Sunteți pe pagina 1din 7

Leonardo da Vinci şi Michelangelo Buonarotti

Leonardo da vinci
Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci – d. 2 mai 1519, Amboise),
cunoscut sub numele de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al
Renașterii italiene din perioada de apogeu a acesteia.
Spirit universalist :pictor ,sculptor ,arhitect ,muzician ,inginer ,inventator ,anatomist,
geolog,cartograf , botanist și scriitor.Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de
seamă geniu din întreaga istorie a omenirii .
Geniul său creator și spiritul său inventiv și-au pus amprenta asupra epocii, fiind
considerat arhetipul omului renascentist, un spirit animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până
atunci, animat de o imaginație fără precedent în istorie. Este considerat unul din marii
inovatori ai picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie. Deși se fac speculații asupra
metodelor sale empirice de studiu, viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii este mai
degrabă logică decât misterioasă.
Leonardo da Vinci este cunoscut în special ca pictor. Portretul Lisei Gherardini, soția lui
Francesco del Giocondo, cunoscut sub numele de Mona Lisa (numele este de fapt Monna
Lisa sau La Gioconda), aflat în colecția Muzeului Luvru începând cu 1797, este poate cel mai
cunoscut portret realizat vreodată.
Fresca intitulată Cina cea de taină, din refectoriul mânăstirii dominicane Santa Maria
delle Grazie din Milano, este cea mai cunoscută imagine religioasă a tuturor timpurilor.[5]
„Omul Vitruvian” (numele complet este Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio), un
desen din 1490, însoțit de comentarii asupra operei arhitectului Vitruvius, este o imagine
iconică, un adevărat simbol al Renașterii.
Cele câteva lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună cu desenele și caietele
sale de note științifice constituie o contribuție de o inestimabilă valoare pentru cultura umană,
pentru artă și știință, rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al său, Michelangelo
Buonarotti. Spirit universalist și inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput mașini de
zburat, un tanc, o mașină de socotit și multe altele. Puține din invențiile sale au putut fi puse
în practică în cursul vieții sale. Mici invenții, precum o mașină automată de bobinat și o
mașină de încercat rezistența la întindere a firelor, au fost puse în aplicare încă de atunci. A
făcut de asemenea mari descoperiri în domeniul anatomiei, ingineriei civile, opticii și
hidrodinamicii, care, deși nu le-a publicat, au fost aplicate ulterior, influențând în mod
categoric progresul științific.
Artist orgolios, conștient de talentul său, într-o proverbială rivalitate cu marele său
contemporan Michelangelo Buonarotti, se afirmă că ar fi notat în caietele sale, cu un an
înaintea morții, Io continuerò… („voi dăinui...”) Această afirmație, devenită o adevărată
legendă urbană, nu se regăsește însă în notele sale.De altfel, singurele notițe păstrate din
anul 1518 sunt câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise de către unul din servitorii
săi.
Mona Lisa(Gioconda)
Este vorba de o pictură în ulei pe lemn de plop cu dimensiunea de 77 x 53 cm. Natura
imaginii redate a făcut subiectul a nenumărate interpretări. În general,  se poate spune că
vivacitatea și ambiguitatea fizionomiei Giocondei se datorează procedeului de pictură
„sfumato”, dând tabloului un aer misterios. Caracteristica principală a portretului este surâsul
enigmatic. Sigmund Freud a interpretat acest surâs ca simbol al atracției erotice a lui
Leonardo față de mama sa (Complex Oedip). Identitatea personajului portretizat nu este încă
sigură, deși recent cercetătorul Giuseppe Pallanti din Florența tinde să confirme afirmația
lui Giorgio Vasari, după care ar fi vorba de Monna Lisa Gherardini, membră a micii nobilimi
rurale din Toscana. Cercetări anterioare ajunseseră la concluzia că portretul ar reda figura
unei înstărite doamne florentine, Madonna Lisa del Giocondo, al cărei nume ar explica și a
doua denumire a tabloului.
Pictura reprezintă unul din primele portrete pe fondul unui peisaj imaginar. O
caracteristică interesantă este că fundalul nu este uniform, partea din stânga este evident la
un nivel mai jos decât în dreapta, fiind probabil adăugată mai târziu în cursul realizării
compoziției. Tabloul a fost restaurat în mai multe rânduri. Analizele cu raze Röntgen au
revelat încă trei straturi de pictură sub cel vizibil.
Istoria tabloului este plină de peripeții. Leonardo era foarte atașat de el și îl purta
totdeauna cu sine în călătorii, inclusiv atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se
stabilească în Franța, în castelul din Amboise. Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus
mai întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. După Revoluția Franceză este
expus la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la
muzeul Luvru. În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc
necunoscut. În ziua de 22 august 1911 se constată dispariția tabloului din muzeu.
Poetul Guillaume Apollinaire este suspectat de furt și arestat, în ziua de 7 septembrie este
interogat și Pablo Picasso, dar ambii sunt eliberați din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un
angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul
aparține Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la ieșirea din muzeu. A fost descoperit când a
încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florența. După ce a fost expus în
principalele orașe ale Italiei, revine la Luvru în 1913. În 1956, partea inferioară a tabloului
suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluție acidă, iar câteva luni mai târziu un
vizitator a aruncat în el o piatră. În prezent se află protejat sub o sticlă incasabilă. În
anul 1962 a fost expus în America la New Yorkși Washington, D.C., iar în
anul 1974 la Tokyo și Moscova.
Cina cea de Taină
Cina cea de taină (în italiană Il Cenacolo sau La Ultima Cena) este o pictură murală a
lui Leonardo da Vinci, realizată pentru patronul său, ducele Ludovico  Sforza din Milano, una
din cele mai celebre picturi din istoria universală a artelor, se găsește în fosta sală de mese a
bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano.
Lucrarea măsoară 460 x 880 cm și a fost executată în tempera și ulei, aplicate pe un
strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1494 și 1497. Pictura reprezintă
scena biblică a Ultimei Cine a lui Iisus Cristos, așa cum este descrisă în Evanghelia după
Ioan (13:21), redând reacțiile diferite ale apostolilor săi, după ce Isus anunțase că unul dintre
discipolii săi îl va trăda. Forma definitivă a fost precedată de studii amănunțite, schițele
corespunzătoare s-au păstrat și se găsesc în Muzeul Albertina din Viena,
la "Accademia" din Veneția și în "Royal Library" din castelul Windsor.
Tehnica folosită de Leonardo, lucrând pe tencuială uscată cu materiale asemănătoare
picturilor pe lemn, s-a dovedit neadecvată, rezultatul fiind că, după puțin timp, vopseaua a
început să se desprindă, fapt atestat într-o scrisoare a lui De Beatis din 1517, adresată
cardinalului din Aragona. În cursul secolelor, pictura a fost de mai multe ori restaurată,
rezultatele fiind mai degrabă negative, întunecându-se suprafața pictată. Călugării dominicani
au distrus peretele inferior, deschizând o ușă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui
Iisus. Ultima restaurare, începută în 1948 și terminată la 28 mai 1999, a reînnoit pigmentul
colorant milimetru cu milimetru, restituind și consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din
pictură și readucând la vedere aspecte dotate de o luminozitate și prospețime neașteptate. În
august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbușește dar pictura
rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câțiva saci cu nisip.
În 1980, împreună cu biserica și cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost
declarată de către UNESCO patrimoniu al umanității.
Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor "Unul dintre voi mă va
trăda!", artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei și temperamentului, apostolii au
reacționat la aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât
de precis și complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca niște portrete
independente, deși integrarea lor în ansamblu este perfectă.
Compozițional, Cina cea de Taină a fost construită după raționamente aproape
matematice. Apostolii au fost împărțiți în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta și
două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în
dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca
fundal cerul. Părerea care dăinuise multă vreme privitoare la rolul secundar al culorii la
Leonardo, explicându-se aceasta prin formația sa toscanăîn care avea întâietate realizarea
reliefului - "il rilievo" - ca obiectiv pictural, a fost infirmată prin lucrările moderne de restaurare.
Există două copii în mărime naturală a Cinei lui Leonardo: una se găsește la Biserica
Minoriților din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).
După unele interpretări, discipolul din dreapta lui Isus Hristos, apostolul Ioan, ar putea fi o
femeie, și anume Maria Magdalena, cu care Isus ar fi fost căsătorit (Vezi: Codul Da
Vinci de Dan Brown, 2003).
Michelangelo Buonarotti
Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18
februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai  important artist în
perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit
de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în
genul sonetului și madrigalului.
Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui
Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea
la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta
fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură.
Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca el să
studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său,
pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie
în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea
perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria
Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când
începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza
statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul
politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a
cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă.
Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuții
despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.

