264 6.

Unde electromagnetice

6. UNDE ELECTROMAGNETICE

6.1. Interacţiuni electromagnetice

Observarea atentă a naturii a permis acumularea unor date experimentale

care au pus în evidenţă interacţiuni cu peste douăzeci de ordine de mărime mai
mari decât interacţiunile gravitaţionale.
S-a constatat că sistemele fizice suferă astfel de interacţiuni numai dacă în
prealabil li se modifică starea ca urmare a unor solicitări mecanice (frecare,
comprimare), optice (iluminare, iradiere cu raze X) sau termice (stabilirea unei
diferenţe de temperatură între două puncte ale sistemului). În urma acestor tipuri
de solicitări simpla modificare a parametrilor termodinamici ai unui sistem nu
poate explica apariţia unor interacţiuni aşa de puternice. Ca atare s-a impus ideea
că, în urma acestor solicitări, apare un alt tip de modificare a stării sistemului care
este descrisă de o mărime specifică, numită electrizare.
Interacţiunile dintre corpurile electrizate a căror stare de electrizare este
stabilă în timp se numesc interacţiuni electrice.
În cazul în care se realizează transferul stării de electrizare dintr-o regiune a
corpului în alta, sau în cazul în care un corp electrizat suferă o deplasare, va apare
un nou tip de interacţiune pe care o numim interacţiune magnetică.
În general, o stabilizare spaţio-temporală a stării de electrizare a unui sistem
fizic nu poate fi realizată practic, astfel încât cele două interacţiuni sunt simultan
prezente, constituind împreună inter-acţiunea electromagnetică.
Studiul interacţiunilor electromagnetice a arătat că acestea se propagă din
aproape în aproape (prin contiguitate) şi cu viteză finită, egală cu viteza luminii în
mediul respectiv. Suportul material care asigură transmiterea acestor interacţiuni
6. Unde electromagnetice 265

în spaţiu, ocupat sau neocupat de substanţă, îl constituie câmpul electro-

magnetic, o nouă formă de existenţă a materiei.
r
Starea locală a câmpului electromagnetic este descrisă de vectorii D -
r r
inducţia electrică, H - intensitatea câmpului magnetic, E - intensitatea
r
câmpului electric şi B - inducţia magnetică, iar starea corpurilor este descrisă
de marimea scalară ρ - densitatea volumică de sarcină electrică şi marimile
r r
vectoriale: j - densitatea curentului de conducţie, P - polarizarea electrică,
r
M - magnetizaţia.

6.2. Ecuaţiile Maxwell

J. C. Maxwell a stabilit un grup de patru relaţii între mărimile electrice şi

mărimile magnetice menţionate mai sus, şi pe care le-a pus la baza construcţiei
axiomatice a electromagnetismului. Acestea sunt:
r
r ∂B
∇×E = − , (6.1)
∂t
r
r r ∂D
∇×H = j + , (6.2)
r ∂ t
∇D = ρ , (6.3)
r
∇B = 0 . (6.4)

Reamintim că operatorul ∇ a fost definit în Capitolul 1.

Relaţia (6.1) a fost obţinută în urma generalizării legii inducţiei
electromagnetice a lui Faraday şi arată că un câmp magnetic variabil într-un punct
din spaţiu determină apariţia unui câmp electric rotaţional.
Relaţia (6.2), numită şi ecuaţia Maxwell – Ampère, arată că un curent de
conducţie şi un câmp electric variabil generează un câmp magnetic cu liniile de
câmp închise.
Relaţia (6.3) s-a obţinut cu ajutorul teoremei lui Gauss prin generalizarea
r
legii lui Coulomb şi ne arată că sursa inducţiei electrice D o constituie o
distribuţie de sarcină electrică de densitate ρ .
266 6. Unde electromagnetice

Relaţia (6.4), valabilă atât în vid cât şi în orice alt mediu, atât omogen cât şi
neomogen, inclusiv în regim variabil, indică faptul că în natură nu există
distribuţii de sarcini magnetice, liniile de câmp magnetic fiind întotdeauna linii
închise.

6.3. Legi de material

Corpurile, în prezenţa unui câmp electric, se polarizează electric, iar în

prezenţa unui câmp magnetic se polarizează
r magnetic
r fiind astfel necesară
r r
introducerea vectorilor de polarizare P şi magnetizare M . Între vectorii D, P şi
r r r r
E , respectiv B, M şi H există următoarele relaţii:

r r r
D = ε 0E + P , (6.5)

r
(
r r
B = μ0 H + M ) (6.6)

