Venere și Madonă

Eminescu este cel mai mare poet al literaturii române, considerat unul dintre Marii
Clasici ai acesteia, alături de nuvelistul Ioan Slavici, povestitorul Ion Creangă, și dramaturgul
Ioan Luca Caragiale. Dintre aceștia, el este singurul care a abordat literatura din perspectiva
lirică, fiind și ultimul mare reprezentant al curentului literar romantic.
Poezia „Venere și Madonă” a apărut în volumul „Poesii”, sub îngrijirea lui Titu
Maiorescu, aceasta fiind scrisă de autor 15 aprilie 1878.
Titlul poeziei de faţă denumeşte încă de la început antiteza, figură de stil întâlnită la
nivelul întregului text. Venera, zeiţa iubirii la romani, corespondentul Afroditei este, după
relatările lui Homer, fiica lui Zeus şi soţia lui Hefaistos. În schimb, Madona este reprezentarea
Maicii Domnului în artele plastice, femeie cu chip de înger. Încă de aici constatăm antiteza între
cele două tipuri de femei: Venera, tipul femeii adulterine, ce e frumoasă, dar infidelă soţului său,
iar Madona e considerată femeia ideală pentru că e castă, pură, sfântă. Poetul vine cu proiecţia
femeii ideale asupra femeii iubite.
Prima strofă debutează cu invocarea unui trecut mitic, un „Ideal pierdut în noaptea unei
lumi ce nu mai este”, o periadă ce „gândea în basme și vorbea în poezii”. Apoi este invocată
iubita, aceasta fiind chemată „Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei”, sugerând
faptul că aceasta aparține unei alte dimensiuni decât cea în care se regăsește autorul, dar totodată
și faptul că între ei este un obstacol greu de trecut.
În prima parte a poeziei este descrisă Venera, o „marmură caldă”, o persoană pe care
autorul o consideră „divinizarea frumuseții de femeie”, un ideal pe care Rafael, renumitul pictor
italian, o pictează printre raiuri și o asemuie cu o „regină printre îngerii din cer”.
Însă Rafael crează o imagine a Madonei, „Cu diademă de stele, cu surâsul bând, vergin”,
„chip de înger, dar femeie”. Acest fapt reprezintă exact fenomenul pe care Mihai Eminescu îl
reprezintă în această poezie, și anume atrubuirea elementelor de ideal unei persoane, practic
construirea unei fațade, a unui zid care nu permite îndrăgostitului să vadă iubita așa cum e ea,
oferindu-i, astfel, trăsături de sfântă. Această idee este recunoscută chiar și de autor în strofa a 5-
a, unde autorul se adresează Venerei în felul următor: „Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet,
fără foc,/ Și-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,/ Când în viața pustiită râde-o
rază de noroc.”
Idealizarea partenerului este o problemă reală, prin care poate trece oricine. Cred că toți
am pățit, la un moment dat, să aruncăm „vălul alb de poezie” peste „buza [ta] învinețită de al
corupției mușcat.” Oamenii tind să se îndrăgostească, cel puțin la început, de ideea persoanei, de
versiunea ideală pe care o construiesc în mințile lor, și nu de persoană așa cum e ea. Eminescu
realizează acest fapt în această poezie: „Din demon făcui o sântă”.
În a doua parte a poeziei, „vălul cade”, Eminescu se trezește la adevărul persoanei de
lângă el, o asemuie cu un demon. Iubita îi pare acum o „bacantă”, cuvânt care se referă la
preotesele lui Bachus, zeul vinului, acuzând-o astfel că ar fi o păcătoasă, impură și coruptă. „Eu
făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie/ Cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin!”.
Însă se rezumă poezia la atât? E doar o răbufnire a unei frustrări, a unei iubiri
neîmplinite? Nu, Eminescu, într-un mod absolut sublim, ne lasă cu o altă concluzie. În final,
obsevă că respingerea lui o rănește pe Venera/Madona. Ea plânge. Prin acest simplu fapt,
„zdrobește” din nou inima autorului, care îi sărută mâinile și își cere iertare.
Eminescu își dă seama că a fost crud în acuza sa, și fără fond. Își dă seama că, „de-ai fi
chiar demon, tu ești sântă prin iubire”. Iar acesta este, în final, mesajul întregii poezii. Poate că
atribuim idealurile noastre persoanei iubite, poate că facem din Venera Madonă, și poate că în
realitate persoana nu se ridică la standardele pe care le punem. Însă Eminescu propune, altceva.
Faptul că iubim și suntem iubiți, faptul că suntem capabili de acest lucru, ne ridică chiar și pe cei
mai păcătoși la nivel de sfânt.
În concluzie, Eminescu reușește să surprindă și să întreacă orice așteptare pe care o poate
avea cititorul acestei poezii, ilustrându-și din nou geniul, și oferind prin versurile sale idei
filozofice importante, dând din nou dovadă de înțelegerea profundă pe care o are despre iubire.