 𝛾 2 𝑈(𝑧) = 0, (2.8)
𝑑𝑧 2

unde

𝛾 = 𝛼 + 𝑗𝛽 = √(𝑅𝐿 + 𝑗𝜔𝐿𝐿 )(𝐺𝐿 + 𝑗𝜔𝐶𝐿 ) (2.9)

este constanta de propagare (o funcție de frecvență). Deoarece parametrii lineici sunt pozitivi,
atât partea reală cât și cea imaginară a constantei de propagare sunt pozitive.

În mod similar se poate obține ecuația diferențială a curentului:

𝑑 2 𝐼(𝑧)
− 𝛾 2 𝐼(𝑧) = 0. (2.10)
𝑑𝑧 2

Ecuația caracteristică pentru ecuațiile diferențiale ale curentului și tensiunii este:

𝑟 2 − 𝛾 2 = 0, (2.11)

iar soluțiile ecuațiilor sunt de forma:

𝑈(𝑧) = 𝑈0+ 𝑒 −𝛾𝑧 + 𝑈0− 𝑒 +𝛾𝑧 (2.12a)

8
𝐼(𝑧) = 𝐼0+ 𝑒 −𝛾𝑧 + 𝐼0− 𝑒 +𝛾𝑧 . (2.12b)

unde termenul 𝑒 −𝛾𝑧 reprezintă o undă ce se propagă în sensul pozitiv al axei 𝑧 (o undă directă),
iar termenul 𝑒 +𝛾𝑧 reprezintă o undă ce se propagă în sensul negative al axei z (o undă inversă).
Ambele unde au aceeași constantă de propagare 𝛾. Undele de tensiune și curent depind de 4
constante ce reprezintă amplitudinile complexe (cu valoarea absolute și fază).

Utilizând soluțiile pentru fazori, se poate face conversia în domeniul timp pentru a
obține ecuațiile undelor ca funcție de poziție și timp. Astfel unda directă de tensiune este:

𝑢𝑑 (𝑧, 𝑡) = 𝑅𝑒{𝑈0+ 𝑒 −𝛾𝑧 𝑒 𝑗𝜔𝑡 } = 𝑅𝑒{|𝑈0+ |𝑒 𝑗𝜑+ 𝑒 −𝛼𝑧 𝑒 −𝑗𝛽𝑧 𝑒 𝑗𝜔𝑡 }, (2.13)
adică

𝑢𝑑 (𝑧, 𝑡) = |𝑈0+ |𝑒 −𝛼𝑧 cos(𝜔𝑡 − 𝛽𝑧 + 𝜑+ ). (2.14)

Amplitudinea undei directe de tensiune depinde de poziție (aceasta scade pe măsură ce unda se
propagă în sensul pozitiv al axei z), iar faza acesteia depinde atât de timp cât și de poziție (o
undă este o oscilație care se propagă). Aceste aspecte conduc la următoarea semnificație pentru
părțile reală și imaginară a constantei de propagare 𝛾:

 𝛼 este constanta de atenuare și descrie viteza de scădere a amplitudinii. Unitatea sa de


măsură este 1/𝑚 (sau Np/m).
 𝛽 este constanta de defazare și descrie schimbarea fazei cu poziția. Unitatea sa de
măsură este 𝑟𝑎𝑑/𝑚 sau °/𝑚 (în funcție de unitatea de măsură utilizată pentru fază).

Pe baza ecuației undei directe de tensiune se poate defini viteza de fază 𝑣𝜑 ca fiind viteza
unui observator care observă o fază constantă când se deplasează în lungul liniei (viteza
frontului de undă), ceea ce înseamnă că aceasta se poate calcula din condiția

𝑑(𝜔𝑡−𝛽𝑧+𝜑+ ) 𝑑𝑧
=𝜔−𝛽 = 𝜔 − 𝛽𝑣𝜑 = 0 (2.15)
𝑑𝑡 𝑑𝑡

și rezultă
𝜔
𝑣𝜑 = . (2.16)
𝛽

Lungimea de undă se poate calcula ca distanța străbătută de frontul undei într-o perioadă
de oscilație
1
𝜆 = 𝑣𝜑 (2.17)
𝑓

sau ca distanța între două puncte succesive de pe linia de transmisiune caracterizate de aceeași
fază a oscilației, adică
(𝜔𝑡 − 𝛽𝑧 + 𝜑+ ) − [𝜔𝑡 − 𝛽(𝑧 + 𝜆) + 𝜑+ ] = 2𝜋, (2.18)

de unde
2𝜋
𝜆= . (2.19)
𝛽

9
Dacă am măsura cu ajutorul unui osciloscop tensiunea dintre cele două conductoare ale
unei linii de transmisiune în două puncte plasate la coordonatele 𝑧1 și 𝑧2 , formele de undă
rezultate vor avea amplitudini și faze inițiale diferite după cum este prezentat în Fig. 2.2. Din
ecuația undei directe de tensiune observăm că raportul amplitudinilor este dat de 𝑒 −𝛼(𝑧2 −𝑧1 ), iar
defazajul este 𝛽(𝑧2 − 𝑧1 ).

ud(z1,t) ud(z2,t)

z
z1 z2

ud(z,t) ud(z1,t)
ud(z2,t)
t

β·(z2-z1)/ω
Fig. 2-2: Forma de undă în timp corespunzătoare undei directe de tensiune în două puncte
ale unei linii de transmisiune.

Similar cu 𝑢𝑑 (𝑧, 𝑡), unda inversă de tensiune are expresia:

𝑢𝑖 (𝑧, 𝑡) = |𝑈0− |𝑒 𝛼𝑧 cos(𝜔𝑡 + 𝛽𝑧 + 𝜑− ). (2.20)

În acest caz, pe măsură ce ne deplasăm în sensul pozitiv al axei 𝑧 amplitudinea și faza cresc.

Din prima ecuație a liniei de transmisiune (2.6a), expresia curentului poate fi obținută
din expresia tensiunii:

1 𝑑𝑈(𝑧)
𝐼(𝑧) = − . (2.21)
𝑅𝐿 +𝑗𝜔𝐿𝐿 𝑑𝑧

Astfel, expresia curentului pe linia de transmisiune poate fi scrisă sub forma:


𝛾 𝛾
𝐼(𝑧) = 𝑈0+ 𝑒 −𝛾𝑧 − 𝑈0− 𝑒 +𝛾𝑧 , (2.22)
𝑅𝐿 +𝑗𝜔𝐿𝐿 𝑅𝐿 +𝑗𝜔𝐿𝐿

10
care arată legătura între amplitudinile undelor de tensiune și curent:
𝛾
𝐼0+ = 𝑈0+ (2.23a)
𝑅𝐿 +𝑗𝜔𝐿𝐿

𝛾
𝐼0− = − 𝑈0− . (2.23b)
𝑅𝐿 +𝑗𝜔𝐿𝐿

Semnul minus din ecuația (2.22) arată că direcția curentului este inversată în cazul undei inverse
(are un defazaj suplimentar de 180°).

Raportul dintre 𝑈0+ și 𝐼0+ (sau dintre 𝑈0− și −𝐼0− ) este o constantă denumită impedanță
caracteristică a liniei de transmisiune:

𝑈0+ 𝑈0− 𝑅𝐿 +𝑗𝜔𝐿𝐿 𝑅𝐿 +𝑗𝜔𝐿𝐿


𝑍𝐶 = =− = =√ (2.24)
𝐼0+ 𝐼0− 𝛾 𝐺𝐿 +𝑗𝜔𝐶𝐿

Impedanța caracteristică este raportul între fazorul undei directe de tensiune și fazorul undei
directe de curent (sau raportul cu semn schimbat între fazorul undei inverse de tensiune și
fazorul undei inverse de curent) și depinde de parametrii lineici ai liniei de transmisiune.
Introducând impedanța caracteristică unda de curent devine:

𝑈0+ 𝑈0−
𝐼(𝑧) = 𝑒 −𝛾𝑧 − 𝑒 +𝛾𝑧 . (2.25)
𝑍𝐶 𝑍𝐶

Undele de tensiune și curent pot fi de asemenea exprimate în funcție de tensiunea totală


și curentul total de la coordonata z a sarcinii pe care este terminate linia de transmisiune. Sarcina
unei linii de transmisiune este plasată la 𝑧 = 0 și toate punctele de pe linie au coordonata 𝑧
negativă (după cum este prezentat în Fig. 2-3).

I0

U0 ZL

z
z=0
Fig. 2-3. Linie de transmisiune terminate pe o sarcină 𝑍𝐿 .

Tensiunea și curentul la 𝑧 = 0 sunt

𝑈0 = 𝑈(0) = 𝑈0+ + 𝑈0− (2.26a)

11
𝑈0+ −𝑈0−
𝐼0 = 𝐼(0) = 𝐼0+ + 𝐼0− = (2.26b)
𝑍𝐶

iar amplitudinile complexe (la 𝑧 = 0) ale undelor de tensiune sunt:


𝑈0 +𝑍𝐶 𝐼0
𝑈0+ = (2.27a)
2

𝑈0 −𝑍𝐶 𝐼0
𝑈0− = . (2.27b)
2

Introducând aceste notații, expresiile tensiunii și curentului pe linii devin:

𝑒 +𝛾𝑧+𝑒 −𝛾𝑧 𝑒 +𝛾𝑧−𝑒 −𝛾𝑧


𝑈(𝑧) = 𝑈0 + 𝑍𝐶 𝐼0 (2.28a)
2 2

𝑈0 𝑒 +𝛾𝑧 −𝑒 −𝛾𝑧 𝑒 +𝛾𝑧 +𝑒 −𝛾𝑧


𝐼(𝑧) = − + 𝐼0 (2.28b)
𝑍𝐶 2 2

sau utilizând funcțiile hiperbolice sinus și cosinus:

𝑈(𝑧) = 𝑈0 𝑐ℎ(𝛾𝑧) + 𝑍𝐶 𝐼0 𝑠ℎ(𝛾𝑧) (2.29a)


𝑈0
𝐼(𝑧) = − 𝑠ℎ(𝛾𝑧) + 𝐼0 𝑐ℎ(𝛾𝑧) (2.29b)
𝑍𝐶

2.1.3. Coeficientul de reflexie în tensiune


În general de-a lungul unei linii de transmisiune se propagă atât o undă directă de
tensiune/curent cât și o undă inversă de tensiune/curent. Aceste unde depind de două constante
(𝑈0+ și 𝑈0− ) ce pot fi determinate prin impunerea unor condiții la limită. Considerăm linia de
transmisiune din Figura 2-4. Aceasta este alimentată de un generator cu tensiunea 𝑈𝐺 și
impedanța 𝑍𝐺 . Între generator și linia de transmisiune este plasat un izolator.

ZG
I0

UG ZC U0 ZS

z
z=0
Fig. 2-4. Linie de transmisiune cu impendanța caracteristică 𝑍𝐶 și impedanța de
sarcină 𝑍𝑆 .

12
Tensiunea și curentul total pe linie la 𝑧 = 0 sunt legate prin impendanța de sarcină:

𝑈0 = 𝑍𝐿 𝐼0 . (2.30)

Relativ la sarcină, unda directă 𝑈𝑑 (𝑧) este o undă incidentă, în timp ce unda inversă
𝑈𝑖 (𝑧) este o undă reflectată de către sarcină. Coeficientul de reflexie în tensiune este definit ca
raportul dintre amplitudinea complexă a undei reflectate de tensiune și amplitudinea complexă
a undei incidente
𝑈0−
Γ≝ (2.31)
𝑈0+

și poate fi calculat utilizând relațiile (2.27) și (2.30):


𝑈0
𝑈0 −𝑍𝐶 𝐼0 −𝑍𝐶 𝑍𝑆 −𝑍𝐶
𝐼0
Γ= = 𝑈0 = . (2.32)
𝑈0 +𝑍𝐶 𝐼0 +𝑍𝐶 𝑍𝑆 +𝑍𝐶
𝐼0

Coeficientul de reflexie în tensiune este o mărime complex care depinde doar de sarcină
și impedanța caracteristică a liniei. Introducând Γ în expresiile undelor de tensiune și curent,
acestea se rescriu în următoarea formă:

𝑈(𝑧) = 𝑈0+ (𝑒 −𝛾𝑧 + Γ𝑒 +𝛾𝑧 ) (2.33a)

𝑈0+
𝐼(𝑧) = (𝑒 −𝛾𝑧 − Γ𝑒 +𝛾𝑧 ). (2.33b)
𝑍𝐶

Aceste expresii depind de o singură constantă necunoscută-amplitudinea complexă a


undei directe de tensiune 𝑈0+ , care descrie intensitatea fenomenului de propagare în ansamblu.
Aceasta poate fi determinată pe baza unor condiții impuse la intrarea liniei (de exemplu pe baza
parametrilor generatorului echivalent de la intrare). În cele mai multe cazuri, această constantă
nu este esențială deoarece apare doar ca un factor de scară.

Atât unda directă, cât și cea reflectată transport energie. În general, o parte din energia
undei incidente este disipată în sarcină, iar cealaltă parte este transportată înapoi spre generator
de unda reflectată și este disipată pe impedanța internă a acestuia.

Cazuri particulare ale coeficientului de reflexie în tensiune:

 Când 𝑍𝑆 = 𝑍𝐶 , coeficientul de reflexie în tensiune este egal cu zero și nu există undă


reflectată. O astfel de sarcină este numită sarcină adaptată (la linia de transmisiune). În acest
caz toată energia undei incidente este disipată în sarcină.

 În cazul în care 𝑍𝑆 = 0 (linia de transmisiune este terminată în scurtcircuit), Γ = −1


și 𝑈0− = −𝑈0+ . Unda reflectată este defazată cu 180° față de unda incidentă. Sarcina nu
absoarbe putere de la unda incidentă.
 Pentru 𝑍𝐿 = ∞ (linia de transmisiune este terminată în gol), Γ = 1 și 𝑈0− = 𝑈0+ . Unda
reflectată are aceeași amplitudine ca unda incidentă, iar sarcina nu absoarbe putere de la
unda incidentă.

13
O altă noțiune similară coeficientului de reflexie în tensiune este pierderea de putere a undei
reflectate în raport cu unda incidentă (denumită în limba engleză ,,return loss” – RL). Practic
această pierdere de putere se calculează ca raport între puterea undei incidente și puterea undei
reflectate (exprimat în dB) și poate fi exprimată în funcție de coeficientul de reflexie în tensiune:

𝑅𝐿 = −20 log|Γ| (2.34)

Pentru o sarcină adaptată Γ = 0, 𝑅𝐿 = ∞ 𝑑𝐵 (nu există undă reflectată), în timp ce în cazul


reflexiei totale |Γ| = 1, 𝑅𝐿 = 0 𝑑𝐵 (toată puterea undei incidente este reflectată înapoi spre
generator, deci nu există vreo pierdere de putere a undei reflectate față de cea incidentă). 𝑅𝐿 ≥
0 𝑑𝐵 în cazul reflexiilor provenite de la elemente pasive de circuit.

De remarcat că atunci când o linie de transmisiune este terminată pe o sarcină adaptată


unda reflectată nu mai ajunge la generator întrucât toată energia este disipată în sarcină. Pentru
că în cazul unei sarcini oarecare acest lucru nu se întâmplă, generatorul este de regulă protejat
de unda reflectată cu ajutorul unui atenuator sau izolator (varianta prezentată în Fig. 2-4).
Izolatorul este un dispozitiv care nu permite undei reflectate să ajungă la generator.

2.2. Linia de transmisiune fără pierderi


Linia fără pierderi este un model teoretic ideal care corespunde unei linii construite din
metale perfect conductoare (cu rezistivitate nulă/conductivitate infinită) izolate printr-un
dielectric perfect (cu rezistivitate infinită/conductivitate nulă). Aspectele esențiale ale
fenomenului de propagare pe linia de transmisiune pot fi mai bine evidențiate dacă neglijăm
efectele disipative. Modelul cu elemente concentrate pentru o secțiune infinitezimală a unei linii
de transmisiune fără pierderi este prezentat în Fig. 2-5. Față de modelul pentru linia cu pierderi,
rezistența lineică 𝑅𝐿 și conductanța lineică 𝐺𝐿 sunt nule.

i(z,t) LL·Δz i(z+Δz,t)

u(z,t) CL·Δz u(z+Δz,t)

Fig. 2-5. Modelul cu elemente concentrate pentru o linie de transmisiune fără pierderi.

Constanta de propagare pentru o linie fără pierderi are expresia:

𝛾 = 𝛼 + 𝑗𝛽 = √(𝑅𝐿 + 𝑗𝜔𝐿𝐿 )(𝐺𝐿 + 𝑗𝜔𝐶𝐿 )|𝑅𝐿 =0 = 𝑗𝜔√𝐿𝐿 𝐶𝐿 . (2.35)


𝐺𝐿 =0

Constanta de atenuare 𝛼 este zero (amplitudinea undei directe/inverse este constantă în lungul
liniei de transmisiune), iar constanta de fază 𝛽 variază linear cu frecvența.

14
Viteza de fază definită în ecuația (2.16) este constantă în cazul liniilor fără pierderi (nu
depinde de frecvență):
𝜔 𝜔 1
𝑣𝜑 = = = . (2.36)
𝛽 𝜔 √𝐿𝐿 𝐶𝐿 √𝐿𝐿 𝐶𝐿

Acest lucru înseamnă că toate componentele spectrale ale unui semnal cu o bandă data se vor
propaga cu aceeași viteză de fază în lungul liniei (linia nu dispersează semnalul).

Pentru un grup de componente spectrale se poate defini o viteză de grup


1
𝑣𝑔 = 𝑑𝛽 (2.37)
𝑑𝜔
care de regulă poate fi interpretată ca viteza cu care se propagă un semnal de bandă îngustă.
Pentru o linie de transmisiune fără pierderi viteza de grup este egală cu viteza de fază:
1
𝑣𝑔 = = 𝑣𝜑 . (2.38)
√𝐿𝐿 𝐶𝐿
Deci toate componentele grupului avansează pe linie cu aceeași viteză, iar linia nu
distorsionează semnalul (forma semnalului nu este alterată).

Viteza de fază poate fi de asemenea calculată și în funcție de parametrii electromagnetici


ai dielectricului liniei (permitivitatea electrică 𝜀 și permeabilitatea magnetică 𝜇)
1 𝑐0
𝑣𝜑 = = = 𝑐, (2.39)
√𝜇𝜀 √ 𝜇 𝑟 𝜀𝑟
unde 𝑐0 = 3 ∙ 108 m/s este viteza luminii în vid, 𝜇𝑟 is the relative magnetic permeability, 𝜀𝑟
este permitivitatea electrică relativă, iar 𝑐 este viteza luminii în dielectricul liniei. Combinând
cele două expresii pentru viteza de fază obținem o relație între parametrii lineici și parametrii
electromagnetici

𝐿𝐿 𝐶𝐿 = 𝜇𝜀 (2.40)
ceea ce arată că pentru o linie fără pierderi doar unul din cei doi parametrii lineici (𝐿𝐿 sau 𝐶𝐿 )
trebuie calculat.

Considerând expresia constantei de propagare pentru linii fără pierderi, expresiile tensiunii
și curentului pe o linie fără pierderi pot căpăta următoarele forme în funcție de mărimile
utilizate:

 în funcție de amplitudinile undelor de tensiune la 𝑧 = 0:

𝑈(𝑧) = 𝑈0+ 𝑒 −𝑗𝛽𝑧 + 𝑈0− 𝑒 𝑗𝛽𝑧 (2.41a)


𝑈0+ 𝑈0−
𝐼(𝑧) = 𝑒 −𝑗𝛽𝑧 − 𝑒 𝑗𝛽𝑧 . (2.41b)
𝑍𝐶 𝑍𝐶
 în funcție de tensiunea totală și curentul total la 𝑧 = 0:

𝑈(𝑧) = 𝑈0 cos(𝛽𝑧) − 𝑗𝑍𝐶 𝐼0 sin(𝛽𝑧) (2.42a)


𝑈0
𝐼(𝑧) = −𝑗 sin(𝛽𝑧) + 𝐼0 cos(𝛽𝑧) (2.42b)
𝑍𝐶

15
 în funcție de amplitudinea undei directe de tensiune (la 𝑧 = 0) și coeficientul de reflexie
în tensiune:
𝑈(𝑧) = 𝑈0+ (𝑒 −𝑗𝛽𝑧 + Γ𝑒 𝑗𝛽𝑧 ) (2.43a)
𝑈0+
𝐼(𝑧) =
𝑍𝐶
(𝑒 −𝑗𝛽𝑧 − Γ𝑒 𝑗𝛽𝑧 ). (2.43b)

Impedanța caracteristică a unei linii fără pierderi este reală (o rezistență pură):
𝑅𝐿 +𝑗𝜔𝐿𝐿 𝐿𝐿
𝑍𝐶 = √ | =√ (2.44)
𝐺𝐿 +𝑗𝜔𝐶𝐿 𝑅𝐿 =0 𝐶𝐿
𝐺𝐿 =0
ceea ce înseamnă că unda directă/inversă de tensiune este în fază cu unda directă/inversă de
curent și de-a lungul liniei se transmite doar putere activă. În acest caz modulul coeficientului
de reflexie în tensiune este subunitar pentru orice sarcină pasivă (cu impedanța 𝑍𝐿 = 𝑅 + 𝑗𝑋):

(𝑅+𝑗𝑋)−𝑍𝐶 (𝑅−𝑍 )2 +𝑋 2
|Γ| = | | = √(𝑅+𝑍𝐶 )2 ≤ 1. (2.45)
(𝑅+𝑗𝑋)+𝑍𝐶 𝐶 +𝑋 2
Modulul coeficientului de reflexie pentru o linie de transmisiune fără pierderi (ideală) terminate
pe o sarcină pasivă este întotdeauna subunitar, adică amplitudinea undei reflectate este
întotdeauna mai mică decât amplitudinea undei incidente. Acest lucru nu se întâmplă însă în
cazul sarcinilor active, pentru care 𝑅𝑒{𝑍𝑆 } < 0 (de exemplu în cazul amplificatoarelor cu
reflexie). Modulul coeficientului de reflexie este egal cu 1 pentru sarcini pur reactive (𝑍𝐿 =
𝑗𝑋, 𝑅 = 0) care nu pot disipa putere.

Modelul liniei fără pierderi poate fi aplicat în practică doar dacă if 𝑅𝐿 ≪ 𝑗𝜔𝐿𝐿 și 𝐺𝐿 ≪
𝑗𝜔𝐶𝐿 . Presupunând că 𝑅𝐿 și 𝐺𝐿 nu depind de frecvență, aceste două condiții sunt mai bine
îndeplinite cu cât frecvența de lucru este mai înaltă.

2.3. Linia de transmisiune cu pierderi mici


Liniile de transmisiune prezintă pierderi din cauza conductivității finite a conductoarelor
și pierderilor în dielectric (acestea sunt de regulă mici). În anumite situații practice modelul
liniei fără pierderi nu se poate aplica deoarece efectul pierderilor poate fi esențial. De exemplu,
o constantă de atenuare nenulă este necesară pentru a explica atenuarea semnalului pe o linie
de transmisiune foarte lungă sau pentru a calcula factorul de calitate al liniei de transmisiune
utilizate ca rezonator (factorul de calitate ar fi infinit daca linia nu ar avea pierderi).

Considerând 𝑅𝐿 ≪ 𝑗𝜔𝐿𝐿 și 𝐺𝐿 ≪ 𝑗𝜔𝐶𝐿 , constanta de propagare poate fi aproximată în


felul următor:

16
𝛾 = 𝛼 + 𝑗𝛽 = √(𝑅𝐿 + 𝑗𝜔𝐿𝐿 )(𝐺𝐿 + 𝑗𝜔𝐶𝐿 ) =
𝑅𝐿 𝐺𝐿 𝑅𝐿 𝐺𝐿
= 𝑗𝜔√𝐿𝐿 𝐶𝐿 √1 + + − ≅
𝑗𝜔𝐿𝐿 𝑗𝜔𝐶𝐿 𝜔2 𝐿𝐿 𝐶𝐿

𝑅𝐿 𝐺𝐿
≅ 𝑗𝜔√𝐿𝐿 𝐶𝐿 √1 + + ≅ , (2.46)
𝑗𝜔𝐿𝐿 𝑗𝜔𝐶𝐿

1 𝑅𝐿 𝐺𝐿
≅ ( + ) + 𝑗𝜔√𝐿𝐿 𝐶𝐿
2 𝐿 𝐶
√𝐶𝐿 √𝐿 𝐿
𝐿 𝐿

iar impedanța caracteristică se aproximează prin:

𝑅𝐿 𝑅𝐿 𝐺
𝑅𝐿 +𝑗𝜔𝐿𝐿 𝐿𝐿 1+ 𝐿𝐿 (1+ )(1− 𝐿 )
𝑗𝜔𝐿𝐿 𝑗𝜔𝐿𝐿 𝑗𝜔𝐶𝐿
𝑍𝐶 = √ =√ √ 𝐺 =√ √ 2 ≅
𝐺𝐿 +𝑗𝜔𝐶𝐿 𝐶𝐿 1+ 𝐿 𝐶 𝐿 𝐺
1+( 𝐿 )
𝑗𝜔𝐶𝐿 𝜔𝐶𝐿 . (2.47)

𝐿 𝑅 𝐺 𝑅 𝐺𝐿 𝐿𝐿
≅ √ 𝐿 √1 + 𝐿 − 𝐿 + 2𝐿 ≅√
𝐶 𝐿 𝑗𝜔𝐿 𝑗𝜔𝐶 𝜔 𝐿 𝐿 𝐿 𝐿 𝐶𝐿 𝐶𝐿
Constanta de defazare și impedanța caracteristică au aceleași expresii ca în cazul liniei fără
pierderi. Constantele de atenuare și defazare sunt:

1 𝑅 1 𝑅 𝐺
𝛼 = ( 𝐿 + 𝐺𝐿 𝑍𝐶 ) = ( 𝐿 + 𝐿 ) (2.48a)
2 𝑍 𝐶 2 𝑍 𝑌 𝐶 𝐶

𝛽 = 𝜔√𝐿𝐿 𝐶𝐿 (2.48b)

În expresia de mai sus 𝑌𝐶 = 1/𝑍𝐶 este admitanța caracteristică a liniei de transmisiune.

În concluzie, pentru 𝑅𝐿 ≪ 𝑗𝜔𝐿𝐿 și 𝐺𝐿 ≪ 𝑗𝜔𝐶𝐿 impedanța caracteristică este practic o


constantă, constanta de fază variază linear cu frecvența, iar linia de transmisiune nu
distorsionează semnalul (sau distorsiunile introduse sunt foarte mici).

2.4. Linia de transmisiune fără distorsiuni


După cum se poate observa în expresia exactă a constantei de propagare, constanta de
fază este în general o funcție neliniară (relativ complicată) de frecvență cu excepția cazului în
care linia nu are pierderi. Dacă 𝛽 nu este o funcție liniară de frecvență, viteza de fază nu este
constantă și diferite componente spectrale ale semnalului se vor propaga de-a lungul liniei cu
viteze diferite. Prin urmare aceste componente vor ajunge la celălalt capăt al liniei cu întârzieri
ușor diferite, ceea ce înseamnă o dispersie a semnalului (o distorsiune a semnalului ce duce la
schimbarea formei acestuia), fenomen în general nedorit.

Totuși există un caz special de linii cu pierderi pentru care constanta de fază variază
liniar cu frecvența, indiferent de efectele disipative. O astfel de linie se numește linie fără
distorsiuni, iar parametrii ei lineici satisfac relația (condiția Heaviside):

17
𝑅𝐿 𝐺𝐿
= . (2.49)
𝐿𝐿 𝐶𝐿
În acest caz impedanța caracteristică este
𝑅𝐿
𝑅𝐿 +𝑗𝜔𝐿𝐿 𝐿𝐿 1+ 𝐿
𝑗𝜔𝐿𝐿
𝑍𝐶 = √ =√ √ 𝐺 = √ 𝐿, (2.50)
𝐺𝐿 +𝑗𝜔𝐶𝐿 𝐶𝐿 1+ 𝐿 𝐶𝐿
𝑗𝜔𝐶𝐿

iar constanta de propagare are expresia


𝛾 = 𝛼 + 𝑗𝛽 = √(𝑅𝐿 + 𝑗𝜔𝐿𝐿 )(𝐺𝐿 + 𝑗𝜔𝐶𝐿 ) =
𝑅𝐿 𝐺
= 𝑗𝜔√𝐿𝐿 𝐶𝐿 √(1 +
𝑗𝜔𝐿𝐿
) (1 + 𝑗𝜔𝐶𝐿 ) = . (2.51)
𝐿

𝑅𝐿 2 𝑅
= 𝑗𝜔√𝐿𝐿 𝐶𝐿 √(1 +
𝑗𝜔𝐿𝐿
) = 𝑍 𝐿 + 𝑗𝜔√𝐿𝐿 𝐶𝐿
𝐶
Impedanța caracteristică este o rezistență pură, iar constanta de fază variază linear cu
frecvența fără aplicarea vreunei aproximări (ca în cazul liniei cu pierderi mici). Constanta de
atenuare 𝛼 = 𝑅𝐿 /𝑍𝐶 = 𝐺𝐿 /𝑌𝐶 nu depinde de frecvență; astfel toate componentele spectrale ale
unui semnal ce se propagă pe linie vor fi atenuate la fel (neglijând faptul că 𝑅𝐿 are o ușoară
dependență de frecvență). Prin urmare, o linie fără distorsiuni are pierderi, dar nu afectează
forma de undă a semnalului care se propagă de-a lungul acesteia.

De regulă 𝑅𝐿 𝐶𝐿 > 𝐺𝐿 𝐿𝐿 . Pentru a obține egalitatea, 𝑅𝐿 poate fi scăzut prin utilizarea


unor conductori cu suprafață mai mare (ceea ce implică o creștere a costurilor) sau 𝐶𝐿 poate fi
scăzut utilizând o izolație mai groasă între conductori, dar ambele variante conduc la o linie de
transmisiune mai voluminoasă. Creșterea 𝐺𝐿 nu este o opțiune viabilă deoarece acest lucru ar
duce la creșterea constantei de atenuare.

O metodă practică de a obține egalitatea 𝑅𝐿 𝐶𝐿 = 𝐺𝐿 𝐿𝐿 este de a crește 𝐿𝐿 prin inserarea


periodică de bobine de-a lungul liniei de transmisiune (după cum este arătat în Fig. 2-6).

Lpc Lpc

ZC, α, β

Fig. 2-6. Linie de transmisiune cu pierderi având bobine inserate periodic.

Acest procedeu este denumit ,,pupinizare” deoarece acesta a fost prima dată aplicat la frecvențe
joase (de ordinul kHz) de ing. sârb Mihajlo Pupin. La frecvențe pentru care lungimea de undă
este semnificativ mai mare decât spațierea dintre două bobine succesive (de exemplu la o
frecvență de 1 kHz această condiție este ușor de atins întrucât lungimea de undă este 300 km),
o linie ,,pupinizată” se comportă ca o linie de transmisiune cu o inductanță lineică mai mare.

Problema modificării parametrilor lineici în prezența unor elemente concentrate de


circuit plasate de-a lungul liniei apare în domeniul circuitelor digitale. De regulă presupunem
că o linie de transmisiune are o singură sarcină plasată la capăt, dar în cazul circuitelor
imprimate pot fi plasate mai multe sarcini de-a lungul unei linii de transmisiune. Fiecare poartă

18
logică atașată la o line de transmisiune are propria capacitate de intrare 𝐶𝐺 care contribuie la
valoarea capacității lineice echivalente a liniei (Fig. 2-7).

