Sunteți pe pagina 1din 13

Patogenia infecţiilor virale

In infecţiile virale, virulenţa este condiţionată de factori care ţin de


virus, de organismul gazdă şi de factorii de mediu.
1. Factori virali: virusul poate influenţa evoluţia infecţiei prin doză
infectantă, poarta de intrare, pasaje anterioare ale tulpinii infectante pe
gazde intermediare umane sau animale. Virulenţa este dependentă de
tropismul celular şi mutaţiile pe care le poate suferi un virus (fig.10).
(a) Tropismul celular este dictat de specificitatea de receptor (receptori
celulari prezenţi pe suprafaţa celulei gazdă sunt recunoscuţi de către
receptorii virali). În plus, este implicat controlul replicării virale de către
promotori celulari prezenţi la un număr restrâns de celule, care îndeplinesc
rolul de co-factori ai iniţierii infecţiei (ex. co-receptorii pentru chemokine
necesari ataşării HIV); natura celulei infectate este strâns legată de
tropismul virusului pentru o anumită celulă; un exemplu clasic este cel al
virusului rabiei, la care proteina G, de înveliş, are o afinitate specială pentru
receptorii de acetilcolină de la nivelul ţesutului nervos, permiţând virusului
să infecteze celulele neuronale.
(b) Mutaţiile pot duce la amplificarea virulenţei: virulenţa virusului gripal
este dependentă de structura hemaglutininei (HA). Tulpini avirulente pot
deveni virulente secundar unor mutaţii critice, punctiforme ce afectează
structura HA. Aceste mutaţii ar favoriza şi creşterea sensibilităţii HA la
acţiunea enzimelor proteolitice: proteoliza, la rândul ei, expune extremitatea
N terminală, hidrofobă care permite învelişului viral să fuzioneze cu
membranele celulare ale celulelor endoteliale şi, în acest fel, favorizează
eliberarea NC la nivelul citoplasmei.
1. Factori ai gazdei: vârstă, sex, stare de nutriţie, responsivitatea
sistemului imun; determinismul genetic.
* Vârsta: aceeaşi boală virală evoluează diferit la adulţi faţă de copii, adulţii
fac mai frecvent complicaţii pulmonare secundare infecţiei cu VVZ şi efectul
paralitic al virusului poliomielitei este mai frecvent semnalat, comparativ cu
copiii.
Alte infecţii sunt mai grave la nou-născut: infecţia genitală cu VHS2, de
la mamă, se poate manifesta grav la nou-născut, ca encefalită herpetică sau ca
infecţie generalizată. Rata cronicizării HVB acute este pentru adult de 10-
15%; infecţia transmisă intra-partum sau post-partum duce, în cazul
mamelor AgHBe pozitive, la cronicizări ale infecţiei în 90% din cazuri la
sugar iar riscul evoluţiei ulterioare spre cancer hepatic este de 10 ori mai
mare pentru produsul de concepţie, comparativ cu adultul. Adenovirusurile şi
VRS determină infecţii severe la copii mici şi infecţii banale la adulţi şi copii
mari.
* Status-ul nutriţional al gazdei:
- factorii nutritivi deficienţi: deficitul de vitamina A, este incriminat în
infecţia rujeoloasă, în complicaţiile oculare ce pot evolua cu cecitate; infecţia cu
HIV la malnutriţi determină o enteropatie severă;
- există imunodeficienţe induse de acest deficit nutriţional dar şi
imunodeficienţe congenitale, cu diferite consecinţe în funcţie de veriga
afectată: la agammaglobulinemici, infecţiile cu VHS sau virus rujeolos se
vindecă fără complicaţii, dar la cei cu imunodeficienţe ale imunităţii celulare,
aceleaşi virusuri determină infecţii letale;
- imunodeficienţa indusă de HIV, în cadrul SIDA, contraindică administrarea de
vaccin viu atenuat; s-au semnalat complicaţii locale adenoidiene după
vaccinarea BCG la copii cu HIV. Pe de altă parte, riscul unor infecţii severe la
copiii nevaccinaţi subliniază avantajele vaccinării. In acest context, la copiii
seropozitivi, asimptomatici, se pot utiliza vaccinuri inactivate.

