Chiachir N. Istoria relațiilor internaționale de la Pacea Westfalică (1648) până la contemporaneitate 1947.

București:
Editura OSCAR PRINT, 1998.

Problema orientală
Să întrerupem pentru moment urmărirea evoluţiei raporturilor politice dintre
statele din Occidentul Europei şi să aruncăm o scurtă privire asupra unei alte chestiuni
importante, care se va manifesta ca o problemă de sine stătătoare abia în veacurile
următoare, dar care s-a cristalizat treptat în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-
lea. (p.39)
Este vorba de "Problema orientală", care poate fi definită ca o problemă de
moştenire pusă de decăderea Imperiului otoman.
În opoziţie cu statele europene şi în special cu cele din apusul continentului, care
s-au dezvoltat necontenit atât din punct de vedere economic, cât şi social politic,
Imperiul otoman a intrat în secolul al XVII-lea "într-o perioadă de - criză de evoluţie -,
datorită tendinţei de conservare a stărilor de lucruri pe care le moştenise de pe vremea
sultanului Soliman Magnificul. Criza societăţii otomane era consecinţa firească a
sistemului de organizare statală, într-o monarhie absolută de tip oriental"14. Izvorul
puterii otomane a fost structura sa militară, alimentată timp de veacuri de necontenite
cuceriri teritoriale. Sfârşitul domniei lui Soliman Magnificul a pus capăt erei marilor
expansiuni fapt care s-a reflectat adânc asupra organizării militare a statului otoman.15
În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea printre cauzele care măcinau puterea
imperiului se semnalează: 1) obiceiul sultanilor de a nu-şi pleca urechea la plângerile
poporului şi irosirea timpului şi energiei în petreceri şi desfrâu; 2) ridicarea sfetnicilor
favoriţi în cele mai înalte posturi ale statului; 3) amestecul haremului în treburile
publice; 4) achiziţionarea de fiefuri militare de către minori şi femei, care nu puteau
servi în armată; 5) pătrunderea turcilor şi evreilor în armata de ieniceri, datorită
avantajelor pe care le aveau în această calitate.
Din punct de vedere diplomatic situaţia Imperiului otoman era mult mai bună.
Multe state europene stabiliseră relaţii diplomatice cu el şi pentru că păstrarea unor
raporturi paşnice implica acest lucru, dar şi datorită menţinerii echilibrului de forţe pe
continent, ceea ce însemna acceptarea sa indirectă în "sistem". Graţie rivalităţii dintre
ambasadorii statelor creştine, diplomaţia otomană era tot mai bine informată despre
intenţiile unei sau alteia dintre puterile Europei. (p.40)
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, din pricina conflictului cu Persia,
Imperiul otoman nu a putut să intervină direct în Războiul de treizeci de ani, decât prin
intermediul principilor Transilvaniei, deşi era mai mult decât interesat în minarea
puterii Austriei. Este interesant de remarcat că în această epocă guvernul otoman
socotea că tendinţele de expansiune ale Poloniei erau mult mai periculoase pentru
securitatea imperiului decât planurile curţii de la Viena. Aşa se face că între 1612 (lupta
de la Cornul lui Sas) şi l633 (campania lui Abaza paşa) luptele dintre turci şi polonezi
au fost aproape neîntrerupte. Expediţiile otomane au vizat în primul rând eliminarea
influenţei polone din Principatele carpatine şi întărirea dominaţiei Porţii în această
regiune.
După pacea de la Westfaalia (1648), împăratul a reluat pe scară mare ofensiva în
direcţia sud-estului european, obiectivele principale fiind ca şi înainte Ungaria şi
Transilvania. Noul vizir Koprulu-Ahmed paşa (1661-1676) a impus totodată sultanului
o politică externă activă, ca să abată nemulţumirile din interior în afara graniţelor
1
imperiului. Sprijinindu-se pe Franţa, care ducea o politică de expan siune teritorială,
vizirii din familia Koprulu vor relua ofensiva spre centrul şi nord-estul continentului.
