Concepte şi teorii privind comportamentul colectiv

Comportamentul colectiv este „emergent, spontan, neplanificat“, ghidat de norme

create ad-hoc de către participanţi (Vlăsceanu, Zamfir, 1994, p. 127). Patrice Mann
(ibid., p. 127) consideră că, în această privinţă, se poate vorbi de „un concept
generic care desemnează tipurile de comportament proprii unor indivizi care, sub
influenţa unor credinţe împărtăşite, acţionează uneori în mod concertat“.
O primă dificultate care derivă direct din generalitatea sporită a conceptului este
imposibilitatea de a distinge clar între comportamentele colective şi cele
individuale. Cu alte cuvinte, când vorbim despre comportamente, nu se poate
delimita strict între individual şi colectiv ci, mai degrabă, de un continuum,
manifestările noastre din plan social purtând o dublă valenţă, în proporţii diferite,
în funcţie de context. O a douamdificultate decurge din însăşi definirea
comportamentului colectiv, ca fiind bazat pe „credinţe împărtăşite“ pentru că nu
întotdeauna credinţa se concretizează în acţiuni sociale concertate.
Termenul de comportament colectiv trebuie privit prin dimensiuni
precum gradul de organizare a comportamentelor (scăzut sau ridicat), existenţa
unui scop şi durata comportamentelor. În ceea ce priveşte durata, comportamentele
colective se caracterizează prin durată scăzută. Când durata se prelungeşte, ele tind
să fie instituţionalizate şi să se transforme în comportamente convenţionale-
organizaţionale, conforme unor norme deja acceptate.
Procesele psiho-sociale specifice comportamentelor colective au fost
semnalate pentru prima dată de Gustave Le Bon în 1895, în lucrarea „Psihologia
mulţimilor“ (2000). Le Bon a accentuat caracterul distructiv al mulţimilor. Din
punctul lui de vedere, comportamentul colectiv se află la originea dezorganizării
sociale. Individul aflat în mulţime, afirmă Le Bon, capătă alte valenţe şi se
comportă diferit faţă de situaţia similară în care s-ar afla singur. El este mai puţin
critic şi mai permisiv faţă de influenţele exterioare, raţionalitatea lui se diminuează
şi aspectele instinctive dovedesc forţe diriguitoare.
Le Bon vorbeşte astfel de legea unităţii mentale a mulţimilor: emoţiile,
sentimentele, intenţiile şi chiar acţiunile indivizilor aflaţi în mulţime devin
unanime. Astfel, el consideră (op. cit., pp. 10-11) că „doar în faza avansată de
organizare a maselor se suprapun unele caracteristici noi şi speciale care produc
orientarea sentimentelor şi gândurilor colectivităţii într-o direcţie identică“ şi „doar
atunci se manifestă [...] legea psihologocă a unităţii mentale a maselor“ Când
oamenii formează o masă ei capătă un soi de „suflet colectiv“. Comportamentul
colectiv capătă, din acest punct de vedere, nuanţe de dogmatism şi lipsă de
toleranţă, care îl converteşte mai degrabă într-un comportament „iresponsabil“.
Desigur că o astfel de nuanţare a comportamentului colectiv comportă dificultăţi şi
poate fi chiar periculoasă. Printre cauzele care determină apariţia caracterului
deosebit al maselor autorul invocă (op. cit., pp. 12-13) efectul de masificare: „în
primul rând, în mulţime, individul capătă, doar la simpla pricină a numărului,
sentimentul unei forţe invincibile permiţându-i să cedeze instinctelor, pe care, sigur,
şi le-ar suprima“.
Le Bon atrage atenţia asupra caracterului particular al comportamentului
colectiv : „în anumite împrejurări date, şi doar în acele împrejurări, o mulţime de
oameni posedă caracteristici noi, foarte diferite de cele ale fiecărui individ care
intră în componenţa ei. Personalitatea conştientă dispare, sentimentele şi ideile
tuturor entităţilor sunt orientate în aceeaşi direcţie. Apare un spirit colectiv,
tranzitoriu desigur, dar având particularităţi foarte precise. Colectivitatea devine
atunci ceea ce eu numesc (...) o masă organizată sau, [...], o masă psihologică. Ea
formează un singur corp şi este supusă legii unităţii mentale a maselor“.