Virion

INFECTIE

Celulă gazdă

Boală a gazdei Mutaţii genetice ale celulei gazdă

INFECŢIE LATENTĂ
INFECŢIE PRODUCTIVĂ Genom viral integrat
Producerea de noi particule
virale

Liza celulei şi eliberarea Eliberarea de virioni


de noi virioini fără liza celulei

Moartea celulei Celula gazdă continuă Celula gazdă este frecvent


gazdă să se multiplice şi să modificată şi continuă să
elibereze virioni se multiplice

Fig. 10: Posibilităţi evolutive ale infecţiilor virale


* Factorii genetici ai gazdei pot favoriza instalarea unor boli virale.
Exemplele clasice sunt cele legate de HIV infecţie: astfel indivizii HLA-B35 au
un risc mai mare de a evolua spre SIDA, comparativ cu cei HLA-B8 şi HLA-
DR3. Persoanele HLA-DR2 prezintă un risc mai mare de a contracta infecţii
cu oportunişti, iar cei HLA-DR5, de a dezvolta un sarcom Kaposi.
* Sexul: frecvenţa carcinomului nazofaringian determinat de VEB ca şi rata
cronicizării hepatitei B sunt mai mari la bărbaţi, în timp ce infecţiile cu VCM
sunt mai frecvente la femei; „constelaţia hormonală” pare să joace rolul
esenţial.
* Mediu: prin complexitatea lui şi inter-relaţiile factorilor geografici,
demografici, etc. contribuie diferit la evoluţia infecţiei virale sporadic,
epidemic sau chiar pandemic.
Transmisibilitatea: în lanţul epidemiologic intervin mai ales factori care
ţin de gazdă: momentul şi durata contactului infectant, susceptibilitatea,
status-ul imun, etc.
Transmiterea orizontală (aerogenă, digestivă, contact direct, etc.) determină
epidemii explozive, iar cea de la mamă la făt menţine virusurile în
colectivităţi izolate, cu densitate mică.
Poarta de intrare: cel mai frecvent este reprezentată de cele 3
suprafeţe epiteliale:
- pielea şi mucoasele;
- tractusul respirator;
- tractusul digestiv.
Uneori, infecţia rămâne cantonată la poarta de intrare (PI); frecvent,
aceste infecţii sunt asimptomatice sau de severitate medie şi, eventual,
virusul se propagă spre o nouă ţintă. Cel mai frecvent are loc diseminarea,
care poate avea loc prin contiguitate sau sistemic.
Răspândirea prin contiguitate este caracteristică pentru acele infecţii
care rămân, practic, limitate la PI. Aşa sunt majoritatea infecţiilor respiratorii
(infecţiile cu rinovirusuri sau virusuri gripale) şi unele infecţii cutanate (ex.
verucile).
Incubaţia acestor infecţii este de scurtă (2-3 zile), viremia survine
după debutul bolii şi, secundar ei, nu se supra-adaugă noi simptome.
Reinfecţia cu aceste virusuri este frecventă, deoarece Ac care apar nu sunt
protectori. Ac secretori IgA pot oferi o protecţie de scurtă durată la nivelul
mucoaselor.
Diseminarea sistemică: după penetrarea PI, virusul ajunge în sânge;
viremia este cea care vehiculează agentul etiologic spre alte ţesuturi,
anterior debutului clinic. Deoarece viremia precede debutul, perioada de
incubaţie pentru aceste infecţii este de 2-3 săptămâni. Viremia asociată
diseminării sistemice are 2 stadii: primul stadiu se termină când virusul este
preluat de sistemul reticuloendotelial. Activarea acestui sistem poate duce