F H
unde ε 0 = 8,854 ⋅ 10 −12 este permitivitatea vidului, iar μ 0 = 4π ⋅ 10 −7
m m
este permeabilitatea magnetică a vidului.
În cazul corpurilor dielectrice fără o polarizaţie electrică permanentă,
r
polarizarea P este doar temporară, ea fiind proporţională cu câmpul electric
r
aplicat E . În cazul mediilor omogene, izotrope şi liniare relaţia dintre acestea
este: r r r
P = Pt (E ) = ε 0 χ e E . (6.7)

unde mărimea χ e , numită susceptibilitate electrică, este o mărime scalară. Dacă

se înlocuieşte polarizarea Pt (6.7) în expresia inducţiei electrice (6.5), rezultă:
r r
D = ε 0 (1 + χ e )E (6.8)
sau r r
D = ε ⋅E, (6.9)
după ce am făcut notaţia:
6. Unde electromagnetice 267

ε = ε 0 (1 + χ e ) . (6.10)
Mărimea ε este o mărime de material şi se numeşte permitivitatea
electrică a mediului.
ε
Din relaţia (6.10) rezultă legătura dintre permitivitatea relativă ε r = a
ε0
unui material şi susceptibilitatea electrică χ e a acestuia: ε r = 1 + χ e .
În cazul mediilor omogene, liniare şi izotrope fără magnetizare permanentă,
r
r
relaţia dintre magnetizarea temporară a materialului M t şi câmpul magnetic H
care o produce este:
r r
() r
M t = M t H = χ mH (6.11)

unde χ m este susceptivitatea magnetică a materialului.

Introducând relaţia (6.11) în (6.6), obţinem:
r r
B = μ 0 (1 + χ m )H . (6.12)
Cu notaţia:
μ = μ 0 (1 + χ m ) (6.13)
relaţia (6.12) se scrie:
r r
B = μ ⋅H (6.14)
unde μ este o mărime magnetică de material şi se numeşte permeabilitate
magnetică.
În cazul mediilor conductoare, relaţiile (6.9) şi (6.14) trebuie completate cu
legea conducţiei electrice care, în scriere locală, este:
r rr
() ( r r
j = j E = σ E + Ei . ) (6.15)

Aceasta ne arată că în cazul mediilor omogene, lineare şi izotrope densitatea

superficială de curent electric este proporţională cu câmpul electric aplicat,
constanta de proporţionalitate σ fiind conductivitatea electrică a materialului.
În relaţia
r (6.15) se observă prezenţa şi a unui alt termen de câmp electric
notat cu E i , numit câmp electric imprimat. Acesta este un câmp electric produs
de alte forţe decât de natură electromagnetică şi anume: forţe electrochimice,
electrotermice sau electromecanice.
268 6. Unde electromagnetice

6.4. Ecuaţii de trecere

La suprafaţa de separaţie dintre două medii având constantele de material ε

şi μ diferite, se pune problema trecerii câmpului electromagnetic dintr-un mediu
în altul. Se impune scrierea unei ecuaţii de trecere atât pentru componenta
electrică cât şi pentru componenta magnetică a câmpului electromagnetic.
r
Ecuaţia de trecere pentru vectorul inducţie electrică D se scrie:
(r r
)
D 2 − D1 1n = σ (6.16)
r
unde 1n este versorul normalei la suprafaţa de separaţie, orientat dinspre mediul
(1) spre mediul (2) şi σ densitatea superficială de sarcină prezentă pe suprafaţa
(Σ ) ce separă cele două medii, considerate semiinfinite.
r
Această relaţie exprimă discontinuitatea componentei normale a lui D la
traversarea suprafeţei de separare dacă pe aceasta există o distribuţie de sarcină
σ ≠ 0 . În cazul în care σ = 0 , componenta normală este continuă:
D n1 = D n2 . (6.17)
r
Ecuaţia de trecere pentru vectorul inducţie magnetică B :
(
r r r
)
B 2 − B1 1n = 0 . (6.18)
r
exprimă continuitatea componentei normale a inducţiei B la suprafaţa de separare
a celor două medii.
r
Ecuaţia de trecere pentru vectorul intensitate a câmpului magnetic H este:
(
r r r
) (
r r r
H 2 − H1 1τ = jΣ 1τ × 1n) (6.19)
r
unde jΣ este densitatea de curent pe suprafaţa Σ care separă cele două medii, iar
r
1τ este versorul tangentei la suprafaţa Σ (Fig. 6.1).
r
Conform relaţia (6.19), componenta vectorului H tangenţială la suprafaţa de
separare suferă un salt
r r dacă pe suprafaţă există o distribuţie superficială de curent
jΣ ≠ 0 . Dacă însă jΣ = 0 , atunci componenta tangenţialǎ a câmpului magnetic
este continuă:

H τ1 = H τ2 . (6.20)
6. Unde electromagnetice 269

Fig. 6.1

r
Ecuaţia de trecere pentru vectorul de intensitate a câmpului electric E este:
(
r r r
)
E 2 − E1 1τ = 0 . (6.21)

Această relaţie exprimă continuitatea componentei tangenţiale a intensităţii

câmpului electric la trecere dintr-un mediu în altul.