Regresul funcţiilor mentale de care vorbeşte Le Bon, nu de-
responsabilizează individul pentru actele reprobabile săvărşite în mulţime.
Caracterul „hipnotic“ al mulţimii poate fi pus la îndoială, la fel cum a fost pusă la
îndoială capacitatea actorilor sociali de a raţiona independent în starea de mulţime.
Se vorbeşte în prezent mai degrabă de o contagiune comportamentală în sensul
unei uniformizări a comportamentului în stare de mulţime, care are la bază
procesul imitaţiei (H. Blumer, 1957, pp. 127 - 158).
Gustave Le Bon (op. cit., p. 137) defineşte contagiunea mentală drept
fenomenul psihologic care are ca efect acceptarea inconştientă a unor opinii şi
credinţe. Fiind de natură involuntară, contagiunea nu implică vreun demers
argumentativ sau reflecţie. Sociologul francez notează faptul că aceasta este
evidentă mai ales la nivelul mulţimilor; ea este vehicolul prin care se dispersează
opiniile şi credinţele şi-l poate conduce pe individ să acţioneze în pofida intereselor
sale. Elementele vieţii psihice sensibile la contagiune sunt emoţiile, sentimentele.
De aceea, spune Le Bon, grupul de apartenenţă (acesta exercită cea mai
constrângătoare formă de contagiune) - anturajul profesional, privat etc. - poate
favoriza prin contagiune de la cele mai benefice acţiuni până la cele mai funeste.
Opiniile şi credinţele diseminate prin contagiune nu pot fi dislocate decât prin
contagiune. Deşi ea poate fi controlată de voinţă, este de ajuns o schimbare mai
pregnantă ca să acţioneze. Contagiunea mentală influenţează nu numai direct (prin
contactul nemijlocit al indivizilor) ci şi indirect (prin mijloacele de comunicare, de
pildă). Gustave Le Bon vorbeşte de sporirea emoţionalităţii indivizilor aflaţi în
stare de mulţime. Emoţiile sunt simple, de tipul afectelor şi au o dinamică
deosebită. Se vorbeşte de o polarizare a emoţiilor indivizilor aflaţi în stare de
mulţime, mulţimile fiind, în concepţia autorului francez, adânc impresionabile şi
irascibile. H. Blumer (1957) explică emoţionalitatea crescândă a mulţimii prin
reacţii circulare: stimulii se reflectă reciproc şi se aplifică aidomna unei reacţii în
lanţ.
În acelaşi timp Le Bon susţine că există o convergenţă a opiniilor care se
declanşează la indivizii aflaţi în stare de mulţime. Desigur că în multe dintre
mulţimi, indivizii au norme şi valori convergente înainte de se aduna împreună, iar
starea de mulţime nu face decât să confirme acest nucleu comun.
Observaţia lui Gustave Le Bon conform căreia „în agregatul care constituie masa,
nu avem nicidecum suma sau media elementelor ei, ci combinarea şi crearea unor
noi particularităţi“ (ibid., p. 12-13) este importantă pentru sociologi în căutarea
argumentelor care să explice excepţionalele realizări ale grupurilor în anumite
împrejurări.
Se consideră că multe dintre observaţiile lui Le Bon sunt depăşite, că nu au
justificare în actualitate; dar câteva dintre ele sunt valide şi pot fi utilizate în actul
de conducere. Astfel, „o masă de oameni se află, cel mai adesea, într-o stare de
expectativă propice sugestiei imediat ce sugestia va fi formulată; prin contagiune,
se va insinua în toate creierele dictând ţinuta, căci la oamenii aflaţi sub puterea
sugestiei ideea fixă tinde să se transforme în act“ (ibid., p. 17). Cei care conduc
organizaţii cunosc, cu siguranţă, afirmaţia lui Le Bon confom căreia „mijloacele
îndrumătorilor de mase sunt: afirmaţia, repetiţia, contagiunea“. „Cu cât afirmaţia
este mai concisă şi lipsită de argumente, cu atât se va impune mai bine“, iar „ ...
lucrul spus şi repetat de mai multe ori sfârşeşte prin a se impune în zonele profunde
ale inconştientului ...“ (ibid., p. 61).