CG CG CG

Fig. 2-7. Porți logice având capacitatea de intrare 𝐶𝐺 plasate de-a lungul liniei de
transmisiune.

Pentru a ține cont de acest efect, în practică s-au dezvoltat formule empirice pentru
ajustarea impedanței caracteristice și vitezei de fază a liniei de transmisiune:
𝑍𝐶
𝑍𝐶,𝑒𝑓 = 𝐶
(2.52a)
√1+ 𝑎𝑑𝑑
𝐶𝐿
𝑣𝜑
𝑣𝜑,𝑒𝑓 = 𝐶
, (2.52b)
√1+ 𝑎𝑑𝑑
𝐶 𝐿

unde 𝐶𝑎𝑑𝑑 este capacitatea lineică adițională cauzată de prezența porților logice de-a lungul
liniei de transmisiune. Capacitatea adițională duce la scăderea impedanței caracteristice și a
vitezei de fază, ceea ce implică și o creștere a timpului de propagare pe linie. Această creștere
trebuie luată în calcul în proiectarea circuitelor digitale pentru a evita posibile comutări
asincrone.

2.5 Distribuția tensiunii și a curentului în lungul


liniilor fără pierderi
Dacă o linie de transmisiune de lungime finită, având un semnal de excitație aplicat la
unul din capete, este terminată la celălalt capăt pe o impedanță de sarcină diferită de impedanța
ei caracteristică, atunci o parte din unda incidentă este reflectată de sarcină. Pentru o linie de
transmisiune fără pierderi, fazorii undelor directă și inversă de tensiune sunt:

𝑈𝑑 (𝑧) = 𝑈0+ 𝑒 −𝑗𝛽𝑧 (2.53a)


𝑈𝑖 (𝑧) = 𝑈0− 𝑒 𝑗𝛽𝑧 = Γ𝑈0+ 𝑒 𝑗𝛽𝑧 = |Γ|𝑈0+ 𝑒 𝑗(𝛽𝑧+𝜑Γ ) , (2.53b)

în timp ce fazorii undelor directă și inversă de curent au expresiile:

𝑈0+
𝐼𝑑 (𝑧) = 𝑒 −𝑗𝛽𝑧 (2.54a)
𝑍𝐶
𝑈0− 𝑗𝛽𝑧 Γ𝑈0+ 𝑗𝛽𝑧 |Γ|𝑈0+
𝐼𝑖 (𝑧) = 𝑒 =− 𝑒 =− 𝑒 𝑗(𝛽𝑧+𝜑Γ) . (2.54b)
𝑍𝐶 𝑍𝐶 𝑍𝐶

Tensiunea totală/curentul total în fiecare punct al liniei se obține prin adunarea fazorilor
undelor directă și inversă de tensiune/curent (configurația avută în vedere este prezentată în Fig.

19
2-8). Rezultatul adunării depinde de amplitudinile fazorilor și de diferența de fază dintre aceștia
(care variază de-a lungul liniei).

Id(z)+Ii(z)
I0

Ud(z)+Ui(z) U0 ZS

z
z=0
Fig. 2-8. Tensiunea/curentul total pe o linie fără pierderi terminată pe o impedanță de
sarcină 𝑍𝑆 .

În Fig. 2-9 sunt prezentați fazorii undelor (directă și inversă) de tensiune împreună cu
suma acestora la o coordonată 𝑧 de pe linie.

Spre
generator Ud(z)+Ui(z)

Ud(z)

Spre
generator
Ui(z)

Fig. 2-9. Fazorii undelor (directă și inversă) de tensiune și suma acestora pentru o
coordonată 𝑧 de pe linie.

20
La capătul liniei de transmisiune (la 𝑧 = 0), amplitudinile complexe ale celor două unde
de tensiune (direct și inversă) sunt 𝑈0+ și 𝑈0− = Γ𝑈0+, iar suma acestora este tensiunea totală pe
sarcină 𝑈0 . Pentru alte puncte de pe linia fără pierderi (la diferite coordonate 𝑧), amplitudinile
fazorilor rămân aceleași ca și în cazul 𝑧 = 0:

|𝑈𝑑 (𝑧)| = |𝑈𝑑 (0)| = |𝑈0+ | (2.55a)


|𝑈𝑖 (𝑧)| = |𝑈𝑖 (0)| = |𝑈0− | = |𝑈0+ ||Γ|, (2.55b)

dar faza fiecărui fazor se schimbă în funcție de poziția de pe linie. La schimbarea coordonatei
𝑧, cei doi fazori se rotesc în sensuri opuse (datorită semnelor diferite ale argumentelor
exponențialelor complexe ce descriu cele două unde), ceea ce duce la o tensiune totală ce
variază de la un punct la altul. În Fig. 2-9 coordonata 𝑧 scade întrucât mișcarea indicată este
spre generator. Când fazorii undelor directă și inversă sunt coliniari, tensiunea atinge un maxim
(se spune că cele două unde sunt în fază), în timp ce în cazul în care cei doi fazori sunt vectori
opuși tensiunea atinge un minim (se spune că cele două unde sunt în antifază). Valorile maxime
și minime ale tensiunii sunt:

𝑈𝑚𝑎𝑥 = |𝑈0+ | + |𝑈0− | = |𝑈0+ |(1 + |Γ|) (2.56a)


𝑈𝑚𝑖𝑛 = |𝑈0+ | − |𝑈0− | = |𝑈0+ |(1 − |Γ|). (2.56b)

Raportul între tensiunea maximă și tensiunea minimă de pe linia de transmisiune este denumit
raport de undă staționară:
𝑈𝑚𝑎𝑥
𝜎= ≥ 1. (2.57)
𝑈𝑚𝑖𝑛

Raportul de undă staționară variază între 1 (când pe linie se propagă doar o undă progresivă) și
∞ (când pe linie avem doar o undă staționară și nu se transferă energie către sarcină), și depinde
de coeficientul de reflexie al sarcinii (nu depinde de generatorul utilizat):

|𝑈0+ |+|𝑈0− | 1+|Γ|


𝜎= = . (2.58)
|𝑈0+ |−|𝑈0− | 1−|Γ|

Maximele amplitudinii tensiunii se ating când unda directă și unda inversă sunt în fază. Din
relația (2.53) această condiție se poate scrie sub forma:

−𝛽𝑧𝑚𝑎𝑥 = 𝛽𝑧𝑚𝑎𝑥 + 𝜑Γ + 2𝑘𝜋, (2.59)

iar distanțele până la pozițiile maximelor amplitudinii tensiunii sunt:


𝜑Γ +2𝑘𝜋 𝜆 𝜑Γ 𝜆
𝑑𝑚𝑎𝑥 = −𝑧𝑚𝑎𝑥 = = +𝑘 . (2.60)
2𝛽 4 𝜋 2

Pozițiile maximelor amplitudinii tensiunii depind de 𝑘, iar distanța între două maxime adiacente
𝜆
este 2. Minimele amplitudinii tensiunii se obțin când unda directă de tensiune este în antifază
cu unda inversă de tensiune. Acest lucru se poate scrie ca

−𝛽𝑧𝑚𝑖𝑛 = 𝛽𝑧𝑚𝑖𝑛 + 𝜑Γ + (2𝑘 + 1)𝜋, (2.61)

21
iar pozițiile minimelor amplitudinii tensiunii sunt:

𝜑Γ +(2𝑘+1)𝜋 𝜆 𝜑Γ 𝜆
𝑑𝑚𝑖𝑛 = −𝑧𝑚𝑖𝑛 = = (1 + ) + 𝑘 2. (2.62)
2𝛽 4 𝜋

𝜆
Distanța între două minime ale amplitudinii tensiunii este 2, iar distanța dintre un maxim și
𝜆
minimul cel mai apropiat este 4. Distanțele până la primul maxim, și respectiv primul minim,
al amplitudinii tensiunii față de sarcină sunt:
𝜆 𝜑Γ
𝑑𝑚𝑎𝑥,0 = , (2.63a)
4 𝜋

𝜆 𝜑Γ
𝑑𝑚𝑖𝑛,0 = (1 + ). (2.63b)
4 𝜋

Funcția |𝑈(𝑧)| este distribuția amplitudinii tensiunii, iar funcția |𝐼(𝑧)| reprezintă distribuția
amplitudinii curentului:

|𝑈(𝑧)| = |𝑈0+ ||𝑒 −𝑗𝛽𝑧 + Γ𝑒 𝑗𝛽𝑧 |, (2.64a)

|𝑈0+ |
|𝐼(𝑧)| =
𝑍𝐶
|𝑒 −𝑗𝛽𝑧 − Γ𝑒 𝑗𝛽𝑧 |. (2.64b)

𝜆
Ambele funcții sunt periodice cu perioada 2. Cele două distribuții diferă prin factorul de scară
1
și de saltul de fază de 𝜋 rad al termenului corespunzător undei reflectate. Distibuția
𝑍𝐶
amplitudinii curentului poate fi scrisă sub forma

1 𝜆
|𝐼(𝑧)| = |𝑈 (𝑧 ± )|. (2.65)
𝑍𝐶 4

Deci distribuția amplitudinii curentului poate fi ușor obținută din distribuția amplitudinii
𝜆
tensiunii printr-o translație cu 4 (când distribuția amplitudinii tensiunii are un maxim, distribuția
amplitudinii curentului are un minim, și viceversa).

Distribuția amplitudinii tensiunii depinde de coeficientul de reflexie și poate fi descrisă


de doi parametrii reali: raportul de undă staționară (ce caracterizează aspectul distribuției –
gradul de ondulare) și distanța până la primul minim/maxim față de planul sarcinii. Coeficientul
de reflexie depinde numai de impedanța de sarcină și de impedanța caracteristică a linei. Prin
urmare, pentru o linie de transmisiune dată există o relație bijectivă între distribuția amplitudinii
tensiunii/curentului și sarcină. Acest lucru conduce la metoda uzuală de măsurare a sarcinilor
la frecvențe înalte. Impedanța necunoscută este conectată la capătul liniei de transmisiune, iar
distribuția amplitudinii tensiunii/curentului se obține utilizând o sondă care se deplasează de-a
lungul liniei. Din distribuția măsurată se determină raportul de undă staționară și pozițiile
maximelor și minimelor, pe baza cărora se calculează coeficientul de reflexie și în final valoarea
impedanței de sarcină (la frecvențe mari o impedanță nu se poate măsura cu metode clasice,
cum ar fi un LCR-metru).

22
2.5.1 Distribuția amplitudinii tensiunii și a curentului
pentru câteva sarcini particulare
a) Impedanța de sarcină este egală cu impedanța caracteristică a linei (𝑍𝑆 = 𝑍𝐶 ). În acest caz
coeficientul de reflexie este Γ = 0, raportul de undă staționară este σ = 1, pe linie se
propagă o singură undă progresivă, iar distribuția amplitudinii tensiunii/curentului este
constantă (Fig. 2-10a):
|𝑈(𝑧)|𝑍𝑆 =𝑍𝐶 = |𝑈0+ | (2.66a)
|𝑈0+ |
|𝐼(𝑧)|𝑍𝑆 =𝑍𝐶 = . (2.66b)
𝑍𝐶
În două puncte diferite de pe linie, valorile instantanee ale tensiunii și curentului diferă doar
datorită diferenței de fază.

b) Linia de transmisiune terminată în scurtcircuit (𝑍𝑆 = 0). Pe linie este o undă staționară,
coeficientul de reflexie este Γ = −1 = 𝑒 𝑗𝜋 , raportul de undă staționară este σ = ∞, iar
distribuțiile amplitudinii tensiunii și curentului sunt (Fig. 2-10b):
|𝑈(𝑧)|𝑍𝑠 =0 = |𝑈0+ ||𝑒 −𝑗𝛽𝑧 − 𝑒 𝑗𝛽𝑧 | = 2|𝑈0+ ||sin 𝛽𝑧| (2.67a)
|𝑈0+ | |𝑈0+ |
|𝐼(𝑧)|𝑍𝑆=0 =
𝑍𝐶
|𝑒 −𝑗𝛽𝑧 + 𝑒 𝑗𝛽𝑧 | = 2 𝑍𝐶
|cos 𝛽𝑧|. (2.67b)
Distanța până la primul minim al amplitudinii tensiunii este 𝑑𝑚𝑖𝑛,0 = 0, deci distribuția
amplitudinii tensiunii începe cu un minim nul în sarcină.

c) Linia de transmisiune terminată în gol (𝑍𝑆 = ∞). Pe linie este o undă staționară, coeficientul
de reflexie este Γ = 1 = 𝑒 𝑗0 , raportul de undă staționară este σ = ∞, iar distribuțiile
amplitudinii tensiunii și curentului sunt (Fig. 2-10c):
|𝑈(𝑧)|𝑍𝑆 =∞ = |𝑈0+ ||𝑒 −𝑗𝛽𝑧 + 𝑒 𝑗𝛽𝑧 | = 2|𝑈0+ ||cos 𝛽𝑧| (2.68a)
|𝑈0+ | |𝑈0+ |
|𝐼(𝑧)|𝑍𝑆=∞ =
𝑍𝐶
|𝑒 −𝑗𝛽𝑧 − 𝑒 𝑗𝛽𝑧 | = 2 𝑍𝐶
|sin 𝛽𝑧|. (2.68b)
Distanța până la primul minim al amplitudinii tensiunii este 𝑑𝑚𝑖𝑛,0 = 𝜆/4, deci distribuția
amplitudinii tensiunii începe cu un minim nul în sarcină.

d) Sarcină rezistivă (𝑍𝑆 = 𝑅). În acest caz pe linie apare un amestec între o undă progresivă și
o undă staționară. Coeficientul de reflexie în tensiune este
𝑅−𝑍𝐶
Γ= . (2.69a)
𝑅+𝑍𝐶

Considerăm două cazuri în funcție de valoarea sarcinii rezistive:


1) 𝑅 > 𝑍𝐶 . În acest caz Γ = |Γ|𝑒 𝑗0 , raportul de undă staționară este:
𝑅−𝑍𝐶
1+ 𝑅
𝑅+𝑍𝐶
σ= 𝑅−𝑍𝐶 = , (2.69b)
1− 𝑍𝐶
𝑅+𝑍𝐶

iar distribuțiile amplitudinii tensiunii și curentului sunt (Fig. 2-10d):


|𝑈(𝑧)|𝑅>𝑍𝐶 = |𝑈0+ ||𝑒 −𝑗𝛽𝑧 + |Γ|𝑒 𝑗𝛽𝑧 | = |𝑈0+ ||1 + |Γ|𝑒 𝑗2𝛽𝑧 | (2.69c)

23
|𝑈0+ | −𝑗𝛽𝑧 |𝑈0+ |
|𝐼(𝑧)|𝑅>𝑍𝐶 = |𝑒 − |Γ|𝑒 𝑗𝛽𝑧 |= |1 − |Γ|𝑒 𝑗2𝛽𝑧 |. (2.69d)
𝑍𝐶 𝑍𝐶
Distanța până la primul minim al amplitudinii tensiunii este 𝑑𝑚𝑖𝑛,0 = 𝜆/4, deci distribuția
amplitudinii tensiunii începe cu un maxim în sarcină 𝑈𝑚𝑎𝑥 = |𝑈0+ |(1 + |Γ|), iar minimele
distribuției au valori nenule 𝑈𝑚𝑖𝑛 = |𝑈0+ |(1 − |Γ|).

2) 𝑅 < 𝑍𝐶 . În acest caz Γ = −|Γ| = |Γ|𝑒 ±𝑗𝜋 , raportul de undă staționară este:
𝑅−𝑍𝐶
1− 𝑍𝐶
𝑅+𝑍𝐶
σ= 𝑅−𝑍𝐶 = , (2.69e)
1+ 𝑅
𝑅+𝑍𝐶
iar distribuțiile amplitudinii tensiunii și curentului sunt (Fig. 2-10d):
|𝑈(𝑧)|𝑅<𝑍𝐶 = |𝑈0+ ||𝑒 −𝑗𝛽𝑧 − |Γ|𝑒 𝑗𝛽𝑧 | = |𝑈0+ ||1 − |Γ|𝑒 𝑗2𝛽𝑧 | (2.69f)
|𝑈0+ | |𝑈0+ |
|𝐼(𝑧)|𝑅<𝑍𝐶 =
𝑍𝐶
|𝑒 −𝑗𝛽𝑧 + |Γ|𝑒 𝑗𝛽𝑧 | = 𝑍𝐶
|1 + |Γ|𝑒 𝑗2𝛽𝑧 |. (2.69g)
Distanța până la primul minim al amplitudinii tensiunii este 𝑑𝑚𝑖𝑛,0 = 0, deci distribuția
amplitudinii tensiunii începe cu un minim nenul în sarcină 𝑈𝑚𝑖𝑛 = |𝑈0+ |(1 − |Γ|).

e) Sarcină pur reactivă (𝑍𝑆 = 𝑗𝑋). Pe linie apare doar o undă staționară. Coeficientul de
reflexie este
𝑗𝑋−𝑍𝐶 (𝑋 2 −𝑍𝐶 2 )+2𝑗𝑋𝑍𝐶
Γ= =
𝑗𝑋+𝑍𝐶 𝑋 2 +𝑍𝐶 2
(2.70a)
cu |Γ| = 1 și
𝑋
𝜑Γ = ±𝜋 − 2 tan−1 (𝑍 ), (2.70b)
𝐶
(semnul ± este ales astfel încât −𝜋 < 𝜑Γ ≤ 𝜋). Raportul de undă staționară este σ = ∞.
Considerăm două cazuri în funcție de semnul reactanței sarcinii:
𝜆 𝜆
1) 𝑋 > 0 (reactanță inductivă) => 0 < 𝜑Γ ≤ 𝜋 => 𝑑𝑚𝑖𝑛,0 > 4 , 𝑑𝑚𝑎𝑥,0 < 4. Distribuția
amplitudinii tensiunii crește pe măsură ce ne îndepărtăm de sarcină și atinge prima dată
un maxim.
𝜆 𝜆
2) 𝑋 < 0 (reactanță capacitivă) => −𝜋 < 𝜑Γ < 0 => 𝑑𝑚𝑖𝑛,0 < 4 , 𝑑𝑚𝑎𝑥,1 > 4. Distribuția
amplitudinii tensiunii scade pe măsură ce ne îndepărtăm de sarcină și atinge prima dată
un minim.

În ambele cazuri distribuțiile amplitudinii tensiunii și curentului (prezentate în Fig. 2-10e)


au minime nule și maxime egale cu 2|𝑈0+ |, și respectiv 2|𝑈0+ |/𝑍𝐶 .

24
|U(z)| |I(z)|

ZS=ZC ZS=0 ZS=

z z z
-3λ/2 -λ -λ/2 0 -3λ/2 -λ -λ/2 0 -3λ/2 -λ -λ/2 0
(a) (b) (c)

ZS=R>ZC ZS=R<ZC

z z
-3λ/2 -λ -λ/2 0 -3λ/2 -λ -λ/2 0
(d1) (d2)

ZS=jX, X>0 ZS=jX, X<0

z z
-3λ/2 -λ -λ/2 0 -3λ/2 -λ -λ/2 0
(e1) (e2)

Fig. 2-10. Distribuțiile amplitudinii tensiunii/curentului de-a lungul unei linii fără
pierderi pentru diferite sarcini: a) 𝑍𝑆 = 𝑍𝐶 , b) 𝑍𝑆 = 0, c) 𝑍𝑆 = ∞, d) 𝑍𝑠 = 𝑅, e) 𝑍𝑆 = 𝑗𝑋.

2.6 Impedanța de intrare a unei linii de transmisiune


Impedanța de intrare a unei linii de transmisiune este raportul dintre tensiune și curent
la intrarea liniei. Considerăm o linie de transmisiune de lungime 𝑙 (Fig. 2-11). Dacă presupunem
că această linie este plasată la capătul unei alte linii mai lungi, impedanța de intrare poate fi
privită ca impedanța pe care trebuie să o plasăm la coordonata 𝑧 = −𝑙 astfel încât distribuția de
tensiune/curent pe linia mai lungă să rămână neschimbată.

25
ZL
Zin

z
z = -l z=0

ó
Zin

z
z = -l z=0
Fig. 2-11. Linie de transmisiune de lungime l terminată pe o impedanță de sarcină 𝑍𝑆
și impedanța sa de intrare 𝑍𝑖𝑛 .

Impedanța de intrare se calculează utilizând (2.33):


𝑍 −𝑍
𝑈(−𝑙) 𝑒 𝛾𝑙 +Γ𝑒 −𝛾𝑙 𝑒 𝛾𝑙 + 𝐿 𝐶 𝑒 −𝛾𝑙
𝑍𝐿 +𝑍𝐶
𝑍𝑖𝑛 = = 𝑍𝐶 = 𝑍𝐶 𝑍 −𝑍 =
𝐼(−𝑙) 𝑒 𝛾𝑙 −Γ𝑒 −𝛾𝑙 𝑒 𝛾𝑙 − 𝐿 𝐶 𝑒 −𝛾𝑙
𝑍𝐿 +𝑍𝐶
𝑒𝛾𝑙 −𝑒−𝛾𝑙
𝑍𝐿 (𝑒 𝛾𝑙 +𝑒 −𝛾𝑙 )+𝑍𝐶 (𝑒 𝛾𝑙 −𝑒 −𝛾𝑙 ) 𝑍𝐿 +𝑍𝐶 𝛾𝑙 −𝛾𝑙 (2.71)
𝑒 +𝑒
= 𝑍𝐶 = 𝑍𝐶 𝑒𝛾𝑙 −𝑒−𝛾𝑙
=
𝑍𝐿 (𝑒 𝛾𝑙 −𝑒 −𝛾𝑙 )+𝑍𝐶 (𝑒 𝛾𝑙 +𝑒 −𝛾𝑙 ) 𝑍𝐿 𝛾𝑙 −𝛾𝑙 +𝑍𝐶
𝑒 +𝑒
𝑍𝐿 +𝑍𝐶 tanh(𝛾𝑙)
= 𝑍𝑐 .
𝑍𝐶 +𝑍𝐿 tanh(𝛾𝑙)
Pornind de la această expresie generală, pentru o linie cu pierderi neglijabile (𝛾 = 𝑗𝛽)
impedanța de intrare devine:

𝑍𝐿 +𝑗𝑍𝐶 tan(𝛽𝑙)
𝑍𝑖𝑛 = 𝑍𝑐 . (2.72)
𝑍𝐶 +𝑗𝑍𝐿 tan(𝛽𝑙)

Impedanța de intrare depinde de impedanța caracteristică a liniei de 𝑍𝑐 , impedanța de sarcină 𝑍𝑆


și lungimea electrică a liniei:
𝜔𝑙 𝑙
𝜙 = 𝛽𝑙 = = 2𝜋 . (2.73)
𝑐 𝜆

Prin urmare pentru a modifica impedanța de intrare se poate modifica lungimea fizică a liniei
sau frecvența de lucru. Impedanța de intrare pentru o linie fără pierderi este o funcție periodică
de 𝜙 = 𝛽𝑙, cu perioada 𝜋, ceea ce corespunde la o lungime fizică de 𝜆/2. În consecință, în plane

26
succesive de-a lungul liniei separate de o distanță egală cu 𝜆/2 observăm aceeași impedanță,
iar pe parcursul unei secțiuni de linie de lungime 𝜆/2 observăm toate valorile posibile ale
impedanței. Impedanța ,,văzută” într-un punct de pe linie este implicit legată de amplitudinea
tensiunii/curentului în acel punct.

2.6.1 Impedanța de intrare a unei linii fără pierderi


terminate în scurt, în gol sau pe o sarcină pur reactivă
Toate aceste tipuri de sarcini produc o reflexie totală și nu consumă deloc din energia
undei incidente. Impedanța unei linii terminate în scurtcircuit este

0+𝑗𝑍𝐶 tan(𝛽𝑙)
𝑍𝑖𝑛 |𝑍𝐿 =0 = 𝑍𝑐 = 𝑗𝑍𝑐 tan(𝛽𝑙), (2.74)
𝑍𝐶 +𝑗0 tan(𝛽𝑙)

În timp ce în cazul unii linii terminate în gol impedanța este


𝑍
1+𝑗 𝐶 tan(𝛽𝑙) 𝑍𝑐
𝑍𝐿
𝑍𝑖𝑛 |𝑍𝐿 =∞ = 𝑍𝑐 𝑍𝐶 | = −𝑗 . (2.75)
+𝑗 tan(𝛽𝑙) tan(𝛽𝑙)
𝑍𝐿
𝑍𝐿 →∞

Pentru o sarcină pur reactivă obținem:


𝑋
𝑗𝑋+𝑗𝑍𝐶 tan(𝛽𝑙) +tan(𝛽𝑙)
𝑍𝐶
𝑍𝑖𝑛 |𝑍𝐿 =𝑗𝑋 = 𝑍𝑐 = 𝑗𝑍𝑐 𝑋 =
𝑍𝐶 −𝑋 tan(𝛽𝑙) 1− tan(𝛽𝑙)
𝑍𝐶 (2.76)
𝑋
= 𝑗𝑍𝑐 tan (𝛽𝑙 + tan−1 ) .
𝑍𝐶

În toate cazurile impedanța de intrare este pur reactivă și depinde de lungimea electrică a liniei.
Impedanța de intrare poate lua orice valoare în intervalul (−∞, ∞).

La frecvențe înalte elementele reactive dintr-un circuit nu sunt de regulă implementate


în mod clasic cu bobine și condensatoare, ci sunt obținute cu tronsoane de linie de transmisiune
(de exemplu filtrele de microunde sunt implementate cu linii de transmisiune). Pentru valori
mici ale lungimii electrice, impedanța unei linii de transmisiune terminate în scurtcircuit se
𝑍𝑐 𝑙
comportă ca impedanța unei inductanțe 𝑍𝑖𝑛 |𝑍𝑆 =0 ≅ 𝑗𝜔 , în timp ce impedanța unei linii
𝑐
𝛽𝑙≪1
1
terminate în gol se comportă ca impedanța unui condensator 𝑍𝑖𝑛 |𝑍𝑆 =∞ ≅ −𝑗 𝑙 .
𝛽𝑙≪1 𝜔
𝑍𝑐 𝑐

Fig. 2-12 prezintă reactanța unei linii de transmisiune ca funcție de lungimea electrică
în două cazuri –o linie terminate în scurtcircuit și respective o linie terminată în gol. În ambele
cazuri există valori ale lungimii electrice pentru care impedanța de intrare este zero și valori
pentru care impedanța de intrare este infinită. În jurul fiecărei valori a lungimii electrice pentru
care impedanța este zero linia fără pierderi se comportă similar cu un circuit rezonant serie LC
1
(având reactanța 𝑋𝑠𝑒𝑟𝑖𝑒 (𝜔) = 𝜔𝐿 − 𝜔𝐶), în timp ce în jurul fiecărei lungimi electrice pentru
care impedanța este infinită linia se comportă ca un circuit rezonant paralel LC (având reactanța
1
𝑋𝑝𝑎𝑟𝑎𝑙𝑒𝑙 (𝜔) = 1/ (𝜔𝐿 − 𝜔𝐶)). Acest comportament al impedanței de intrare poate fi observat
27
prin comparație cu Fig. 2-13 care prezintă calitativ variația reactanței în funcție de frecvență
pentru circuite rezonante serie și paralel LC.

ZCtg(βl) -ZCctg(βl)

0 π/2 π 3π/2 2π 5π/2


βl

Fig. 2-12. Reactanța unei linii de transmisiune ca funcție de lungimea electrică


pentru o linie terminată în scurtcircuit și una terminată în gol.

Xseries(ω)

L
0 ω0 ω
C

Xparallel(ω)

C 0 ω0
L ω

Fig. 2-13. Reactanța în funcție de frecvență pentru un circuit rezonant serie LC și un


circuit rezonant paralel LC.

Impedanța de intrare pentru o linie de transmisiune fără pierderi terminată în


scurtcircuit, în gol sau pe o sarcină pur reactivă are un număr infinit de rezonanțe serie care
alternează cu un număr infinit de rezonanțe paralel. În cazul unei linii terminate în scurtcircuit
sau în gol frecvențele de rezonanță sunt multiplii întregi ale primei frecvențe de rezonanță
(frecvențele de rezonanță apar la frecvențe armonice - 𝑓0 , 2𝑓0 , 3𝑓0 , …), în timp ce pentru o linie
terminate pe o sarcină reactivă frecvențele de rezonanță nu se mai află în raport armonic
deoarece reactanța sarcinii depinde de frecvență. Datorită comportamentului rezonant al
impedanței de intrare a unei linii terminate în scurtcircuit sau gol, o linie de transmisiune poate
fi utilizată ca circuit rezonant serie sau paralel (de exemplu pentru un filtru de microunde, un
scurtcircuit la masă la frecvența de rezonanță se poate obținute cu un tronson de linie).
28
2.6.2 Impedanța de intrare a unei linii terminate pe o
sarcină adaptată
Impedanța de intrare a unei linii terminate pe o sarcină adaptată (având impedanța
egală cu impedanța caracteristică a liniei) este egală cu impedanța caracteristică
𝑍𝐶 +𝑍𝐶 tanh(𝛾𝑙)
𝑍𝑖𝑛 |𝑍𝐿 =𝑍𝐶 = 𝑍𝑐 = 𝑍𝐶 . (2.77)
𝑍𝐶 +𝑍𝐶 tanh(𝛾𝑙)

Impedanța de intrare nu depinde de lungimea electrică a liniei. Această proprietate este


motivul principal pentru care interconexiunile între diferite părți ale unui circuit de microunde
sunt realizate prin linii de transmisiune terminate pe sarcini adaptate. Altfel, liniile ar avea un
comportament dependent de lungimea electrică dintre două părți ale unui circuit. În plus, pentru
o linie fără pierderi terminată pe o sarcină adaptată, impedanța de intrare este reală și nu depinde
de frecvență.