6.5. Ecuaţia undelor electromagnetice

Teoria câmpului electromagnetic ne permite să ajungem în mod firesc la

conceptul de undă electromagnetică, care este forma sub care se propagă o
perturbaţie electromagnetică. Dacă mediul în care are loc propagarea este spaţiul
vid, şi în absenţa sarcinilor
r şi curenţilor electrici (densitatea superficială a
curentului de conducţie j , cât şi densitatea volumică de sarcină ρ , sunt nule)
ecuaţiile Maxwell (6.1 – 6.4) se scriu:
r
r ∂B
∇×E = − (6.22)
∂t
r
r ∂D
∇×H = (6.23)
r ∂t
∇D = 0 (6.24)
r
∇B = 0 . (6.25)
În aceste condiţii, ecuaţiile (6.9) şi (6.14) devin:
270 6. Unde electromagnetice

r r
D = ε 0E (6.26)
respectiv r r
B = μ 0H . (6.27)
Derivând în raport cu timpul relaţia (6.23) şi ţinând cont de (6.26), obţinem:
r r
⎛ ∂H ⎞ ∂ 2
E
⎜∇ × ⎟ = ε0 . (6.28)
⎜ ∂t ⎟⎠
⎝ ∂t 2
Înlocuind ecuaţia (6.14) în ecuaţia (6.22) rezultă:
r
∂H
∂t
=−
1
μ0
( r
∇×E . ) (6.29)

Ţinând cont de aceasta, ecuaţia (6.28) se scrie:

r
−
1
μ0
( r
)
∇ × ∇ × E = ε0
∂ 2E
. (6.30)
∂t 2
Dezvoltând dublul produs vectorial din membrul stâng al ecuaţia (6.30), se obţine:
r
( )r r
∇ × ∇ × E = ∇ ∇E − ΔE ,
r
unde Δ ≡ ∇ 2 este operatorul Laplace. În cazul nostru, (ρ = 0 ) , ∇E = 0 , iar
ecuaţia (6.30) capătă forma:
r
r ∂ 2E
ΔE = ε 0 μ 0 . (6.31)
∂t 2
Pornind de la ecuaţiile Maxwell (6.22 – 6.25) şi procedând în acelaşi mod ca
r
în cazul câmpului electric, obţinem o ecuaţie similară pentru H :
r
r ∂ 2H
ΔH = ε 0 μ 0 . (6.32)
∂t 2
Ecuaţiile (6.31) şi (6.32) sunt identice cu ecuaţia generală a undelor care
descrie propagarea unei unde într-un mediu liniar, omogen, izotrop şi conservativ:
1 ∂ 2ψ
Δψ = (6.33)
v 2 ∂t 2
unde funcţia ψ descrie mărimea a cărei perturbaţie se propagă cu viteza v .
Trebuie să subliniem că în cazul undelor electromagnetice ecuaţiile de acest
tip sunt scrise pentru un mediu în care nu există repartiţii de sarcini electrice şi
curenţi şi, fără polarizare electrică şi magnetizare.
6. Unde electromagnetice 271

Comparând ecuaţia (6.31) cu ecuaţia generală a undelor (6.33), observăm că

r
mărimea a cărei perturbaţie se propagă este intensitatea câmpului electric E , iar
viteza de propagare în vid a acesteia este:
1
v= =c. (6.34)
ε0μ0
De asemenea, din compararea ecuaţiilor (6.31) şi (6.32), observăm că şi
perturbaţia intensităţii câmpului magnetic se propagă în acelaşi sens şi cu aceeaşi
viteză cu care se propagă perturbaţia intensităţii câmpului electric.
Ansamblul celor două unde, o undă electrică şi o undă magnetică, care se
propagă simultan generându-se una pe alta, constituie unda electromagnetică.
Existenţa undelor electromagnetice a fost prezisă de J. C. Maxwell în anul
1865 şi descoperită experimental de H. Hertz în 1887.

6.6. Unda electromagnetică plană în vid

Ecuaţiile (6.31) şi (6.32) sunt ecuaţii omogene de tip d’Alembert care admit
soluţiile:
r r r i(ωt −kr rr )
E(r , t ) = E 0 e (6.35)
r r r i(ωt −kr rr )
H(r , t ) = H0 e . (6.36)

Soluţii ale ecuaţiilor (6.31) şi (6.32) sunt şi:

r r
( rr
E = E 0 cos ωt − k r ) (6.37)
r r
(
H = H0 cos ωt − k r
rr
) (6.38)

care nu reprezintă altceva decât partea reală a soluţiilor complexe. De obicei se

preferă forma complexă pentru facilitatea calculului cu astfel de funcţii.
Aceste soluţii ne furnizează intensitatea câmpului electric şi magnetic la
orice moment de timp rla distanţă
r mare faţă de sursa de perturbaţii electro-
magnetice, iar mărimile E 0 şi H0 , care reprezintă valorile maxime ale intensităţii
câmpului electric, respectiv magnetic, se numesc amplitudinea undei electrice,
respectiv magnetice.
272 6. Unde electromagnetice