Cercetările ulterioare (L. Festinger - 1957, P. Zimbardo - 1960) au pus în evidenţă
fenomenul dezindividualizării, în cazul comportamentelor colective, în funcţie de
anumite variabile socio-culturale. În fapt, în procesul dezindindividualizării este
implicată legătura dintre aspectele private şi aspectele publice ale eului. Atunci
când actorul social este înclinat spre autoreflecţie, este posibil ca fenomenul
„contagiunii mentale“ să nu se producă.
Robert I. Park (1967) atribuie comportamentului colectiv un rol central în
schimbarea socială şi dezvoltă un punct de vedere contrar lui Gustave Le Bon,
accentuând dimensiunea creatoare a mulţimilor, capacitatea lor de a construi şi
reconstrui societatea.
Socio-psihologia constată imposibilitatea disocierii clare între comportamentele
individuale şi cele ale mulţimii; descrierea acestor procese complexe este posibilă
prin teoriile convergenţei. Anumite experienţe convergente trăite de membrii
anumitor categorii sociale îi pot îndrepta pe aceştia către acţiuni cu caracter
colectiv. În acest sens, teoria frustrării relative accentuează importanţa modului în
care indivizii percep o situaţie obiectivă. Atunci când indivizii percep un decalaj
între aşteptările lor privitoare la bunuri valorizate social (value expectations) şi
capacităţile lor de a obţine aceste bunuri (value capabilities) se poate instala o stare
potenţial conflictuală, numită deprivare relativă (J.C. Davies, 1962). Sentimenul
apare în urma unor comparări şi atribuiri succesive a indivizilor cu cei asemenea
lor (deprivare egoistă) sau din compararea grupului de apartenenţă cu alte grupuri
(deprivare fraternalistă). Nevoia de comparare socială este intrinsecă indivizilor şi
se constituie ca măsură de evaluare a propriei performanţe, dar şi de raportare
socială şi organizare a relaţiilor interpersonale. Dacă într- o organizaţie un anumit
grup trăieşte sentimentul deprivării relative, el poate recurge la acţiuni
revendicative, cu atât mai mult cu cât există un precedent în organizatie în acest
sens, când autoritatea este în defensivă şi măsurile coercitive sunt considerate ca
fiind inconsistente. Situaţiile de deprivare relativă se pot întâlni dacă organizaţia nu
poate satisface aşteptările membrilor ei sau când aşteptările sunt în continuă
creştere, iar gradul lor de acoperire este în declin.
Referindu-ne la salariaţii masificaţi, care se regăsesc mai ales în teoria X a lui
McGregor, observaţia lui Le Bon (2000, p. 24) ni se pare de interes: ei „respectă
forţa şi se arată prea rar impresionate de bunătate, care este privită ca o formă de
slabiciune“; aceste subgrupuri nu şi-au arătat niciodată simpatia faţă de stăpânii
generoşi, ci faţă de cei ce i-au dominat cu o mână de fier“
Din perspectivă psiho-socială, James Geschwender (1968) a explicat mişcările
sociale ca o tentativă de reducere a disonanţei cognitive. Astfel, dacă o persoană
primeşte informaţii contradictorii privitor la o altă persoană, se produce o stare de
disconfort psihic din care individul încearcă să iasă fie prin reducerea importanţei
elementului disonant, fie prin căutarea unor informaţii concordante cu opinia
iniţială. Altfel spus, dacă actorul social percepe că există o discrepanţă între
aspiraţiile sale şi posibilităţile reale de a le atinge, el se poate afla într-o stare
tensionată, pe care încearcă să o elimine fie prin temperarea aspiraţiilor, fie prin
găsirea unei posibilităţi de realizare a respectivelor aspiraţii.