Însă campaniile împotriva Austriei, Poloniei, Veneţiei şi Rusiei în loc să asigure
supremaţia statului otoman, au ridicat împotriva sa întreaga Europă. Din această
supremă confruntare, raportul de forţe din estul continentului a ieşit complet modificat:
în locul Poloniei şi al Imperiului Otoman, al căror declin era tot mai vizibil, s-au ridicat
Austria şi Rusia.
În perioada de care ne ocupăm, Polonia era o mare confederaţie de teritorii (o
republică aristocratică în frunte cu un rege), lipsită de frontiere bine delimitate şi
pândită din toate părţile de duşmani puternici şi hrăpăreţi. În urma războaielor aproape
neîntrerupte cu Suedia şi Rusia ea a pierdut o serie de teritorii. Sultanul s-a prevalat de
actul prin care hatmanul cazacilor Petru Doroşenco supunea (p.41) Ucraina
suveranităţii otomane (10 august 1668)16 şi în vara anului 1672 a declanşat ofensiva
împotriva Poloniei. Expediţia otomană s-a terminat cu ocuparea puternicei cetăţi
Cameniţa la 30 august 1672.17 Pacea a fost încheiată la 17 octombrie 1672 şi prevedea
următoarele: Polonia intra în deplina stăpânire a sultanului, iar Ucraina sub
suveranitatea sa; cazacii nu mai trebuiau hărţuiţi, în schimb erau obligaţi să renunţe la
expediţiile asupra Poloniei; Lembergul trebuia să plătească sultanului 80.000 de scuzi,
ca despăgubire de război; iar tributul Poloniei era fixat la 20.000 de galbeni. Fără
îndoială rezultatul cel mai important al păcii de la Buczacz a fost consfinţirea cuceririi
Cameniţei, prin care Poarta îşi crease un avanpost ameninţător, de unde putea
supraveghea cu uşurinţă mişcările din Polonia, Ucraina, Rusia şi Principatele
româneşti. "Cucerirea Cameniţei îi păru vizirului atât de importantă încât, pentru un
moment îl preocupă gândul să unească stăpânirea din Ungaria cu cea din Polonia şi
Ucraina, prefăcând Principatele dunărene în paşalâcuri tuceşti".18 Numai teama de o
revoltă generală care putea să pericliteze cuceririle încă neconso¬lidate, l-a determinat
pe Koprulu-Ahmed să părăsească acest gând.
Pe plan european victoria turcilor a produs mare nelinişte, în special la curtea
pontificată care şi-a văzut ruinate planurile de cruciadă. Prin intermediul unui diplomat
abil, Francisc Buonvisi, papa reuşeşte însă să stabilească o apropiere între Polonia şi
Austria, în vederea luptei comune împotriva turcilor. (p.42) Nici Imperiul otoman nu
renunţase definitiv la războiul cu Austria şi după încheierea păcii cu Rusia (armistiţiul
de la Baccisarai – 13 ianuarie 1681) a început să facă pregătiri temeinice atât militare,
cât şi diplomatice, pentru confruntarea decisivă. La 1 august 1681 domnul Moldovei,
Gheorghe Duca a fost numit mare hatman al Ucrainei, iar la 16 septembrie 1682, şeful
răsculaţilor din Ungaria Thokoly a fost proclamat de către sultan drept rege al Ungariei,
în limitele graniţelor fixate prin tratatul de la Vasvar. Pentru a micşora pericolul care se
întrezărea, diplomaţia austriacă a declanşat o vastă acţiune diplomatică pentru
încheierea unor alianţe. Avea în această direcţie tot concursul Vaticanului, care spera să
realizeze pe lângă o alianţă austro-polonă şi o apropiere între Paris şi Viena.