Exponentul: r
r r
ωt − k r = ϕ(r , t ) (6.39)
se numeşte faza undei.
Aşa după cum am mai discutat, locul geometric al tuturor punctelor în care
r
faza undei are aceeaşi valoare, ϕ(r , t ) = ct. , se numeşte suprafaţă de undă sau
suprafaţă echifază. r r
r
În cazul unei unde care se propagă de-a lungul axei Ox, r = x1x , unde 1x
este versorul axei, ecuaţiile (6.35) şi (6.36) devin:
r r
E = E 0 e i(ωt −kx ) (6.40)
r r
H = H0 e i(ωt −kx ) . (6.41)
În acest caz suprafaţa echifază este un plan normal la direcţia Ox :
ωt − kx = ct. ⇒ x = ct.
r r
Examinând soluţiile obţinute pentru E şi H se constată că faza acestora are
aceeaşi expresie şi de aceea se spune că cele două câmpuri oscilează în fază.
Viteza cu care se deplasează suprafaţa de fază constantă, ϕ(x, t ) = ct. , se
numeşte, după cum ştim, viteză de fază. Diferenţiind expresia fazei:
ωdt − kdx = 0 , rezultă expresia vitezei de fază v :
dx ω
v= = . (6.42)
dt k
În cazul în care propagarea undei electro-magnetice are loc în vid, viteza de
fază este c , o constantă universală şi are valoarea dată de relaţia (6.34).
Mărimea scalară ω , care se numeşte frecvenţă unghiulară sau pulsaţie,
este constantă şi exprimă viteza de variaţie a fazei:
∂ϕ
ω= . (6.43)
r ∂t
Vectorul k , numit, după cum ştim, vector de undă, ale cărui direcţie şi sens
coincid cu direcţia şi sensul de propagare ale suprafeţei de undă, are modulul dat
de:
∂ϕ ω
k= = (6.44)
∂x v
astfel încât poate fi scris:
6. Unde electromagnetice 273

r ωr
k = 1k . (6.45)
r vr r r r r
Funcţiile E = E(r , t ) şi H = H(r , t ) sunt funcţii periodice de perioadă 2π care
la intervale regulate de timp se reproduc întocmai. Notând cu T un astfel de
interval de timp, numit perioadă, vom obţine la fel ca şi în cazul general al
undelor expresia perioadei impunând condiţiile:
x = ct. şi ϕ(x, t 2 ) − ϕ(x, t 2 ) = 2π ,
adică:
2π
T= . (6.46)
ω
Inversul perioadei, notat cu ν :
1
ν= (6.47)
T
se numeşte frecvenţă şi reprezintă numărul de oscilaţii complete din unitatea de
timp. Din (6.46) şi (6.47) rezultă:
ω = 2πν . (6.48)
Reamintim că distanţa parcursă de frontul de undă într-o perioadă se
numeşte lungime de undă, se notează cu λ , şi este dată de relaţia:
λ = vT . (6.49)
De asemenea, se ştie că modulul vectorului de undă şi lungimea de undă
stau în relaţia:
2π
k= . (6.50)
λ

6.7. Transversalitatea undelor electromagnetice

Vom arăta în continuarre că o undă electromagnetică plană care se propagă

( ) r
într-un mediu conservativ j = 0 este o undă transversală, adică vectorii E şi H
r
r

oscilează perpendicular pe direcţia de propagare definită de vectorul k . În acest

scop, alegând ca mediu de propagare vidul, rescriem ecuaţiile (6.22 – 6.25),
ţinând cont de (6.26) şi (6.27):
274 6. Unde electromagnetice

r
r ∂H
∇ × E = −μ 0 (6.51)
r∂t
r ∂E
∇ × H = ε0 (6.52)
r ∂t
∇D = 0 (6.53)
r
∇B = 0 . (6.54)
r r
Derivând de două ori în raport cu timpul E şi H daţi de (6.35) şi (6.36) şi
apoi introducând expresiile obţinute în (6.31), respectiv (6.32), obţinem:

( r
) r
∇2 + k2 ⋅ E = 0 (6.55)

( r
) r
∇2 + k 2 ⋅ H = 0 (6.56)
r ω2
unde k 2 = . Din ambele ecuaţii, care nu pot fi satisfăcute decât dacă
v2
r
∇ 2 + k 2 = 0 , obţinem:
r r
∇ ≡ ±ik ≡ ±ik 1kr . (6.57)

unde semnul “-“ descrie unda progresivă iar semnul “+” unda regresivă.
Înlocuind operatorul ∇ în ecuaţiile (6.53) şi (6.54) obţinem:
r r
ik 1k E = 0 (6.58)
r r
ik 1k H = 0 . (6.59)
r r r r
rezultǎ cǎ E ⊥ 1k şi H ⊥ 1k .
r r r
Pentru a stabili configuraţia vectorilor E , H şi 1k , să înlocuim operatorul
∇ prin expresia sa dată de relaţia (6.57) în ecuaţia (6.52) şi să ţinem cont că prima
r
derivată în raport cu timpul a vectorului E este:
r
∂E r i(ωt −kr rr ) r
= iωE 0 e = iωE .
∂t
Astfel, obţinem:
r r r
− ik 1k × H = iωε 0 E . (6.60)
6. Unde electromagnetice 275