la:
- eliminarea virusului, deci infecţia este abortivă (ex. infecţia
poliomielitică);
- multiplicarea virusului la nivelul sistemului reticuloendotelial (SRE), ceea
ce determină o a doua viremie, de mai mare amploare, şi care induce
manifestarea clinică a bolii.
Reinfecţiile: Ac prezenţi în circulaţia sistemică au rol protector, reinfecţiile
fiind, de regulă, rare.
Organele ţintă: multe virusuri au predilecţie pentru anumite organe (ex.
rotavirusurile şi agentul Norwalk pentru tractusul gastro-intestinal, virusurile
hepatitice primare A-G, pentru hepatocit, etc.). Această predilecţie nu este
absolută: unele virusuri au predilecţie pentru un anumit organ dar pot
infecta şi alte organe/ţesuturi (ex. VHS determină atât leziuni orale cât şi
meningoencefalite).
Accesul virusurilor la nivelul pielii sau mucoaselor, secundar unor
leziuni mecanice (muşcătura animalului turbat, înţepătura insectei care
vehiculează un arbovirus sau acul contaminat), determină infecţii
generalizate, de cele mai multe ori fără modificări locale. Alte viroze cu
aceeaşi poartă de intrare determină doar manifestări locale: negii sau
verucile sunt determinate de papillomavirusuri iar moluscum contagiosum
este determinat de un poxvirus (există doar hiperplazia epidermului şi leziuni
inflamatorii proliferative).
PI respiratorie pentru: orthomyxovirusuri, paramixovirusuri, picorna-
, reo-, corona- şi adenovirusuri. Frecvent, replicarea iniţială este urmată de
generalizarea infecţiei. Alte viroze se caracterizează doar prin localizarea
strictă la nivelul mucoasei respiratorii: virusul gripal infectează iniţial doar
câteva celule, virionii progeni rezultaţi, în număr mare, sunt diseminaţi prin
intermediul mucusului şi pot determina afectarea bronhopulmonară. Pe de o
parte, transudatul care însoţeşte leziunile celulare favorizează diseminarea, iar
pe de alta, factorii locali (macrofage, modificări de pH, IgA secretor sintetizat
ceva mai târziu) au rol limitativ. Leziunile iniţiate de virus se pot suprainfecta
bacterian cu germeni condiţionat patogeni (pneumococ, hemofil, stafilococ)
care nu ar determina infecţia fără această cauză favorizantă.
PI digestivă este preferată mai ales de virusule neînvelite, deoarece
virusurile cu înveliş sunt sensibile la pH acid, la detergenţii din bilă sau la
proteazele din sucul digestiv.
Picornavirusurile, reovirusurile, unele adenovirusuri (ex. 40, 41)
pătrund prin mucoasa digestivă şi determină doar simptome iniţiale locale
reduse. Patogenitatea acestora se manifestă secundar generalizării infecţiei.
Alte virusuri, asociate gastroetenteritelor endemo-epidemice, nu depăşesc
epiteliul digestiv. Rotavirusurile (din familia Reoviridae) şi agenţii
asemănători virusului Norwalk sunt patogeni primari şi exclusivi pentru
epiteliul intestinal.
Diseminarea de la PI se face, cel mai frecvent, pe cale sanguină, prin
viremie. In paralel, există şi o diseminare limfatică; uneori este implicată
diseminarea pe cale nervoasă, respectiv pe calea tracturilor nervoase, prin
septinevrită.