Străduinţele papei au fost încununate de succes numai în privinţa Poloniei, Franţa
adoptând o atitudine de neutralitate. De altfel Ludovic al XIV-lea va încerca să-l
împiedice pe Sobieski să se alieze cu împăratul, promiţându-i concursul Franţei pentru
a pune mâna pe coroana Ungariei. Dar manevrele diplomaţiei austriece şi presiunile
partidei austrofile au avut mai multă putere de convingere asupra regelui polon, care va
încheia la 1 aprilie 1683 tratatul de alianţă ofensivă şi defensivă cu Austria. În plus
2
împăratul se angaja să acorde Poloniei un ajutor financiar de 1.200.000 de florini şi să
atragă în alianţă şi alte state19. Marea expediţie otomană împotriva Austriei a culminat
cu asediul Vienei în vara anului 1683 (13 iulie - 13 septembrie). Europa a fost profund
impresionată de îndrăzneala turcilor mai ales că se zvonise că marele vizir Kara-
Mustafa intenţiona să facă din capitala Habsburgilor propria sa reşedinţă. Deşi armata
otomană era uriaşă (peste 500.000 de soldaţi), slaba organizare şi risipirea ei de-a
lungul drumurilor de comunicaţie i-au slăbit mult capacitatea de luptă. Asediul s-a
prelungit mult peste calculele marelui vizir şi a dat putinţa armatei poloneze să vină în
ajutorul Habsburgilor. Ameninţat cu (p.43) încercuirea, după asaltul nereuşit din 27
august 1683 Kara-Mustafa s-a angajat într-o bătălie decisiviă cu armatele creştine
suferind un adevărat dezastru.
După înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, Austria a dezlănţuit o serie de
acţiuni militare ofensive, dublate de o vastă campanie diplomatică pentru realizarea
proiectelor sale de expansiune teritorială în sud-estul european. Aceasta va duce la o
schimbare radicală a raportului de forţe în această parte a continentului. Într-o ultimă
sforţare Polonia va emite aceleaşi pretenţii la hegemonie în această regiune. Pierzând
ieşirea la Marea Baltică, ea va încerca să ajungă la Marea Neagră înglobând
Principatele Române, sau cel puţin atrăgându-le în sfera suveranităţii sale.20 Dar marile
planuri de expansiune ale Poloniei vor întâmpina împotrivirea constantă atât a Austriei,
care urmărea acelaşi lucru, cât şi a Imperiului otoman. În primăvara anului 1684 la
Viena şi în anul următor la Paris, diplomaţia poloneză a negociat modalităţile de sprijin,
pentru a putea intra în posesia principatelor dunărene. Neizbutind în această parte,
Sobieski a angajat tratative directe cu Moldova şi Ţara Românească în vederea
acceptării protectoratului polon. Principele Moldovei a acceptat negocierile numai ca
să-şi ferească ţara de distrugere, ca o elementară măsură de prudenţă, cum de altfel va
proceda şi Austria în 1690.