r r
Împărţind relaţia cu ik , schimbând ordinea vectorilor 1k şi H în produsul
vectorial şi ţinând cont de relaţiile (6.34) şi (6.42), obţinem:
r μ0 r r
E= ⋅ H × 1k . (6.61)
ε0
r Din această relaţie rezultă că vectorul
E este
r perpendicular pe planul determinat r r
de rH şi de direcţia de propagare, iar E , H
şi 1k formează un triedru drept (Fig. 6.2),
unde am considerat că propagarea r undei are
(r
loc de-a lungul axei Ox 1k ≡ 1x . )
În relaţia (6.61), factorul μ0 / ε0 ,
Fig. 6.2
care are dimensiune de rezistenţă, poartă
numele de impedanţă intrinsecă a vidului si are valoarea ζ 0 = 376,7Ω . Tot din
r r
această relaţie, rezultă că în vid între mărimile vectorilor E şi H , există relaţia:
r r
ε0 E = μ0 H . (6.62)
În cazul propagării undei electromagnetice într-un mediu dielectric linear,
omogen, izotrop şi conservativ, de permitivitate ε şi permeabilitate μ , relaţia
(6.62) devine:
r r
εE = μH . (6.63)
O relaţie asemănătoare există şi între amplitudinile celor două unde:
r r
ε E 0 = μ H0 . (6.64)
r
În cazul unei unde electromagnetice pentru care câmpul electric E oscilează
în aşa fel încât rămâne mereu paralel cu o singură direcţie din planul
perpendicular pe direcţia de propagare, se spune că unda este liniar polarizată,
r
sau plan polarizată. Planul în care oscilează vectorul E se numeşte plan de
r
vibraţie iar planul în care oscilează vectorul H se numeşte plan de polarizare.

6.8. Intensitatea undei electromagnetice

Propagarea unei unde electromagnetice este însoţită de un transport de

energie pe direcţia şi în sensul propagării acesteia. Măsura acestui fenomen este
dată de vectorul lui Poynting, definit prin relaţia:
276 6. Unde electromagnetice

r r r
S = E ×H. (6.65)
Modulul vectorului lui Poynting reprezintă densitatea fluxului de energie,
adică energia transferată în unitatea de timp prin unitatea de arie normală pe
direcţia de propagare. Aceasta este tocmai intensitatea undei,
r a cărei medie este
dată de media temporală a modulului vectorului Poynting, S :
T
r
∫
1
I= S dt . (6.66)
T
0
Vom rvedea că aceasta este proporţională cu pătratul amplitudinii
r undei
electrice, E 0 , respectiv cu pătratul amplitudinii undei magnetice, H0 . Într-
r r r
adevăr, dacă în (6.66) se înlocuieşte S = E ⋅ H , şi se ţine cont de expresiile
(6.37) şi (6.38), se obţine:
T
ε r 2
∫ E 0 cos 2 (ωt − kx ) dt ,
1
I= (6.67)
T μ
0
care, prin integrare, conduce la:
1 ε r 2 1 μ r 2
I= E0 = H0 . (6.68)
2 μ 2 ε

6.9. Reflexia şi refracţia undelor electromagnetice

Lumina, respectiv undele electromagnetice, reprezintă, după cum am văzut,

r
unde transversale pentru
r care intensitatea câmpului
r electric E , intensitatea
câmpului magnetic H şi direcţia de propagare 1k sunt reciproc perpendiculare
r μr r
formând un triedru drept, E = H × 1k . Energia transportată de o undă
ε
electromagnetică în unitatea de timp, prin unitatea
r r de rsuprafaţă normală la direcţia
de propagare, este dată de vectorul Poynting S = E × H .
Sǎ presupunem cǎ propagarea câmpului electromagnetic are loc într-un
1
mediul ideal descris de mărimile de material ε = ε 0 ε r , μ = μ 0 μ r şi n = .
ε r μr
6. Unde electromagnetice 277