Sculptura „Pietà” de Michelangelo.

Pietà este o sculptură creată în anii 1498-1499 de artistul Michelangelo Buonarroti.


În prezent această capodoperă de o valoare inestimabilă a sculpturii renascentiste se
află la Vatican, în Bazilica Sfântul Petru. Este singura lucrare semnată de Michelangelo.
Semnătura poate fi văzută pe centura care îi încinge pe diagonală pieptul Fecioarei.[1]
Statuia a fost realizată pentru cardinalul francez Jean de Billheres, care fusese
repartizat în Roma. Statuia a fost făcută ca monument funerar al cardinalului, dar a fost
mutată în prima capelă pe partea dreaptă de la intrarea în bazilică, în secolul XVIII, unde se
găsește actualmente.
Această faimoasă operă de artă o întruchipează pe Fecioara Maria ținând în brațe
trupul lui Isus după crucificare. Această temă este de origine nordică, populară la vremea
respectivă în Franța, însă nu și în Italia. Interpretarea dată de Michelangelo lui Pietà este
unică. Este o lucrare de o deosebită importanță întrucât împletește idealurile
de frumusețe renascentiste cu cele naturaliste
Pentru prima dată, Pietà a fost găzduită la capela Santa Petronilla, un mausoleu roman
aflat lângă transeptul sudic al bazilicii Sfântul Petru, pe care cardinalul o alesese drept capela
unde vor avea loc funerariile sale. Capela a fost demolată de către arhitectul Donato
Bramante în timpul reclădirii bazilicii.
Conform spuselor lui Giorgio Vasari, la scurtă vreme după instalarea Pietà în capelă,
Michelangelo a auzit unele remarci cum că ar fi lucrarea unui alt sculptor, Cristoforo Solari, nu
a sa. De supărare, Michelangelo a sculptat MICHAELA[N]GELUS BONAROTUS
FLORENTIN[US] FACIEBA[T] (Michelangelo Buonarroti, Florența, a făcut-o) pe centura de pe
pieptul Fecioarei Maria. A fost singura lucrare pe care a semnat-o vreodată. Mai târziu și-a
regretat gestul, considerându-l o aroganță și a jurat că nu-și va mai semna niciodată vreo
lucrare.
De-a lungul timpului, Pietà a suferit mai multe deteriorări. Patru degete de la mâna
stângă a Fecioarei au fost sparte în timpul unei mutări. Au fost restaurate în 1736 de
către Giuseppe Lirioni, iar unii savanți sunt de părere că restauratorul și-a permis să aducă
modificări, făcând poziția mâinii mai puțin "emfatică".
Cea mai mare distrugere a suferit-o la 21 mai 1972, în Duminica Rusaliilor când un
geolog dezaxat mintal pe nume Laszlo Toth, a intrat în capelă și a atacat sculptura cu un
ciocan geologic strigând "Eu sunt Iisus Hristos". Martorii au luat bucățile de marmură care au
sărit. Mai târziu, unele dintre acestea au fost returnate, însă multe dintre ele nu, printre care și
nasul Fecioarei, care a trebuit să fie reconstruit dintr-un bloc tăiat din spate.
După atac, capodopera a fost minuțios restaurată și înapoiată bazilicii Sfântul Petru, imediat
după intrare pe partea dreaptă, între Sfânta Ușă și altarul Sfântului Sebastian, iar acum este
protejată de un geam blindat.

Pictura din Capela Sixtină


În 1508 Papa Iuliu al II-lea i-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului, care
inițial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani
(1508-1512, artistul depune un efort istovitor, lucrează mai mult singur, stând ore în șir pe
schele. Michelangelo ar fi trebuit să picteze figurile celor 12 apostoli, când lucrarea a fost
desăvârșită cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafață de aproape 500 de metri
pătrați. Frescele au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512. Giorgio
Vasari povestește: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să
privească picturile, rămânând cu toții muți de încântare.” Artistul a folosit culori vii care, după
renovarea Capelei între 1981 și 1994, și-au recăpătat în întregime strălucirea.
În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului la
cererea Papei Paul al III-lea, cu tema „Judecata de Apoi”, pe care o termină după șase ani,
în 1541. Tema capătă dimensiuni uriașe, fresca înfățișează figuri și scene pline de groază,
reflectând propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de
credință. Pe 31 octombrie 1541, papa dezvelește cu mult fast pictura. Autoritățile bisericești și
opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nicio acoperire, în cea
mai importantă biserică a creștinătății. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate și
blasfemie. Cardinalul Carafa organizează o campanie („Campania frunzelor de viță”) pentru
acoperirea organelor genitale. Această acțiune va avea loc după moartea lui Michelangelo și
va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera, în anul 1565. Cu ocazia
lucrărilor de restaurare din anii '90 ai secolului al XX-lea, aspectul original a fost refăcut în cea
mai mare parte.

S-ar putea să vă placă și