Fig.11: Modele patogenetice pentru infecţii virale determinate de picornavirusuri


De exemplu, în infecţia rujeoloasă, virusul pătrunde pe cale
respiratorie, replicarea locală are loc la nivelul ţesutului adenoidian de la
nivelul inelului Waldayer, după care virusul multiplicat în cantităţi suficiente
este diseminat prin viremie. Limfocitele transportă virusul şi, mai mult de
atât, permit replicarea virusului intracelular. Virusul din sânge este
permanent îndepărtat de celulele sistemului reticulo-endotelial, şi astfel sunt
afectate organele cu circulaţie bogată: plămânii (bronhopneumonia
rujeoloasă), ficatul, pancreasul, SNC, dermul (rash rujeolos).
Secundar replicării în aceste organe ţintă (unele de mari dimensiuni)
survine al doilea val viremic, viremia secundară, limitată de sinteza de
anticorpi specifici care duc la vindecarea infecţiei; vindecarea este consecinţa
intervenţiei şi a altor mecanisme ale imunităţii celulare. Descrierea
anterioară a diseminării virusului nu ţine cont de unele particularităţi: virusul
poate pătrunde şi la nivelul conjunctivei, diseminarea la nivelul SNC poate
avea loc pe căi multiple, fagocitarea virusului de către celulele SRE explică
traversarea barierei hematoencefalice cu afectarea căilor gliale şi a
neuronilor, etc.
Viremia nu presupune întotdeauna vehicularea virusurilor prin
intermediul limfocitelor; unele arbovirusuri sunt adsorbite de eritrocite,
parvovirusurile au fost puse în evidenţă ataşate de trombocite, iar multe
picornavirusuri circulă libere în plasmă. Alteori, viremia este mixtă: o parte
dintre virusuri sunt asociate elementelor figurate, o parte sunt libere în
plasmă.
Patogenia infecţiilor cu rash
Erupţiile generalizate sunt consecinţa unui răspuns imunopatologic.
Sinteza de Ac faţă de antigene virale, prezente în derm, se soldează cu
formarea de complexe Ag-Ac. Acestea determină hiperemie şi acumularea de
exsudat - substratul histopatologic al leziunilor maculo-papulare. Alteori
virusul intervine direct, prin acţiunea lui citopatică: VHS sau VVZ determină
hiperplazia dermică, balonizarea celulelor infectate şi apariţia incluziilor
intranucleare care conţin antigen viral, în primele stadii ale infecţiei iar mai
târziu, pierd antigenul, devenind doar “cicatrici” ale infecţiei.
Patogenia neurovirozelor
Virusul rabic infectează omul după muşcătura animalului rabigen şi se
multiplică iniţial la nivelul ţesutului conjunctiv dermic sau muscular.
Propagarea ulterioară este centripetă, pe traiectele nervoase, către SNC.
Leziunile, considerate iniţial patognomonice, de la nivelul cornului Amon,
sugerează că virusul se multiplică mai ales în această zonă. Ulterior,
diseminarea periferică se face centrifug, dar tot pe traiectele nervoase.
Virusul nu a fost izolat din sânge.
Perioada de incubaţie depinde de distanţa dintre locul de inoculare şi
encefal; de aceea, după muşcăturile la faţă sau la membrele superioare,
incubaţia bolii este mai scurtă.
In alte infecţii, pe lângă invazia SNC pe cale septinevritică, este implicată
şi diseminarea sanguină (entero-, arbovirusuri). Căile pentru traversarea
barierei hematoencefalice pot fi: transferul prin endoteliul vascular al vaselor
mici cerebrale, transferul consecutiv infecţiei meningelui sau la nivelul
plexurilor coroide.
Infecţia SNC se caracterizează prin prezenţa a trei tipuri de leziuni:
necroză celulară, neuronofagie şi acumularea de infiltrat mononuclear
perivascular. In infecţia cu virus rabic, care nu este citocid, ca şi în infecţiile
cu agenţii encefalopatiilor spongiforme subacute există degenerare
neuronală cu vacuolizare, leziuni inflamatorii minime sau chiar absente.
Afectarea neuronală, deşi puţin evidentă d.p.d.v. morfologic, pare să
influenţeze funcţii înalt specializate ale celulelor infectate.
Evoluţia ciclică a infecţiilor virale
Stadiile succesive ale infecţiilor virale corespund celor din infecţiile
bacteriene:
- incubaţie: perioada de la contactul infectant la debutul simptoamelor;
- perioada de debut: asociată, de regulă, viremiei primare;
- perioada de stare: în care are loc replicarea “în organele ţintă”;
- perioada de convalescenţă: care duce, de cele mai multe ori, la vindecare.
Durata fiecărei perioade este caracteristică virozelor, cu variaţii ce ţin de
vârstă, teren, coinfecţii, intervenţii terapeutice, doză infectantă, etc.
Diferenţa între infecţiile sistemice şi cele limitate la poarta de intrare se
referă mai ales la contagiozitate (excreţie de virus) şi durata replicării virale.
Durata perioadei de incubaţie este relativ constantă: scurtă în cazul
virozelor în care simptomatologia este în totalitate pusă pe seama virusului
care se replică la PI (1-3 zile), sau de 2-3 săptămâni în virozele generalizate.
In infecţii determinate de lentivirusuri sau oncornavirusuri, în care integrarea
genomului viral în genomul celulei gazdă determină o perioadă de latenţă
lungă (ani sau chiar zeci de ani), asimptomatică, infecţia devenind manifestă
după intervenţia unor cofactori care activează provirusul din starea
dormantă în cea activă, replicativă.