Trebuie sǎ menţionǎm cǎ direcţia de propagare a undelor electromagnetice nu se

modificǎ atâta timp cât mediul este omogen şi izotrop.
Ne interesează să studiem, în cele ce urmează, modificarea direcţiei de
propagare în cazul unui câmp electromagnetic cu discontinuitǎţi. Vom presupune
suprafaţa rde discontinuitate Σ ca fiind local plană şi plasată în planul xOy,
versorul 1n fiind orientat în sensul negativ al axei Oz. Axa Ox este aleasă în
planul de incidenţă definit de axa Oz şi de direcţia de propagare a undei incidente.
Incidenţa are loc dinspre mediul 1, descris de mărimile ε1,μ 1 înspre mediul 2,
descris de mărimile ε 2 ,μ 2 , mediile 1 şi 2 reprezentând medii omogene şi
izotrope (Fig. 6.3). Considerând cele două medii ca fiind dielectrici fără absorbţie
iar unda electromagnetică o undă optică adică λ ∈ (0,4 ÷ 0,7 ) μm , putem
aproxima mărimile de material μr1 şi μ r 2 ca fiind aproximativ egale cu unitatea,
astfel că μ1 = μ 2 = μ 0 , iar indicii de refracţie ai celor două medii vor fi
1 1
n1 = , respectiv n 2 = .
ε r1 εr2

Fig. 6.3

Indexând mărimile caracteristice pentru cele

r r treirunde incidentă, reflectată şi
transmisă (refractată) cu i, r şi t şi notând cu 1i ,1r şi 1t versorii lor de propagare,
respectiv cu ζ 1 = (ε1 / μ1 )−1/ 2 şi ζ 2 = (ε 2 / μ 2 )−1/ 2 impedanţele celor două
medii, cele trei unde electromagnetice armonice plane pot fi scrise astfel:
278 6. Unde electromagnetice

r r
[(
rr
)] r
E i = A i exp i k i r − ωi t , Hi = ξ1 1i × Ei
r r
[(
r r
)]
r
E r = A r exp i k r r − ωr t , Hr = ξ1 1r × Er (6.69)
r r
[(
r r
)]
r
E t = A t exp i k t r − ωi t , Ht = ξ 2 1t × E t .

r r
Vectorii E şi H , pot fi descompuşi într-o componentă paralelă cu planul de
incidenţă
r r r xOz r r şi r o componentă normală la acest plan:
E = E || + E ⊥ , H = H|| + H ⊥ .
Studiul reflexiei şi refracţiei undei incidente Ei , Hi conduce atunci la studiul
r r
( )r r
( )
separat al reflexiei (refracţiei) undei E i || , Hi⊥ , respectiv E i⊥ , Hi || . Pentru a
stabili relaţia ce leagă între ele intensităţile câmpului electric şi magnetic ale celor
trei unde, incidentă, reflectată şi refractată plecăm de la legile de continuitate pe
frontieră date de ec. (6.21) r rşi (6.19), scrise separat pentru cele două stări de
( )
polarizare. Pentru unda E i || , Hi⊥ putem scrie atunci:
( r r r
)Σ
E i || cos α i + E r || cos α r = E t || cos α t
Σ
(6.70)

respectiv
(Hr i⊥ − Hr r⊥ )Σ = Hr t⊥ Σ . (6.71)
r
În ecuaţia (6.71) Hr a fost luat cu semn negativ deoarece direcţia de
r r r
propagare a undei reflectate este inversată, iar ansamblul de vectori Hr ,1r , E r
r r r
trebuie să formeze la fel ca şi Hi ,1i , E i un triedru drept.
Pentru ca ec. (6.70) să poată fi satisfăcută este necesar ca fazele celor trei
unde să fie egale:
r
(
rr
) ⎛ 1i ⋅ rΣ
ϕi Σ = K i r − ωit Σ = ωi ⎜⎜
⎞
− t ⎟⎟
⎝ v1 ⎠
r
(
r r
)
ϕr Σ = K r r − ωr t Σ = ωr ⎜⎜
⎛ 1r ⋅ rΣ ⎞
− t ⎟⎟ (6.72)
⎝ v1 ⎠
r
(
r r
)
ϕt Σ = K t r − ωt t Σ = ωt ⎜⎜
⎛ 1t ⋅ rΣ ⎞
− t ⎟⎟ .
⎝ v2 ⎠
6. Unde electromagnetice 279

Această condiţie poate să fie satisfăcută la orice moment de timp şi în orice

punct al planului de discontinuitate xOy, notat cu Σ , doar dacă cele trei unde au
aceeaşi frecvenţă:
ωi = ωr = ω t (6.73)
r r r
iar versorii direcţiilor de propagare 1i ,1r ,1t sunt coplanari, aflându-se în planul de
r r
incidenţă dat de versorii 1i şi 1n .
Egalitatea fazelor undei incidente şi reflectate ϕ i = ϕ r conduce atunci la
legea reflexiei, adică la egalitatea dintre unghiul de incidenţă şi cel de reflexie:
αi = αr (6.74)
iar egalitatea dintre fazele undei incidente şi transmise ϕ i = ϕ t conduce la legea
lui Snellius, sau legea refracţiei, adică:
sin α i v n
= 1 = 2 =n (6.75)
sin α t v 2 n1
unde prin n am notat indicele de refracţie relativ definit prin raportul n 2 / n1 .
Ecuaţia (6.70) conduce atunci la următoarea relaţie între amplitudinile celor
trei unde:
cos α t
A i || + A r || = A t || . (6.76)
cos α i
Deoarece intensităţile câmpului electric, respectiv, magnetic, şi versorii de
propagare sunt reciproc ortogonali, din ec. (6.69) obţinem;
Hi⊥ = ξ1−1 E i ||