Ralph Turner (1957) dezvoltă teoria normei emergente, accentuând unitatea dintre
comportamentul în situaţii normale şi comportamentul în stare de mulţime; ambele
sunt ghidate de norme, chiar dacă în ultimul caz este vorba de norme emergente,
stabilite ad- hoc.
Serge Moscovici (1989) semnala existenţa unui paradox în analiza
comportamentului colectiv: o raportare la una din provocările timpului nostru -
puterea creatoare a maselor şi, pe de altă parte, mişcările mulţimii, care sunt
calificate în mod peiorativ ca neorganizate social, anormale şi chiar antisociale.
Pradoxul dispare atunci când realizăm că manifestările colective sunt răspunsul
unei presiuni latente a simbolurilor, normelor, instituţiilor sociale. De aceea,
teoriile care apropie comportamentul colectiv de manifestările şi regulile specifice
grupului îşi găsesc o largă aplicabilitate.
În lucrarea Epoca maselor, Serge Moscovici (2001) aduce argumente irefutabile
pentru a contracara perspectiva lui Gustave Le Bon asupra comportamentului
iraţional al mulţimilor; acestea sunt legate de arhitectura civilizaţiei clădite pe
anonimat: cultivarea pământului, dar şi muzica şi poezia. Toate acestea nu au fost
realizate sub imperiul forţei oarbe a mulţimii, ci mulţumită valenţelor ei creative.
Despre nevoia individului de a se aşeza sub umbrela unui conducător au scris şi Le
Bon şi Kant, de exemplu. Primului îi datorăm observaţia că „un grup de oameni, o
dată reuniţi, se pun instinctiv sub autoritatea unuia dintre ei“ - „o adevărată lege a
naturii“, iar celui de-al doilea - afirmaţia conform căreia „omul este un animal care,
din clipa în care începe să trăiască printre alţi indivizi din specia lui, are nevoie de
un stăpân“ (ibid., pp. 170-171). Fără un stăpân, consideră G. Tarde, „omul este o
oaie gânditoare“ Trecând peste efectul figurii de stil şi al jocului de cuvinte,
Moscovici ne aduce cu picioarele pe pământ: Le Bon şi Tarde aparţin istoriei, ei se
refereau la mulţimile spontane, dezorganizate. Masele organizate, grupurile - în
cele din urmă, sunt supuse altor legităţi: aici domneşte o anumită disciplină,
subordonaţii încearcă din răsputeri să-i imite pe superiorii lor. Dacă punem la
socoteală şi faptul că indivizii încearcă permanent şi uneori reuşesc să se ridice
deasupra condiţiei lor anterioare, avem în faţă un tablou social mult mai optimist.
Dar, spun sociologii, vor exista întotdeauna oameni care vor crea, care vor dirija şi
vor conduce, dar şi oameni care se vor lăsa conduşi, şi nu întotdeauna împotriva
voinţei lor. Firava mulţumire a celor conduşi este constatarea că şi stăpânii au la
rândul lor stăpâni; acestea sunt ideile lor - comentează Kant.
Pe lângă voinţa de a conduce, dorinţa de a avea putere, ambiţia personală şi
interesul, cei care conduc o fac şi în virtutea nevoii de a-şi mări prestigiul
(Moscovici, 2001, p. 172). Iar prestigiul confirmat se răsfrânge şi asupra celor
conduşi, cei care speră că aura conducătorului îi va cuprinde şi pe ei. Altfel spus,
este vorba de un principiu mimetic şi de contaminare. Mimând comportamentul
liderilor şi căutându-le proximitatea se simt ei înşişi atinşi de carismă, influenţă şi
prestigiu.
Conducerea nu este o treabă uşoară, ne asigură Serge Moscovici (ibid., p. 176).