În ciuda rivalităţii austro-poloneze, la 5 martie 1684 delegaţii Poloniei, Austriei şi
Veneţiei s-au întrunit la Linz şi luând ca bază de discuţii tratatul din 1683 (dintre
Leopold şi Sobieski) au alcătuit "Liga sfântă", îndreptată în exclusivitate împotriva
Imperiului otoman. Alianţa era pusă sub patronajul papei şi nici una din părţile
contractante nu putea să încheie pace separată cu sultanul. În ligă urmau să fie atrase
Rusia şi Principatele Româneşti. Această sarcină revenea în mod special Poloniei care
la 21 aprilie 1686 va semna la (p.44) Moscova o pace perpetuă cu Rusia, cedând ţarului
"pentru totdeauna drepturile suverane asupra capitalei ucrainiene, iar ortodocşilor din
Polonia şi Lituania libertatea cultului sau garanţia statului moscovit". Aceste stipulaţii
vor permite Rusiei să se infiltreze cu vremea puţin câte puţin în afacerile interne ale
Poloniei şi să o dezmembreze. Simultan cu negocierile cu Rusia, diplomaţia poloneză a
încercat să atragă de partea Ligii şi pe principele Transilvaniei Mihail Apafi. Acesta
însă urmărea ca sub scutul suveranităţii otomane să-şi asigure succesiunea la tronul
principatului în familie şi nu era dispus să rupă legăturile cu Poarta, atâta timp cât
aceasta era stăpână pe cetatea Belgradului. În plus principele transilvan era conştient de
pericolul care se întrezărea din partea Austriei şi încerca să se salveze păstrând o
atitudine neutră. Împăratul nu va întârzia însă să-şi manifeste pretenţiile asupra
Transilvaniei, în calitate de rege al Ungariei şi combinând mijloacele diplomaţiei cu
puterea armelor o va încorpora în cele din urmă la coroana maghiară.22 De asemenea
diplomaţia austriacă a căutat să-şi asigure o situaţie precumpănitoare în Moldova şi
3
Ţara Românească pentru a elimina concurenţa Poloniei.
Cu excepţia câtorva succese otomane (recuperarea Belgradului în 1690)
campaniile Austriei împotriva Porţii dintre anii 1684-1697 au fost încununate de
succes.
Negocierile de pace ale "Ligii Sfinte" cu Imperiul otoman au fost reluate în iama
anilor 1697-1698, Olanda şi Anglia servind drept mediatori. Zdrobirea armatei turceşti
la Zenta (11 septembrie 1697) făcuse imposibilă continuarea războiului de către sultan,
mai ales că şi Franţa încheiase pacea în apus (Ryswick - 1697). Pe de altă parte
împăratul era grăbit să pune capăt războiului, întucât problema succesiunii la tronul
Spaniei devenise iminentă.23 Rusia şi Polonia cu toate că nu erau de acord cu decizia
împăratului, nu au îndrăznit să (p.45) continue operaţiunile militare de teama încheierii
unui tratat separat austro-turc, care le-ar fi lăsat singure în faţa Imperiului otoman.
Negocierile care s-au desfăşurat la Carlowitz24 de la 17 noiembrie 1698 şi până la
26 ianuarie 1699 între plenipotenţiarii otomani pe de-o parte şi cei austrieci, polonezi,
veneţieni şi ruşi pe de altă parte au avut în aparenţă caracterul unui congres
intenaţional. În realitate tratativele s-au dus bilateral şi paralel între reprezentanţii
Imperiului otoman şi trimişii celorlalte ţări, prin mijlocirea ambasadorilor Angliei şi
Olandei.
Ca bază de discuţii a fost acceptat de la început principiul "uti possiedetis"25, cu
alte cuvinte "fiecare bază să-şi păstreze cuceririle făcute până atunci". Plenipotenţiarii
otomani au sperat însă că în timpul negocierilor îi vor determina pe austrieci să
evacueze Transilvania, dar ambasadorii imperiali au socotit această pretenţie ca
inadmisibilă.26 În afara acestei chestiuni controversate, alte probleme viu discutate au
fost: pretenţia Rusiei de a stăpâni în afara Azovului cucerit şi portul Kerci27, în intenţia
Polonei de a păstra Moldova şi dorinţa Veneţiei de a conserva Moreea(Peloponez).