Hr ⊥ = ξ1−1 E r || (6.77)

H t ⊥ = ξ 2−1 E t || .
Modulele vectorilor reprezintă de fapt amplitudinile undelor. Ţinând cont de
egalitatea fazelor demonstrată anterior şi de ec. (6.77), putem rescrie ec. (6.71):
1 1 1
A i || − A r || = A t || . (6.78)
ζ1 ζ1 ζ2
ζ1 ε2 v
Deoarece = = 1 = n , obţinem:
ζ2 ε1 v 2
A i || − A r || = nA t || . (6.79)
280 6. Unde electromagnetice

Introducând coeficientul de reflexie r şi coeficientul de transmisie t prin

raportul amplitudinilor corespun-zătoare, putem defini mărimile r|| şi t || :
A r ||
r|| = (6.80)
A i ||
A t ||
t || = . (6.81)
A i ||
Mărimile r|| şi t || pot fi calculate imediat cu ajutorul ec. (6.79) şi (6.76):
cos α t
−n
cos α i tg(α t − α i )
r|| = = (6.82)
cos α t tg(α t + α i )
+n
cos α i
respectiv
2 2 sin α t cos α i
t || = = . (6.83)
cos α t sin(α t + α i ) cos(α t − α i )
+n
cos α i
r r
( )
În cazul undei E i⊥ , Hi || ecuaţiile de continuitate pe frontieră (6.21) şi
(6.19) vor fi:
(Er i⊥ + Er r⊥ )Σ = Er t⊥ Σ (6.84)

respectiv r r r
cos α iHi || − cos α r Hr || = cos α t H t || . (6.85)
Ţinând cont de egalitatea fazelor, rescriem ec. (6.84):
A i⊥ + A ⊥ = A t⊥ . (6.86)

Pentru prelucrarea ec. (6.86), pe lângă egalitatea fazelor trebuie să luăm în

considerare şi ec. (6.74). De asemenea, analog cazului precedent, folosim relaţia
ζ1
= n şi substituim amplitudinile intensităţilor câmpului magnetic paralel prin
ζ2
amplitudinile intensităţilor câmpului electric ortogonal la planul de incidenţă,
folosind ec. (6.69). Se obţine astfel:
cos α t
A i⊥ − A r⊥ = nA t⊥ . (6.87)
cos α i
6. Unde electromagnetice 281

Definind coeficienţii de reflexie r⊥ şi transmisie t ⊥ :

A
r⊥ = r⊥ (6.88)
A i⊥
A
t ⊥ = t⊥ (6.89)
A i⊥
din ec. (6.87) şi (6.86) obţinem imediat:
cos α i
−n
cos α t sin(α t − α i )
r⊥ = = (6.90)
cos α i sin(α t + α i )
+n
cos α t
respectiv
cos α i
2
cos α t 2 sin α t cos α i
t⊥ = = . (6.91)
cos α i sin(α t + α i )
+n
cos α t
Ecuaţiile (6.82), (6.83), (6.90) şi (6.91) sunt cunoscute sub denumirea de
formulele lui Fresnel.
Pentru cazul incidenţei normale, αi = αr = α t = 0 , formulele lui Fresnel
capătă forma simplă:
1− n
r⊥ = r|| =
1+ n (6.92)
2
t ⊥ = t || = .
1+ n
π
În cazul în care unghiul de incidenţă satisface condiţia α i = − α t (6.93)
2
se observă că în ec (6.82) r|| se anulează, ceea ce revine la a spune că unda
reflectată va fi polarizată transversal (nu se mai reflectă decât unda E ⊥ ).
Unghiul de incidenţă care satisface ec. (6.62) numit unghi Brewster, α B este dat
de relaţia:
tg α B = n (6.94)
Pe de altǎ parte, dacă n < 1, adică n1 > n 2 , iar unghiul de incidenţă
α i > arcsin n = α L , adică sin α i > n , din ec. (6.75), obţinem:
282 6. Unde electromagnetice