Persistenţa virală 9
Definiţie
Infecţiile virale persistente sunt infecţiile în care vindecarea
microbiologică nu survine, virusul rămânând cantonat la nivelul celulelor
indivizilor infectaţi. Au fost descrise trei tipuri de interacţiune gazdă – virus
persistent, care se suprapun parţial: interacţiune latentă, interacţiunea
cronică şi interacţiunea lentă.
Patogenie
Mecanismele prin care este menţinută infecţia persistentă implică
modularea virală, expresia genelor celulare şi modificarea răspunsului
imun al gazdei. Reactivarea infecţiei latente poate fi indusă de:
schimbări în fiziologia celulei, suprainfecţia cu alt virus, stres-ul fizic
sau traumatismele. Imunosupresia gazdei este deseori asociată cu
reactivarea unor infecţii virale persistente.
Infecţiile persistente via sisteme/organe ţintă
Unele virusuri pot stabili infecţii persistente simultan în diferite tipuri
de celule, în unul sau mai multe ţesuturi sau organe. De exemplu, locul
iniţial de latenţă pentru VCM este, probabil, la nivelul monocitelor
periferice, dar acesta poate induce boala şi poate fi detectat şi în celulele
de la nivelul rinichiului, plămânului, sistemului digestiv sau în celulele
sistemului nervos.
Modelul persistenţei in vitro
În culturile celulare pot fi menţinute trei tipuri de infecţie
persistentă: cronică focală, cronic difuză şi latentă. Aceste infecţii pot fi
modele de infecţie persistentă in vivo. Pentru a eradica infecţiile cu
virusuri persistente se pot întreprinde metode de limitare: vaccinarea,
administrarea de IFN şi drogurile antivirale pot reduce frecvenţa recidivelor
clinice şi ameliorarea simptomatologiei, chiar dacă virusul rămâne
cantonat la nivelul gazdei.
Clasificare
Principalele tipuri de infecţie persistentă in vivo:
 Infecţie latentă: virusul herpes simplex şi virusul varicela –
zoster;
 Infecţie cronică: virusul hepatitei B;
 Infecţie lentă: agenţi neconvenţionali.

Infecţia latentă este caracterizată de imposibilitatea evidenţierii


virusului infecţios între episoadele bolii recurente.
Infecţia cronică este caracterizată de prezenţa continuă a
virusului infecţios după infecţia primară; virusul poate fi detectat în
timpul bolii cronice sau în boala recurentă.
Infecţia lentă este caracterizată de o perioadă lungă de
incubaţie urmată de evoluţia progresivă a bolii. Spre deosebire de
infecţiile latentă şi cronică, infecţia lentă nu presupune obligator un debut
clinic decelabil, însoţit de o perioadă acută de multiplicare virală. În
timpul infecţiei persistente, genomul viral poate fi integrat în ADN-ul
celular, sau poate fi menţinut episomal.
Unele virusuri pot induce mai multe tipuri de infecţie persistentă
în acelaşi timp, dar în celule diferite. Tipul infecţiei persistente poate fi
dependent sau nu de tipul celulei şi de starea fiziologică a celulei. De
exemplu, virusul Epstein–Barr (VEB) infectează latent limfocitele B, dar
la acelaşi individ este eliberat pentru lungi perioade de timp, la
nivelul celulelor epiteliale faringiene (infecţie cronică).
Modele de persistenţă virală in vitro
În culturile celulare pot fi distinse trei tipuri de infecţie
persistentă : infecţie cronică focală (cultură purtătoare) numai o mică
parte din celule sunt infectate. Aceste celule sunt distruse după
eliberarea virusului. Concentraţiile joase de substanţe antivirale (ex.
anticorpi, IFN) reduc virusul extracelular la un nivel la care numai un
mic număr de celule susceptibile sunt infectate în orice moment,
menţinând infecţia. Astfel de infecţii cronice focale persistente pot fi
“vindecate” prin creşterea concentraţiei anticorpilor antivirali, a IFN sau a
inhibitorilor nespecifici; infecţiile cronice difuze (infecţie în stare
echilibrată) - toate celulele sunt infectate, iar multiplicarea virusurilor
are loc fără ca celulele să fie omorâte. Virusul este eliberat continuu
de către celule, iar infecţia nu poate fi neutralizată de anticorpii
antivirali; infecţia latentă - în care genomul viral este replicat şi
segregat celulelor fiice, la nivelul cromozomilor sau extra-cromosomal.