2.6.3 Impedanța de intrare a unor linii fără pierderi având


diferite lungimi particulare
a) Linia de lungime 𝜆/2

Pentru o linie fără pierderi cu lungimea egală cu 𝜆/2 la o anumită frecvență (sau în
general un multiplu întreg de 𝜆/2), impedanța de intrare este:

𝑍𝑆 +𝑗𝑍𝐶 tan(𝜋)
𝑍𝑖𝑛 |𝑙=𝜆 = 𝑍𝑐 = 𝑍𝑆 . (2.78)
2
𝑍𝐶 +𝑗𝑍𝑆 tan(𝜋)
O linie de transmisiune având lungimea cu 𝜆/2 este numită repetor de impedanță
deoarece impedanța sa de intrare este egală cu impedanța de sarcină. Această proprietate este
îndeplinită în mod riguros doar la o singură frecvență la care lungimea liniei este exact 𝜆/2 (sau
în general 𝑘𝜆/2). Totuși, semnalele modulate (purtătoare de informație) ocupă o anumită bandă
în jurul frecvenței purtătoare. Dacă banda este relativ mică, impedanța de intrare poate fi
considerată aproximativ egală cu impedanța de sarcină în toată banda.
Dacă o linie este un repetor de impedanță la o frecvență 𝑓0 , atunci aceasta este repetor
de impedanță și la frecvențele 𝑘𝑓0 (pentru care lungimea electrică este 𝛽𝑙 = 𝑘𝜋), cu 𝑘 ≥ 0. Prin
urmare circuitele cu linii de transmisiune au un răspuns periodic în frecvență (de exemplu un
filtru trece bandă centrat pe frecvența 𝑓0 are benzi de trecere și în jurul frecvențelor 𝑘𝑓0 , dar
performanțele se degradează la frecvențe înalte din cauza creșterii pierderilor).
Linia de lungime 𝜆/2 este des utilizată pentru măsurători efectuate cu linia de măsură
în cazul în care nu avem acces mecanic la planul impedanței de sarcină. Pe baza proprietății
repetorului de impedanță se pot măsura impedanțe de sarcină prin măsurarea impedanței într-
un plan echivalent planului sarcinii (situat la o distanță de 𝑘𝜆/2 față de planul sarcinii) unde
sonda de măsură poate fi plasată cu ușurință.

b) Linia de lungime 𝜆/4

Pentru o linie fără pierderi cu lungimea egală cu 𝜆/4 (sau în general un multiplu impar
de 𝜆/4) la o anumită frecvență, impedanța de intrare este

29
𝑍𝑆
𝜋 𝜋 +𝑍𝐶
𝑍𝑆 +𝑗𝑍𝐶 tan( )
2 𝑗 tan( )
2 𝑍𝐶 2
𝑍𝑖𝑛 |𝑙=𝜆 = 𝑍𝑐 𝜋 = 𝑍𝑐 𝑍𝐶 = . (2.79a)
4 𝑍𝐶 +𝑗𝑍𝑆 tan( 2 ) 𝜋 +𝑍𝑆
𝑍𝑆
𝑗 tan( )
2
Acest rezultat poate fi de asemenea scris și ca
1
𝑧𝑖𝑛 |𝑙=𝜆 = , (2.79b)
4
𝑧𝑆
unde 𝑧𝑖𝑛 = 𝑍𝑖𝑛 /𝑍𝐶 și 𝑧𝑆 = 𝑍𝑆 /𝑍𝐶 sunt impedanțele normate ale 𝑍𝑖𝑛 , și respectiv, 𝑍𝑆 . Impedanța
normată a unei linii de lungime 𝜆/4 este numeric egală cu inversul impedanței de sarcină
normate. Prin urmare, linia de lungime 𝜆/4 este numită inversor de impedanță.

Un inversor de impedanță poate fi utilizat pentru a transforma o anumită sarcină


rezistivă în orice altă valoare de impedanță rezistivă, deci poate avea rol de circuit de adaptare
al unei sarcini rezistive la o linie de acces (ca în Fig. 2-14). Linia de acces având impedanța
caracteristică 𝑍0 este adaptată dacă impedanța de intrare 𝑍𝑖𝑛 a liniei de lungime 𝜆/4 este egală
cu 𝑍0 . Astfel, din ecuația (2.79a) rezultă că impedanța caracteristică a liniei de lungime 𝜆/4
trebuie aleasă 𝑍𝐶 = √𝑍0 𝑅.
l=λ/4

Z0 ZC R

Zin
Fig. 2-14. Circuit de adaptare (a rezistorului ideal de rezistență R la o linie de acces cu
impedanța caracteristică 𝑍0 ) format dintr-o linie de lungime 𝜆/4.

Proprietatea de linie inversoare a liniei de lungime 𝜆/4 este riguros îndeplinită doar la
anumite frecvențe discrete. Dacă lungimea fizică a liniei este egală cu 𝜆/4 la o frecvență 𝑓0 ,
atunci linia fără pierderi se comportă ca un inversor de impedanță la frecvențele (2𝑘 + 1)𝑓0
(frecvențe pentru care lungimea electrică este 𝛽𝑙 = (2𝑘 + 1)𝜋/2), cu 𝑘 ≥ 0. Pentru un semnal
ce poartă informație (care ocupă o anumită bandă în jurul frecvenței purtătoare), proprietatea
de linie inversoare este îndeplinită doar aproximativ.

c) Linia de lungime 𝜆/8

Impedanța de intare a unei linii cu lungimea fizică 𝜆/8 la o anumită frecvență este
𝜋
𝑍𝑆 +𝑗𝑍𝐶 tan( ) 𝑍𝑆 +𝑗𝑍𝐶
4
𝑍𝑖𝑛 |𝑙=𝜆 = 𝑍𝑐 𝜋 = 𝑍𝑐 . (2.80a)
8 𝑍𝐶 +𝑗𝑍𝑆 tan( 4 ) 𝑍𝐶 +𝑗𝑍𝑆

Considerând 𝑍𝑆 = 𝑅 + 𝑗𝑋, această expresie se poate rescrie ca

30
𝑅+𝑗𝑋+𝑗𝑍𝐶 𝑅+𝑗(𝑋+𝑍𝐶 )
𝑍𝑖𝑛 |𝑙=𝜆 = 𝑍𝑐 = 𝑍𝑐 =
8
𝑍𝐶 +𝑗(𝑅+𝑗𝑋) 𝑍𝐶 −𝑋+𝑗𝑅
. (2.80b)
2𝑅𝑍𝐶 +𝑗(𝑍𝐶 2 −𝑋 2 −𝑅 2 )
= 𝑍𝑐 (𝑍𝐶 −𝑋)2 +𝑅 2

Când 𝑍𝐶 = √𝑅 2 + 𝑋 2 = |𝑍𝑆 |, impedanța de intrare este pur rezistivă

2𝑅𝑍𝐶
𝑍𝑖𝑛 | 𝑙=
𝜆 = 𝑍𝑐 (𝑍 2 +𝑅 2
. (2.80c)
8 𝐶 −𝑋)
𝑍𝐶 =|𝑍𝑆 |
Cu ajutorul unei linii de lungime fizică 𝜆/8 se poate transforma orice impedanță
complex într-o impedanță rezistivă. Din acest motiv, linia de lungime 𝜆/8 este utilizată în
circuite de adaptare pentru sarcini complexe (împreună cu linia de 𝜆/4). Linia de lungime 𝜆/8
transformă impedanța de sarcină într-o anumită impedanță rezistivă, iar linia de lungime 𝜆/4
transformă această impedanță rezistivă în impedanța rezistivă cu valoarea dorită.

2.7 Linii de transmisiune ca elemente de circuit

Funcția principală a liniilor de transmisiune este să ghideze transferul energiei


electromagnetice. Pe lângă această funcție, liniile de transmisiune cu lungimi comparabile sau
mai mici decât lungimea de undă pot fi utilizate ca elemente de circuit. Liniile înlocuiesc cu
succes elementele reactive de circuit (de tip concentrat), în special la frecvențe înalte unde
elementele concentrate sunt greu de realizat (este greu de obținut un factor de calitate ridicat).
La frecvențe mici, dimensiunile fizice ale liniilor de transmisiune (proporționale cu lungimea
de undă) devin nepractice.

Liniile de transmisiune terminate în scurt, gol sau pe o sarcină pur reactive funcționează
în regim de undă staționară, ceea ce înseamnă că acestea acumulează energie (electrică și/sau
magnetică) și au proprietăți similar inductanțelor, capacităților și elementelor rezonante de
circuit. Efectul capacitiv este dominant când este mai multă energie stocată în câmpul electric,
în timp ce efectul inductive predomină când este mai multă energie stocată în câmpul magnetic.
Când avem egalitate între energia stocată în câmpul electric și energia stocată în câmpul
magnetic se obține o rezonanță.

2.7.1 Elemente reactive de circuit obținute cu linii de


transmisiune
O linie de transmisiune terminată în scurt-circuit sau gol prezintă o reactanță de intrare
inductivă (𝑋𝑖𝑛 > 0) sau capacitivă (𝑋𝑖𝑛 < 0) în funcție de frecvență și de lungimea liniei.

31
O linie de transmisiune de lungime 𝑙 < 𝜆/4 (𝛽𝑙 < 𝜋/2) terminată în scurt-circuit
prezintă o impedanță de intrare inductivă. Dacă 𝛽𝑙 ≪ 1, atunci tan(𝛽𝑙) ≅ 𝛽𝑙, iar impedanța de
intrare este
𝐿
𝑍𝑖𝑛 |𝑍𝑆 =0 = 𝑗𝑍𝑐 tan(𝛽𝑙) ≅ 𝑗𝑍𝑐 𝛽𝑙 = 𝑗√ 𝐿 𝜔√𝐿𝐿 𝐶𝐿 𝑙 = 𝑗𝜔𝐿𝐿 𝑙. (2.81a)
𝐶𝐿
𝛽𝑙≪1

Inductanța echivalentă este 𝐿𝑒𝑐ℎ = 𝐿𝐿 𝑙.

O linie de transmisiune de lungime 𝑙 < 𝜆/4 (𝛽𝑙 < 𝜋/2) terminată în gol prezintă o
impedanță de intrare capacitivă. Dacă 𝛽𝑙 ≪ 1, impedanța de intrare se poate aproxima prin
𝑍𝑐 𝑍𝑐 𝐿𝐿 1 1
𝑍𝑖𝑛 |𝑍𝑆 =∞ = −𝑗 ≅ −𝑗 = −𝑗√ = −𝑗 . (2.81b)
tan(𝛽𝑙) 𝛽𝑙 𝐶𝐿 𝜔 √𝐿𝐿 𝐶𝐿 𝑙 𝜔𝐶𝐿 𝑙
𝛽𝑙≪1

Capacitatea echivalentă este 𝐶𝑒𝑐ℎ = 𝐶𝐿 𝑙.

Pentru o linie de transmisiune foarte scurtă se obțin elemente reactive pure. În general,
liniile de transmisiune se comportă ca un inductor sau ca o capacitate și pentru lungimi mai
mari decât 𝜆/4, dar dependența de frecvență a impedanței de intrare va fi diferită de dependența
de frecvență a impedanței elementelor concentrate de circuit, și prin urmare echivalența nu mai
este posibilă.

2.7.2 Circuite rezonante cu linii de transmisiune


O linie de transmisiune terminate în scurtcircuit sau în gol prezintă un număr infinit de
impedanțe serie care alternează cu un număr infinite de rezonanțe paralel. La rezonanță,
reactanța unui circuit rezonant RLC serie este zero (când impedanța atinge un minim), în timp
ce reactanța unui circuit rezonant RLC paralel este infinită (când impedanța atinge un maxim).

În mod uzual circuitele rezonante selectează semnale cu o anumită frecvență și


rejectează semnale de frecvențe diferite. Dacă răspunsul unui circuit rezonant este mai ascuțit
în jurul frecvenței selectate, se spune că circuitul are o selectivitate mai bună. Factorul de
calitate este o măsură a selectivității (un circuit rezonant mai selectiv are un factor de calitate
mai mare). Pentru a face o echivalență între un circuit rezonant cu elemente concentrate și
parametrii liniei de transmisiune nu se poate utiliza modelul fără pierderi al liniei de
transmisiune deoarece acest lucru ar duce la un factor de calitate infinit (ceea ce nu este realist).

Fig. 2-15a prezintă o linie de transmisiune de lungime 𝑘𝜆0 /2 terminată în scurtcircuit


și circuitul rezonant RLC serie echivalent, în timp ce în Fig. 2-15b este prezentată o linie de
transmisiune de lungime 𝑘𝜆0 /2 terminată în gol și circuitul rezonant RLC paralel echivalent.
În ambele cazuri, echivalența poate fi realizată doar într-o bandă relativ îngustă în jurul
frecvenței de rezonanță 𝑓0 = 𝑐/𝜆0 , deoarece doar în acest caz impedanța de intrare a circuitului
rezonant are o dependență de frecvență similară cu impedanța de intrare a linei de transmisiune.

32
l=kλ0/2
Req

ZC Leq

Ceq
Zin Zin,eq
(a)

l=kλ0/2

ZC
Geq Leq Ceq

Yin Yin,eq
(b)
Fig. 2-15. Linie de transmisiune de lungime 𝑘𝜆0 /2 terminată (a) în scurtcircuit (și circuitul
rezonant serie echivalent) și (b) în gol (și circuitul rezonant paralel echivalent).

a) Circuit resonant serie

Impedanța unui circuit rezonant RLC serie cu elemente concentrate este:


1
𝑍𝑖𝑛,𝑒𝑞 = 𝑅𝑒𝑞 + 𝑗 (𝜔𝐿𝑒𝑞 − ). (2.82)
𝜔𝐶𝑒𝑞
Într-un circuit RLC, inductanță înmagazinează energie în câmp magnetic, capacitatea
înmagazinează energie în câmp electric, iar rezistorul disipă energie.
Factorul de calitate este o măsură a energiei stocate în raport cu energia disipată. Acesta
este de regulă definit sub forma
ω × Energie medie stocată
Energie pierută/secundă
sau
2π × Energie medie stocată
.
Energie pierută pe o perioadă de oscilație

La frecvența de rezonanță 𝜔0 = 1/√𝐿𝑒𝑞 𝐶𝑒𝑞 , impedanța inductanței și impedanța


capacității au aceeași valoare absolută și semne opuse, iar energie medie stocată de capacitate
̅̅̅̅
𝑊𝑒 este egală cu energia medie stocată de inductanță̅̅̅̅̅
𝑊𝑚 . La rezonanță, energia medie stocată
într-un circuit rezonant RLC serie prin care trece un curent de amplitudine complexă 𝐼 este:
2
|𝐼|
̅ = 1 𝐿𝑒𝑞 |𝐼|2 + 1 𝐶𝑒𝑞 (
𝑊
1 1 1
) = 4 𝐿𝑒𝑞 |𝐼|2 + 4 𝐿𝑒𝑞 |𝐼|2 = 2 𝐿𝑒𝑞 |𝐼|2 . (2.83a)
4 4 𝜔0 𝐶𝑒𝑞
Energia pierdută de circuit în fiecare secundă este de fapt puterea disipată de rezistor:

33
1
𝑃𝑎 = 𝑅𝑒𝑞 |𝐼|2 . (2.83b)
2
Factorul de calitate al circuitului echivalent evaluat la frecvența de rezonanță este:

1 1
1
𝜔 𝐿 |𝐼|2 ( )|𝐼|2 𝜔0 𝐿𝑒𝑞
𝜔0 𝑊 2 0 𝑒𝑞 2 𝜔0 𝐶𝑒𝑞 1
𝑄𝑒𝑞 = = 1 = 1 = = . (2.83c)
𝑃𝑎 𝑅 |𝐼|2 𝑅 |𝐼|2 𝑅𝑒𝑞 𝜔0 𝐶𝑒𝑞 𝑅𝑒𝑞
2 𝑒𝑞 2 𝑒𝑞

Având în vedere această expresie, factorul de calitate poate fi privit ca

Puterea reactivă absorbită de inductor/capacitor


.
Puterea activă disipată de rezistor

Introducând 𝜔0 în ecuația (2.82), se obține


1 𝜔2 −𝜔0 2
𝑍𝑖𝑛,𝑒𝑞 = 𝑅𝑒𝑞 + 𝑗𝜔𝐿𝑒𝑞 (1 − ) = 𝑅𝑒𝑞 + 𝑗𝜔𝐿𝑒𝑞 . (2.84a)
𝜔2 𝐿𝑒𝑞 𝐶𝑒𝑞 𝜔2
Deoarece analizăm comportamentul impedanței de intrare doar în apropierea frecvenței de
rezonanță, putem scrie 𝜔 = 𝜔0 + ∆𝜔, unde ∆𝜔 ≪ 𝜔0 descrie cât de departe suntem de
rezonanță. Utilizând această aproximație impedanța de intrare a circuitului echivalent este:

(𝜔−𝜔0 )(𝜔+𝜔0 ) ∆𝜔(2𝜔0 +∆𝜔)


𝑍𝑖𝑛,𝑒𝑞 (∆𝜔) = 𝑅𝑒𝑞 + 𝑗𝜔𝐿𝑒𝑞 = 𝑅𝑒𝑞 + 𝑗𝐿𝑒𝑞 ≅
𝜔2 𝜔0 +∆𝜔
∆𝜔 ∆𝜔
. (2.84b)
≅ 𝑅𝑒𝑞 + 𝑗2𝜔0 𝐿𝑒𝑞 = 𝑅𝑒𝑞 (1 + 𝑗2 𝑄𝑒𝑞 )
𝜔0 𝜔0

Impedanța de intrare a unei linii de transmisiune cu pierderi terminate în scurtcircuit


este
0+𝑍𝐶 tanh(𝛾𝑙)
𝑍𝑖𝑛 |𝑍𝑆 =0 = 𝑍𝑐 = 𝑍𝐶 tanh(𝛾𝑙) =
𝑍𝐶 +0 tanh(𝛾𝑙)
tanh(𝛼𝑙)+jtan(𝛽𝑙)
, (2.85a)
= 𝑍𝐶 tanh(𝛼𝑙 + 𝑗𝛽𝑙) = 𝑍𝐶
1+𝑗 tanh(𝛼𝑙) tan(𝛽𝑙)

care în cazul unor pierderi mici devine

𝛼𝑙+jtan(𝛽𝑙)
𝑍𝑖𝑛 |𝑍𝐿 =0 ≅ 𝑍𝐶 . (2.85b)
1+𝑗𝛼𝑙 tan(𝛽𝑙)
𝛼𝑙≪1

Constanta de defazare poate fi exprimată în jurul frecvenței de rezonanță în funcție de constanta


de defazare de la rezonanță 𝛽0 și o mica abatere ∆𝛽 față de valoarea de la rezonanță. În acest
caz, pentru 𝑙 = 𝑘𝜆0 /2 lungimea electrică este 𝛽𝑙 = 𝛽0 𝑙 + ∆𝛽𝑙 = 𝑘𝜋 + ∆𝛽𝑙 (cu ∆𝛽𝑙 ≪ 1), iar
impedanța de intrare poate fi mai departe aproximată sub forma:

𝛼𝑙+jtan(𝑘𝜋+∆𝛽𝑙) 𝛼𝑙+𝑗∆𝛽𝑙 ∆𝛽
𝑍𝑖𝑛 (∆𝛽) = 𝑍𝐶 ≅ 𝑍𝐶 ≅ 𝑍𝐶 𝛼𝑙 (1 + 𝑗 ). (2.85c)
1+𝑗𝛼𝑙 tan(𝑘𝜋+∆𝛽𝑙) 1+𝑗𝛼𝑙∙∆𝛽𝑙 𝛼

Exprimând abaterea constantei de defazare în funcție de abaterea de frecvență ∆𝛽 = ∆𝜔/𝑐 se


obține

∆𝜔
𝑍𝑖𝑛 (∆𝜔) ≅ 𝑍𝐶 𝛼𝑙 (1 + 𝑗 ). (2.85d)
𝛼𝑐

34
Comparând 𝑍𝑖𝑛 (∆𝜔) cu 𝑍𝑖𝑛,𝑒𝑞 (∆𝜔), se pot obține cu ușurință rezistența echivalentă și factorul
de calitate:
𝑅𝑒𝑞 = 𝑍𝐶 𝛼𝑙 (2.86a)

𝜔0 𝜋𝑓0 𝜋
𝑄𝑒𝑞 = = = . (2.86b)
2𝛼𝑐 𝛼𝑐 𝛼𝜆0

Utilizând expresia factorului de calitate și expresia frecvenței de rezonanță se obține


inductanța/capacitatea echivalentă:

𝑄𝑒𝑞 𝑅𝑒𝑞 1 𝜔0 1 𝐿 1
𝐿𝑒𝑞 = = 𝑍𝐶 𝛼𝑙 = √𝐿𝐿 𝐶𝐿 √ 𝐿 𝑙 = 𝐿𝐿 𝑙, (2.86c)
𝜔0 𝜔0 2𝛼𝑐 2 𝐶 2 𝐿

1
𝐶𝑒𝑞 = . (2.86d)
𝜔0 2 𝐿𝑒𝑞

b) Circuit rezonant paralel

Într-o manieră similară se poate arăta că pentru o linie de lungime 𝑘𝜆0 /2 terminată în gol,
circuitul rezonant paralel echivalent are următoarele elemente:

𝐺𝑒𝑞 = 𝑌𝐶 𝛼𝑙 (2.87a)

𝜋
𝑄𝑒𝑞 = . (2.87b)
𝛼𝜆0

1
𝐶𝑒𝑞 = 𝐶𝐿 𝑙, (2.87c)
2

1
𝐿𝑒𝑞 = . (2.87d)
𝜔0 2 𝐶𝑒𝑞

Factorul de calitate are aceeași expresie atât pentru circuitul rezonant serie cât și pentru
cel paralel și depinde doar de constanta de atenuare și de lungimea de undă la frecvența de
rezonanță (este un factor de calitate intrinsec al liniei). Valoarea sa reprezintă limita superioară
a calității rezonatoarelor ce se pot obține cu o linie dată. Când circuitul rezonant este conectat
cu alte circuite, o parte din energie este disipată în afara circuitului rezonant. În acest caz se
calculează de fapt factorul de calitate în sarcină.

Având în vedere dependența impedanței de intrare de lungimea electrică, se pot obține


rezonanțe serie/paralel și cu linii de lungime 𝜆/4 terminate în gol/scurtcircuit.

35
2.8 Puterea transmisă pe linie
În regim permanent sinusoidal, puterea activă (media în timp a puterii instantanee) poate
fi calculată utilizând relațiile clasice din teoria circuitelor de curent alternativ:
1
𝑃 = 2 𝑅𝑒{𝑈𝐼 ∗ }, (2.88)
unde 𝑈 și 𝐼 sunt fazorii tensiunii, și respectiv, curentului. Utilizând expresiile tensiunii și
curentului de-a lungul liniei, puterea activă la coordonata 𝑧 este:

1 1 𝑈+ 𝑈−
𝑃(𝑧) = 𝑅𝑒{𝑈(𝑧)𝐼(𝑧) ∗}
= 𝑅𝑒 {(𝑈0+ 𝑒 −𝛾𝑧 + 𝑈0− 𝑒 +𝛾𝑧 ) ( 0 𝑒 −𝛾𝑧 − 0 𝑒 +𝛾𝑧 ) } =
2 2 𝑍 𝑍 𝐶 𝐶
2 ∗
1 |𝑈0+ | 𝑈0+ 𝑈0−∗ 𝑈0− 𝑈0+ |𝑈0− |2
= 𝑅𝑒 { 𝑒 −2𝛼𝑧 − 𝑒 −𝑗2𝛽𝑧 + 𝑒 𝑗2𝛽𝑧 − 𝑒 2𝛼𝑧 } =
2 𝑍𝐶 𝑍𝐶 𝑍𝐶 𝑍𝐶
2 ∗
1 |𝑈0+ | |𝑈0− |2 𝑈0− 𝑈0+
= 𝑅𝑒 { 𝑒 −2𝛼𝑧 − 𝑒 2𝛼𝑧 + 2𝑗𝐼𝑚 { 𝑒 𝑗2𝛽𝑧 }} =
2 𝑍𝐶 𝑍𝐶 𝑍𝐶
2
|𝑈0+ | |𝑈0− |2
= 𝑒 −2𝛼𝑧 − 𝑒 2𝛼𝑧 = 𝑃𝑑 (𝑧) − 𝑃𝑖 (𝑧)
2𝑍𝐶 2𝑍𝐶
(2.89)
Expresia puterii transmise pe linie este compusă din doi termini –primul termen
corespunde puterii transportate de unda directă, iar cel de-al doilea corespunde puterii
transportate de unda inversă:
2
|𝑈0+ |
𝑃𝑑 (𝑧) = 𝑒 −2𝛼𝑧 (2.90a)
2𝑍𝐶

|𝑈0− |2
𝑃𝑖 (𝑧) = 𝑒 2𝛼𝑧 . (2.90b)
2𝑍𝐶

Coeficientul de reflexie în putere (în planul sarcinii) este definit ca:


𝑃𝑖 (0)
Γ𝑃 = = |Γ|2 . (2.90c)
𝑃𝑑 (0)

Pentru o linie fără pierderi (𝛼 = 0), puterea totală, puterea undei directe și puterea undei
inverse sunt independente de 𝑧 și aceeași putere activă traversează orice plan perpendicular pe
axa z. Dacă linia are pierderi, puterea undei directe/inverse descrește în timpul propagării cu o
constanta de atenuare în putere egală cu 2𝛼. O reprezentare calitativă pentru 𝑃𝑑 (𝑧), 𝑃𝑖 (𝑧), 𝑃(𝑧)
în cazul unei linii de transmisiune de lungime l este prezentată în Fig. 2-16.

36
Pd(z)
Pd(0)
Pi(z)
Pi(0)

P(0) P(z)
-l 0 z
Fig. 2-16. Reprezentare calitativă a puterii unei directe, puterii undei inverse și puterii totale
transportate pe o linie de transmisiune de lungime l.

2.8.1 Parametrii care influențează pierderile în


dielectricul și conductoarele liniei de transmisiune
În cazul unei linii de transmisiune cu pierderi mici, constanta de atenuare este suma a
doi termeni 𝛼 = 𝛼𝑑 + 𝛼𝑚 , care corespund pierderilor în dielectric 𝛼𝑑 , și respectiv, în
conductoarele liniei 𝛼𝑚 . Acestea se exprimă prin:

𝐺
𝛼𝑑 = 2𝑌𝐿 (2.91a)
𝐶

𝑅
𝛼𝑚 = 2𝑍𝐿 . (2.91b)
𝐶
Constanta de atenuare corespunzătoare pierderilor în dielectric depinde de calitatea
materialului dielectric. În cazul unui dielectric omogen plasat între cele două conductoare ale
liniei de transmisiune, atât densitatea superficială de sarcină, cât și curentul care trece prin
dielectric sunt proporționale cu tensiunea dintre conductoare. Considerăm un curent 𝐼𝑑 care
traversează o secțiune îngustă (∆𝑧 ≪ 𝜆) a unei linii de transmisiune și o sarcină ±𝑞 prezentă
pe cele două conductoare. (după cum este prezentat în Fig. 2-17). Raportul dintre conductanța
lineică și capacitatea lineică se poate scrie sub forma:
𝐼𝑑
𝐺𝐿 𝐼
𝐶𝐿
= 𝑈
𝑞 = 𝑞𝑑 . (2.92a)
𝑈

37
Δz << λ
S
+q
+q
SL
dA
U
x
dA U x

σd E
ε E O z O
y

-q -q

(a) (b)
Fig. 2-17. Secțiune longitudinală (a) și secțiune transversală (b) printr-o linie de
transmisiune cu pierderi mici. Dielectricul are conductivitatea 𝜎𝑑 și permitivitatea
electrică 𝜀.

Curentul 𝐼𝑑 poate fi calculat prin integrarea densității curentului de conducție 𝑗̅𝑐 = 𝜎𝑑 𝐸̅ pe o


suprafață închisă 𝑆, în timp ce sarcina 𝑞 se obține prin aplicarea teoremei lui Gauss pe aceeași
suprafață închisă. Prin urmare 𝐺𝐿 /𝐶𝐿 se rescrie ca
𝐺𝐿 𝐼𝑑 ∯𝑆 𝜎𝑑 𝐸̅ ∙𝑑𝐴̅ 𝜎
𝐶𝐿
= 𝑞
= = 𝜀𝑑 , (2.92b)
∯𝑆 𝜀𝐸̅ ∙𝑑𝐴̅
iar constanta de atenuare corespunzătoare pierderilor în dielectric este
𝐺 𝐿 1𝐺 1𝜎 1 𝜇 1
𝛼𝑑 = 2𝐿 √𝐶𝐿 = 2 𝐶𝐿 √𝐿𝐿 𝐶𝐿 = 2 𝜀𝑑 √𝜀𝜇 = 2 𝜎𝑑 √ 𝜀 = 2 𝜎𝑑 𝑍𝑑 . (2.93)
𝐿 𝐿
Prin urmare 𝛼𝑑 depinde de impedanța de undă a dielectricului 𝑍𝑑 și de conductivitatea
acestuia 𝜎𝑑 . În plus, 𝛼𝑑 nu depinde de dimensiunile și forma liniei de transmisiune (intregralele
pe suprafață din ecuația (2.92b) nu influențează rezultatul final).

Constanta de atenuare datorată pierderilor în conductoarele liniei 𝛼𝑚 depinde de


conductivitatea acestora 𝜎𝑚 . La frecvențe joase, rezistența lineică se poate calcula relativ simplu
dacă secțiunea transversală a conductoarelor este aproximativ constantă:
1 1 1
𝑅𝐿 ≅ 𝜎 (𝐴 + 𝐴 ), (2.94a)
𝑚 1 2
unde 𝐴1 și 𝐴2 sunt ariile suprafețelor transversale ale celor două conductoare.

La frecvențe înalte trebuie luat în calcul și efectul pelicular. Acesta conduce la o


concentrare a curentului către suprafața conductorului, ceea ce reduce suprafața efectivă a
secțiunii conductorului, și prin urmare rezistența crește. În acest caz rezistența lineică se poate
exprima sub forma:
1 1 1
𝑅𝐿 ≅ 𝜎 ( + 𝑙 ), (2.94b)
𝑚 𝛿 𝑙𝑐,1 𝑐,2
unde 𝑙1 și 𝑙2 sunt perimetrele secțiunilor transversale ale celor două conductoare, iar 𝛿 =
√2/(𝜔𝜇𝜎𝑚 ) adâncimea de pătrundere a câmpului electromagnetic în metal (pentru metale
uzuale, la o frecvență de 10 GHz, adâncimea de pătrundere este sub 1 μm). O reprezentare
calitativă a distribuției curentului în secțiunile conductoarelor pentru frecvențe joase și înalte
este prezentată în Fig. 2-18.

38
S1 x
x l1
δ
O O
y y
S2
l2
δ
(a) (b)

Fig. 2-18. Reprezentare calitativă a distribuției curentului în cei doi conductor ai liniei de
transmisiune pentru (a) frecvențe joase și (b) frecvențe înalte.

Deci 𝛼𝑚 depinde de conductivitatea conductoarelor liniei și de forma și dimensiunile


acestora. Rezistența lineică și implicit constanta de atenuare datorată conductivității cresc cu
creșterea frecvenței.

2.8.2 Randamentul liniilor de transmisiune


Pentru o linie de transmisiune cu pierderi se poate defini randamentul liniei 𝜂 ca raport
între puterea disipată în sarcină și puterea injectată în linie. Configurația avută în vedere este
prezentată în Fig. 2-19.

Pin ZC PS
α
ZS
z
-l 0
Fig. 2-19. Linie de transmisiune cu pierderi terminate pe o impedanță de sarcină 𝑍𝑆 . 𝑃𝑖𝑛 este
puterea active injectată în linie, iar 𝑃𝑆 este puterea disipată în sarcină.