La 26 ianuarie 1699 s-a încheiat pacea între Imperiul otoman şi Imperiul
habsburgic, Veneţia şi Polonia prin semnarea de tratate bilaterale, Rusia, care n-a cedat
în privinţa ieşirii la Marea Neagră a ajuns la un compromis cu Poarta prin semnarea, la
24 ianuarie 1699, a unui amnistiţiu cu o durată de doi ani, cu condiţia să păstreze ceea
(p.46) ce cucerise în timpul războiului.28 Principalele stipulaţii ale tratatului austro-turc
au fost următoarele: Ungaria, Transilvania (de la graniţele Podoliei şi până la cele ale
Valahiei) (art. 1) şi ţinutul Bacska (dintre Tisa şi Dunăre) (art. 3) intrau în stăpânirea
Austriei; Banatul Timişoarei rămânea în posesia sultanului, dar pentru siguranţa
graniţelor fortificaţiile Lugojului, Caransebeşului, Lipovei, Cenadului şi Becicherecului
erau distruse (art. 2); părţile contractante se obligau să-şi elibereze prizonierii reciproc
(art. 9); libertatea comerţului era restabilită (art. 13).29
Prin tratatul cu Imperiul otoman Polonia se obliga să evacueze cetăţile şi punctele
cucerite în nordul Moldovei (art. 2); în schimb Poarta renunţa la cuceririle făcute în
1672 şi anume la Cameniţa, Podolia şi regiunile din Ucraina apuseană (art. 3).30
Clauzele mai importante ale tratatului turco-veneţian erau: Veneţia trebuia să
evacueze Lepanto şi să dărâme întăriturile din Dardanale şi golful Corint (art. 2);
garanta Porţii demolarea fortificaţiilor de la Prevesa şi stăpânirea incontestabilă asupra
insulelor din arhipelag, ca înainte de război (art. 4-6); conserva peninsula Moreea,
insula Lefkas, oraşele Knin, Risan, Vergora din Dalmaţia (art. 8); Turcia scutea Veneţia
de plata tributului pentru insula Zante (art. 7); părţile contractante îşi recunoşteau
mutual dreptul de a pedepsi pe cei ce tulburau liniştea graniţelor şi de a reface
4
fortificaţiile (art. 12-13); în cazul în care ambasadorul veneţian nu reuşea să obţină la
timp deplinele puteri pentru semnarea tratatului se prevedea posibilitatea continuării
ostilităţilor (art. 15-16).31
În general istoriografia a interpretat pacea de la Carlowitz numai ca o consfinţire a
achiziţiilor teritoriale ale Austriei. Pacea atestă, însă, categoric decăderea puterii
otomane. Ea a marcat (p.47) răsturnarea raportului de forţe dintre Imperiul otoman şi
puterile creştine, în favoarea acestora din urmă. Pentru sud-estul european această pace
a avut consecinţe profunde şi pe multiple planuri. Imperiul habsburgic a ajuns vecin cu
Ţara Românească şi Moldova şi relaţiile sale cu cele două principate vor cunoaşte o
continuă intensificare. Carlowitz a înlăturat pentru totdeauna umilitoarea obligaţie de
plată a tributului pentru Austria, Transilvania, Veneţia şi Polonia. Sub forma medierii
diplomatice, Poarta a recunoscut pentru prima oară, principiul dreptului de intervenţie,
ceea ce va permite ulterior imixtiunea puterilor europene în afacerile interne ale
Imperiului otoman. Imperiul otoman a fost silit să tolereze cultul romano-catolic pe
teritoriile islamice şi să oblige să apere pe slujitorii acestei religii. Prin obligaţiile pe
care şi le-a asumat faţă de puterile creştine, în privinţa tătarilor. Poarta va trebui să facă
faţă răscoalelor repetate ale acestora încă la începutul secolului al XVIII-lea.
Pacea de la Carlowitz mai semnifică două chestiuni importante şi anume: pentru
prima oară Rusia se manifestă independent ca mare putere, atât în raport cu Imperiul
otoman, cât mai ales faţă de celelalte puteri europene. Faptul că nu a aderat la tratatele
de pace prevesteşte iniţiativa acţiunilor de amploare pe cont propriu din veacul următor;
şi tot pentru prima dată s-a pus problema moştenirii Imperiului otoman, fapt cunoscut
în istoria diplomaţiei sub numele de "Problema orientală". (p.48)