sin α i
sin α t = > 1.
n
În acest caz, unda electromagnetică nu mai poate fi transmisă pentru nici una din
stările de polarizare. Astfel, pentru α i > α L obţinem reflexia totală, unda fiind
integral reflectată. Pertea spaţială a fazei undei transmise:
r r 2π r r 2 π
Ktr = 1t r = (z cos α t + x sin α t )
λ2 λ2
r
este în acest caz o mărime complexă deoarece 1t se găseşte în planul de incidenţă
sin α i
xOz conform Fig. 6.3, dar sin α t = > 1 şi
n
2 2
⎛ sin α i ⎞ ⎛ sin αi ⎞
cos α t = ± 1 − sin α t = ± 1 − ⎜⎜ ⎟⎟ = ±i ⎜ ⎟ − 1.
⎝ n ⎠ ⎝ n ⎠
Astfel,
r r 2
2π ⎛ sin α i ⎞ 2π
+ θ(x ) ,
z
K t r = ±iz ⎜⎜ ⎟⎟ − 1 + x sin α i = ±iη
λ2 ⎝ n ⎠ λ2 2λ 2
2
⎛ sin α i ⎞ 2π
unde η = 4π ⎜⎜ ⎟⎟ − 1 şi θ = x sin α i iar expresia undei transmise este:
⎝ n ⎠ λ2
z
r r −η 2λ i(ωt −θ )
Et = A te 2e (6.95)
unde am reţinut în exponenţiala reală doar semnal minus deoarece altfel funcţia nu
ar fi fost mărginită şi nu ar fi avut sens fizic.
Din ec. (6.95) observăm că în mediul al doilea pătrunde totuşi o undă,
numitǎ undǎ evanescentǎ, a cărei amplitudine descreşte rapid, adâncimea de
pătrundere fiind de câteva lungimi de undă.
Deoarece, de obicei, suntem interesaţi de reflexie şi transmisie sub aspect
energetic, trebuie să definim reflactanţa R , respectiv transmitanţa
r T , date de
raportul fluxurilor pe unitatea de timp printr-o arie dată dA , adică:
r r
S r ⋅ dA
R= r r (6.96)
S i ⋅ dA

respectiv
6. Unde electromagnetice 283

r r
S t ⋅ dA
T= r r . (6.97)
S i ⋅ dA

Conform ec. (6.65), vectorul Poynting poate fi scris sub forma:

r2
r E r
S= 1ζ (6.98)
ζ
astfel că pentru fiecare undă reflectanţa şi transmitanţa capătă forma:
A r2||
R || = = r||2 (6.99)
A i2||

A r2⊥
R ⊥| = = r⊥2 (6.100)
A i2⊥
2
ξ1 cos α t A t || cos α t 2
T|| = =n t (6.101)
ξ 2 cos α i A 2 cos α i ||
i ||
2
ξ1 cos α t A t ⊥ cos α t 2
T⊥ = =n t . (6.102)
ξ 2 cos α i A 2 cos α i ⊥
i⊥
Cu ajutorul ec. (6.82) , (6.83), (6.90) şi (6.91) se poate demonstra imediat,
plecând de la ec. (6.99 – 6.102), că:
R || + T|| = 1 (6.103)
şi
R ⊥ + T⊥ = 1. (6.104)
Acest rezultat reprezintă conservarea energiei în procesul de reflexie –
refracţie, atât pentru unda polarizată paralel cât şi pentru cea polarizată
perpendicular.

6.10. Domeniul undelor electromagnetice

Domeniul de lungimi de undă în care se situează undele electromagnetice

se întinde de la câteva miimi de Angstrom până la sute de kilometri. Acest
domeniu se împarte în şapte subdomenii, undele aparţinând unui subdomeniu
284 6. Unde electromagnetice

prezentând proprietăţi comune, legate de producerea şi detectarea lor, precum şi

de aplicaţii specifice.
Undele electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între 1m şi 10 3 m
se numesc unde hertziene şi sunt intens utilizate în tehnica comunicaţiilor radio.
Subdomeniul microundelor cuprinde u.e.m. pentru care 10 −3 m < λ < 1m
şi este folosit atât în tele-comunicaţii cât şi în radiolocaţie. Producerea şi
detectarea acestor unde se face cu ajutorul dispozitivelor electronice. Undele
electromagnetice pentru care 7,8 ⋅ 10 −7 m < λ < 10 −3 m constituie subdomeniul
undelor (razelor) infraroşii. Aceste unde sunt emise prin radiaţie termică de
către corpuri şi prin tranziţii moleculare.
Undele având lungimea de undă cuprinsă între 4 ⋅ 10 −7 m şi 7,8 ⋅ 10 −7 m
formează domeniul vizibil. Interacţiunea dintre acestea şi ochiul omenesc
determină senzaţia de lumină. Ele sunt obţinute ca radiaţie termică a corpurilor
aduse la incandescenţă, prin descărcări electrice în gaze sau prin luminescenţă.
Undele cu 10 −9 m < λ < 4 ⋅ 10 −7 m se numesc raze ultraviolete,
mecanismele de emisie fiind aceleaşi ca la undele din domeniul vizibil.
Undele electromagnetice a căror lungime de undă este mai mică de 10 −9 m
constituie razele X, care rezultă în urma unor procese atomice sau în urma frânării
( )
sarcinilor electrice, iar razele γ λ ≤ 10 −10 m sunt produse prin procese la nivelul
nucleului sau în procese în care participă particulele elementare.
În figura 6.4 este prezentat spectrul undelor electromagnetice şi
subdomeniile în care este împărţit acesta.

Fig. 6.4