Utilizând expresia puterii active la o anumită coordonată 𝑧, randamentul este


𝑈 − 2
1 2
(|𝑈0+ | −|𝑈0− |2 ) 1−| 0+ |
𝑃𝐿 𝑃(0) 2𝑍𝐶 𝑈0
𝜂= = = 1 2 2 = 𝑈− 2
=
𝑃𝑖𝑛 𝑃(−𝑙) (|𝑈0+ | 𝑒 2𝛼𝑙 −|𝑈0− | 𝑒 −2𝛼𝑙 ) 𝑒 2𝛼𝑙 −| 0+ | 𝑒 −2𝛼𝑙
2𝑍𝐶
𝑈0
𝜎−1 2
1−( ) 𝜎 2 +2𝜎+1−(𝜎 2 −2𝜎+1)
𝜎+1
= 𝜎−1 2
= (𝜎2 = (2.95a)
𝑒 2𝛼𝑙 −( ) 𝑒 −2𝛼𝑙 +2𝜎+1)𝑒 2𝛼𝑙 −(𝜎 2 −2𝜎+1)𝑒 −2𝛼𝑙
𝜎+1
4𝜎 2𝜎
= (𝜎2 = (𝜎2 =
+1)(𝑒 2𝛼𝑙 −𝑒 −2𝛼𝑙 )+2𝜎(𝑒 2𝛼𝑙 +𝑒 −2𝛼𝑙 ) +1) sinh(2𝛼𝑙)+2𝜎 cosh(2𝛼𝑙)
1
= 1 1 .
cosh(2𝛼𝑙)+ (𝜎+ ) sinh(2𝛼𝑙)
2 𝜎

39
De regulă liniile de transmisiune au pierderi mici, ceea ce înseamnă că 𝛼𝑙 ≪ 1, iar expresia
anterioară poate fi aproximată:
1 1
𝜂≅ 1 ≅ 1 − (𝜎 + ) 𝛼𝑙. (2.95b)
1+(𝜎+𝜎)𝛼𝑙 𝜎
Randamentul maxim se obține când linia este terminată adaptat (𝜎 = 1):

𝜂𝑚𝑎𝑥 = 𝑒 −2𝛼𝑙 ≅ 1 − 2𝛼𝑙. (2.95c)


Puterea disipată în linie este mai mare în prezența undei reflectate (𝜎 > 1), iar
randamentul este mai mic. Pentru a transmite putere în condiții optime, raportul de undă
staționară trebuie să fie apropiat de 1, ceea ce se poate obține introducând un circuit de adaptare
nedisipativ între linie și sarcină. Pentru o sarcină reactivă, randamentul este practic zero întrucât
sarcina nu disipă deloc putere și toată puterea livrată de generator este disipată în linia de
transmisiune.
O linie fără pierderi (𝛼 = 0) are randamentul egal cu 1 indiferent de raportul de undă
staționară.

2.8.3 Puterea maximă transmisibilă pe o linie


Intensitatea fenomenului de propagare pe o linie de transmisiune este limitată de
străpungerea dielectricului și/sau disipația termică.
Străpungerea unui material apare în momentul în care intensitatea câmpului electric
atinge o valoare maximă, denumită valoare de străpungere. Această valoare este o proprietate
de material (în cazul aerului uscat aceasta este de aproximativ 30 KV/cm).
Pe liniile de transmisiune, intensitatea câmpului electric variază de la un punct la altul
(nu este un câmp uniform). Intensitatea câmpului electric într-o secțiune transversală a liniei
este întotdeauna proporțională cu tensiunea dintre conductoare. Prin urmare fiecare linie poate
fi caracterizată de o tensiune maximă admisibilă 𝑈𝑀𝐴𝑋 . Dacă această valoare este depășită,
intensitatea câmpului electric atinge valoarea de străpungere într-un punct din interiorul
dielectricului, iar acesta se va distruge.
Deoarece puterea activă transmisă pe linie depinde de tensiune, puterea maximă care
poate fi transmisă pe linie este limitată de tensiunea maximă admisă. În cazul unei linii fără
pierderi terminată pe o sarcină adaptată, amplitudinea tensiunii este constantă de-a lungul liniei,
iar puterea maximă transmisibilă este
𝑈𝑀𝐴𝑋 2
𝑃𝑚𝑎𝑥 |𝑍𝑆 =𝑍𝐶 = . (2.96a)
2𝑍𝐶
Dacă linia nu este terminată pe o sarcină adaptată, distribuția amplitudinea tensiunii prezintă
maxime și minime, iar riscul de străpungere apare când amplitudinea tensiunii atinge valoarea
maximă. Puterea transmisă pe o linie fără pierderi se poate exprima în funcție de amplitudinea
maximă a tensiunii și de raportul de undă staționară:
2
|𝑈0+ | −|𝑈0− |2 (|𝑈0+ |−|𝑈0− |)(|𝑈0+ |+|𝑈0− |) 𝑈𝑚𝑎𝑥 𝑈𝑚𝑖𝑛 𝑈𝑚𝑎𝑥 2
𝑃= = = = , (2.96b)
2𝑍𝐶 2𝑍𝐶 2𝑍𝐶 2𝑍𝐶 𝜎

Prin urmare puterea maximă transmisibilă pe o linie are expresia

1 𝑈𝑀𝐴𝑋 2
𝑃𝑚𝑎𝑥 = (2.96c)
2𝑍𝐶 𝜎
si este invers proporțională cu raportul de undă staționară.

40
Un alt factor care poate limita puterea maximă ce poate fi transmisă pe o linie este
fenomenul de disipație termică (căldura disipată în linie). Dacă această căldura nu este evacuată
în mod corespunzător linia de transmisiune se poate supraîncălzi (încălzirea liniei depinde de
materiale din care este construită linia și particularitățile constructive ale acesteia). Expresiile
deduse anterior pentru puterea maximă transmisibilă sunt valide doar dacă supraîncălzirea
datorată disipației în conductoare și dielectric nu apare mai întâi.

2.9 Diagrama Smith (diagrama circulară a liniilor)


Philip Smith (1905-1987) a fost un inginer care a devenit cunoscut pentru inventarea
diagramei Smith (prezentată în Fig. 2-20) în 1939 când lucra la ,,Bell Telephone Laboratories”.
A publicat o carte despre acest subiect în 1969 []. Diagrama circulară a fost creată pentru a
facilita rezolvarea problemelor cu linii de transmisiune și circuite de adaptare. Calculul
coeficientului de reflexie în tensiune al unei sarcini complexe sau calculul sarcinii pe baza
coeficientului de reflexie se face utilizând ecuații complexe ce pot fi relativ complicate. Aceste
calcule analitice pot fi înlocuite cu determinări grafice pe diagramă.
Diagrama Smith este încă utilizată pentru reprezentări grafice și interpretări (de exemplu
pentru a explica diferite fenomene pe linia de transmisiune) și este parte din majoritatea
aparatelor de măsură din domeniul microundelor. De asemenea, interpretarea diagramei Smith
ajută la dezvoltarea unei anumite intuiții legate de fenomenele de propagare pe liniile de
transmisiune.
Diagrama circulară a liniilor este bazată pe coeficientul de reflexie generalizat (și pe
impedanța corespunzătoare) definit în orice punct al liniei. Coeficientul de reflexie generalizat
pentru o linie fără pierderi este
𝑈𝑖 (𝑧) 𝑈0− 𝑒 𝑗𝛽𝑧
𝑤(𝑧) = = = Γ𝑒 𝑗2𝛽𝑧 , (2.97)
𝑈𝑑 (𝑧) 𝑈0+ 𝑒 −𝑗𝛽𝑧
iar impedanța corespunzătoare la coordonata 𝑧 este:
𝑈(𝑧) 𝑒 −𝑗𝛽𝑧 +Γ𝑒 𝑗𝛽𝑧 1+Γ𝑒 𝑗2𝛽𝑧 1+w
𝑍(𝑧) = = 𝑍𝐶 = 𝑍𝐶 = 𝑍𝐶 . (2.98)
𝐼(𝑧) 𝑒 −𝑗𝛽𝑧 −Γ𝑒 𝑗𝛽𝑧 1−Γ𝑒 𝑗2𝛽𝑧 1−w

Pe diagramă este reprezentat coeficientul de reflexie în tensiune în coordinate polare


(acest tip de coordonate este în concordanță cu particularitățile fenomenelor de propagare pe
linia de transmisiune). Exprimând coeficientul de reflexie generalizat în funcție de modul și
fază 𝑤 = |𝑤|𝑒 𝑗𝜃 , modulul (|𝑤| ≤ 1) este raza unui cerc centrat în centrul diagramei, iar unghiul
𝜃 (|𝜃| ≤ 180°) este măsurat în sens trigonometric din partea dreaptă a diametrului orizontal.
Coeficientul de reflexie al oricărei sarcini pasive poate fi reprezentat ca un punct unic pe
diagrama Smith.

Utilitatea practică a diagramei constă în posibilitatea de a face conversia între coeficienți


de reflexie și impedanțe/admitanțe normate (sau vice versa) utilizând cercurile imprimate pe
diagramă. Când ne referim la impedanțe/admitanțe pe diagrama Smith, de regulă ne referim la
impedanțe/admitanțe normate (constanta de normare fiind impedanța/admitanța caracteristică a
liniei de transmisiune).

41
Fig. 2-20. Diagrama Smith (diagrama circulară a liniilor)

𝑍(𝑧)
Coeficientul de reflexie generalizat 𝑤 este legat de impedanța normată 𝜁(𝑧) = =
𝑍𝐶
𝑟 + 𝑗𝑥 (unde 𝑟 și 𝑥 sunt respectiv rezistența normată și reactanța normată) prin relația

𝜁−1
𝑤 = 𝜁+1. (2.99a)
Invers, putem calcula impedanța normată utilizând coeficientul de reflexie în tensiune
generalizat:
1+w
𝜁= . (2.99b)
1−w

Această relație este o transformare biliniară (mapare conformă sau transformare ce conservă
unghiurile) între variabilele complexe 𝜁 și w, și poate fi scrisă sub forma a două ecuații reale
exprimând cele două variabile în funcție de părțile reale și imaginare (𝜁 = 𝑟 + 𝑗𝑥 and w =
𝑤𝑟 + 𝑗𝑤𝑖 ):
1+𝑤 +𝑗𝑤 (1+𝑤𝑟 +𝑗𝑤𝑖 )(1−𝑤𝑟 +𝑗𝑤𝑖 )
𝑟 + 𝑗𝑥 = 1−𝑤𝑟 −𝑗𝑤𝑖 = (1−𝑤𝑟 )2 +𝑤𝑖 2
=
𝑟 𝑖
1−𝑤𝑟 2 −𝑤𝑖 2 2𝑤
. (2.100)
= (1−𝑤𝑟 )2 +𝑤𝑖 2
+ 𝑗 (1−𝑤 )2𝑖+𝑤 2
𝑟 𝑖

Rezistența normată și reactanța normată sunt:


1−𝑤 2 −𝑤𝑖 2
𝑟 = (1−𝑤𝑟 )2 2
, (2.101a)
𝑟 +𝑤𝑖
42
2𝑤𝑖
𝑥 = (1−𝑤 2 2
. (2.101b)
𝑟 ) +𝑤𝑖
Din prima ecuație se obține ecuația
𝑤𝑟 2 (1 + 𝑟) − 2𝑤𝑟 𝑟 + 𝑤𝑖 2 (1 + 𝑟) + 𝑟 − 1 = 0

𝑟 𝑟2 1
𝑤𝑟 2 − 2𝑤𝑟 + (1+𝑟)2 + 𝑤𝑖 2 = (1+𝑟)2 (2.102a)
1+𝑟

𝑟 2 1
(𝑤𝑟 − 1+𝑟 ) + 𝑤𝑖 2 = (1+𝑟)2 ,
iar din cea de-a doua rezultă ecuația
1 1 1
(𝑤𝑟 − 1)2 + 𝑤𝑖 2 − 2𝑤𝑖 + =
𝑥 𝑥2 𝑥2
⇕ (2.102b)
1 2 1
(𝑤𝑟 − 1)2 + (𝑤𝑖 − ) = 2 .
𝑥 𝑥
Aceste ecuații reprezintă două familii de cercuri în planul descris de variabilele 𝑤𝑟 , 𝑤𝑖 .
𝑟
Cercurile de rezistență constantă sunt date de ecuația (2.102a), au centrul 𝐶 (1+𝑟 , 0) and
1
și raza 𝑅 = 1+𝑟. Pe un cerc de rezistență constantă avem toate valorile posibile ale coeficientului
de reflexive în tensiune obținute pentru sarcini având aceeași parte reală. Centrele tuturor
cercurilor de rezistență constantă sunt plasate pe axa orizontală 𝑤𝑖 = 0 și trec prin punctul
(𝑤𝑟 = 1, 𝑤𝑖 = 0) din partea dreaptă a diagramei. De exemplu, cercul 𝑟 = 1 are centrul
𝐶(0.5,0), raza 𝑅 = 0.5 și trece prin centrul diagramei.
1
Cercurile de reactanță constantă sunt definite de ecuația (2.102b), au centrul 𝐶 (1, 𝑥) și
1
raza 𝑅 = 𝑥. Pe un cerc de reactanță constantă avem toate valorile posibile ale coeficientului de
reflexie în tensiune obținute pentru sarcini având aceeași parte imaginară. Centrele tuturor
cercurilor de reactanță constantă se află pe o linie verticală (aflată în afara diagramei) și de
asemenea trec prin punctul (𝑤𝑟 = 1, 𝑤𝑖 = 0).

Datorită proprietăților transformărilor conforme, cercurile de rezistență constantă și


cercurile de reactanță constantă sunt ortogonale (orice pereche de drepte 𝑟 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡 și 𝑥 =
𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡 sunt transformate într-o pereche de cercuri ortogonale). În Fig. 2-21a sunt prezentate
câteva exemple de cercuri de rezistență/reactanță constantă.

Modulul și faza coeficientului de reflexie în tensiune generalizat sunt |𝑤| = |Γ| și


respectiv 𝜃 = 𝜑Γ + 2𝛽𝑧. Pentru o linie fără pierderi, |𝑤| nu depinde de 𝑧 și prin urmare pe
diagramă, distanța între un punct dat și originea diagramei împărțită la raza diagramei este de
fapt modulul coeficientului de reflexie. O deplasare în lungul liniei cu ∆𝑧 corespunde la o rotație
4𝜋
în jurul centrului diagramei cu unghiul ∆𝜃 = 2𝛽∆𝑧 = 𝜆 ∆𝑧, în timp ce raza rămâne constantă
(presupunând că linia nu are pierderi).

Practic, după plasarea punctului corespunzător unei sarcini pe diagramă și efectuarea


unei rotații până la un anumit punct, putem citi pe diagramă coeficientul de reflexie în tensiune
generalizat (pentru care faza variază la deplasarea în lungul liniei) și impedanța normată
(utilizând cercurile tipărite pe diagramă) în punctul respectiv. Pentru a facilita astfel de rotații,
diagrama Smith prezintă la periferie cercuri gradate în lungimi normate (la lungimea de undă),
notate de regulă ,,spre generator” pentru rotații în sensul acelor de ceasornic (pentru care
coordonata z crește) și ,,spre sarcină” pentru rotații în sens trigonometric (pentru care
coordonata z scade). Aceste gradații sunt relative, deci doar diferența de gradații pentru două
43
puncte de pe diagramă are o semnificație fizică. Gradațiile în lungimi normate acoperă la o
rotație completă o gamă între 0 și jumătate din lungimea de undă, ceea ce arată că diagrama
Smith include în mod implicit periodicitatea fenomenelor de pe linia de transmisiune.
Deci parcurgerea unei linii de lungime λ/2 implică o rotație de 2𝛽λ/2 = 2π rad în jurul
centrului diagramei, revenind în poziție inițială. Acest lucru arată că impedanța văzută la
intrarea unei linii de lungime λ/2 este egală cu impedanța de sarcină (linia de lungime λ/2 este
linie repetoare de impedanță). Astfel, diagrama Smith poate fi utilizată și pentru a determina
grafic impedanța de intrare a unei linii de transmisiune. Acest lucru poate fi privit și ca un caz
particular al relației (2.98):
1+Γ𝑒 −𝑗2𝛽𝑙
𝑍𝑖𝑛 = 𝑍(−𝑙) = 𝑍𝐶 𝜁(−𝑙) = 𝑍𝐶 . (2.103)
1−Γ𝑒 −𝑗2𝛽𝑧
𝜁 −1
Practic, dacă am reprezentat coeficientul de reflexie în sarcină Γ = 𝜁𝑆 +1, impedanța normată
𝑆
văzută la intrarea unei linii de transmisiune de lungime 𝑙 (terminată pe impedanța normată 𝜁𝑆 )
poate fi determinată prin rotirea în sensul acelor de ceasornic (din punctul corespunzător
sarcinii) cu unghiul 2𝛽𝑙 în jurul centrului diagramei.
Faza coeficientului de reflexie generalizat este de fapt diferența de fază dintre faza undei
inverse și faza undei directe. Când această diferență este un multiplu par de 𝜋, obținem un
maxim al amplitudinii tensiunii, iar când diferența este un multiplu impar de 𝜋, obținem un
minim al amplitudinii tensiunii.

Impedanța văzută într-un maxim al amplitudinii tensiunii se poate calcula utilizând


relațiile (2.58) și (2.98) pentru 𝜃 = 2𝑘𝜋:
1+|Γ|𝑒𝑗2𝑘𝜋 1+|Γ|
𝑍𝑚𝑎𝑥 = 𝑍𝐶 = 𝑍𝐶 = 𝑍𝐶 𝜎. (2.104a)
1−|Γ|𝑒𝑗2𝑘𝜋 1−|Γ|
Similar se poate calcula impedanța văzută într-un minim al amplitudinii tensiunii pentru 𝜃 =
(2𝑘 + 1)𝜋:
1+|Γ|𝑒𝑗(2𝑘+1)𝜋 1−|Γ| 𝑍𝐶
𝑍𝑚𝑖𝑛 = 𝑍𝐶 = 𝑍𝐶 = . (2.104b)
1−|Γ|𝑒𝑗(2𝑘+1)𝜋 1+|Γ| 𝜎
Impedanțe într-un maxim/minim al amplitudinii tensiunii este reală și egală cu impedanța
caracteristică înmulțită cu/împărțită la raportul de undă staționară. În termeni de impedanțe
normate, obținem 𝜁𝑚𝑎𝑥 = 𝜎 și 𝜁𝑚𝑖𝑛 = 1/𝜎.
Întrucât raportul de undă staționară este legat de modulul coeficientului de reflexie în
tensiune, un cerc de |Γ| = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡 (centrat în originea diagramei) poate fi de asemenea privit
și ca un cerc de 𝜎 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡. Aceste cercuri de |Γ| 𝑠𝑎𝑢 𝜎 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡 nu sunt trasate pe
diagramă, dar pot fi reprezentate cu ușurință pe baza faptului că un cerc 𝜎 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡 este
centrat în originea diagramei și este tangent exterior cu cercul de rezistență constantă 𝑟 = 𝜎 (și,
în același timp, tangent interior cu cercul de rezistență constantă 𝑟 = 1/𝜎). Un cerc 𝜎 =
𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡 este reprezentat Fig. 2-21b.

Sunt situații în care este mai simplu de lucrat cu admitanțe decât cu impedanțe.
Diagrama Smith poate fi utilizată pentru admitanțe normate într-o manieră similar cu cea în
care este utilizată pentru impedanțe normate, și poate fi utilizată pentru a face conversia de la
impedanțe al admitanțe (și invers). Impedanța de intrare a unei linii de lungime λ/4 având
impedanța de sarcină normată 𝜁 este 𝜁𝑖𝑛 = 1/ 𝜁. Această transformare este echivalentă cu
conversia de la impedanță normată la admitanță normată. Admitanța normată 𝑦 = 1/𝜁 pentru
un anumit punct de pe linie poate fi de asemenea exprimat și pe baza coeficientului de reflexie
în tensiune generalizat:
1 1−𝑤 1+𝑤𝑒 ±𝑗𝜋
𝑦 = 𝑔 + 𝑗𝑏 = = = , (2.105)
𝜁 1+𝑤 1−𝑤𝑒 ±𝑗𝜋
𝐺 𝐵
unde 𝑔 = 𝑌 este conductanța normată, iar 𝑏 = 𝑌 este susceptanța normată.
𝐶 𝐶

44
Această expresie diferă de cea utilizată pentru impedanța normată doar prin semnul lui
𝑤, care înseamnă de fapt o rotație în jurul centrului diagramei cu 𝜋 rad (care corespunde la o
deplasare pe linia de transmisiune cu 𝜆/4). Adică transformarea unei impedanțe/admitanțe
normate într-o admitanță/impedanță normată se poate face grafic prin plasarea pe diagramă a
unui punct simetric în raport cu originea față de punctul corespunzător impedanței/admitanței
date.

x=1

r=0 Spre
r<1 generator σ = const.
r>1

x=0
r= r=σ
r=1 Spre sarcină

r = 1/σ
x = -1

(a) (b)
Fig. 2-21. (a) Cercuri de rezistență/reactanță constantă și (b) un cerc 𝜎 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡.

Prin urmare, diagrama Smith poate fi utilizată pentru calcule de impedanțe/admitanțe în


rezolvarea anumitor problem. În anumite etape ale rezolvării, diagrama poate fi privită fie ca o
digramă de impedanțe, fie ca o diagramă de admitanțe. Pentru a evita confuziile între cele două
tipuri de diagrame se poate utiliza o diagramă pe care sunt trasate atât cercuri de
rezistență/reactanță constantă, cât și cercuri de conductanță/susceptanță normată (adică cele de
rezistență/reactanță constantă rotite cu 180° . (Fig. 2-22).

Pe lângă utilizarea pentru determinări grafice în probleme cu linii de transmisiune,


diagram Smith este de regulă utilizată ca fundal pentru reprezentări grafice ale unor mărimi
precum impedanța și coeficientul de reflexie în funcție de frecvență în scopul de a facilita
intrepretarea (de exemplu în cazul analizoarelor vectoriale de rețele).

45
Fig. 2-22. Digrama Smith pentru impedanțe și admintațe.

2.10 Circuite de adaptare cu linii de transmisiune

46
CAPITOLUL 3

3. Unde electromagnetice

3.1. Ecuațiile lui Maxwell


Fenomenele electrice și magnetice sunt descrise la nivel macroscopic de ecuațiile lui
Maxwell (considerăm forma ecuațiilor publicată de Maxwell în 1873). Aceste ecuații crează o
legătură între următoarele mărimi fizice (vectori/funcții reale ce variază în timp și depind de
coordonatele spațiale 𝑥, 𝑦, 𝑧):

 ℰ̅ - câmpul electric (sau intensitatea câmpului electric); unitatea de măsură este


volt/metru (V/m);
 ℋ̅ - câmpul magnetic (sau intensitatea câmpului magnetic); unitatea de măsură
este amper/metru (A/m);
 ̅ – inducția câmpului electric (sau densitatea fluxului electric); unitatea de
𝒟
măsură este coulomb/metru2 (C/m2);
 ̅ – inducția câmpului magnetic (sau densitatea fluxului magnetic); unitatea de

măsură este weber/metru2 (Wb/m2);
 𝒥̅ – densitatea de curent electric; unitatea de măsură este amper/metru2 (A/m2);
 𝜌 – densitatea volumică de sarcină; unitatea de măsură este coulomb/metru3
(C/m3).

Forma diferențială a ecuațiilor lui Maxwell valabilă pentru orice punct din spațiu și dependență
de timp este

𝜕ℬ ̅
∇ × ℰ̅ = − (3.1a)
𝜕𝑡

̅
𝜕𝒟
̅=
∇×ℋ ̅
+𝒥 (3.1b)
𝜕𝑡

̅=𝜌
∇𝒟 (3.1c)

̅ = 0.
∇ℬ (3.1d)
Sursele de câmp electromagnetic sunt densitatea de curent 𝒥̅ și densitatea volumică de
sarcină 𝜌. În cazul propagării în spațiul liber, legătura între vectorii intensitate și densitate de
flux este exprimată prin relații constitutive simple:

ℬ ̅
̅ = 𝜇0 ℋ (3.2a)

̅ = 𝜀0 ℰ̅,
𝒟 (3.2b)

unde 𝜇0 = 4𝜋 ∙ 10−7 𝐻/𝑚 este permeabilitatea magnetică a spațiului liber și 𝜀0 ≅ 8.854 ∙


10−12 𝐹/𝑚 este permitivitatea electrică a spațiul liber (constanta dielectrică).

47
Ecuațiile (3.1) nu sunt independente unele de altele. De exemplu, considerăm divergența
ecuației (3.1a). Aceasta înseamnă de fapt derivata proiecției vectorului pe direcția dată de ∇, iar
𝑑𝑖𝑣(𝑟𝑜𝑡𝐴̅) = ∇(∇ × 𝐴̅) = 0 pentru orice vector ̅𝐴. Prin urmare calculând divergența ecuației
𝜕(∇ℬ) ̅
(3.1a) obținem ∇(∇ × ℰ̅) = − 𝜕𝑡 = 0. Întrucât nu există sarcini magnetice libere, de fapt
̅ = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. = 0, adică ecuația (3.1d).
rezultă ∇ℬ

Ecuația de continuitate (ce descrie conservarea sarcinii electrice) poate fi obținută în mod
similar aplicând operatorul divergență ecuației (3.1b) și utilizând ecuația (3.1c):
𝜕𝒟 ̅ 𝜕𝜌
∇ ( 𝜕𝑡 + 𝒥̅ ) = 𝜕𝑡 + ∇𝒥̅ = 0. (3.3)

Această ecuație exprimă conservarea sarcinii electrice sau continuitatea curentului. Derivata în
raport cu timpul a densității de flux electric este de regulă numită densitate de curent de
deplasare. Când nu avem curent de conducție, liniile de curent se închid pe linii de curent de
deplasare (de exemplu la încărcarea unui condensator, între cele două armături nu există curent
de conducție, dar liniile de curent se închid printr-un curent de deplasare).
Ecuațiile diferențiale prezentate mai sus pot fi aduse la forma integrală utilizând
următoarele teoreme pentru un vector oarecare 𝐴̅ :
 Teorema Gauss-Ostrogradsky (divergența):

̅ ∙ 𝑑𝑣 = ∯ 𝐴
∭∇𝐴 ̅ ∙ 𝑑𝑠̅
𝑉 𝑆
 Teorema lui Stokes:

̅ 𝑑𝑙̅
̅ ) ∙ 𝑑𝑠̅ = ∮ 𝐴
∬(∇ × 𝐴
𝑆 𝐶
Applicând teorema lui Stokes ecuației (3.1a) obțintem forma uzuală a legii lui Faraday
(care stă la baza teoremei lui Kichhoff pentru ochiuri de rețea):

̅ 𝑑𝑙̅ = − 𝜕 ∬ ℬ
∮ℰ ̅ ∙ 𝑑𝑠̅ ,
𝜕𝑡
𝐶 𝑆
(3.4a)
unde C este conturul închis ce înconjoară suprafața S. Similar, se poate obține legea lui Ampere
din ecuația (3.1b):

𝜕 𝜕
̅ 𝑑𝑙̅ = ∬ 𝒟
∮ℋ ̅ ∙ 𝑑𝑠̅ + ∬ 𝒥
̅ ∙ 𝑑𝑠̅ = ∬ 𝒟
̅ ∙ 𝑑𝑠̅ + ℐ,
𝜕𝑡 𝜕𝑡
𝐶 𝑆 𝑆 𝑆
(3.4b)
unde ℐ = ∬𝑆 𝒥̅ ∙ 𝑑𝑠̅ este curentul total care trece prin suprafața S. Utilizând teorema
divergenței pentru ecuațiile (3.1c) și (3.1d) rezultă legea lui Gauss pentru fluxul
electric/magnetic:

̅ ∙ 𝑑𝑠̅ = ∭ 𝜌 ∙ 𝑑𝑣 = 𝑄
∯𝒟
𝑆 𝑉
(3.4c)

48
̅ ∙ 𝑑𝑠̅ = 0.
∯ℬ
𝑆
(3.4d)

unde Q este sarcina totală din volumul V cuprinsă de suprafața închisă S.

Teorema divergenței poate fi aplicată ecuației de continuitate și rezultă

𝜕 𝜕𝑄
∭ 𝜌 ∙ 𝑑𝑣 + ∯ 𝐽 ̅ ∙ 𝑑𝑠̅ = + ℐ = 0.
𝜕𝑡 𝜕𝑡
𝑉 𝑆
(3.5)
Curentul total care trece prin suprafața închisă spre exterior este egal cu rata de descreștere a
sarcinii electrice din interiorul suprafeței (sarcina electrică se conservă). Când sarcina
acumulată în volumul considerat nu variază în timp (ca în cazul intersecției mai multor fire
conductoare), această ecuație este de fapt teorema lui Kirchhoff pentru noduri.

Din ecuațiile (3.4a) și (3.4b) rezultă că definițiile clasice ale tensiunii și curentului (ca
integrale de linie ale câmpului electric, și respectiv, magnetic) sunt riguroase doar pentru
câmpuri statice (în electrostatică și/sau curenți constanți în timp). În curent alternativ aceste
definiții sunt aproximări acceptabile doar dacă dimensiunile fizice ale circuitelor sunt mult mai
mici față de lungimea de undă (regim cvasi-static). La frecvențe foarte înalte, câmpurile
electrice și magnetice sunt rotaționale (rotorul nu mai este zero, iar integralele de linie depind
de curba pe care se face integrarea), și prin urmare, noțiunile clasice de tensiune și curent își
pierd semnificația fizică. De exemplu, în cazul unui ghid de secțiune dreptunghiulară nu există
terminale, ci doar porți de intrare/ieșire pentru care nu putem defini tensiuni și curenți.

Pentru a rezolva ecuațiile lui Maxwell aplicăm metoda separării variabilelor (o


componentă de câmp este considerată un produs de funcții, fiecare dintre aceste funcții fiind
dependentă de una sau mai multe variabile). Într-o manieră similară metodei utilizate pentru
circuitele cu elemente distribuite, pentru fiecare componentă de câmp separăm dependența de
timp de dependența spațială. Ecuațiile lui Maxwell sunt valabile pentru orice dependență de
timp, dar de cele mai multe ori considerăm o dependență sinusoidală (armonică) de timp. În
aceste condiții, pentru fiecare componentă de câmp se poate utiliza o reprezentare fazorială.
Prin urmare, un câmp electric cu variație sinusoidală în timp se poate scrie fazorial sub forma:

ℰ̅(𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡) = 𝑅𝑒{𝐸̅ (𝑥, 𝑦, 𝑧)𝑒 𝑗𝜔𝑡 } = 𝑅𝑒{(𝐸𝑥 𝑒̅𝑥 + 𝐸𝑦 𝑒̅𝑦 + 𝐸𝑧 𝑒̅𝑧 )𝑒 𝑗𝜔𝑡 } =
= 𝑅𝑒{(|𝐸𝑥 |𝑒 𝑗𝜑𝑥 𝑒̅𝑥 + |𝐸𝑦 |𝑒 𝑗𝜑𝑦 𝑒̅𝑦 + |𝐸𝑧 |𝑒 𝑗𝜑𝑧 𝑒̅𝑧 )𝑒 𝑗𝜔𝑡 } = (3.6)
= |𝐸𝑥 |cos(𝜔𝑡 + 𝜑𝑥 )𝑒̅𝑥 + |𝐸𝑦 |cos(𝜔𝑡 + 𝜑𝑦 )𝑒̅𝑦 + |𝐸𝑧 | cos(𝜔𝑡 + 𝜑𝑧 )𝑒̅𝑧 .
Când se calculează mărimi precum puterea sau energia, suntem interesați de media în
timp a unei mărimi pătratice. De exemplu, media pătratică a intensității câmpului electric este :

49
̅|2 = 1 ∫ ℰ̅ ∙ ℰ̅ 𝑑𝑡 =
̅̅̅̅̅
|ℰ
𝑇 𝑇
1 2
= 𝑇 ∫𝑇 (|𝐸𝑥 |2 cos 2 (𝜔𝑡 + 𝜑𝑥 ) + |𝐸𝑦 | cos 2 (𝜔𝑡 + 𝜑𝑦 ) + |𝐸𝑧 |2 cos2 (𝜔𝑡 + 𝜑𝑧 )) 𝑑𝑡 =
1 2 1 1 1
= 2 (|𝐸𝑥 |2 + |𝐸𝑦 | + |𝐸𝑧 |2 ) = 2 (𝐸𝑥 𝐸𝑥 ∗ + 𝐸𝑦 𝐸𝑦 ∗ + 𝐸𝑧 𝐸𝑧 ∗ ) = 2 𝐸̅ 𝐸̅ ∗ = 2 |𝐸̅ |2 .
(3.7)
În cazul reprezentării fazoriale, derivatele în raport cu timpul din ecuațiile (3.1) sunt
înlocuite de înmulțiri cu 𝑗𝜔, iar ecuațiile lui Maxwell în formă fazorială sunt:

∇ × 𝐸̅ = −𝑗𝜔𝐵
̅ (3.8a)

̅ = 𝑗𝜔𝐷
∇×𝐻 ̅ + 𝐽̅ (3.8b)

̅=𝜌
∇𝐷 (3.8c)

∇𝐵̅ = 0. (3.8d)

Vectorul densitate de curent 𝐽(̅ 𝑥, 𝑦, 𝑧) este considerat o densitate volumică de curent


având unitatea de măsură A/m2. Totuși, în multe cazuri, curenții sunt sub forma unui curent
superficial, unei linii de curent sau un dipol infinitezimal. În aceste cazuri, distribuțiile de curent
pot fi scrise ca densități volumice (măsurate în A/m2) utilizând funcții delta (Dirac) având
unitatea de măsură 1/m. De exemplu:
 O densitate de curent superficial 𝐽𝑆̅ (𝑥, 𝑦), măsurată în in A/m, în planul 𝑧 = 0 se
poate scrie sub forma 𝐽(̅ 𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐽𝑆̅ (𝑥, 𝑦)𝛿(𝑧),
 O linie de curent 𝐼0 , având unitatea de măsură A, dispusă de-a lungul axei Ox are
densitatea volumică 𝐽(̅ 𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐼0 𝑒̅𝑥 𝛿(𝑦)𝛿(𝑧),
 Un dipol electric infinitezimal având produsul curent-lungime 𝐼𝑙 (măsurat în A·m),
plasat în origine paralel cu axa Ox are densitatea de curent 𝐽(̅ 𝑥, 𝑦, 𝑧) =
𝐼𝑙𝑒̅𝑥 𝛿(𝑥)𝛿(𝑦)𝛿(𝑧).