Tabel 4: Interacţiunile virus – celulă in vivo


Tipul de Procentul Moarte Infecţia Exemple de Mecanismul
infecţie de celule a virală boli de control
infectate celulei
Gripă
Acut Toate + + Poliomielită -
Citocid Encefalite date
de Togavirus
Persistent Rubeolă Virusuri non –
Cronic Toate 0 + Choriomeningita citocide
difuz limfocitară
Cronic Infecţii Antivirale
focal Câteva + + adenovirale (anticorpi,IFN)
0 + Varicela – zoster Necunoscut
Latent Câteva în Cu Herpes simplex
timpul reactivare
latenţei

Patogenia infecţiei virale persistente


Infecţiile persistente sunt cauzate de o largă varietate de
virusuri prin diverse mecanisme patogenice, care pot produce boli
diferite. Deşi mecanismele prin care virusurile produc infecţie
persistentă nu sunt pe deplin cunoscute, au fost identificaţi câţiva
factori comuni. Primul este modularea imună. Multe virusuri pot
produce infecţie persistentă evitând apărarea specifică şi nespecifică
prin:
1. Limitarea recunoaşterii moleculare în celulele infectate:
a. restricţia expresiei antigenelor virale (ex. HIV, virusul
rujeolei în panencefalita slerozantă subacută);
b. anticorpii antivirali induc internalizarea şi modularea
antigenelor virale (ex. virusul rujeolei);
c. variaţia antigenică virală (ex. HIV);
d. blocarea anticorpilor care previn legarea şi neutralizarea
anticorpilor (ex. virusul rujeolei);
e. reducerea expresiei CMH (ex. VCM, adenovirusurile);
f. limitarea expresiei moleculelor de adeziune celulară LFA
– 3 şi ICAM – 1 (ex. VEB, VCM).
2. Alterarea funcţiilor limfocitelor şi macrofagelor, incluzând
modificarea producţiei de citokine şi imunosupresia (ex. HIV1, HIV2,
VEB).
3. Infecţia în situss-uri anatomice privilegiate imunologic (ex.
VHS1, VHS2, VVZ la nivelul SNC) (nu se produce).
4. Apărarea nespecifică compromisă (ex. IFN).
5. Probabil prin fenomenul de toleranţa imună (?).
Al doilea factor este modularea expresiei genelor virale.
Exemplele includ reglarea la nivel scăzut a câtorva gene virale sau
gene producătoare de celule regulatoare (ex. HIV, VHS), proteine
specifice asociate cu latenţa (ex. VHS1, VHS2) şi variantele virale (ex. HIV,
virusul rujeolei).
Mecanisme implicate în iniţierea şi menţinerea infecţiilor virale
persistente Infecţiile persistente via sisteme organice
Sistemul imun
Unele virusuri pot infecta celulele sistemului limfoid în timpul
infecţiei acute, unele dintre acestea putând persista. Astfel, sistemul
limfoid poate servi ca un rezervor pentru alte organe, eliminând virus
persistent. Infecţia persistentă a sistemului imun poate conduce la
evitarea supravegherii imune.

Tabel 5: Infecţiile virale persistente asociate primar cu sistemul imun

Virus Celule gazdă Starea Mecanismul de Reactivarea


fizică a persistenţă sindroamelor
genomului
viral
SIDA
Variaţie antigenică ARC
HIV Celule T CD4, Integrat în şi/sau restricţie dată (limfoadenopatie
monocite / ADN-ul de factori persistentă
macrofage celular virali/celulari generalizată şi
infecţii
oportuniste)
Scăderea sintezei de Neoplazii, SIDA
molecule virale şi corelată cu boli
VEB Limfocite B Episomal celulare (ICAM – 1, date de VEB
LFA – 3)
CD4, CD8, Limitarea expresiei Malformaţii
celule genelor virale, congenitale,
VCM interstiţiale alterarea expresiei boli asociate cu
mononucleare Episomal HLA, CD55, a imunosupresia
inflamatorii receptorilor Fc
Exantemum
VHS6 Celule T CD4 Episomal Restricţia expresiei subitum
genelor virale Boli corelate cu
SIDA
Restricţia expresiei Boli corelate cu
VHS7 Celule T CD4 Episomal genelor virale SIDA
Scăderea reglării Leucemie,
HTLV Limfocite T Integrat genelor virale tulburări
1 şi 2 neurologice
Sistemul nervos
Multe boli cronice degenerative ale sistemului nervos sunt
corelate cu persistenţa virală. Persistenţa la nivelul sistemului nervos
implică probabil mecanisme unice deoarece afectează celule specializate
şi situss-uri privilegiate imunologic de la nivelul SNC.