Logica este simplă: dacă cei conduşi ar accepta supunerea, nu ar exista probleme;
dar ei, ba se răzvrătesc, ba sunt apatici şi cum cei care conduc au ezitări, tabloul
atitudinal şi comportamental este deja bogat şi dificil de descris.
Depersonalizarea şi diluarea responsabilităţii
Lipovetsky susţinător al preeminenţei individului asupra grupului a fost, poate,
influenţat de Serge Moscovici care scria (2001, p. 21):
Încă de la apariţia speciei noastre şi până la Renaştere, omul a avut mereu ideea lui
noi drept orizont, anume grupul sau familia de care-l legau obligaţii trainice. Dar
din momentul în care marile călătorii, comerţul şi ştiinţa au deprins acest atom
independent de umanitate, această monadă dotată cu gânduri şi sentimente proprii,
cu drepturi şi libertăţi, omul s-a plasat sub semnul eului sau al sinelui. Situaţie
deloc uşoară. Un individ demn de acest nume trebuie să se conducă după propria-i
raţiune, să judece fără patimă lucruri şi fiinţe, să acţioneze în deplină conştiinţă de
cauză.
Ne aşteptăm, aşadar, ca individul să acţioneze întotdeauna raţional, îndrumat de
propriul interes şi de propria inteligenţă. Dar, aflat în mulţime, individul îşi poate
pierde identitatea, se supune docil conducătorilor, acţionează pe baza comenzilor,
sugestiilor şi deciziilor lor sau ale altora şi „nu mai dau ce au ei mai
bun“ (Moscovici, 2001, p. 22). Individul poate (re)deveni un anomim. Serge
Moscovici încearcă o explicaţie atunci când spune că „nivelul unei colectivităţi
umane se apropie de al celor mai de jos membri ai ei“ (p. 22). Ceea ce conduce la
deprecierea sau anularea gândirii individuale este sugestia sau influenţa spune
Moscovici (p. 25):
Individul, fără să vrea, îşi asumă gesturi şi sentimente care-i sunt insuflate. Se lasă-
n voia manifestărilor brutale sau organice, ale căror cauze sau scopuri îi sunt
necunoscute, deşi este convins că le cunoaşte foarte bine.
Serge Moscovici consideră că sugestia sau influenţa în plan colectiv este aidoma
nevrozei în plan individual, pentru că ambele situaţii presupun deturnarea de la
gândirea logică, o alunecare a individului din zona raţionalului în zona iraţionalului.
Moscovici se delimitează însă de Gustave Le Bon atunci când notează că, „reuniţi
în mulţime aceşti inşi simt, raţionează şi reacţionează la un nivel mental diferit
(s.n.)“ şi „că raţionamentele şi reacţiile lor contravin celor ale unui individ izolat,
dar opoziţia aceasta nu înseamnă o anomalie“ (ibid., p. 81). Psihologia ştiinţifică se
substituie psihologiei intuitive pentru a nu cădea în păcatul de a spune că în
mulţime indivizii îşi pierd cu desăvârşire identitatea şi raţiunea de a fi.
În viziunea lui Gustave Le Bon (2000, p. 17), mulţimea este întotdeauna
inferioară intelectual în raport cu individul izolat. El consideră co-acţiunea ca fiind
păgubitoare pentru că duce la depersonalizarea individului, care îşi pierde
identitatea personală şi care devine anonim, dar Atkinson (2002, pp. 869-871)
atrage atenţia asupra faptului că acest fenomen se petrece numai în anumite
condiţii: diminuarea conştiinţei de sine, existenţa unei relative siguranţe privind
anonimatul, centrarea atenţiei indivizilor pe evenimente externe şi siguranţa
existenţei unităţii grupului. O dată declanşat şi consumat comportamentul iraţional,
indivizii caută soluţii pentru minimizarea percepţiei negative asupra efectelor
acţiunilor lor deşi capacitatea lor raţionalizatoare este diminuată.