3.2. Câmpuri electromagnetice în materiale și


condiții pe frontieră
Când un câmp electromagnetic este prezent într-un material/mediu, vectorii de câmp sunt
legați prin relații constitutive. Un câmp electric 𝐸̅ aplicat unui dielectric determină polarizarea
atomilor/moleculelor materialului ceea ce conduce la apariția unor momente de dipol electric
în material. Aceste momente conduc la o creștere a densității de flux electric. În cazul unor
materiale liniare și izotrope vectorul inducție electrică se scrie sub forma 𝐷 ̅ = 𝜀𝐸̅ = 𝜀0 𝜀𝑟 𝐸̅ ,
unde 𝜀𝑟 este permitivitatea electrică (reală) relativă (sau constanta dielectrică). Pierderile în
dielectric (prin căldură) datorate amortizării vibrației momentelor de dipol sunt de regulă
considerate ca pierderi (echivalente) prin conducție. Într-un material de conductivitate 𝜎, avem
o densitate de curent de conducție 𝐽 ̅ = 𝜎𝐸̅ (legea lui Ohm din perspectivă electromagnetică). În
acest caz prima ecuație Maxwell devine:
∇×𝐻 ̅ + 𝐽̅ = 𝑗𝜔𝜀𝐸̅ + 𝜎𝐸̅ = 𝑗𝜔 (𝜀 + 𝜎 ) 𝐸̅ = 𝑗𝜔𝜀𝑐 𝐸̅ ,
̅ = 𝑗𝜔𝐷 (3.9)
𝑗𝜔

50
𝜎
unde 𝜀𝑐 = 𝜀 (1 − 𝑗 𝜔𝜀) este permitivitatea complexă a mediului. O mărime de interes legată de
𝜎
permitivitatea complexă este tangenta unghiului de pierderi 𝑡𝑎𝑛𝛿 = 𝜔𝜀. Deoarece 𝜎 este legată
de curentul de conducție, iar 𝜔𝜀 de curentul de deplasare, 𝑡𝑎𝑛𝛿 este raportul între curentul de
conducție și curentul de deplasare. 𝛿 este unghiul de pierderi (faza numărului complex 𝜀). În
domeniul microundelor, materialele sunt de regulă caracterizate la o frecvență dată de
permitivitatea relativă (constanta dielectrică) 𝜀𝑟 și de tangenta unghiului de pierderi 𝑡𝑎𝑛𝛿. De
remarcat că odată ce o problemă a fost rezolvată presupunând un dielectric fără pierderi, efectul
pierderilor poate fi inclus în soluție prin înlocuirea valorii reale 𝜀 cu valoarea complexă 𝜀𝑐 =
𝜀(1 − 𝑡𝑎𝑛𝛿) = 𝜀0 𝜀𝑟 (1 − 𝑡𝑎𝑛𝛿).

O situație similară apare în cazul materialelor magnetice. Un câmp magnetic poate alinia
dipolii magnetici dintr-un material, ceea ce duce la magnetizarea materialului (creșterea
densității de flux magnetic). Pentru materiale liniare și izotrope, inducția magnetică se scrie
𝐵̅ = 𝜇𝐻̅ = 𝜇0 𝜇𝑟 𝐻̅ , unde 𝜇𝑟 este permeabilitatea magnetică relativă. Analog permitivității
complexe, permeabilitatea poate fi de asemenea scrisă ca o mărime complexă pentru a modela
pierderile datorate amortizării oscilațiilor dipolilor magnetici.
Într-un mediu liniar (𝜀, μ nu depinde de 𝐸̅ sau 𝐻̅ ), ecuațiile lui Maxwell pot fi scrise în
formă fazorială:
∇ × 𝐸̅ = −𝑗𝜔𝜇𝐻
̅ (3.10a)

̅ = 𝑗𝜔𝜀𝐸̅ + 𝐽̅
∇×𝐻 (3.10b)

̅=𝜌
∇𝐷 (3.10c)

∇𝐵̅ = 0, (3.10d)
iar relațiile constitutive sunt
𝐵̅ = 𝜇𝐻
̅ (3.11a)

𝐷̅ = 𝜀𝐸̅ (3.11b)
unde 𝜇 and 𝜀 pot fi în general numere reale, numere complexe sau chiar tensori (în cazul
materialelor anizotrope).
Soluțiile ecuațiilor lui Maxwell vor conține un număr de constante ce pot fi determinate
impunând condiții pe frontieră/la limită (în acest fel putem obține o soluție completă și unică).
Prin urmare metodologia tipică de rezolvare este să găsim mai întâi soluții ale ecuațiilor lui
Maxwell într-o anumită regiune din spațiu pentru cazul în care nu avem surse de câmp. Aceste
soluții vor depinde de anumite constante necunoscute care se vor determina impunând condiții
la limită. Câteva cazuri particulare de condiții la limită sunt discutate în cele ce urmează.

Condiții la limită la interfața dintre două materiale

Considerăm o interfață generică între două materiale/medii prezentată în Fig 3.1a.


Această interfață/frontieră reprezintă suprafața de separație între două medii cu parametrii
electromagnetici diferiți. Ecuațiile lui Maxwell în formă integral pot fi utilizate pentru a deduce
condiții la interfață în privința componentelor de câmp normale și tangențiale. Fig. 3.1b descrie
o suprafață și un contur utilizate pentru a aplica teorema lui Gauss, și respectiv, legea lui
Ampere.
51
(a)

(b)
Figure 3.1. (a) Interfață generică între două medii; (b) Suprafața și conturul utilizat pentru
aplicarea teoemrei lui Gauss și legii lui Ampere.

Aplicând teorema lui Gauss pe suprafața din Fig. 3.1b, când h → 0 contribuția
̅ prin pereții laterali tinde la zero. Astfel obținem:
componentei tangențiale a lui 𝐷

̅ ∙ 𝑑𝑠̅ = 𝐷
∯𝐷 ̅2 ∙ 𝑛̅ ∙ ∆𝑆 − 𝐷
̅1 ∙ 𝑛̅ ∙ ∆𝑆 = (𝐷𝑛2 − 𝐷𝑛1 )∆𝑆 = ∭ 𝜌 ∙ 𝑑𝑣 = 𝜌𝑆 ∆S
𝑆 𝑉

̅ ̅
𝑛̅ ∙ (𝐷2 − 𝐷1 ) = 𝐷𝑛2 − 𝐷𝑛1 = 𝜌𝑆 ,
(3.12a)
unde 𝜌𝑆 este densitatea superficială de sarcină de pe interfață. Într-o manieră similară, aplicând
teorema lui Gauss pentru inducția magnetică rezultă
𝑛̅ ∙ (𝐵̅2 − 𝐵̅1 ) = 𝐵𝑛2 − 𝐵𝑛1 = 0 (3.12b)
întrucât nu există sarcini magnetice libere.
Condiția pe frontieră pentru componenta tangențială a intensității câmpului magnetic se
obține aplicând legea lui Ampere pe conturul de integrare din Fig. 3.1b. Condiția pe frontieră
pentru componenta tangențială a intensității câmpului magnetic se obține aplicând legea lui
Ampere pe conturul de integrare din Fig. 3.1b. Când h → 0, contribuția componentei normale
̅ de-a lungul conturului de integrare și integrala lui 𝐷
a lui 𝐻 ̅ pe suprafața ℎ ∙ ∆𝑙 sunt ambele
zero. Totuși, curentul poate să nu fie zero dacă la interfață există o densitate de curent
superficială 𝐽𝑆̅ . Astfel se obține:

̅ 𝑑𝑙̅ = 𝐻𝑡1 ∆𝑙 − 𝐻𝑡2 ∆𝑙 = ∬ 𝐽̅ ∙ 𝑑𝑠̅ = −∆𝑙 ∫ 𝐽𝑆 𝛿(ℎ)𝑑ℎ = −𝐽𝑆 ∆𝑙


∮𝐻
𝐶 𝑆 ℎ

̅2 − 𝐻
𝐻𝑡2 − 𝐻𝑡1 = 𝐽𝑆 ⇔ 𝑛̅ × (𝐻 ̅1 ) = 𝐽𝑆̅ .

(3.12c)
În mod similar se obține pentru componenta tangențială a câmpului electric condiția pe
frontieră:
𝐸𝑡2 − 𝐸𝑡1 = 0 ⇔ 𝑛̅ × (𝐸̅2 − 𝐸̅1 ) = 0. (3.12d)

52
Ecuațiile (3.12) reprezintă cele mai generale expresii pentru condițiile pe o frontieră oarecare
între două medii.

Interfețe între materiale dielectrice fără pierderi

La interfața dintre două materiale dielectrice fără pierderi nu pot exista sarcini sau
densități de curent superficiale, iar condițiile pe frontieră se scriu sub forma:
̅2 − 𝐷
𝑛̅ ∙ (𝐷 ̅1 ) = 0 (3.13a)
𝑛̅ ∙ (𝐵2 − 𝐵̅1 ) = 0 (3.13b)
̅ ̅
𝑛̅ × (𝐻2 − 𝐻1 ) = 0 (3.13c)
̅ ̅
𝑛̅ × (𝐸2 − 𝐸1 ) = 0, (3.13d)
Deci componentele normale ale vectorilor 𝐷 și 𝐵 și componentele tangențiale ale vectorilor 𝐸̅
̅ ̅
̅ se conservă la trecerea prin interfață.
și 𝐻

Interfața dintre un dielectric și un mediu bun conductor

Numeroase probleme de microunde implică frontiere cu materiale bune conductoare


(metale) care de multe ori pot fi presupuse fără pierderi (𝜎 → ∞). În interiorul unui conductor
perfect toate componentele de câmp sunt zero (𝐷 ̅1 = 0, 𝐵̅1 = 0, 𝐸̅1 = 0, 𝐻̅1 = 0). Astfel,
condițiile pe frontieră se simplifică:
̅ = 𝜌𝑆
𝑛̅ ∙ 𝐷 (3.14a)
𝑛̅ ∙ 𝐵̅ = 0 (3.14b)
𝑛̅ × 𝐻̅ = 𝐽̅ (3.14c)
𝑆
𝑛̅ × 𝐸̅ = 0, (3.14d)
unde, în acest caz, 𝑛̅ este versorul normal la interfață orientat dinspre conductor spre dielectric.
O astfel de frontieră mai este denumită și perete electric deoarece componenta tangențială a
câmpului electric este scurtcircuitată.

3.3. Ecuația undei (ecuația Helmholtz)


Într-un mediu liniar, izotrop și în care nu există surse de câmp ecuațiile lui Maxwell de
evoluție (având derivate în raport cu timpul) se scriu în formă fazorială

∇ × 𝐸̅ = −𝑗𝜔𝜇𝐻
̅ (3.15a)

̅ = 𝑗𝜔𝜀𝐸̅
∇×𝐻 (3.15b)

Acestea reprezintă două ecuații vectoriale cu doi vectori necunoscuți (𝐸̅ și 𝐻 ̅ ). Aplicând
operatorul rotor asupra primei ecuații și combinând rezultatul cu cea de-a doua ecuație obținem

∇ × (∇ × 𝐸̅ ) = −𝑗𝜔𝜇(∇ × 𝐻
̅)
⇓ . (3.16)
̅ 2̅ ̅
∇(∇𝐸) − ∇ 𝐸 = −𝑗𝜔𝜇 ∙ 𝑗𝜔𝜀𝐸
̅ = 0) rezultă ecuația undei (sau ecuația
Având în vedere că nu avem surse de câmp (∇𝐸
Helmholtz) pentru vectorul 𝐸̅ :

53
̅ + 𝜔2 𝜀𝜇𝐸
∇2 𝐸 ̅ = 0. (3.17a)

Similar, aplicând operatorul rotor pentru ecuația (3.15b) se obține ecuația undei pentru
̅:
vectorul 𝐻
̅ + 𝜔2 𝜀𝜇𝐻
∇2 𝐻 ̅ = 0. (3.17b)

Se definește o constantă 𝑘 = 𝜔√𝜀𝜇 denumită număr de undă (sau constantă de


defazare/propagare a mediului), având unitatea de măsură 1/m. Utilizând această notație
ecuațiile undei pentru vectorii 𝐸̅ și 𝐻
̅ devin:

̅ + 𝑘2 𝐸
∇2 𝐸 ̅=0 (3.18a)

̅ + 𝑘2 𝐻
∇2 𝐻 ̅ = 0. (3.18b)

În obținerea acestor ecuații am plecat de la ecuațiile lui Maxwell de evoluție pentru puncte
exterioare surselor de câmp și nu a intervenit nicio constrângere privind regiunea în care se
propagă undele electromagnetice. Astfel, aceste ecuații descriu propagarea undelor într-un
mediu nelimitat (nu am făcut ipoteze legate de direcție de propagare).

3.4. Unda plană uniformă în medii fără pierderi


Unda plană uniformă ce se propagă într-un mediu fără pierderi este un model teoretic
(ce nu poate exista în realitate), dar definim acest concept deoarece putem stabili relații simple
pe baza cărora putem interpreta fenomenul de propagare.
În cazul undei plane, frontul undei (locul geometric descris de punctele din spațiu care
oscilează în fază) este un plan. În cazul unei unde uniforme intensitatea câmpului este aceeași
în orice punct de pe frontul undei.
Considerăm un sistem de coordonate carteziene ales astfel încât frontul undei (descris
de o ecuație de tipul 𝑧 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡.) să fie paralel cu planul xOy (adică propagarea are loc
după axa Oz). În aceste condiții derivatele mărimilor de câmp în raport cu x și y sunt nule, iar
prima ecuație Maxwell de evoluție se scrie sub forma:

𝑒̅𝑥 𝑒̅𝑦 𝑒̅𝑧


𝜕
∇ × 𝐸̅ = | 0 0 | = −𝑗𝜔𝜇(𝐻𝑥 𝑒̅𝑥 + 𝐻𝑦 𝑒̅𝑦 + 𝐻𝑧 𝑒̅)
𝑧
𝜕𝑧
𝐸𝑥 𝐸𝑦 𝐸𝑧
⇕ (3.19a)
𝜕𝐸𝑦
= 𝑗𝜔𝜇𝐻𝑥
𝜕𝑧
𝜕𝐸𝑥
= −𝑗𝜔𝜇𝐻𝑦
𝜕𝑧
{𝐻𝑧 = 0
Similar, din cea de-a doua ecuație de evoluție se obține:

𝜕𝐻𝑦
= −𝑗𝜔𝜀𝐸𝑥
𝜕𝑧
= 𝑗𝜔𝜀𝐸𝑦 . (3.19b)
𝜕𝐻𝑥
𝜕𝑧
{𝐸𝑧 = 0
54
Pentru simplitate se poate roti sistemul de coordonate astfel încât 𝐸𝑦 = 0 și 𝐻𝑥 = 0 (Fig.
3.2). În aceste condiții ecuațiile de evoluție se simplifică în felul următor:
𝜕𝐸𝑥
= −𝑗𝜔𝜇𝐻𝑦
𝜕𝑧
{ 𝜕𝐻𝑦
. (3.20)
= −𝑗𝜔𝜀𝐸𝑥
𝜕𝑧
Derivând prima ecuație în raport cu z și utilizând a doua ecuație se obține ecuația undei pentru
componenta 𝐸𝑥 (similară cu ecuația diferențială corespunzătoare amplitudinii tensiunii pe linia
de transmisiune):
𝜕2 𝐸𝑥 𝜕2 𝐸𝑥
+ 𝜔2 𝜀𝜇𝐸𝑥 = + 𝑘2 𝐸𝑥 = 0. (3.21)
𝜕𝑧 2 𝜕𝑧 2

Această ecuație se putea obține și în mod direct din ecuația lui Helmholtz pentru câmpul electric
𝜕2
având în vedere că operatorul ∇2 se reduce la .
𝜕𝑧 2

Soluția acestei ecuații are forma

𝐸𝑥 (𝑧) = 𝐸 + 𝑒 −𝑗𝑘𝑧 + 𝐸 − 𝑒 𝑗𝑘𝑧 = 𝐸𝑑 (𝑧) + 𝐸𝑖 (𝑧), (3.22)

unde 𝐸 + = |𝐸 + |𝑒 𝑗𝜑+ și 𝐸 − = |𝐸 − |𝑒 𝑗𝜑− sunt amplitudini complexe. Expresia câmpului electric


în domeniul timp pentru unda plană corespunzătoare primului termen este

ℰ𝑥+ (𝑧, 𝑡) = 𝑅𝑒{|𝐸 + |𝑒 𝑗𝜑+ 𝑒 −𝑗𝑘𝑧 𝑒 𝑗𝜔𝑡 } = |𝐸 + | cos(𝜔𝑡 − 𝑘𝑧 + 𝜑+ ). (3.23)

și reprezintă o undă ce se propagă în sensul crescător al axei 𝑧 (argumentul cosinusului rămâne


constant dacă la creșterea variabilei 𝑡 crește și variabila 𝑧, deci frontul undei se deplasează în
sensul pozitiv al axei 𝑧).
Viteza de fază a acestei unde (viteza cu care un observator se deplasează solidar cu
frontul de undă) se obține din condiția:

𝑑(𝜔𝑡−𝑘𝑧+𝜑+ ) 𝑑𝑧
=𝜔−𝑘 = 𝜔 − 𝑘𝑣𝜑 = 0 (3.24)
𝑑𝑡 𝑑𝑡
de unde
𝜔 𝜔 1
𝑣𝜑 = = = (3.25)
𝑘 𝜔 √𝜀𝜇 √𝜀𝜇

și depinde doar de parametrii electromagnetici ai mediului.


Lungimea de undă privită ca distanța parcursă de frontul undei într-o perioadă de
oscilație se calculează cu expresia:
2𝜋 2𝜋
𝜆 = 𝑣𝜑 = . (3.26)
𝜔 𝑘

În mod similar se arată că cel de-al doilea termen din ecuația (3.22) corespunde unei unde plane
ce se propagă în sensul negativ al axei z:
ℰ𝑥− (𝑧, 𝑡) = 𝑅𝑒{|𝐸 − |𝑒 𝑗𝜑− 𝑒 𝑗𝑘𝑧 𝑒 𝑗𝜔𝑡 } = |𝐸 − | cos(𝜔𝑡 + 𝑘𝑧 + 𝜑+ ). (3.26)

Pentru a caracteriza complet unda plană este necesară și o relație ce descrie evoluția câmpului
magnetic. Aceasta se poate obține utilizând prima relație din ecuația (3.20):

55
1 𝜕𝐸 1
𝐻𝑦 = − 𝑗𝜔𝜇 𝜕𝑧𝑥 = − 𝑗𝜔𝜇 (−𝑗𝑘𝐸 + 𝑒 −𝑗𝑘𝑧 + 𝑗𝑘𝐸 − 𝑒 𝑗𝑘𝑧 ) =
𝑘
. (3.27)
= (𝐸 + 𝑒 −𝑗𝑘𝑧 − 𝐸 − 𝑒 𝑗𝑘𝑧 ) = 𝐻𝑑 (𝑧) + 𝐻𝑖 (𝑧)
𝜔𝜇

Această relație este similară cu relația de legătură între amplitudinile tensiunii și curentului pe
linia de transmisiune. Similar cu impedanța caracteristică a liniei, se definește impedanța de
undă a dielectricului (mediului) ca raport între componenta de câmp electric și componenta de
câmp magnetic:

𝐸 𝐸 + 𝑒 −𝑗𝑘𝑧 𝜔𝜇 𝜔𝜇 𝜇
𝑍𝑑 = 𝐻𝑑 = 𝑘 + −𝑗𝑘𝑧 = = 𝜔 𝜀𝜇 = √ 𝜀 . (3.28)
𝑑 𝐸 𝑒 𝑘 √
𝜔𝜇

𝜇0 4𝜋∙10−7
În spațiul liber impedanța de undă este 𝑍0 = √ =√ 1 = 120𝜋 Ω ≅ 377 Ω.
𝜀0
36𝜋∙109

Unda plană uniformă nu are nicio componentă de câmp pe direcția de propagare, vectorii
intensitate de câmp electric și magnetic se află într-un plan transversal (perpendicular pe
direcția de propagare), iar direcțiile lor sunt perpendiculare (o caracteristică a undelor de tip
transversal electromagnetic – TEM).

Orice semnal care conține informație ocupă o anumită bandă, deci sunt simultan
prezente mai multe componente spectrale. Forma semnalului se poate modifica pe parcursul
propagării dacă fiecare componentă spectrală se deplasează cu o altă viteză de fază. În cazul
unui grup de componente spectrale, se definește viteza de grup ca viteza cu care se deplasează
anvelopa semnalului (un semnal de bandă îngustă centrat pe frecvența purtătoare). În general,
viteza de fază este diferită de viteza de grup, dar în cazul undei plane uniforme ce se propagă
într-un mediu fără pierderi acestea sunt egale.

3.5. Unda plană într-un mediu cu pierderi

Dacă mediul în care are loc propagarea are o conductivitate nenulă, atunci ecuațiile de
evoluție sunt:

∇ × 𝐸̅ = −𝑗𝜔𝜇𝐻
̅ (3.29a)

𝜎
̅ = 𝑗𝜔𝜀𝐸̅ + 𝜎𝐸̅ = 𝑗𝜔𝜀 (1 − 𝑗 ) 𝐸̅ = 𝑗𝜔𝜀𝑐 𝐸̅ ,
∇×𝐻 (3.29b)
𝜔𝜀

iar ecuația undei pentru vectorul 𝐸̅ devine:

̅ + 𝜔2 𝜀𝜇 (1 − 𝑗 𝜎 ) 𝐸
∇2 𝐸 ̅ = ∇2 𝐸
̅ + 𝜔2 𝜀𝑐 𝜇𝐸
̅ = 0. (3.30)
𝜔𝜀

Prin urmare soluțiile ecuației undei în cazul unei plane într-un mediu cu pierderi se obțin pe
baza rezultatelor pentru unda plană într-un mediu fără pierderi înlocuind 𝜀 cu 𝜀𝑐 . Numărul de
undă 𝑘 este înlocuit de o constantă de propagare complexă (ce cuprinde o constantă de atenuare
𝛼 și o constantă de defazare 𝛽):

𝜎
𝛾 = 𝛼 + 𝑗𝛽 = 𝑗𝑘 = 𝑗𝜔√𝜀𝜇√1 − 𝑗 . (3.31)
𝜔𝜀

56
Impedanța de undă
𝜇 𝜇 1
𝑍𝑑 = √𝜀 = √ 𝜀 𝜎
(3.32)
𝑐 √1−𝑗
𝜔𝜀
devine un număr complex, deci între cele două componente de câmp apare un defazaj.

3.6. Propagarea undei plane într-un mediu bun


conductor
În multe problem de interes practice avem de a face cu pierderi sau atenuări date de
material bune conductoare, dar nu perfect conductoare (ceea ce ar însemna că 𝜎 → ∞).
Propagarea într-un mediu bun conductor poate fi privită ca un caz particular al celui
analizat anterior. Într-un astfel de mediu curentul de conducție este mult mai mare decât
curentul de deplasare, deci putem neglija efectul curentului de deplasare în raport cu efectul
curentului de conducție, adică vom considera 𝜎 ≫ 𝜔𝜀. Cu această aproximație constanta de
propagare devine:
𝜋
𝜎 𝜎
𝛾 = 𝑗𝜔√𝜀𝜇√1 − 𝑗 𝜔𝜀 ≅ 𝑗𝜔√𝜀𝜇√−𝑗 𝜔𝜀 = 𝑗𝑒 −𝑗 4 √𝜔𝜇𝜎 =
. (3.33)
1 1 𝜔𝜇𝜎
= 𝑗 ( − 𝑗 ) √𝜔𝜇𝜎 = (1 + 𝑗)√ 2
√2 √2

În expresia constantei de propagare nu mai intervine 𝜀 (întrucât s-a eliminat curentul de


𝜔𝜇𝜎
deplasare), iar constanta de atenuare este egală cu constanta de defazare 𝛼 = 𝛽 = √ .
2
Amplitudinea câmpului electric la propagarea printr-un mediu perfect conductor scade
exponențial (după legea 𝑒 −𝛼𝑧 ). Se definește adâncimea de pătrundere 𝛿 ca distanța după care,
în urma propagării undei, amplitudinea câmpului electric/magnetic scade de ,,e” ori (ajunge la
36.8%). Din condiția 𝑒 −𝛼𝛿 = 1/𝑒 rezultă expresia adâncimii de pătrundere
1 2
𝛿 = 𝛼 = √𝜔𝜇𝜎. (3.34)
În cazul materialelor bune conductoare, la frecvențe din domeniul microundelor, adâncimea de
pătrundere este foarte mică. De exemplu la o frecvență de 10 GHz se obțin valori de sub 1 μm
(Tabelul 3.1).

Tabelul 3.1. Adâncimea de pătrundere pentru metale uzuale


Metal 𝜹 [𝝁𝒎]
Aluminiu 0.81
Cupru 0.66
Aur 0.78
Argint 0.64

Dacă ne plasăm la o distanță suficiente de mare în interiorul conductorului câmpul


electric/magnetic ajunge la o intensitate foarte mică, deci și curentul va fi foarte mic (aproape
nul). Rezistența serie a conductorilor este datorată conductivității și suprafeței prin care are loc
deplasarea sarcinilor (Fig. ). Întrucât doar în vecinătatea suprafeței de separație metal-dielectric
este o zonă cu un câmp relativ intens, un material cu conductivitate crescută este necesar doar
pe marginea conductorului, iar restul de material are doar rol de suport.

57
Pentru a obține circuite de microunde cu pierderi mici, se practică acoperiri cu argint
sau aur. Deși adâncimea de pătrundere pentru argint este mai mică decât pentru aur, acoperirile
sunt frecvent făcute cu aur, întrucât acesta nu se oxidează (în prezența unui oxid adâncimea de
pătrundere se modifică față de valorile date în Tabelul 1, calculate pentru metalul pur).

Impedanța de undă pentru un mediu bun conductor are expresia:


𝜋
𝜇 𝜇 1 𝜔𝜇 𝜔𝜇 𝜔𝜇 1
𝑍𝑚 = √𝜀 = √ 𝜀 𝜎
= √𝑗√ 𝜎 = 𝑒 𝑗 4 √ 𝜎 = (1 + 𝑗)√ 2𝜎 = (1 + 𝑗) 𝛿𝜎. (3.35)
𝑐 √−𝑗
𝜔𝜀
În acest caz defazajul între vectorii 𝐸̅ și 𝐻
̅ este egal cu 45°. Faza impedanței de undă pentru un
mediu fără pierderi este 0°, iar pentru un mediu cu pierderi este situată între 0° și 45°.