Tabel 6: Infecţia primară asociată cu sistemul nervos

Virus Celula gazdă Genomul Mecanismul Reactivarea


viral de sindroamelor
persistenţă
Restricţia Leziuni ale
Neuroni Episomal expresiei tegumentului,
VHS1 genei virale membranelor
mucoase şi corneii,
encefalite
Idem VHS1 la
nivelul pielii
VHS2 Neuroni Episomal şi mucoaselor Leziuni genitale
– zona Meningite
genitală
Restricţia
VVZ Neuroni şi Episomal expresiei Herpes zoster
celule satelite genei virale ARC
Oligodendrocite Leucoencefalopatia
JC şi alte tipuri Integrat ? progresivă
de celule ale episomal multifocală
SNC
BK ? ? Cistită hemoragică
Virusul Neuroni şi Restricţia Encefalopatia
rujeolei celule de Episomal expresiei subacută
suport genei virale spongiformă
Situat pe Boala Kuru,
Prionii ? braţul scurt ? B.Creutzfeldtd –
al Jacob,
cromozomului Sindr. Gerstann
20 Straussler -
Scheinker
Prionii
Encefalopatia subacută spongiformă virală este un tip unic de
infecţie lentă virală produsă de agenţi numiţi neconvenţionali sau
prioni. Multe surse susţin argumentul că aceşti agenţi infecţioşi sunt
reprezentaţi în cea mai mare parte, dacă nu în totalitate, de molecula
prionică, PrP. Aceste particule sunt codificate de gene sălbatice sau
mutante care sunt excluse din particule.
Proteina umană PrP este localizată la nivelul braţului scurt al
cromozomului 20. O perioadă de incubaţie (deseori ani sau decade) a
unei infecţii lent progresive precede debutul bolii clinice şi este urmată
de boala cronică progresivă. Gazda nu prezintă răspuns inflamator, nici
răspuns celular şi nu produce IFN. Imunosupresia gazdei nu are nici
un efect în patogenia sau în progresia bolii.
Encefalopatiile subacute spongiforme includ boala Kuru, sindromul
Gerstann – Straussler – Scheinker şi insomnia fatală familială.
Sistemul digestiv
Dintre numeroasele virusuri care infectează sistemul digestiv,
multe (enterovirusurile) sunt considerate a fi virusuri care produc
infecţii acute, chiar dacă unele pot continua a se elimina luni de zile
sau chiar ani.
Infecţii persistente pot produce virusurile hepatitice,
adenovirusurile şi parvovirusurile.
Tegumentul
Herpesvirusurile şi papillomavirusurile sunt virusuri capabile de a
stabili infecţii persistente la nivelul tegumentului sau a mucoaselor.
Tabel 7: Infecţia primară persistentă asociată cu sindromul digestiv şi cu
tegumentul

Virus Celula gazdă Genomul viral Mecanism Reactivarea


de sindroamelor
persistentă
Sistemul
digestiv
Integrat sau în Restricţia Hepatită
VHB Ficat, pancreas formă episomală expresiei cronică
genei virale CHC
Vegetaţii Integrat Restricţia
Adenovirus adenoide, episomal expresiei Necunoscut
limfocite MHC
Anemie
Parvovirus Celule tinere Episomal ? hemolitică
eritroide cronică
Tegumente
/mucoase
Celule germinale Restricţia Negi,
VPU epiteliale Episomal expresiei condiloame,
genei virale carcinoame
Controlul infecţiilor persistente
Tratamentul medical ideal pentru infecţiile virale persistente sau
cronice este în curs de perfecţionare. Încercările de a controla reactivarea
virusurilor latente au inclus vaccinarea şi tratamentul cu IFN şi variaţi
compuşi antivirali. De exemplu, vaccinul experimental anti-VHS1 sau VHS2
reduce numărul reactivărilor sindroamelor, dar nu elimină virusul.
Vaccinul anti-VHB reduce semnificativ procentul purtătorilor sănătoşi.
IFN reacţionează cu receptori specifici, activând cascada citoplasmatică
care stimulează codificarea genelor responsabile de sinteza unui număr
de proteine care conduc la reprimarea virusului (ex. VHB, VHC, VPU,
HIV). Supresia virusurilor latente (VHS, VVZ şi VCM) a fost realizată la
pacienţi imunocompromişi cu aciclovir şi/sau ganciclovir. Zidovidina (AZT),
singură sau în combinaţie cu factori adiţionali (ex. IFN, derivaţi solubili de
CD4), poate limita infecţia cronică cu HIV.
Educaţia sanitară este un important component în prevenirea
răspândirii infecţiilor persistente.