Există două tendinţe de evoluţie a indivizilor aflaţi în mulţime: a) instaurarea
panicii, datorită unei sugestii sau unui zvon venit din afara grupului sau simplei
percepţii a unui individ privind iminenţa unor evenimente alarmante; b) ignorarea
în bloc a semnalelor de alertă venite din mediul exterior sau liniştirea spiritelor de
către înşişi membrii unei mulţimi, la sugestia unui individ sau din proprie
convingere - nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău, suntem mulţi şi suntem uniţi.
Sentimentul de siguranţă poate perista sau se poate instala chiar dacă există semne
evidente ale degradării unei situaţii.
Un alt fenomen caracteristic co-acţiunii este diluarea responsabilităţii. În
activitatea pe care o desfăşoară un grup, fiecare individ consideră că
responsabilitatea nu cade în mod explicit pe umerii lui sau că întreg grupul este
responsabil de rezolvarea sarcinii.
Pentru a susţine constatarea empirică enunţată, psihologii au imaginat diferite
experimente (Atkinson et. al., 2002, pp. 873-874) prin care au dovedit că diluarea
responsabilităţii este reală, chiar dacă este vorba de o urgenţă recunoscută de toţi
subiecţii. Să răspundă ceilalţi - se zice, dar „ceilalţi“ înseamnă, uneori, nimeni.
De folos pentru cei care conduc organizaţii sau simple grupuri este teoria
impactului social. Atkinson et. al., (op. cit., p. 876) susţin că această teorie are
două aspecte cheie: impactul social al oricărei surse de influenţă asupra unui
individ este proporţional cu numărul, proximitatea, puterea sau importanţa surselor
(co-actori, persoane prezente, adudienţa calficată). Existenţa mai multor surse de
influenţă, care acţionează asupra unui singur subiect amplifică efectul oricăreia
dintre acestea; impactul social al unei surse descreşte proporţional cu numărul
indivizilor ţintă, cu proximitatea şi cu importanţa (personalitatea) ţintelor. Salariaţii
aflaţi sub conducerea unui singur manager au mai mari oportunităţi de a nu
răspunde solicitărilor acestuia şi chiar de a fugi de răspundere. Pe de altă parte, în
management se aplică principiul unităţii de conducere, ceea ce înseamnă că un
salariat are un singur şef. În acest caz, mesajele sursei de influenţă se diluează, îşi
pierd din putere şi sunt deseori neglijate. În plus, cel de-al doilea aspect al teoriei
impactului social explică derobarea de responsabilitate în cazul mai multor actori
puşi în faţa unei probleme de complexitate ridicată. Aproape paradoxal, dar concret,
dacă sunt aţintiţi mai mulţi ochi asupra unui individ există o mai mare şansă pentru
acesta de a trece neobservat. Putem asocia teoria impactului social cu teoria
motivaţională X aparţinând lui Donald McGregor.
Atkinson şi colaboratorii preiau denumirea dată acestui proces de la
cercetătorul german Ringelmann care în 1913 a numit-o trândăvie socială.
Duritatea sintagmei este pe deplin validată de rezultatele unui experiment pe care-l
prezentăm în cele de mai jos (Atkinson et. al., op. cit., p. 877). Subiecţi de sex
masculin au fost rugaţi să tragă cât de mult puteau de un cablu, fie singuri, fie în
grupuri de mărimi diferite. Cercetătorul a descoperit că o dată cu creşterea
numărului de participanţi la această acţiune, forţa medie cu care contribuia fiecare
era mai mică. Una dintre explicaţiile fenomenului este, statistic vorbind, scăderea
gradului de motivare a fiecărui subiect care îi suspectează pe ceilalţi membri ai
grupului de lipsă de angajament sau care găsesc că prilejul este potrivit pentru a-şi
conserva forţele. De regulă, în momentul în care situaţia/sarcina este inedită sau
atrăgătoare difuzarea responsabilităţii nu se mai produce.
Tema. Comportamentul colectiv în situație de criză
Termen de predare: 01.05.2020