3.7. Soluția generală a ecuației undei plane


În secțiunea 3.5 a fost obținută o soluție a ecuației a undei plane într-un caz particular în
care propagarea avea loc după axa Oz. În această secțiune vom determina soluția generală a
ecuației undei plane cu ajutorul metodei separării variabilelor.
Într-un mediu fără pierderi, infinit extins, ecuația lui Helmholtz pentru intensitatea câmpului
electric se poate scrie sub formă vectorială

̅=𝜕
̅ + 𝑘2 𝐸 𝐸 𝜕2 𝐸
̅ 𝜕2 𝐸
̅
∇2 𝐸 2 + 2 + + 𝑘2 𝐸
̅ = 0, (3.36a)
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑧2
sau pe componente
2 𝜕2 𝐸𝑥 𝜕2 𝐸𝑥 𝜕2 𝐸𝑥
∇2 𝐸𝑥 + 𝑘 𝐸𝑥 = 2 + 2 + + 𝑘2 𝐸𝑥 = 0
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑧2
2 𝜕2 𝐸𝑦 𝜕2 𝐸𝑦 𝜕2 𝐸𝑦
∇2 𝐸𝑦 + 𝑘 𝐸𝑦 = + + + 𝑘2 𝐸𝑦 = 0. (3.36b)
𝜕𝑥2 𝜕𝑦2 𝜕𝑧2
2 𝜕2 𝐸𝑧 𝜕2 𝐸𝑧 𝜕2 𝐸𝑧
∇2 𝐸𝑧 + 𝑘 𝐸𝑧 = 2 + 2 + + 𝑘2 𝐸𝑧 = 0
{ 𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑧2

Această ecuație poate fi rezolvată cu metoda separării variabilelor, o metodă standard


pentru rezolvarea ecuațiilor cu derivate parțiale. Metoda presupune că fiecare componentă de
camp poate fi scrisă ca un produs de 3 funcții dependente de o singură variabilă (câte o funcție
pentru fiecare coordonată). De exemplu componenta 𝐸𝑥 se scrie ca

𝐸𝑥 (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝑓(𝑥)𝑔(𝑦)ℎ(𝑧). (3.37)

Înlocuind această expresie în ecuația lui Helmholtz pentru componenta 𝐸𝑥 rezultă

𝑑2 𝑓 𝑑2 𝑔 𝑑2 ℎ 2
𝑔ℎ 2 + 𝑓ℎ 2 + 𝑓𝑔 + 𝑘 𝑓𝑔ℎ = 0
𝑑𝑥 𝑑𝑦 𝑑𝑧2
⇕ . (3.38)
2 2 2
1𝑑 𝑓 1𝑑 𝑔 1𝑑 ℎ 2
𝑓 𝑑𝑥2
+𝑔 2 +ℎ +𝑘 =0
𝑑𝑦 𝑑𝑧2

Termenii cu derivate parțiale din ultima formă a ecuației anterioare sunt independenți între ei
ceea ce înseamnă că de fapt fiecare termen trebuie să fie egal cu o constantă. Prin urmare vom
defini niște numere de undă parțiale 𝑘𝑥 , 𝑘𝑦 , 𝑘𝑥 (câte o constantă de defazare pentru fiecare axă),
astfel încât
𝑘𝑥 2 + 𝑘𝑦 2 + 𝑘𝑧 2 = 𝑘 2 , (3.39)

iar ecuația (3.38) se transformă în 3 ecuații diferențiale:

58
𝑑2 𝑓
+ 𝑘𝑥 2 𝑓 = 0
𝑑𝑥2
𝑑2 𝑔
+ 𝑘𝑦 2 𝑔 = 0. (3.40)
𝑑𝑦2
𝑑2 ℎ 2
{ 𝑑𝑧2 + 𝑘𝑧 ℎ = 0

Soluțiile acestor ecuații sunt de forma 𝑒 ±𝑗𝑘𝑥 𝑥 , 𝑒 ±𝑗𝑘𝑦 𝑦 , și respectiv, 𝑒 ±𝑗𝑘𝑧 𝑧 . Termenii cu
semnul minus corespund unei unde ce se deplasează în sensul pozitiv al axei considerate, iar
termenii cu semnul plus corespund undei unde ce se deplasează în sensul negativ. Ambele
soluții sunt posibile, iar apariția uneia sau alteia depinde de poziția sursei și de condițiile pe
frontieră. În continuare alegem termenii care corespund propagării în sensul pozitiv (crescător),
iar soluția pentru componenta 𝐸𝑥 este

𝐸𝑥 (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐸𝑥+ 𝑒 −𝑗(𝑘𝑥 𝑥+𝑘𝑦 𝑦+𝑘𝑧 𝑧) , (3.41)

unde 𝐸𝑥+ este o constantă ce determină amplitudinea undei. Definim un vector de undă

𝑘̅ = 𝑘𝑥 ̅̅̅
𝑒𝑥 + 𝑘𝑦 𝑒̅̅̅
𝑦 + 𝑘𝑧 𝑒̅𝑧 = 𝑘 ∙ 𝑛
̅, (3.42)

unde 𝑛̅ este versorul direcției de propagare a undei și vectorul de poziție

𝑟̅ = 𝑥𝑒̅̅̅𝑥 + 𝑦𝑒̅̅̅
𝑦 + 𝑧𝑒̅𝑧 . (3.43)

Cu acești vectori, soluția pentru componenta 𝐸𝑥 devine

𝐸𝑥 (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐸𝑥+ 𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ . (3.44a)

Soluțiile pentru celelalte componente (𝐸𝑦 ș𝑖 𝐸𝑧 ) vor avea o formă similară întrucât satisfac o
ecuație de același tip:

𝐸𝑦 (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐸𝑦+ 𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ , (3.44b)

𝐸𝑧 (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐸𝑧+ 𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ . (3.44c)

iar soluția completă pentru vectorul intensitate câmp electric este

𝐸̅ (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐸𝑥+ 𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ ̅̅̅


𝑒𝑥 + 𝐸𝑦+ 𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ 𝑒̅̅̅ ̅ 𝑟̅
+ −𝑗𝑘
𝑦 + 𝐸𝑧 𝑒 𝐸 + 𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ ,
𝑒̅𝑧 = ̅̅̅̅ (3.45)

unde ̅̅̅̅
𝐸 + = 𝐸𝑥+ ̅̅̅
𝑒𝑥 + 𝐸𝑦+ 𝑒̅̅̅ +
𝑦 + 𝐸𝑧 𝑒̅𝑧 .

Într-un mediu liniar și izotrop, în absența surselor de câmp ecuația lui Maxwell privind
divergența densității de flux electric devine

𝜕𝐸𝑥 (𝑥,𝑦,𝑧) 𝜕𝐸𝑦 (𝑥,𝑦,𝑧) 𝜕𝐸𝑧 (𝑥,𝑦,𝑧)


∇ ∙ 𝐸̅ (𝑥, 𝑦, 𝑧) = + + = 0. (3.46)
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑧

ceea ce pentru soluțiile din (3.44) înseamnă

−𝑗(𝑘𝑥 𝐸𝑥+ 𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ + 𝑘𝑥 𝐸𝑦+ 𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ + 𝑘𝑥 𝐸𝑧+ 𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ ) = −𝑗(𝑘𝑥 𝐸𝑥+ + 𝑘𝑥 𝐸𝑦+ + 𝑘𝑥 𝐸𝑧+ )𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ = 0
(3.47a)
59
Această expresie este o sumă de 3 funcții (ce depind de x, y și z) și trebuie să fie
întotdeauna nulă (pentru orice x, y și z). Dacă pentru cele 3 componente (𝐸𝑥 , 𝐸𝑦 , 𝐸𝑧 ) dependența
de x, y și z ar fi diferită (𝑘𝑥 , 𝑘𝑦 , 𝑘𝑧 să difere de la componentă al alta), ar fi imposibil ca această
sumă să fie mereu nulă (nu s-ar mai putea da factorul comun). De remarcat că soluția obținută
în secțiune 3.5 îndeplinea automat condiția ∇ ∙ 𝐸̅ = 0 deoarece câmpul electric avea
componentă nenulă doar pe axa Ox și nu depindea de coordonata x.

Forma vectorială a ecuației (3.46a) este

𝑘̅ ∙ ̅̅̅̅
𝐸 + = 0, (3.47b)

adică vectorul câmp electric trebuie să fie perpendicular pe direcția de propagare. Din această
condiție rezultă că doar două din constantele 𝐸𝑥+ , 𝐸𝑦+ , 𝐸𝑧+ pot fi alese în mod independent.

Câmpul magnetic poate fi obținut cu ajutorul uneia dintre ecuațiile de evoluție (3.29a):

̅ = 𝑗 ∇ × 𝐸̅ = 𝑗 ∇ × (𝐸
𝐻 ̅̅̅̅ ̅ 𝑟̅
+ 𝑒 −𝑗𝑘 )=
𝜔𝜇 𝜔𝜇
𝑒𝑥
̅̅̅ 𝑒̅̅̅
𝑦 𝑒̅𝑧 𝑒𝑥
̅̅̅ 𝑒̅̅̅
𝑦 𝑒̅𝑧
̅ ̅ ̅
𝑗 𝜕 𝜕 𝜕 𝑗 𝜕(𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟 ) 𝜕(𝑒 −𝑗𝑘𝑟̅ ) 𝜕(𝑒 −𝑗𝑘𝑟̅ )
= 𝜔𝜇 | 𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑧 | = 𝜔𝜇 || || =
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑧
𝐸𝑥 𝑒 ̅ 𝑟̅
+ −𝑗𝑘
𝐸𝑦 𝑒 ̅ 𝑟̅
+ −𝑗𝑘
𝐸𝑧 𝑒 ̅ 𝑟̅
+ −𝑗𝑘
𝐸𝑥+ 𝐸𝑦+ 𝐸𝑧+
̅ ̅ ̅
𝑗 𝑗 𝜕(𝑒 −𝑗𝑘𝑟̅ ) 𝜕(𝑒 −𝑗𝑘𝑟̅ ) 𝜕(𝑒 −𝑗𝑘𝑟̅ )
𝐸 + × ∇(𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ ) = − 𝜔𝜇 ̅̅̅̅
= − 𝜔𝜇 ̅̅̅̅ 𝐸+ × ( 𝑒𝑥 +
̅̅̅ 𝑒̅̅̅
𝑦+ 𝑒̅𝑧 ) =
𝜕𝑥 𝜕𝑥 𝜕𝑥
𝑗 + ̅ 𝑟̅ 1 ̅ ̅
= − 𝜔𝜇 ̅̅̅̅
𝐸 × (−𝑗)(𝑘𝑥 ̅̅̅
𝑒𝑥 + 𝑘𝑦 𝑒̅̅̅
𝑦 + 𝑘𝑧 𝑒̅𝑧 )𝑒
−𝑗𝑘
= 𝜔𝜇 𝑘 × ̅̅̅̅
𝐸 + 𝑒 −𝑗𝑘𝑟̅ =
1 ̅ 𝑘 1
= 𝜔𝜇 (𝑘 × 𝐸̅ ) = 𝜔𝜇 (𝑛
̅ × 𝐸̅ ) = (𝑛
𝑍
̅ × 𝐸̅ ),
𝑑
(3.48)
relație ce arată că vectorul intensitate câmp magnetic 𝐻̅ se află într-un plan perpendicular pe
direcția de propagare și este perpendicular pe vectorul intensitate câmp electric 𝐸̅ . Acest mod
𝜔𝜇 𝜇
de propagare se numește transversal electromagnetic. 𝑍𝑑 = 𝑘 = √ 𝜀 în relația de mai sus este
impedanța de undă. Defazajul între cei 2 vectori (𝐸̅ și 𝐻
̅ ) este nul sau nu în funcție de mediul
în care are loc propagarea (de exemplu într-un mediu bun conductor defazajul devine 45°.

Pentru a calcula viteza de fază și a defini lungimea de undă avem nevoie de expresia
unei componente de câmp în timp și spațiu:

ℰ(𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡) = 𝑅𝑒{𝐸 + 𝑒 −𝑗𝑘̅𝑟̅ 𝑒 𝑗𝜔𝑡 } = |𝐸 + |cos(𝜔𝑡 − 𝑘̅𝑟̅ + 𝜑+ ) (3.49)

Viteza de fază se obține din condiția


̅ 𝑟̅ +𝜑+ )
𝑑(𝜔𝑡−𝑘
= 0, (3.50a)
𝑑𝑡
de unde rezultă
𝑑𝑟̅ 𝜔
𝜔 − 𝑘𝑛̅ ∙ 𝑑𝑡 = 𝜔 − 𝑘𝑣𝜑 = 0 ⟺ 𝑣𝜑 = 𝑘 . (3.50b)

60
Lungimea de undă definită ca distanța minimă măsurată pe direcția de propagare între
2 puncte care oscilează în fază (sau distanța parcursă de frontul undei într-o perioadă de
oscilație) este:
2𝜋 2𝜋
𝜆 = 𝑣𝜑 𝑇 = 𝑣𝜑 𝜔 = 𝑘 . (3.51)
Viteza de fază și lungimea de undă au aceleași expresii ca cele deduse în secțiunea (3.4).

În Tabelul 3.2 sunt rezumați parametrii propagării pentru o undă plană ce se propagă în
diferite medii.

Tabelul 3.2. Parametrii propagării unei unde plane în diferite medii

Mediu Fără pierderi Cu pierderi Bun conductor


Mărime (𝜺, 𝝁 reale, 𝝈 = 𝟎) (𝜺 complex, 𝝈 ≠ 𝟎) (𝝈 ≫ 𝝎𝜺)
Constanta de propagare 𝑗𝜔√𝜀𝜇 𝜎 𝜔𝜇𝜎
complexă 𝛾 𝑗𝜔√𝜀𝜇√1 − 𝑗 (1 + 𝑗)√
𝜔𝜀 2
Constanta de atenuare 0 𝑅𝑒{𝛾} 𝜔𝜇𝜎
𝛼 √
2
Constanta de defazare 𝜔√𝜀𝜇 𝐼𝑚{𝛾} 𝜔𝜇𝜎
𝛽 √
2
Adâncimea de ∞ 1
2
pătrundere 𝛿 𝑅𝑒{𝛾} √
𝜔𝜇𝜎
Lungimea de undă 𝜆 2𝜋 2𝜋
2
𝜔√𝜀𝜇 𝐼𝑚{𝛾} 2𝜋√
𝜔𝜇𝜎
Viteza de fază 𝑣𝜑 1 𝜔
2
√𝜀𝜇 𝐼𝑚{𝛾} 𝜔√
𝜔𝜇𝜎
Impedanța de undă 𝑍𝑑 𝜇 𝑗𝜔𝜇 1
√ (1 + 𝑗)
𝜀 𝑘 𝛿𝜎

3.8. Polarizația undei plane


Noțiunea de polarizație se referă la orientarea vectorului intensitate câmp electric
(orientarea în timp, considerată în lungul direcției de propagare). Există mai multe tipuri de
polarizație:
 Liniară
 Circulară/eliptică.

Pentru a explica aceste tipuri de polarizație vom admite că avem 2 unde plane care se
propagă în sensul pozitiv al Oz. Una dintre aceste unde plane are vectorul câmp electric orientat
în lungul axei Ox și amplitudinea complexă 𝐸1 , iar cealaltă undă plană are vectorul intensitate
câmp electric orientat în lungul axei Oy și amplitudinea complexă 𝐸2 . Unda rezultantă are
vectorul câmp electric:

𝐸̅ = (𝐸1 ̅̅̅
𝑒𝑥 + 𝐸2 𝑒̅̅̅)𝑒
𝑦
−𝑗𝑘𝑧
. (3.52)

61
Considerăm câteva cazuri particulare. Dacă 𝐸1 ≠ 0 și 𝐸2 = 0, atunci avem o undă
polarizată liniar în lungul axei Ox. Similar, dacă 𝐸1 = 0 și 𝐸2 ≠ 0, atunci avem o undă
polarizată liniar în lungul axei Oy. În cazul în care 𝐸1 și 𝐸2 sunt numere reale nenule, atunci
𝐸
avem o undă polarizată liniar după o direcție ce formează ca axa Ox un unghi 𝜙 = tan−1 𝐸2 .
1
Dacă 𝐸1 = 𝑗𝐸2 și considerăm că 𝐸1 este număr real, atunci vectorul câmp electric este:

𝐸̅ = 𝐸1 (𝑒̅̅̅𝑥 − 𝑗𝑒̅̅̅)𝑒
𝑦
−𝑗𝑘𝑧
, (3.53)

a cărui expresie în domeniul timp este de forma:

𝜋
𝜀̅(𝑧, 𝑡) = 𝐸1 (𝑒̅̅̅𝑥 cos(𝜔𝑡 − 𝑘𝑧) + 𝑒̅̅̅
𝑦 cos (𝜔𝑡 − 𝑘𝑧 − 2 )) =

= 𝐸1 (𝑒̅̅̅𝑥 cos(𝜔𝑡 − 𝑘𝑧) + 𝑒̅̅̅


𝑦 sin(𝜔𝑡 − 𝑘𝑧)).
(3.54a)
Această expresie arată că pentru o poziție fixă, vectorul intensitate câmp electric se rotește în
timp în jurul axei Oz, deci polarizația este circulară. De exemplu, la poziția 𝑧 = 0, ecuația de
mai sus devine

𝜀̅(0, 𝑡) = 𝐸1 (𝑒̅̅̅𝑥 cos(𝜔𝑡) + 𝑒̅̅̅


𝑦 sin(𝜔𝑡)), (3.54b)

deci pe măsură ce 𝜔𝑡 crește vectorul câmpul electric se rotește în sens trigonometric.


În general, dacă rotația vectorului câmp electric este în sens orar privind din spate (regula
burghiului drept determină sensul de propagare), atunci unda electromagnetică este polarizată
circular spre dreapta. Invers, dacă rotația vectorului câmp electric este în sens trigonometric
privind din spate, atunci unda electromagnetică este polarizată circular spre stânga.
Dacă modulele amplitudinilor complexe nu sunt egale (|𝐸1 | ≠ |𝐸2 |), atunci polarizația este
eliptică.
Polarizația undei electromagnetice este importantă în stabilirea legăturilor radio. Pentru ca
o antenă să poată capta o undă, polarizația undei trebuie să se potrivească cu polarizația antenei.
De exemplu, în cazul modului dominant al ghidului dreptunghiular, câmpul electric este
perpendicular pe fețele mari ale ghidului. Prin urmare o antenă formată dintr-o gură de ghid
este polarizată liniar, iar direcția vectorului câmpului electric al unei unde ce poate fi captată de
această antenă este perpendiculară pe fețele mari ale ghidului.

62
4. Ghiduri de undă
4.1. Introducere
Un ghid de undă reprezintă un domeniu dispus în lungul unei axe delimitat de suprafețe
de discontinuitate a parametrilor electromagnetici ai mediului (𝜀, 𝜇, 𝜎). Pentru a avea o
propagare ghidată măcar unul dintre cei 3 parametrii trebuie să difere. Ghidul poate asigura
propagarea câmpului electromagnetic pe direcția axei sale. În general orice structură ce asigură
propagarea ghidată a undelor electromagnetice într-o anumită direcție poate fi considerată ghid
de undă.

Există diferite tipuri și criterii de clasificare a ghidurilor de undă. O categorie importantă


de ghiduri este reprezentată de ghidurile uniforme. Un ghid de undă uniform are secțiuni
transversale identice în orice punct de pe axa longitudinală. Conturul secțiunii transversale
poate fi o curbă oarecare. Prin definiție ghidul uniform este de lungime infinită (dacă la capătul
ghidului s-ar schimba ceva atunci ghidul nu ar mai fi uniform din punct de vedere geometric).
Ghidurile uniforme se mai numesc și ghiduri cilindrice. În categoria ghidurilor uniforme putem
include și ghidurile ideale (fără pierderi) care au proprietatea de a menține constantă puterea
transmisă prin secțiunea transversală.

După forma secțiunii transversale ghidurile uniforme pot fi:


 Dreptunghiulare,
 Circulare,
 De formă eliptică,
 În formă de U sau în formă de H,
 Coaxiale.

Cele mai frecvent utilizate tipuri de ghiduri sunt ghidurile de secțiune dreptunghiulară, de
secțiune eliptică și ghidurile coaxiale. Ghidurile neuniforme sunt utilizate doar pentru anumite
aplicații speciale (de exemplu linii exponențiale și radiale utilizate ca circuite de adaptare).

Ghidurile de undă mai pot fi clasificate și după repartiția câmpului electromagnetic.


Astfel pot fi ghiduri:
 Închise,
 Deschise,
 Cu unde de suprafață.

În cazul ghidurilor închise câmpul electromagnetic generat în interiorul ghidului nu


pătrunde în exterior. Un exemplu este ghidul uniform cu pereți metalici la care pereții
acționează ca un ecran.

La ghidurile deschise câmpul electromagnetic se întinde și în jurul acestora (de exemplu


linia bifilară sau linia microstrip). Ghidurile de undă de suprafață este o subclasă a ghidurilor
de undă deschise. În acest caz distribuția transversală a câmpului exterior ghidului este descrisă
de o lege exponențială ceea ce duce la concentrarea câmpului în jurul suprafeței de separație
(de exemplu în cazul unei plăci dielectrice).

63
4.2. Ecuația membranei
În cazul undei plane direcția de propagare poate fi orice direcție din spațiu (nu se face
vreo ipoteză legată de direcție de propagare). În cazul ghidurilor direcția de propagare este în
lungul axei ghidului, iar sistemul de coordonate utilizat se alege astfel încât axa Oz să fie în
lungul acesteia. Putem presupune că dependența de z a componentelor de câmp este de forma
𝑓(𝑧) = 𝑒 −𝛾𝑧 pentru o undă ce se propagă în sensul pozitiv al axei Oz. Pentru a avea propagare,
constanta de propagare 𝛾 trebuie să aibă partea imaginară nenulă (dacă 𝛾 ar fi un număr real am
avea o oscilație amortizată). În cazul unui ghid dreptunghiular se alege un sistem de coordonate
cartezian, iar în cazul unui ghid coaxial/cilindric se alege un sistem de coordonate cilindric.

Pentru un ghid de secțiune dreptunghiulară componentele de câmp se scriu sub forma


unui produs de două funcții:

𝐸̅ (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐸̅𝑝 (𝑥, 𝑦)𝑓(𝑧) = 𝐸̅𝑝 (𝑥, 𝑦)𝑒 −𝛾𝑧 , (4.1a)


𝐻̅ (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐻̅𝑝 (𝑥, 𝑦)𝑓(𝑧) = 𝐻̅𝑝 (𝑥, 𝑦)𝑒 −𝛾𝑧 . (4.1b)
Vectorii 𝐸̅𝑝 (𝑥, 𝑦) și 𝐻
̅𝑝 (𝑥, 𝑦) sunt mărimi fazoriale ce depind doar de x și y (motiv pentru care
s-a introdus indicele p cu semnificația de componente parțiale). Ecuația undei în coordonate
carteziene este:
𝜕2 𝐸̅ 𝜕2 𝐸̅ 𝜕2 𝐸̅
2
+ 2
+ + 𝜔2 𝜀𝜇𝐸̅ = 0 (4.2)
𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝜕𝑧 2
Introducând expresia componente de câmp parțiale obținem
𝜕2 𝐸̅𝑝 𝜕2 𝐸̅𝑝
𝑒 −𝛾𝑧
+ 𝑒 −𝛾𝑧 + 𝛾 2 𝐸̅𝑝 𝑒 −𝛾𝑧 + 𝜔2 𝜀𝜇𝐸̅𝑝 𝑒 −𝛾𝑧 = 0. (4.3)
𝜕𝑥 2 𝜕𝑦 2
Întrucât 𝑒 −𝛾𝑧 apare la toți termenii și este diferit de zero ecuația devine
𝜕2 𝐸̅𝑝 𝜕2 𝐸̅𝑝
+ + (𝛾 2 + 𝜔2 𝜀𝜇)𝐸̅𝑝 = 0
𝜕𝑥 2 𝜕𝑦 2
⇕ , (4.4)
𝜕2 𝐸̅𝑝 𝜕2 𝐸̅𝑝
+ + 𝑘𝑐 2 𝐸̅𝑝 = 0
𝜕𝑥 2 𝜕𝑦 2
în care 𝑘𝑐 este numărul de undă critic.

Prin separarea dependenței de z ecuația undelor s-a simplificat. Operatorul ∇ se poate


scrie sub forma
𝜕 𝜕 𝜕 𝜕
∇= 𝑒
̅̅̅ + 𝑒
̅̅̅ + 𝑒̅ = ∇𝑇 + 𝑒̅ (4.5)
𝜕𝑥 𝑥 𝜕𝑦 𝑦 𝜕𝑧 𝑧 𝜕𝑧 𝑧
unde operatorul ∇ 𝑇 acționează doar asupra componentelor transversale (ceea ce este indicat prin
indicele T). Similar se poate defini și pentru operatorul Laplace ∆= ∇ ∙ ∇ o variantă transversală
(Laplacean transversal):
2 2
𝜕 𝜕
∆ 𝑇 = 𝜕𝑥2 + 𝜕𝑦2. (4.6)
Utilizând Laplaceanul transversal ecuația bi-dimensională a undelor pentru 𝐸̅𝑝 este
∆ 𝑇 𝐸̅𝑝 + 𝑘𝑐 2 𝐸̅𝑝 = 0. (4.7a)
Această ecuație este denumită ecuația membranei întrucât descrie funcționarea membranei în
̅𝑝 :
mecanică. Similar se obține pentru 𝐻
∆𝑇 𝐻 ̅𝑝 + 𝑘𝑐 2 𝐻̅𝑝 = 0. (4.7b)

Pentru a determina câmpul în interiorul ghidului se va pleca de la ecuația membranei, nu de


la ecuația undelor.

64
4.3. Unde H (TE) și unde E (TM)

Componente transversale și componente longitudinale într-un ghid de undă

În cazul propagării ghidate, componentele de câmp sunt întotdeauna separate în


componente longitudinale (axiale) și componente transversale. Fiecare ecuație vectorială
considerată poate fi scrisă sub forma a 3 ecuații scalare. Ecuația membranei este de regulă
rezolvată pentru componentele de câmp axiale, iar apoi componentele de câmp transversale
sunt determinate pe baza componentelor axiale. Componentele de câmp electric și magnetic se
pot scrie în general sub forma:

𝐸̅ (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐸̅𝑝 (𝑥, 𝑦)𝑒 −𝛾𝑧 = (𝐸̅𝑇 (𝑥, 𝑦) + 𝐸𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦)𝑒̅𝑧 )𝑒 −𝛾𝑧 (4.8a)
𝐻̅ (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝐻̅𝑝 (𝑥, 𝑦)𝑒 −𝛾𝑧 = (𝐻̅𝑇 (𝑥, 𝑦) + 𝐻𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦)𝑒̅𝑧 )𝑒 −𝛾𝑧 , (4.8b)
unde 𝐸̅𝑇 , 𝐻
̅𝑇 sunt componentele transversale (în planul xOy), iar 𝐸𝑝𝑧 , 𝐻𝑝𝑧 sunt componentele
axiale (longitudinale).

Având în vedere dependența exponențială de z a câmpurilor electrice și magnetice,


𝜕
operatorul ∇ se poate scrie ca ∇= ∇ 𝑇 + 𝜕𝑧 𝑒̅𝑧 = ∇ 𝑇 − 𝛾𝑒̅𝑧 . Astfel, rotorul câmpului electric
devine

∇ × 𝐸̅ (𝑥, 𝑦, 𝑧) = (∇ 𝑇 − 𝛾𝑒̅𝑧 ) × (𝐸̅𝑇 + 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 )𝑒 −𝛾𝑧 =


= (∇ 𝑇 × 𝐸̅𝑇 + ∇ 𝑇 × 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 − 𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐸̅𝑇 − 𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 )𝑒 −𝛾𝑧 = (4.9)
= ∇ 𝑇 × 𝐸̅𝑇 𝑒 −𝛾𝑧 + (∇ 𝑇 × 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 − 𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐸̅𝑇 )𝑒 −𝛾𝑧 .
Primul termen al acestei expresii reprezintă o componentă axială, iar ultimii doi termeni
reprezintă componente transversale. Ecuațiile lui Maxwell de evoluție se pot scrie ca

∇ 𝑇 × 𝐸̅𝑇 𝑒 −𝛾𝑧 + (∇ 𝑇 × 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 − 𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐸̅𝑇 )𝑒 −𝛾𝑧 = −𝑗𝜔𝜇(𝐻


̅𝑇 + 𝐻𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 )𝑒 −𝛾𝑧
(4.10a)
̅𝑇 𝑒 −𝛾𝑧 + (∇ 𝑇 × 𝐻𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 − 𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐻
∇𝑇 × 𝐻 ̅𝑇 )𝑒 −𝛾𝑧 = 𝑗𝜔𝜀(𝐸̅𝑇 + 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 )𝑒 −𝛾𝑧
(4.10b)
Aceste ecuații pot fi separate în ecuații pentru componentele axiale și ecuații pentru
componentele transversale. Ecuațiile între componentele de câmp transversale parțiale sunt:

∇ 𝑇 × 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 − 𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐸̅𝑇 = −𝑗𝜔𝜇𝐻 ̅𝑇 (4.11a)


∇ 𝑇 × 𝐻𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 − 𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐻̅𝑇 = 𝑗𝜔𝜀𝐸̅𝑇 , (4.11b)
iar între componentele de câmp axiale sunt:

∇ 𝑇 × 𝐸̅𝑇 = −𝑗𝜔𝜇𝐻𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 (4.12a)


∇𝑇 × 𝐻 ̅𝑇 = 𝑗𝜔𝜀𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 (4.12b)

Componenta transversală a câmpului magnetic 𝐻 ̅𝑇 poate fi eliminată înmulțind (vectorial)


prima ecuație cu 𝛾𝑒̅𝑧 ×, și înmulțind cea de-a doua ecuație cu 𝑗𝜔𝜇:

𝛾𝑒̅𝑧 × (∇ 𝑇 × 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 ) − 𝛾𝑒̅𝑧 × (𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐸̅𝑇 ) + ∇ 𝑇 × 𝑗𝜔𝜇𝐻𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 = −𝜔2 𝜀𝜇𝐸̅𝑇 .
(4.13a)
65
Prin desfacerea primului produs vectorial dublu rezultă

𝛾𝑒̅𝑧 × (∇ 𝑇 × 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 ) = ∇ 𝑇 (𝛾𝑒̅𝑧 ∙ 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 ) − 𝐸𝑝𝑧 𝑒̅𝑧 (𝛾𝑒̅𝑧 ∙ ∇ 𝑇 ) = 𝛾∇ 𝑇 𝐸𝑝𝑧 ,

în timp ce prin desfacerea celui de-al doilea produs vectorial obținem

−𝛾𝑒̅𝑧 × (𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐸̅𝑇 ) = −𝛾𝑒̅𝑧 (𝛾𝑒̅𝑧 ∙ 𝐸̅𝑇 ) + 𝐸̅𝑇 (𝛾𝑒̅𝑧 ∙ 𝛾𝑒̅𝑧 ) = 𝛾 2 𝐸̅𝑇 .

Prin urmare ecuația (4.14a) devine

𝛾∇ 𝑇 𝐸𝑝𝑧 + (𝛾 2 + 𝜔2 𝜀𝜇)𝐸̅𝑇 − 𝑗𝜔𝜇(𝑒̅𝑧 × ∇ 𝑇 𝐻𝑝𝑧 ) = 0. (4.13b)

Componenta transversală a câmpului electric este


𝛾 𝑗𝜔𝜇
𝐸̅𝑇 = − 𝑘 2 ∇ 𝑇 𝐸𝑝𝑧 + 𝑘 2 (𝑒̅𝑧 × ∇ 𝑇 𝐻𝑝𝑧 ). (4.14a)
𝑐 𝑐

O ecuația similară se poate obține pentru câmpul magnetic înlocuind E cu H și 𝜇 cu – 𝜀:


𝛾 𝑗𝜔𝜀
̅𝑇 = −
𝐻 ∇ 𝑇 𝐻𝑝𝑧 − (𝑒̅𝑧 × ∇ 𝑇 𝐸𝑝𝑧 ). (4.14b)
𝑘𝑐 2 𝑘𝑐 2

Cu ajutorul acestor ecuații putem determina componentele transversale pe baza celor


longitudinale.

Întrucât într-un mediu liniar și uniform putem aplica metoda superpoziției, vom analiza
separat câmpurile electromagnetice în ghid în câteva cazuri particulare.

Unda E (TM)

Când de-a lungul axei z avem doar câmp electric (𝐸𝑝𝑧 ≠ 0, 𝐻𝑝𝑧 = 0), cele două ecuații
de mai sus devin:
𝛾
𝐸̅𝑇 | 𝐸𝑝𝑧 ≠0 = − 𝑘 2 ∇ 𝑇 𝐸𝑝𝑧 (4.15a)
𝑐
𝐻𝑝𝑧 =0

̅𝑇 | 𝐸𝑝𝑧 ≠0 = − 𝑗𝜔𝜀2 (𝑒̅𝑧 × ∇ 𝑇 𝐸𝑝𝑧 ).


