EVOLUTIA RELATIEI FAMILIE-SCOALA IN SOCIETATAEA ROMANEASCA

CONTEMPORANA

Propunându-şi să dezvolte în om toată perfecţionarea de care este susceptibil, educaţia

este o dimensiune constitutivă a fiinţei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”,
aprecia Kant cu îndreptăţire. Prin urmare, omul nu se naşte om: „tot ceea ce constituie
umanitatea: limbajul şi gândirea, sentimentele, arta, morala – scrie O. Reboul în La philosophie
de l'éducation – nimic nu trece în organismul noului născut” fără educaţie.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede
evoluţia fiinţei umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada
şcoală-familie-societate.
Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o
desfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune
o cunoaştere profundă a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi
comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei.
Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna
integrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă
contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul educaţiei
copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la
transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala
face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea
deciziilor.
Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de
oameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte
într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şi
sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este solicitată
să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au
pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Şcoala este
chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală a
omului. Dar şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea atinge
obiectivele, deoarece copilul pleacă din familie şi, după cele şase ore petrecute la şcoală, se
întoarce în famile, care trebuie să-I asigure un climat favorabil astfel încât elevul să se
pregătească în mod constant pentru a face faţă mai târziu cerinţelor societăţii. În familie, copilul
învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit mod de viaţă, vine în contact cu
valorile şi normele societăţii. Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi,
competitivi pe piaţa muncii, dispunând de abilităţi multiple.
Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru a
se integra cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare din
familie, fie greşelile pedagogice ale profesorului. Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi
pozitivă în aceste situaţii numai dacă se bazează pe tratarea individuală a elevilor, ţinând cont de
trăsăturile personalităţii elevului, de relaţia dintre el, educator şi părinţi, de atitudinea lui faţă de
procedeul educativ folosit.
Majoritatea părinţilor de astăzi consideră ruptura dintre generaţii inevitabilă, şi
totuşi, ei recunosc că temelia pentru o disciplină corespunzătoare şi pentru stabilirea unui sistem
de valori sănătos este o comunicare corespunzătoare. Majoritatea dintre noi consideră că, în
vederea dezvoltării caracterului copilului nostru, trebuie să-i spunem ceea ce nu ne place la el.
Ne încărcăm discursul cu predici, sfaturi şi porunci – şi toate acestea transmit neacceptare. În
multe familii, comunicarea verbală constă doar în critici. Critica îl face pe copil să se apere;
astfel, pentru a evita şi alte complicaţii, el se retrage într-o lume tăcută acasă şi comunică doar cu
colegii şi prietenii bine aleşi. Îi este uşor să vorbească, pentru că ştie că, orice ar spune, va fi
acceptat.
Părinţii care doresc să deschidă comunicarea cu copiii lor trebuie să se pregătească să audă
unele lucruri destul de alarmante. Ce fel de ascultător eşti dacă asculţi numai lucruri bune şi
frumoase? Copiii simt nevoia să-şi împărtăşească bucuriile, dar au, de asemenea, nevoie de
cineva căruia să-i împărtăşească problemele, neliniştile inimii, temerile, eşecurile, cineva care să
nu spargă şi să nu fărâme, care să nu învinovăţească. Atât părintele, cât şi copilul au nevoie să
transmită, dar este important ca transmiterea să se facă la momentul potrivit. Dacă problema nu
se rezolvă ascultând, atunci părintele trebuie să discute.
Iniţiativa de a reface comunicarea deteriorată stă în mâinile adultului. Părintele a greşit
prin faptul că a permis realizarea unei rupturi fără să facă nimic să o împiedice. Adevărata
comunicare există, dacă se păstrează legătura cu copilul mărindu-se capacitatea de a-l accepta ca
pe o persoană cu drepturi, nevoi şi valori proprii. Un dialog permanet cu şcoala facilitează relaţia
părinte-copil, deoarece părintele află comportamentul şi rezultatele copilului în acest mediu şi
poate lua măsuri eficiente în cazul în care este nevoie. Această relaţie nu este univocă, pentru că
şi profesorul poate afla care este cauza unui eventual eşec, datorat unor probleme în cadrul
familiei.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este
urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de
educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale
fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de
cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie . Rolul cadrelor
didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă. Partener principal al şcolii,
familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care dispune de o influenţă
considerabilă în raport cu membrii săi.
Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la scoală, cât şi în familie, şi
extinderea autoeducaţiei la întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente puternice
pentru deschiderea şcolii faţă de experienţele trăite şe elevi în afara şcolii şi pentru articularea
celor trei tipuri de educaţie: formală, informală şi nonformală. Prin urmare, modul de
dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit de şcoală şi de familie.
Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie.
Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să
respecte reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect
societăţii când va ajunge la maturitate.

Bibliografie

Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis,

2004
Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu, Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998