𝐻 (4.15b)
𝑘 𝑐
𝐻𝑝𝑧 =0

În acest caz câmpul magnetic este nenul doar în plan transversal. O astfel de undă este denumită
undă E sau undă de tip transversal magnetic (TM). Combinând cele două ecuații obținem
𝛾 𝛾
𝑒̅𝑧 × 𝐸̅𝑇 = − 𝑘 2 (𝑒̅𝑧 × ∇ 𝑇 𝐸𝑝𝑧 ) = 𝑗𝜔𝜀 𝐻
̅𝑇 (4.16a)
𝑐

de unde rezultă expresia impedanței de undă


𝛾
𝑍𝑢𝐸 = 𝑍𝑇𝑀 = 𝑗𝜔𝜀. (4.16b)

Unda H (TE)

Când de-a lungul axei z avem doar câmp magnetic (𝐸𝑝𝑧 = 0, 𝐻𝑝𝑧 ≠ 0), cele două ecuații
de legătură între componentele transversal și cele longitudinale devin
66
𝑗𝜔𝜇
𝐸̅𝑇 | 𝐸𝑝𝑧 =0 = 𝑘 2 (𝑒̅𝑧 × ∇ 𝑇 𝐻𝑝𝑧 ) (4.17a)
𝑐
𝐻𝑝𝑧 ≠0

̅𝑇 | 𝐸𝑝𝑧 =0 = − 𝛾2 ∇ 𝑇 𝐻𝑝𝑧 .
𝐻 (4.17b)
𝑘 𝑐
𝐻𝑝𝑧 ≠0

Câmpul electric este nenul doar în plan transversal. Acest tip de undă este de tip transversal
electric (TE) sau undă H. Combinând cele două ecuații obținem
𝛾 𝛾
̅𝑇 = − 2 (𝑒̅𝑧 × ∇ 𝑇 𝐻𝑝𝑧 ) = −
𝑒̅𝑧 × 𝐻 𝐸̅ (4.18a)
𝑘 𝑐 𝑗𝜔𝜇 𝑇

de unde rezultă că impedanța de undă are expresia


𝑗𝜔𝜇
𝑍𝑢𝐻 = 𝑍𝑇𝐸 = . (4.18b)
𝛾

Observăm că pentru undele E și H componentele transversale ale câmpului electric și


câmpului magnetic sunt perpendiculare între ele. Transferul de energie în lungul axei ghidului
este dat de cele două componente transversale. Pentru ca puterea medie transmisă să fie reală
(activă) aceste componente trebuie să fie în fază. Dacă nu avem pierderi, atunci constanta de
propagare este imaginară, impedanțele de undă pentru undele E și H sunt reale și prin urmare
componentele 𝐸̅𝑇 și 𝐻̅𝑇 sunt în fază.

Unda TEM

În cazul în care componentele de câmp electric și magnetic sunt ambele zero de-a lungul
direcției de propagare (𝐸𝑝𝑧 = 0, 𝐻𝑝𝑧 = 0), aparent componentele transversale ar fi de
asemenea nule. Întrucât toți termenii din relațiile (4.14) conțin o împărțire la 𝑘𝑐 2 înseamnă că
pentru a avea componente transversal nenule numărul de undă critic trebuie să fie zero (𝑘𝑐 2 =
𝛾 2 + 𝜔2 𝜀𝜇 = 0). În aceste condiții, constanta de propagare este egală cu constanta de propagare
într-un mediu nelimitat

𝛾 = ±𝑗𝜔√𝜀𝜇. (4.19)

Acest tip de undă este transversal electromagnetic (TEM). În baza ecuației (4.12) pentru
componente axiale rezultă că

∇ 𝑇 × 𝐸̅𝑇 (𝑥, 𝑦) = 0, (4.20a)

̅𝑇 (𝑥, 𝑦) = 0,
∇𝑇 × 𝐻 (4.20b)

iar ecuația membranei capătă forma

∆ 𝑇 𝐸̅𝑝 (𝑥, 𝑦) = ∆ 𝑇 𝐸̅𝑇 (𝑥, 𝑦) = 0. (4.21a)

̅𝑝 (𝑥, 𝑦) = ∆ 𝑇 𝐻
∆𝑇 𝐻 ̅𝑇 (𝑥, 𝑦) = 0. (4.21b)

Deci componentele transversale ale modului de propagare de tip transversal electromagnetic au


rotorul transversal nul și satisfac ecuația lui Laplace (ecuație valabilă în electrostatică pentru
zonele în care nu avem densități de sarcină). Acest lucru înseamnă că în orice secțiune
transversală a ghidului, structura liniilor de câmp este aceeași cu structura liniilor de câmp din
67
electrostatică. Prin urmare câmpul electric într-un plan transversal ghidului poate fi scris ca
gradient transversal dintr-o funcție potențial 𝑉(𝑥, 𝑦):

𝐸̅𝑇 (𝑥, 𝑦) = −∇ 𝑇 𝑉(𝑥, 𝑦), (4.22)

care de asemenea respectă ecuația lui Laplace în absența surselor de câmp (∇𝐸̅ = ∇ 𝑇 𝐸̅𝑇 = 0):

∆ 𝑇 𝑉(𝑥, 𝑦) = ∇ 𝑇 𝐸̅𝑇 (𝑥, 𝑦) = 0. (4.23)

Aceste rezultate arată că o structură bazată pe un singur conductor închis (de exemplu
un ghid dreptunghiular) nu suportă o undă de tip TEM întrucât potențialul conductorului într-o
secțiune transversală este constant și câmpul electric ar fi nul. Pentru ca o structură să suporte
modul de propagare TEM aceasta trebuie să prezinte cel puțin două conductoare separate de un
dielectric omogen (între aceste conductoare avem o diferență de potențial ce determină apariția
câmpului electric dintre conductoare). Tensiunea dintre două conductoare într-un plan
transversal se poate calcula cu expresia
2
𝑉1 − 𝑉2 = ∫1 𝐸̅ 𝑑𝑙 ,̅ (4.24a)

în care 𝑉1 și 𝑉2 sunt potențialele celor două conductoare. Similar se poate obține și curentul care
trece printr-un conductor în secțiunea transversală din legea lui Ampere:

̅ 𝑑𝑙,̅
𝐼 = ∮𝐶 𝐻 (4.24b)

unde C este un contur de integrare ales în jurul conductorului.

Pentru o undă de tip TEM putem exprima câmpul magnetic transversal în funcție de
câmpul electric transversal utilizând relația (4.11a) pentru 𝐸𝑝𝑧 = 0

̅𝑇 = 𝛾 𝑒̅𝑧 × 𝐸̅𝑇 =
𝐻
1
𝑒̅𝑧 × 𝐸̅𝑇 (4.25a)
𝑗𝜔𝜇 𝜇

𝜀

de unde rezultă că impedanța de undă este egală cu impedanța de undă a dielectricului dintre
conductoare

𝜇
𝑍𝑇𝐸𝑀 = 𝑍𝑑 = √ 𝜀 (4.25b)
la fel ca în cazul undei plane care se propagă într-un mediu fără pierderi.

În general pe un ghid sunt suportate mai multe tipuri de undă, iar apariția unei anumite
unde depinde de frecvență și de parametrii geometrici ai ghidului.

68
4.4. Parametrii caracteristici propagării în ghiduri
ideale uniforme
Parametrii caracteristici propagării în ghiduri ideale uniforme se pot deduce plecând de la
expresia numărului de undă critic. În cazul unui ghid cu pierderi, permitivitatea din expresia
numărului de undă critic se înlocuiește cu permitivitatea complexă.

Numărul de undă critic este dependent de forma și dimensiunile secțiunii transversale ale
ghidului (într-un ghid uniform aceasta nu se schimbă nimic în lungul axe). Pentru un ghid dat
se poate calcula numărul de undă critic. Pătratul constantei de propagare este

𝛾 2 = 𝑘𝑐 2 − 𝜔2 𝜀𝜇. (4.26)

În funcție de frecvență, 𝛾 2 poate fi mai mare sau mai mic decât zero. La frecvențe mici pentru
care 𝛾 2 > 0 rezultă că 𝛾 = 𝛼 este o mărime reală și reprezintă o constantă de atenuare. Pe
măsură ce crește frecvența, se ajunge la o valoare a acesteia pentru care 𝛾 2 = 0 (𝑘𝑐 2 = 𝜔𝑐 2 𝜀𝜇).
Această frecvență este numită frecvență critică (notată 𝑓𝑐 ) și reprezintă o frecvență de graniță
care separă domeniul de frecvențe în care nu avem propagare de domeniul de frecvențe în care
avem propagare. Expresia frecvenței critice este
𝜔 1 𝑘𝑐
𝑓𝑐 = 2𝜋𝑐 = 2𝜋 , (4.27a)
√𝜀𝜇
iar lungimea de undă corespunzătoare acestei frecvențe este lungimea de undă critică:
𝑐
𝜆𝑐 = . (4.27b)
𝑓𝑐
Pentru frecvențe mai mari decât frecvența critică (𝑓 > 𝑓𝑐 ) constanta de propagare este
imaginară

𝜔 2 𝑓 2
𝛾 = √−(𝜔 2 𝜀𝜇 − 𝜔𝑐 2 𝜀𝜇) = 𝑗𝜔√𝜀𝜇 √1 − ( 𝜔𝑐) = 𝑗2𝜋𝑓√𝜀𝜇 √1 − ( 𝑓𝑐) . (4.28)
Partea imaginară reprezintă constanta de defazare în ghid

𝑓 2 𝑓 2
𝛽𝑔 = 2𝜋𝑓 √𝜀𝜇√1 − ( 𝑓𝑐) = 𝛽√1 − ( 𝑓𝑐) (4.29)
În această expresie 𝛽 = 𝜔√𝜀𝜇 este constanta de defazare la propagarea undei plane într-un
mediu nelimitat (ca și cum materialul dielectric din interiorul ghidului s-ar extinde la infinit și
ghidul nu ar exista). În Figura 4.1 sunt date două reprezentări pentru constanta de defazare în
ghid în funcție de frecvență.

βg/β βg/(2π)

1
propagare
Nu avem
propagare
Nu avem

0 f 0 f
fc fc
(a) (b)
69
Figura 4.1. Constanta de defazare în ghid în funcție de frecvență normată la a) constanta de defazare
într-un spațiu nelimitat și b) la 2𝜋.

Se observă faptul că propagarea în ghidurile uniforme este dispersivă (variația neliniară a


constantei de defazare în ghid în funcție de frecvență duce la schimbarea formei semnalului).
Ghidul este cu atât mai dispersiv cu cât suntem mai aproape de frecvența critică. În consecință
nu prea se utilizează ghiduri în apropierea frecvenței critice.

Lungimea de undă în ghid se poate calcula pornind de la expresia constantei de defazare


în ghid:
2𝜋 2𝜋 1 𝜆 𝜆
𝜆𝑔 = 𝛽 = = = , (4.30)
𝑔 𝛽 2 2 2
√1−(𝑓𝑐 ) √1−(𝑓𝑐 ) √1−( 𝜆 )
𝑓 𝑓 𝜆𝑐

în care 𝜆 este lungimea de undă corepunzătoare propagării undei plane în materialul dielectric
nelimitat de ghid. În Figura 4.2 este prezentată lungimea de undă în ghid ca funcție de frecvență.

λg
propagare
Nu avem

0 f
fc
Figura 4.2. Variația lungimii de undă în ghid în funcție de frecvență.

Când 𝑓 → ∞, 𝛽𝑔 → 𝛽 și 𝜆𝑔 → 𝜆. Acest lucru se întâmplă deoarece dimensiunile ghidului devin


foarte mari comparativ cu lungimea de undă și nu se mai simte constrângerea ghidului (este ca
și cum propagarea ar avea loc într-un mediu nelimitat).

Lungimea de undă reprezintă distanța minimă în lungul direcției de propagare între 2


plane în care oscilația este în fază. Când 𝑓 → 𝑓𝑐 , propagarea nu are loc de fapt în lungul ghidului
(𝛽𝑔 = 0), ci pe direcție o perpendiculară pe axa ghidului (apare un fenomen de rezonanță
transversală). Astfel apar reflexii multiple între pereții ghidului și nu există transfer de energie
în lungul ghidului. În aceste condiții distanța între 2 plane în care oscilația este în fază este
practic infinită (𝜆𝑔 → ∞).

Viteza de fază (viteza cu care se deplasează un observator în lungul ghidului pentru a


vedea o fază constantă) este
𝜔 1 1 𝑐
𝑣𝜑 = 𝛽 = = , (4.31)
𝑔 √𝜇𝜀 2 2
√1−(𝑓𝑐 ) √1−(𝑓𝑐 )
𝑓 𝑓

în care 𝑐 este viteza de fază corespunzătoare propagării într-un spațiu nelimitat. Pentru viteza
de grup rezultă expresia

1 𝑓 2
𝑣𝑔 = 𝑑𝛽𝑔 = 𝑐 √1 − ( 𝑓𝑐) . (4.32)
𝑑𝜔

70
Viteza de fază a unde într-un spațiu nelimitat este media geometrică dintre 𝑣𝜑 și 𝑣𝑔 :

𝑐 𝑓 2
𝑣𝜑 ∙ 𝑣𝑔 = 𝑐 √1 − ( 𝑓𝑐) = 𝑐 2 . (4.33)
2
√1−(𝑓𝑐 )
𝑓

Viteza de grup este asociată transportului de energie, deci când nu există propagare viteza de
grup este nulă. În Figura 4.3 sunt prezentate vitezele de fază și de grup în funcție de frecvență.

v

c
vg
propagare
Nu avem

0 f
fc
Figura 4.3. Viteza de fază/grup în funcție de frecvență.

Impedanța de undă (raportul dintre componenta transversală a câmpului electric și


componenta transversală a câmpului magnetic) pentru o undă de tip E (TM) este

𝛾 𝜇𝜀 𝑗𝛽
𝑓 𝑓 2 2
𝑍𝑢𝐸 (𝑓) = 𝑍𝑇𝑀 (𝑓) = 𝑗𝜔𝜀 = 𝑗𝜔𝜀 = √𝜀 √1 − ( 𝑓𝑐) = 𝑍𝑑 √1 − ( 𝑓𝑐) ,
𝑔
(4.34a)

Pentru o undă H (TE), impedanța de undă are expresia


𝑗𝜔𝜇 𝑗𝜔𝜇 𝜇 1 𝑍𝑑
𝑍𝑢𝐻 (𝑓) = 𝑍𝑇𝐸 (𝑓) = = = = . (4.34b)
𝛾 𝑗𝛽𝑔 √𝜇𝜀 2 2
√1−(𝑓𝑐 ) √1−(𝑓𝑐 )
𝑓 𝑓

La frecvențe foarte mari ambele impedanțe de undă tind la impedanța dielectricului. De


asemenea, media geometrică dintre 𝑍𝑢𝐸 și 𝑍𝑢𝐻 este egală cu impedanța dielectricului:

lim 𝑍𝑢𝐸 (𝑓) = lim 𝑍𝑢𝐻 (𝑓) = 𝑍𝑑 = √𝑍𝑤𝐸 (𝑓)𝑍𝑤𝐻 (𝑓). (4.35)
𝑓→∞ 𝑓→∞
În Figura 4.4 este prezentată variația impedanțelor de undă pentru undele H și E în funcție de
frecvență.

Zu
ZuH

Zd
propagare
Nu avem

ZuE
0 f
fc
Figura 4.4. Impedanța de undă (pentru undele E și H) în funcție de frecvență.

71
4.5. Propagarea în ghidul metalic uniform de secțiune
dreptunghiulară
Unda E (TM) în ghidul metalic uniform de secțiune dreptunghiulară

Considerăm un ghid metalic uniform de secțiune dreptunghiulară ai cărui pereți laterali


sunt realizați dintr-un metal perfect conductor. Ghidul este umplut cu un dielectric perfect (de
conductivitate nulă). Presupunem că axa Oz este orientată de-a lungul axei ghidului.
Dorim să determinăm structura câmpului electromagnetic al undei care se propagă prin
acest ghid. Pentru acest lucru sunt două căi posibile: fie plecăm de la ecuația undelor pe care o
rezolvăm într-un punct din interiorul ghidului (deci nu impunem de la început constrângerea
determinată de ghid), fie considerăm ca punct de plecare ecuația membranei (la care este
precizată de la început direcția de propagare).
În cele ce urmează vom rezolva ecuația membranei pentru componenta longitudinală,
iar componentele transversale se vor determina pornind de la componenta longitudinală
utilizând relațiile (4.14).
În cazul undei E (TM) ecuația membranei pentru componenta longitudinală parțială
(dependentă doar de x și y) a câmpului electric este:
∆ 𝑇 𝐸𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) + 𝑘𝑐 2 𝐸𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) = 0. (4.36)
Metoda generală de calcul este metoda separării variabilelor. Componenta axială a câmpului
electric se poate scrie sub forma 𝐸𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) = 𝑓(𝑥)𝑔(𝑦), iar ecuația membranei devine
𝜕2 𝐸𝑝𝑧 (𝑥,𝑦) 𝜕2 𝐸𝑝𝑧 (𝑥,𝑦)
+ + 𝑘𝑐 2 𝐸𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) = 0
𝜕𝑥 2 𝜕𝑦 2
⇕ (4.37a)
𝑑2 𝑓 𝑑2 𝑔 2
𝑔 + 𝑓 𝑑𝑦 2 + 𝑘𝑐 𝑓𝑔 = 0
𝑑𝑥 2
sau
1 𝑑2 𝑓 1 𝑑2 𝑔
+ 𝑔 𝑑𝑦 2 + 𝑘𝑐 2 = 0. (4.37b)
𝑓 𝑑𝑥 2
Pentru că primul termen din această relație depinde doar de x, iar cel de-al doilea depinde doar
de y, fiecare din cei doi termeni trebuie să fie constanți pentru ca suma lor să fie constantă.
Astfel rezultă două ecuații:
𝑑2 𝑓
+ 𝑘𝑥 2 𝑥 = 0, (4.38a)
𝑑𝑥 2
𝑑2 𝑔
+ 𝑘𝑦 2 𝑦 = 0, (4.38b)
𝑑𝑦 2
în care 𝑘𝑥 și 𝑘𝑦 sunt numere de undă critice parțiale ce respectă condiția 𝑘𝑥 + 𝑘𝑦 2=𝑘𝑐 2 .2

Soluțiile acestor ecuații sunt de forma


𝑓 = 𝐴 cos(𝑘𝑥 𝑥) + 𝐵 sin(𝑘𝑥 𝑥), (4.39a)
𝑔 = 𝐶 cos(𝑘𝑦 𝑦) + 𝐷 sin(𝑘𝑦 𝑦), (4.39b)
iar componenta axială parțială a câmpului electric este

𝐸𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) = (𝐴 cos(𝑘𝑥 𝑥) + 𝐵 sin(𝑘𝑥 𝑥))(𝐶 cos(𝑘𝑦 𝑦) + 𝐷 sin(𝑘𝑦 𝑦)). (4.44)


De remarcat că s-a ajuns la această soluție doar prin impunerea direcției de propagare (pe axa
z) și nu a intervenit constrângerea impusă de pereții laterali. Componenta normală a câmpului
electric poate fi discontinuă, dar componenta tangențială se conservă. Câmpul electric în
interiorul unui metal perfect conductor este zero, ceea ce înseamnă că pe fiecare perete lateral
𝐸𝑝𝑧 trebuie să fie zero. Astfel avem 4 condiții pe frontieră.
72
Câmpul electric longitudinal este zero în planul yOz
𝐸𝑝𝑧 (0, 𝑦) = 𝐴(𝐶 cos(𝑘𝑦 𝑦) + 𝐷 sin(𝑘𝑦 𝑦))|∀𝑦 = 0, (4.40a)

de unde obținem 𝐴 = 0. Similar pentru planul xOz avem


𝐸𝑝𝑧 (𝑥, 0) = 𝐶(𝐴 cos(𝑘𝑥 𝑥) + 𝐵 sin(𝑘𝑥 𝑥))|∀𝑥 = 0, (4.40a)
și rezultă C=0. Din condiția de anulare pentru 𝑥 = 𝑎
𝐸𝑝𝑧 (𝑎, 𝑦) = 𝐵𝐷 sin(𝑘𝑥 𝑎) sin(𝑘𝑦 𝑦)|∀𝑦 = 0, (4.40c)

rezultă 𝑘𝑥 𝑎 = 𝑚𝜋. Analog din condiția de anulare pentru 𝑦 = 𝑏

𝐸𝑝𝑧 (𝑥, 𝑏) = 𝐵𝐷 sin(𝑘𝑥 𝑥) sin(𝑘𝑦 𝑏)|∀𝑥 = 0, (4.40c)

obținem 𝑘𝑦 𝑏 = 𝑛𝜋. Produsul 𝐵𝐷 operează ca un factor de scară (notat mai departe 𝐸0 ) și


depinde de puterea injectată în ghid. Prin urmare expresia câmpului electric longitudinal este:

𝑚𝜋 𝑛𝜋
𝐸𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) = 𝐸0 sin ( 𝑥) sin ( 𝑏 𝑦), (4.41)
𝑎

iar numărul de undă critic depinde de forma și dimensiunile transversale ale ghidului (nu
depinde de dielectricul cu care este umplut ghidul):
𝑚 2 𝑛 2
𝑘𝑐 = 𝜋√( 𝑎 ) + (𝑏 ) . (4.42)

Indicii m și n exprimă câte semiperioade ale distribuției câmpului electromagnetic sunt cuprinse
în dimensiunile ghidului.

Lungimea de undă critică nu depinde de dielectricul cu care este umplut ghidul


2𝜋 2
𝜆𝑐 = = 2 2
, (4.43)
𝑘𝑐
√(𝑚) +(𝑛)
𝑎 𝑏

Frecvența de undă critică depinde atât de forma și dimensiunile ghidului, cât și de permitivitatea
dielectricului cu care este umplut ghidul:

𝑐 𝑐 𝑚 2 𝑛 2
𝑓𝑐 = 𝜆 = 2 √( 𝑎 ) + (𝑏 ) . (4.44)
𝑐

În cazul undei E (TM) în lungul ghidului avem doar componenta de câmp electric, iar
componentele transversale se determină cu relațiile (4.15).

Componenta transversală a câmpului electric este

𝛾 𝑗𝛽𝑔 𝜕𝐸𝑝𝑧 𝜕𝐸𝑝𝑧


𝐸̅𝑇 | 𝐸𝑝𝑧 ≠0 = 𝐸𝑝𝑥 ̅̅̅
𝑒𝑥 + 𝐸𝑝𝑦 𝑒̅̅̅
𝑦 = − 𝑘 2 ∇ 𝑇 𝐸𝑝𝑧 = − 𝑘 2 ( 𝜕𝑥 ̅̅̅
𝑒𝑥 + 𝜕𝑦 𝑒̅̅̅),
𝑦 (4.45a)
𝑐 𝑐
𝐻𝑝𝑧 =0
iar componentele pe x și y sunt

𝑗𝛽𝑔 𝜕𝐸𝑝𝑧 2𝜋 𝜆𝑐 2 𝑚𝜋 𝑚𝜋 𝑛𝜋
𝐸𝑝𝑥 = − 𝑘 2 = −𝑗 𝜆 2 𝐸0 cos ( 𝑥) sin ( 𝑦) =
𝑐 𝜕𝑥 𝑔 (2𝜋) 𝑎 𝑎 𝑏
, (4.45b)
𝜆𝑐 2 𝑚 𝑚𝜋 𝑛𝜋
= −𝑗 𝐸 cos ( 𝑥) sin ( 𝑏 𝑦)
𝜆𝑔 2𝑎 0 𝑎

73
𝑗𝛽𝑔 𝜕𝐸𝑝𝑧 𝜆𝑐 2 𝑛 𝑚𝜋 𝑛𝜋
𝐸𝑝𝑦 = − 𝑘 = −𝑗 𝐸 sin ( 𝑥) cos ( 𝑏 𝑦). (4.45c)
𝑐
2
𝜕𝑦 𝜆𝑔 2𝑏 0 𝑎

Componenta transversală a câmpului magnetic este

𝑗𝜔𝜀
̅𝑇 | 𝐸𝑝𝑧 ≠0 = 𝐻𝑝𝑥 ̅̅̅
𝐻 𝑒𝑥 + 𝐻𝑝𝑦 ̅̅̅
𝑒𝑦 = − 𝑘 2 (𝑒̅𝑧 × ∇ 𝑇 𝐸𝑝𝑧 ) =
𝑐
𝐻𝑝𝑧 =0
, (4.46a)
𝑗𝜔𝜀 𝜕𝐸𝑝𝑧 𝜕𝐸𝑝𝑧 𝑗𝜔𝜀 𝜕𝐸𝑝𝑧 𝜕𝐸𝑝𝑧
=−𝑘 2( 𝑒̅𝑧 × ̅̅̅
𝑒𝑥 + 𝑒̅𝑧 × 𝑒̅̅̅)
𝑦 =−𝑘 2( 𝑒̅𝑦 − 𝑒̅𝑥 )
𝑐 𝜕𝑥 𝜕𝑦 𝑐 𝜕𝑥 𝜕𝑦

iar componentele pe x și y sunt

𝑗𝜔𝜀 𝜕𝐸𝑝𝑧 2𝜋𝑓 𝑐 𝜆 2 𝑛𝜋 𝑚𝜋 𝑛𝜋


𝐻𝑝𝑥 = =𝑗 √𝜀𝜇 (2𝜋)2 𝐸0 sin ( 𝑥) cos ( 𝑏 𝑦) =
𝑘𝑐 2 𝜕𝑦 𝜇 𝑏 𝑎

𝜀 , (4.46b)
𝜆𝑐 2 1 𝑛 𝑚𝜋 𝑛𝜋
=𝑗 𝐸 sin ( 𝑥) cos ( 𝑏 𝑦)
𝜆 𝑍𝑑 2𝑏 0 𝑎
𝑗𝜔𝜀 𝜕𝐸𝑝𝑧 𝜆𝑐 2 1 𝑚 𝑚𝜋 𝑛𝜋
𝐻𝑝𝑦 = − 𝑘 2 = −𝑗 𝐸0 cos ( 𝑥) sin ( 𝑏 𝑦). (4.46c)
𝑐 𝜕𝑥 𝜆 𝑍𝑑 2𝑎 𝑎

Utilizând aceste expresii se poate calcula impedanța de undă pentru modul E:

𝜆 2𝑚 𝑚𝜋 𝑛𝜋
−𝑗 𝑐 𝐸0 cos( 𝑥) sin( 𝑦)
𝐸𝑥 𝐸𝑦 𝜆𝑔 2𝑎 𝑎 𝑏 𝜆 𝑓 2
𝑍𝑢𝐸 = 𝐻 = − 𝐻 = 𝜆𝑐 2 1 𝑚 𝑚𝜋 𝑛𝜋
= 𝑍𝑑 𝜆 = 𝑍𝑑 √1 − ( 𝑓𝑐) , (4.47)
𝑦 𝑥 −𝑗 𝐸 cos( 𝑥) sin( 𝑦) 𝑔
𝜆 𝑍𝑑 2𝑎 0 𝑎 𝑏

adică aceeași expresie ca în cazul general (relația 4.34a).

De remarcat faptul că dacă unul dintre indici (m sau n) este zero atunci componenta
longitudinală 𝐸𝑝𝑧 se anulează, iar acest lucru duce la anularea tuturor componentelor de câmp.
Deci în cazul modurilor E (TM) niciunul dintre indici nu poate fi zero, iar modul fundamental
este 𝐸1,1 (pentru care 𝑚 = 1 și 𝑛 = 1). Frecvența critică a modului fundamental este:
𝑐 1 1
𝑓𝑐𝐸1,1 = 2 √𝑎2 + 𝑏2. (4.48)
Prima frecvență critică superioară în cazul modurilor de tip E este 𝑓𝑐𝐸2,1 .

Deobicei un ghid este utilizat la o frecvență la care se propagă doar modul fundamental
(corespunzător la cea mai joasă frecvență critică). Dacă vrem să transmitem energie pe un mod
superior, la prima discontinuitate care apare în ghid vor apărea toate modurile posibile la
frecvența respectivă.

Din analiza făcută rezultă că pentru același mediu fizic, pentru diverse tipuri de undă
parametrii caracteristici propagării au valori diferite. De exemplu, întrucât impedanța de undă
este diferită de la un mod la altul adaptarea devine dificilă (la aceeași frecvență, pentru unde
diferite ar trebui să am impedanțe diferite). În plus, viteza de grup fiind diferită de la o undă la
alta, pot să apară probleme legate de distorsionarea semnalului.

Prin urmare în cazul unui ghid de undă domeniul de frecvențe exploatabil este cuprins
între primele două frecvențe critice. În funcție de frecvența de operare dorită dimensiunile
secțiunii transversale ale ghidului se modifică astfel încât această frecvență să fie plasată între
primele două frecvențe critice.

74
În cazul modului 𝐸1,1 expresiile complete (incluzând dependența de z) ale câmpurilor
electrice și magnetice sunt:
𝜆𝑐 2 1 𝜋 𝜋
𝐸𝑥 = −𝑗 𝐸 cos (𝑎 𝑥) sin ( 𝑏 𝑦) 𝑒 −𝑗𝛽𝑔𝑧 (4.49a)
𝜆𝑔 2𝑎 0
𝜆𝑐 2 1 𝜋 𝜋
𝐸𝑦 = −𝑗 𝐸 sin (𝑎 𝑥) cos (𝑏 𝑦) 𝑒 −𝑗𝛽𝑔𝑧 (4.49b)
𝜆𝑔 2𝑏 0
𝜋 𝜋 −𝑗𝛽𝑔 𝑧
𝐸𝑧 = 𝐸0 sin (𝑎 𝑥) sin (𝑏 𝑦) 𝑒 (4.49c)
2
𝜆𝑐 1 1 𝜋 𝜋
𝐻𝑥 = 𝑗 𝐸 sin (𝑎 𝑥) cos (𝑏 𝑦) 𝑒 −𝑗𝛽𝑔𝑧 (4.49d)
𝜆 𝑍𝑑 2𝑏 0
𝜆𝑐 2 1 1 𝑚𝜋 𝑛𝜋
𝐻𝑦 = −𝑗 𝐸 cos ( 𝑥) sin ( 𝑏 𝑦) 𝑒 −𝑗𝛽𝑔𝑧 (4.49e)
𝜆 𝑍𝑑 2𝑎 0 𝑎
𝐻𝑧 = 0 (4.49f)

În Fig. 4.6 sunt reprezentate calitativ liniile de câmp pentru modul 𝐸1,1 în planul yOx și
𝑎
în planul 𝑥 = 2 (paralel cu planul yOz). Liniile de câmp electric sunt perpendiculare pe pereții
perfect conductori, iar liniile de câmp magnetic sunt închise (nu există sarcini magnetice). În
orice punct dintr-o secțiune transversală vectorul câmpul electric este perpendicular pe vectorul
câmpul magnetic. În planul xOy când 𝑥 = 𝑎/2 avem câmp electric doar pe direcția Oy, iar când
𝑦 = 𝑏/2 câmpul electric este nenul doar pe direcția Ox. În centrul secțiunii ghidului linia de
câmp electric dispare din planul xOy, dar se continuă de fapt în lungul ghidului (|𝐸𝑧 | este maxim
în centrul oricărei secțiuni a ghidului).
y

O
a x
E
H
z
(a)
y
λg/2
b

E
z
(b)
Fig. 4.6. Reprezentare calitativă a liniilor de câmp electric și magnetic în cazul
𝑎
modului 𝐸1,1: a) în planul xOy, b) în planul 𝑥 = .
2
75
Unda H (TE) în ghidul metalic uniform de secțiune dreptunghiulară

În mod similar cu metoda aplicată pentru unda E, vom rezolva ecuația membranei
pentru componenta longitudinală a câmpului magnetic parțial 𝐻𝑝𝑧 :
∆ 𝑇 𝐻𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) + 𝑘𝑐 2 𝐻𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) = 0. (4.50)
Aplicând metoda separării variabilelor, componenta axială a câmpului magnetic se poate scrie
sub forma 𝐻𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) = 𝑓(𝑥)𝑔(𝑦), iar ecuația membranei devine
𝜕2 𝐻𝑝𝑧 (𝑥,𝑦) 𝜕2 𝐻𝑝𝑧 (𝑥,𝑦)
+ + 𝑘𝑐 2 𝐻𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) = 0
𝜕𝑥 2 𝜕𝑦 2
⇕ (4.51a)
𝑑2 𝑓 𝑑2 𝑔 2
𝑔 + 𝑓 𝑑𝑦 2 + 𝑘𝑐 𝑓𝑔 = 0
𝑑𝑥 2
sau
1 𝑑2 𝑓 1 𝑑2 𝑔
+ 𝑔 𝑑𝑦 2 + 𝑘𝑐 2 = 0. (4.51b)
𝑓 𝑑𝑥 2
Deoarece primul termen din această relație depinde doar de x, iar cel de-al doilea depinde doar
de y, fiecare din cei doi termeni trebuie să fie constanți pentru ca suma lor să fie tot o constantă.
Astfel rezultă două ecuații:
𝑑2 𝑓
+ 𝑘𝑥 2 𝑥 = 0, (4.52a)
𝑑𝑥 2
𝑑2 𝑔
+ 𝑘𝑦 2 𝑦 = 0, (4.52b)
𝑑𝑦 2
în care 𝑘𝑥 și 𝑘𝑦 sunt numere de undă critice parțiale ce respectă condiția 𝑘𝑥 + 𝑘𝑦 2=𝑘𝑐 2 . 2

Soluțiile acestor ecuații sunt de forma


𝑓 = 𝐴 cos(𝑘𝑥 𝑥) + 𝐵 sin(𝑘𝑥 𝑥), (4.53a)
𝑔 = 𝐶 cos(𝑘𝑦 𝑦) + 𝐷 sin(𝑘𝑦 𝑦), (4.53b)
iar componenta axială parțială a câmpului magnetic este

𝐻𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) = (𝐴 cos(𝑘𝑥 𝑥) + 𝐵 sin(𝑘𝑥 𝑥))(𝐶 cos(𝑘𝑦 𝑦) + 𝐷 sin(𝑘𝑦 𝑦)). (4.54)


Această soluție a ecuației membranei depinde de 6 constante care se determină din condițiile
pe frontieră. În cazul undei H (TE) câmpul electric are componente nenule doar în plan
transversal, iar acestea se pot calcula pornind de la 𝐻𝑝𝑧 utilizând relația (4.17a):
𝑗𝜔𝜇 𝑗𝜔𝜇 𝜕𝐻𝑝𝑧 𝜕𝐻𝑝𝑧
𝐸̅𝑇 | 𝐸𝑝𝑧 =0 = 2 (𝑒̅𝑧 × ∇ 𝑇 𝐻𝑝𝑧 ) = 2 ( 𝑒̅𝑧 × 𝑒̅𝑥 + 𝑒̅𝑧 × 𝑒̅𝑦 ) =
𝑘𝑐 𝑘𝑐 𝜕𝑥 𝜕𝑦
𝐻𝑝𝑧 ≠0
(4.55)
𝑗𝜔𝜇 𝜕𝐻𝑝𝑧 𝜕𝐻𝑝𝑧
= ( 𝑒̅𝑦 − 𝑒̅𝑥 ) .
𝑘𝑐 2 𝜕𝑥 𝜕𝑦

Utilizând soluția din (4.54), Componentele parțiale ale câmpului electric pe x și pe y sunt:

𝑗𝜔𝜇 𝜕𝐻𝑝𝑧
𝐸𝑝𝑥 = − 𝑘 2 =
𝜕𝑦
𝑗𝜔𝜇
𝑐
, (4.56a)
=−𝑘 2 𝑘𝑦 (𝐴 cos(𝑘𝑥 𝑥) + 𝐵 sin(𝑘𝑥 𝑥))(−𝐶 sin(𝑘𝑦 𝑦) + 𝐷 cos(𝑘𝑦 𝑦))
𝑐

𝑗𝜔𝜇 𝜕𝐻𝑝𝑧
𝐸𝑝𝑦 = =
𝑘𝑐 2 𝜕𝑥
𝑗𝜔𝜇
. (4.56b)
= 𝑘𝑥 (−𝐴 sin(𝑘𝑥 𝑥) + 𝐵 cos(𝑘𝑥 𝑥))(𝐶 cos(𝑘𝑦 𝑦) + 𝐷 sin(𝑘𝑦 𝑦))
𝑘𝑐 2

Impunem condițiile de anulare a câmpului electric tangențial pe pereții perfect conductori ai


ghidului. Câmpul electric tangențial trebuie să se anuleze în planul xOz, adică

76
𝑗𝜔𝜇
𝐸𝑝𝑥 (𝑥, 0) = − 𝑘 2 𝑘𝑦 (𝐴 cos(𝑘𝑥 𝑥) + 𝐵 sin(𝑘𝑥 𝑥))𝐷| = 0, (4.57a)
𝑐 ∀𝑥
de unde rezultă 𝐷 = 0. Câmpul electric tangențial se anulează și în planul yOz

𝑗𝜔𝜇
𝐸𝑝𝑦 (0, 𝑦) = 𝑘𝑥 𝐵(𝐶 cos(𝑘𝑦 𝑦) + 𝐷 sin(𝑘𝑦 𝑦))| = 0, (4.57b)
𝑘𝑐 2 ∀𝑦
ceea ce se întâmplă dacă 𝐵 = 0. Din condiția de anulare a componentei tangențiale în planul
𝑥 = 𝑎:
𝑗𝜔𝜇
𝐸𝑝𝑦 (𝑎, 𝑦) = − 𝑘 2 𝑘𝑥 𝐴𝐶 sin(𝑘𝑥 𝑎) cos(𝑘𝑦 𝑦)| = 0, (4.57c)
𝑐 ∀𝑦

rezultă 𝑘𝑥 𝑎 = 𝑚𝜋. Analog din condiția de anulare pentru 𝑦 = 𝑏

𝑗𝜔𝜇
𝐸𝑝𝑥 (𝑥, 𝑏) = 𝑘𝑦 𝐴𝐶 cos(𝑘𝑥 𝑥) sin(𝑘𝑦 𝑏)| = 0, (4.57d)
𝑘𝑐 2 ∀𝑥

obținem 𝑘𝑦 𝑏 = 𝑛𝜋. Produsul 𝐴𝐶 operează ca un factor de scară (notat mai departe 𝐻0 ) și este
determinat de puterea injectată în ghid. Prin urmare expresia câmpului magnetic longitudinal
este:

𝑚𝜋 𝑛𝜋
𝐻𝑝𝑧 (𝑥, 𝑦) = 𝐻0 cos ( 𝑥) cos ( 𝑏 𝑦). (4.58)
𝑎

Utilizând relația (4.55), componentele parțiale ale câmpului electric pe x și y sunt

𝑗𝜔𝜇 𝜕𝐻𝑝𝑧 𝑗2𝜋𝑓√𝜇𝜀 𝜇 2 𝑛𝜋 𝑚𝜋 𝑛𝜋


𝐸𝑝𝑥 = − 𝑘 2 = (2𝜋)2 √ 𝜆 𝑐 𝐻0 cos ( 𝑥) sin ( 𝑦) =
𝜕𝑦 𝜀 𝑏 𝑎 𝑏
𝑐
, (4.59a)
𝜆𝑐 2 𝑛 𝑚𝜋 𝑛𝜋
=𝑗 𝑑 2𝑏 𝑍 𝐻0 cos ( 𝑥) sin ( 𝑏 𝑦)
𝜆 𝑎
𝑗𝜔𝜇 𝜕𝐻 𝑝𝑧 𝜆𝑐 2 𝑚 𝑚𝜋 𝑛𝜋
𝐸𝑝𝑦 = 2 = −𝑗 𝑍𝑑 2𝑎 𝐻0 sin ( 𝑥) cos ( 𝑏 𝑦). (4.59b)
𝑘𝑐 𝜕𝑦 𝜆 𝑎

Componenta transversală a câmpului magnetic este

̅𝑇 | 𝐸𝑝𝑧 =0 = 𝐻𝑝𝑥 ̅̅̅


𝐻 𝑒𝑥 + 𝐻𝑝𝑦 ̅̅̅ ̅𝑇 = − 𝛾2 ∇ 𝑇 𝐻𝑝𝑧 =
𝑒𝑦 = 𝐻 𝑘 𝑐
𝐻𝑝𝑧 ≠0
, (4.60a)
𝑗𝛽𝑔 𝜕𝐻𝑝𝑧 𝜕𝐻𝑝𝑧
=−𝑘 2( 𝑒𝑥 +
̅̅̅ 𝑒̅̅̅)
𝑦
𝑐 𝜕𝑥 𝜕𝑦

iar componentele pe x și y sunt

𝑗𝛽𝑔 𝜕𝐻𝑝𝑧 2𝜋 𝜆𝑐 2 𝑚𝜋 𝑚𝜋 𝑛𝜋
𝐻𝑝𝑥 = − 𝑘 2 = 𝑗𝜆 (2𝜋)2 𝑎 𝐻0 sin ( 𝑎 𝑥) cos ( 𝑏 𝑦) =
𝑐 𝜕𝑥 𝑔
, (4.60b)
𝜆𝑐 2 𝑚 𝑚𝜋 𝑛𝜋
=𝑗 𝐻 sin ( 𝑥) cos ( 𝑏 𝑦)
𝜆𝑔 2𝑎 0 𝑎
2
𝑗𝛽𝑔 𝜕𝐻𝑝𝑧 𝜆𝑐 𝑛 𝑚𝜋 𝑛𝜋
𝐻𝑝𝑦 = − 𝑘 2 =𝑗 𝐻0 cos ( 𝑥) sin ( 𝑏 𝑦). (4.60c)
𝑐 𝜕𝑥 𝜆𝑔 2𝑏 𝑎

Utilizând aceste expresii se poate calcula impedanța de undă pentru modul H:


2
𝜆 𝑛 𝑚𝜋 𝑛𝜋
𝐸𝑥 𝐸𝑦 𝑗 𝑐 𝑍𝑑 𝐻0 cos( 𝑥) sin( 𝑦) 𝜆𝑔 𝑍𝑑
𝑍𝑢𝐻 = 𝐻 = − 𝐻 = 𝜆
𝜆𝑐 2 𝑚
2𝑏 𝑎 𝑏
= 𝑍𝑑 = , (4.61)
𝑦 𝑥 𝑚𝜋 𝑛𝜋 𝜆 2
𝑗 𝐻 sin( 𝑥) cos( 𝑦)
𝜆𝑔 2𝑎 0 𝑎 𝑏 √1−(𝑓𝑐 )
𝑓

77
adică aceeași expresie ca în cazul general (relația 4.34b).

Numărul de undă critic, lungimea de undă critică și frecvența critică au aceleași expresii
ca și în cazul modului E (TM). Se observă din expresia lui 𝐻𝑝𝑧 că în cazul modurilor de tip H,
unul dintre indici (m sau n) poate fi zero (dacă ambii indici ar fi zero, atunci 𝐻𝑝𝑧 ar fi o
constantă, câmpul electric ar fi nul și prin urmare nu ar exista undă electromagnetică). De
exemplu dacă 𝑚 = 0, 𝑛 ≠ 0, atunci 𝐻𝑝𝑧 ≠ 0, 𝐸𝑝𝑥 ≠ 0, 𝐸𝑝𝑦 = 0, 𝐻𝑝𝑥 = 0, 𝐻𝑝𝑦 ≠ 0. Invers,
dacă 𝑚 ≠ 0, 𝑛 = 0, atunci 𝐻𝑝𝑧 ≠ 0, 𝐸𝑝𝑥 = 0, 𝐸𝑝𝑦 ≠ 0, 𝐻𝑝𝑥 ≠ 0, 𝐸𝑝𝑦 = 0.

În cazul în care 𝑎 > 𝑏 modul cu frecvența critică cea mai mică (modul fundamental)
este modul 𝐻1,0, pentru care
𝜋
𝑘𝑐 = 𝑎, (4.62a)

2𝜋
𝜆𝑐 = = 2𝑎, (4.62b)
𝑘𝑐

𝑐 𝑐
𝑓𝑐 = 𝜆 = 2𝑎. (4.62c)
𝑐

Dintre toate modurile posibile (H și E), modul 𝐻1,0 este modul cu frecvența critică cea
mai joasă. Ghidurile metalice de secțiune dreptunghiulară sunt de regulă folosite doar la
frecvențele pentru care avem doar modul 𝐻1,0. Dacă s-ar propaga mai multe moduri (Pentru
modurile având ambii indici nenuli, pe lângă unda H, poate să apară și o undă E), adaptarea nu
s-ar putea realiza deoarece fiecare mod are altă valoarea a impedanței de undă, iar terminația
care adaptează ghidul are valori diferite pentru moduri de propagare diferite. În cazul în care la
frecvența de lucru s-ar putea propaga mai multe moduri, acestea vor apărea la prima
discontinuitate a ghidului. Atunci energia se va distribui între toate modurile, dar adaptarea este
realizată doar pentru un singur mod.

În funcție de raportul dintre dimensiunile transversale ale ghidului, primul mod H


superior poate fi modul 𝐻2,0 sau modul 𝐻0,1 .
2 1
Dacă 𝑎 > 2𝑏 ⇔ 𝑎 < 𝑏 atunci 𝑓𝑐 2,0 < 𝑓𝑐 0,1 , iar banda unimod este cuprinsă între 𝑓𝑐 1,0 și
2 1
𝑓𝑐 2,0. Dacă 𝑎 < 2𝑏 ⇔ 𝑎 > 𝑏 atunci 𝑓𝑐 2,0 > 𝑓𝑐 0,1 , iar banda unimod este cuprinsă între 𝑓𝑐 1,0 și
𝑓𝑐 0,1. În cazul în care 𝑎 = 2𝑏, 𝑓𝑐 2,0 = 𝑓𝑐 0,1 , iar banda unimod rezultată este maxim posibilă (o
octavă) fără a reduce prea mult aria secțiunii transversale a ghidului (adică puterea maximă ce
poate fi transmisă prin ghid).

În cazul modului 𝐻1,0 expresiile complete (incluzând dependența de z) ale câmpurilor


electrice și magnetice sunt:
𝐸𝑥 = 0 (4.63a)
𝜆𝑐 𝜋 −𝑗𝛽𝑔 𝑧
𝐸𝑦 = −𝑗 𝜆 𝑍𝑑 𝐻0 sin (𝑎 𝑥) 𝑒 (4.63b)
𝐸𝑧 = 0 (4.63c)
𝜆𝑐 𝜋 −𝑗𝛽𝑔 𝑧
𝐻𝑥 = 𝑗 𝜆 𝐻0 sin (𝑎 𝑥) 𝑒 (4.63d)
𝑔
𝐻𝑦 = 0 (4.63e)
𝜋 −𝑗𝛽𝑔 𝑧
𝐻𝑧 = 𝐻0 cos (𝑎 𝑥) 𝑒 (4.63f)

Mărimile fizic observabile (în domeniul timp) corespunzătoare acestor expresii sunt:
ℰ𝑥 = 0 (4.64a)
78
𝜆 𝜋
ℰ𝑦 = 𝑅𝑒{𝐸𝑦 𝑒 𝑗𝜔𝑡 } = 𝜆𝑐 𝑍𝑑 𝐻0 sin (𝑎 𝑥) sin(𝜔𝑡 − 𝛽𝑔 𝑧) (4.64b)
ℰ𝑧 = 0 (4.64c)
𝜆 𝜋
ℋ𝑥 = − 𝜆 𝑐 𝐻0 sin (𝑎 𝑥) sin(𝜔𝑡 − 𝛽𝑔 𝑧) (4.64d)
𝑔
ℋ𝑦 = 0 (4.64e)
𝜋
ℋ𝑧 = 𝐻0 cos (𝑎 𝑥) cos(𝜔𝑡 − 𝛽𝑔 𝑧). (4.64f)

De remarcat că dependența de coordonatele spațiale nu se modifică la modificarea frecvenței,


adică la orice frecvență distribuția modului este neschimbată. Fluxul electromagnetic
instantaneu determinat de aceste componente este

𝑝̅ (𝑡) = ℰ̅ × ℋ
̅ = ℰ𝑦 𝑒̅𝑦 × (ℋ𝑥 𝑒̅𝑥 + ℋ𝑧 𝑒̅𝑧 ) = −ℰ𝑦 ℋ𝑥 𝑒̅𝑧 + ℰ𝑦 ℋ𝑧 𝑒̅𝑥 =
𝜆𝑐 2 𝜋
= 𝑍𝑑 𝐻0 2 sin2 ( 𝑥) sin2 (𝜔𝑡 − 𝛽𝑔 𝑧) 𝑒̅𝑧 +
𝜆𝑔 𝜆 𝑎
𝜆𝑐 2 𝜋 𝜋
+ 𝑍𝑑 𝐻0 sin (𝑎 𝑥) cos (𝑎 𝑥) sin(𝜔𝑡 − 𝛽𝑔 𝑧)cos(𝜔𝑡 − 𝛽𝑔 𝑧)𝑒̅𝑥 .
𝜆
(4.65)
Observăm că media în timp a fluxului de putere este nenulă doar după axa Oz. Media fluxului
de putere după axa Ox este nulă întrucât componentele 𝐸𝑦 și 𝐻𝑧 sunt în cuadratură. Vectorul
Poynting după axa Oz se scrie sub formă fazorială ca:

1 1𝜆 2 𝜋
𝑝𝑧 = 2 𝐸𝑦 𝐻𝑥 ∗ = 2 𝜆 𝑐 𝜆 𝑍𝑑 𝐻0 2 sin2 (𝑎 𝑥). (4.66)
𝑔

Cu această relație putem calcula fluxul de putere activă prin suprafața transversală a ghidului:

1𝜆 2 𝑎/2 𝑏/2 𝜋
𝑃𝑇 = 𝑅𝑒 {∬Σ 𝑝̅ ∙ 𝑛̅} = 2 𝜆 𝑐 𝜆 𝑍𝑑 𝐻0 2 ∫−𝑎/2 ∫−𝑏/2 sin2 (𝑎 𝑥) ∙ 𝑑𝑥 ∙ 𝑑𝑦 =
𝑔
2 2𝜋 (4.67a)
1 𝜆𝑐 𝑎/2 1−cos( 𝑎 𝑥)
2 1 𝜆𝑐 2 2
= 𝑍𝑑 𝐻0 𝑏 ∫−𝑎/2
𝑑𝑥 = 4𝜆 𝑍𝑑 𝐻0 𝑎𝑏.
2 𝜆𝑔 𝜆 2 𝑔𝜆

Exprimând puterea activă în funcție de amplitudinea câmpului electric pentru 𝑥 = 𝑎/2, 𝐸 =


𝜆𝑐
𝑍 𝐻 , obținem:
𝜆 𝑑 0
1𝜆 2 1𝜆 2 𝜆2 1 1 1 𝜆 𝐸 2 𝑎𝑏
𝑃𝑇 = 4 𝜆 𝑐 𝜆 𝑍𝑑 𝐻0 2 𝑎𝑏 = 4 𝜆 𝑐 𝜆 𝑍𝑑 2
2
2 𝐸 𝑎𝑏 = 4 𝑍 𝐸 2 𝑎𝑏 = 4𝑍 .
𝑔 𝑔 𝜆𝑐 𝑍𝑑 𝑑 𝜆𝑔 𝑢𝐻1,0
(4.67b)
Cu cât secțiunea transversală este mai mare, cu atât puterea pe care o putem transfera prin ghid
este mai mare.

Expresiile câmpului electromagnetic sunt utile deoarece ne interesează cum putem


introduce și extrage energie din ghid știind că se propagă un anumit mod. În plus trebuie să știm
cum să construim ghidul astfel încât să nu radieze (dacă trebuie sa nu sudate îmbinările).

Pentru a introduce energie în ghid de regulă se excită una dintre componentele de câmp
(fie E, fie H), iar pentru ca excitația să fie eficientă această trebuie să se producă într-o zonă în
care amplitudinea componentei de câmp este maximă.

În Fig. 4.7 este reprezentată dependența componentelor de câmp de coordonata x și


configurația calitativă a linilor de câmp pentru modul 𝐻1,0.

79
y

a/2
O a x O
a x
E
Hx, Ey H
Hz z
(a) (b)
x
y λg/2
a
λg/2
b

z
E
H
z
J
(c) (d)
Fig. 4.7. a) Dependența funcțiilor 𝐻𝑥 , 𝐸𝑦 și 𝐻𝑧 de x; Reprezentare calitativă a liniilor
de câmp electric/magnetic și de curent în cazul modului 𝐻1,0: b) în planul xOy, c) în planul 𝑥 =
𝑎
, d) în planul 𝑦 = 𝑏.
2

Observăm că valoarea niciunei componente de câmp nu depinde de y. Câmpul electric


este perpendicular pe fețele mari ale ghidului (are componentă nenulă doar pe y) și este maxim
în centrul ghidului. Componenta 𝐻𝑧 este tangentă la pereții ghidului, iar componenta 𝐻𝑥 este
perpendiculară pe pereții ghidului.

Dacă vrem să excităm unda 𝐻1,0 trebuie să introducem în ghid un conductor paralel cu
liniile de câmp electric. Dacă am introduce o buclă în plan transversal în mijlocul ghidului,
modul 𝐻1,0 nu ar fi excitat întrucât câmpul magnetic după axa Oz este zero în centrul ghidului.
Similar, pentru a culege energia din ghid trebuie plasat un conductor paralel cu liniile de câmp
electric (sau o buclă perpendiculară pe liniile de câmp magnetic).

Pentru a construi un ghid care să nu radieze trebuie determinată structura liniilor de


curent. O structură radiază dacă o linie de curent de conducție este întreruptă. O linie de curent
de conducție se poate închide și pe o linie de curent de deplasare. În cazul ghidului ideal nu
avem curent de conducție în interiorul conductoarelor (𝜎 = 0), ci doar pe suprafața laterală a
ghidului. Densitatea de curent superficială se calculează cu relația 𝐽𝑆̅ = 𝑛 ̅×𝐻 ̅ . Expresiilor
densităților de curent pe cei 4 pereți ai ghidului sunt:

̅ = −𝐻0 𝑒−𝑗𝛽𝑔𝑧 𝑒̅ 𝑦
𝐽𝑆̅ |𝑥=0 = 𝑒̅ 𝑥 × 𝐻 (4.68a)
𝐽𝑆̅ |𝑥=𝑎 = −𝑒̅ 𝑥 × 𝐻̅ = −𝐻0 𝑒−𝑗𝛽𝑔𝑧 𝑒̅ 𝑦 (4.68b)
𝐽𝑆̅ |𝑦=0 = 𝑒̅ 𝑦 × (𝐻𝑥 𝑒̅ 𝑥 + 𝐻𝑧 𝑒̅ 𝑧 ) = 𝐻𝑧 𝑒̅ 𝑥 − 𝐻𝑥 𝑒̅ 𝑧 =
𝜋 −𝑗𝛽𝑔 𝑧 𝜆 𝜋 (4.68c)
= 𝐻0 cos (𝑎 𝑥) 𝑒 𝑒̅ 𝑥 − 𝑗 𝜆 𝑐 𝐻0 sin (𝑎 𝑥) 𝑒−𝑗𝛽𝑔𝑧 𝑒̅ 𝑧
𝑔
𝐽𝑆̅ |𝑦=𝑏 = −𝑒̅ 𝑦 × (𝐻𝑥 𝑒̅ 𝑥 + 𝐻𝑧 𝑒̅ 𝑧 ) = −𝐻𝑧 𝑒̅ 𝑥 + 𝐻𝑥 𝑒̅ 𝑧 =
𝜋 −𝑗𝛽𝑔 𝑧 𝜆 𝜋 (4.68d)
= −𝐻0 cos (𝑎 𝑥) 𝑒 𝑒̅ 𝑥 + 𝑗 𝜆 𝑐 𝐻0 sin (𝑎 𝑥) 𝑒−𝑗𝛽𝑔𝑧 𝑒̅ 𝑧
𝑔

În Fig. 4.8 sunt prezentate liniile de curent într-o secțiune paralelă cu planul xOy.

80
y

O
a x

z
Fig. 4.8. Liniile de curent într-o secțiune paralelă cu planul xOy.

Pe fața mare a ghidului pot face tăieturi pentru că linia de curent de conducție nu
traversează mijlocul suprafeței. De exemplu în cazul liniei de măsură, pentru a introduce sonda
în ghid se practică o tăietură pe mijlocul feței mari (care nu perturbă). În baza acestei analize
rezultă că o soluție constructivă de a obține un ghid de undă dreptunghiular este unirea a două
profile în U. Dacă dorim ca ghidul de undă să radieze printr-o fantă practicată pe suprafața
acestuia, atunci fanta trebuie să taie o linie de curent (astfel se obțin antene de tip fante radiante).

4.6. Ghidul coaxial


Din cauza cilindrului exterior metalic toată energia undei se află în interior, deci câmpul
este nenul doar în spațiul dintre cele două conductoare (care este umplut cu un dielectric
omogen). Într-o astfel de structură sunt posibile 3 tipuri de moduri de propagare (TEM, TE și
TM), iar fiecărui mod îi corespunde o frecvență critică. Modul fundamental în ghidul coaxial
este modul TEM.
Având în vedere relațiile de legătură între componentele axiale și cele transversale,
rezultă că numărul de undă critic pentru modul TEM este nul, constanta de defazare este de
forma 𝛽𝑔 = 𝜔√𝜀𝜇, iar viteza de fază este egală cu viteza de grup 𝑣𝜑 = 𝑣𝑔 = 1/√𝜀𝜇. De
asemenea și frecvența critică a modului TEM este nulă. Frecvențele critice ale celorlalte moduri
depinde de razele celor două conductoare cilindrice. Cu cât razele sunt mai mici cu atât
frecvențele critice ale modurilor superioare sunt mai mari (cablurile coaxiale utilizate la
frecvențe foarte mari au secțiuni transversale mici).
Ecuațiile lui Maxwell de evoluție în absența surselor de câmp pentru cazul în care
componentele axiale sunt nule (𝐸𝑝𝑧 = 0, 𝐻𝑝𝑧 = 0) capătă forma:

̅ 𝑇 = −𝑗𝜔𝜇𝐻
(∇ 𝑇 − 𝛾𝑒̅ 𝑧 ) × 𝐸 ̅𝑇 (4.68a)
̅ 𝑇 = 𝑗𝜔𝐸
(∇ 𝑇 − 𝛾𝑒̅ 𝑧 ) × 𝐻 ̅𝑇. (4.68b)

Separând componentele axiale de cele transversale rezultă:


∇ 𝑇 × 𝐸̅𝑇 = 0 (4.69a)
∇𝑇 × 𝐻 ̅𝑇 = 0 (4.69b)
și
𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐸̅𝑇 = 𝑗𝜔𝜇𝐻 ̅𝑇 (4.70a)
−𝛾𝑒̅𝑧 × 𝐻 ̅𝑇 = 𝑗𝜔𝜀𝐸̅𝑇 . (4.70b)

81
Din ecuațiile pentru componentele transversale rezultă că impedanța de undă este egală
cu impedanța de undă a dielectricului:
𝑗𝜔𝜇 𝑗𝜔√𝜀𝜇 𝜇
𝑍𝑢,𝑇𝐸𝑀 = 𝑗𝜔 = = √ 𝜀 = 𝑍𝑑 . (4.71)
√𝜀𝜇 𝑗𝜔𝜀

Pe baza ecuațiilor pentru componentele axiale rezultă că în zona dintre cele două
conductoare în plan transversal câmpurile sunt irotaționale, deci liniile de câmp vor avea același
aspect ca în cazul unor câmpuri statice. În aceste condiții câmpul electric într-un plan
transversal se poate scrie ca gradient al unei funcții potențial 𝑉(𝑥, 𝑦), iar liniile de câmp au
aceeași structură ca în electrostatică (ca cele generate de sarcini fixe). Acest lucru este posibil
întrucât condiția ∇ 𝑇 × 𝐸̅𝑇 = 0 se îndeplinește implicit dacă 𝐸̅𝑇 = −∇ 𝑇 𝑉 întrucât ∇ 𝑇 × ∇ 𝑇 𝑉 =
𝑟𝑜𝑡(𝑔𝑟𝑎𝑑 𝑉) este întotdeauna zero pentru orice funcție potențial. În cazul câmpului magnetic,
un câmp static este cel generat de un curent continuu.
Câmpul electric în ghidul coaxial are o orientare radială, în timp ce câmpul magnetic
are o orientare circulară. Sistemul de coordonate ce se utilizează în mod natural în cazul cablului
coaxial este cel cilindric.

Dacă presupunem că prin conductorul interior avem un curent continuu 𝐼, atunci


aplicând legea lui Ampere sub formă integrală rezultă câmpul magnetic:
𝐼 2𝜋𝐻0 𝑟 𝑟
𝐻𝜑 (𝜌) = 2𝜋𝜌 = = 𝐻0 𝜌. (4.72a)
2𝜋𝜌

Utilizând expresia impedanței de undă rezultă expresia câmpului electric:


𝑟 𝑟
𝐸𝜌 (𝜌) = 𝑍𝑑 𝐻𝜑 (𝜌) = 𝑍𝑑 𝐻0 𝜌 = 𝐸0 𝜌. (4.72b)
Pentru că structura suportă modul TEM, se poate defini în mod unic o impedanță caracteristică
(raportul între tensiunea și curentul unei unde directe). Tensiunea dintre cele două conductoare
este
𝑅 𝑅
𝑈 = ∫𝑟 𝐸𝜌 (𝜌) 𝑑𝜌 = 𝐸0 𝑟ln ( 𝑟 ). (4.73)
Impedanța caracteristică a cablului este:
𝑈 𝐸0 𝑟 𝑅 𝑍 𝑅
𝑍𝐶 = 𝐼 = 2𝜋𝐻 ln ( 𝑟 ) = 2𝜋𝑑 ln ( 𝑟 ). (4.74)
𝑟 0

Puterea transmisă prin ghid se calculează sub forma:


2 2 2 2
1
̅𝑇 |2 ∙ 𝑑𝑎 = 1 𝑍𝑑 ∫𝑅 𝐸0 2 𝑟 2 2𝜋𝜌𝑑𝜌 = 𝐸0 𝜋𝑟 ln (𝑅).
𝑃𝑇 = 2 𝑍𝑢 ∬Σ |𝐻 (4.75)
𝑇 2 𝑟 𝑍 𝜌 𝑑 𝑍 𝑟 𝑑
Pentru o valoare fixă a razei exterioare 𝑅, raza mică ce asigură o putere maximă transmisibilă
se determină din anularea derivatei puterii transmisie în raport cu 𝑟:
𝑑𝑃𝑇 𝐸0 2 𝜋 𝑅
= 𝑟 (2ln ( 𝑟 ) − 1) = 0, (4.76)
𝑑𝑟 𝑍𝑑
de unde rezultă valoarea optimă 𝑟 = 𝑅/√𝑒. Pentru această valoare, impedanța caracteristică a
unui cablu cu aer este:
𝑍 377
𝑍𝐶 |𝑃𝑚𝑎𝑥 = 2𝜋𝑑 ln(√𝑒) = 4𝜋 = 30Ω. (4.77)
Pe de altă parte, se poate arăta că valoarea impedanței care duce la minimizarea constantei de
atenuare este de 77Ω. Deci valoarea uzuală de 50Ω poate fi privită ca un compromis între cerințe
contradictorii.

82