2 Derivati Anorganici 2017 PDF

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”
Facultatea Farmacie
Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică Pag. 1 / 41
09.3.1-12
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
(Chimie farmaceutică - I)
Aprobat
la şedinţa catedrei Chimie farmaceutică şi
toxicologică
Proces-verbal № _1_ din 29.08.2017_
Şef de catedră, dr.hab.şt.farm., profesor universitar
___________________ V.Valica
Analiza medicamentelor, derivaţi ai compuşilor anorganici
Indicaţii metodice pentru studenţii anului III
Autorii: V.Valica, L.Uncu,T.Treapiţîna,

E.Donici, E.Mazur, A.Podgornîi
CHIŞINĂU, 2017
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
INTRODUCERE
Această temă include medicamente din grupul compuşilor anorganici. Începînd
studierea temei, studenţii se familiarizează cu unele particularităţi de analiză a medicamentelor
studiate (determinarea a diferitor indici fizico-chimici, analiza cationilor şi anionilor şi altele).
Importanţa studierii acestei teme se determină prin aceea, că le dă posibilitatea:
1. de a elucida relaţia structură chimică - acţiune farmacologică în grupul compuşilor
studiaţi;
2. de a aprecia calitatea substanţelor medicamentoase după constante fizice (puterea rotatorie
specifică, coeficientul de absorbţie etc.)
3. de a determina impurităţile medicamentelor prin aplicarea cromatografiei pe strat subţire;
4. de a pronostica posibilitatea schimbării calităţii medicamentoase sub influenţa diverşilor
factori al mediului ambiant şi de a propune condiţii optime de conservare în condiţiile
farmaceutice;
Astfel, studierea legităţilor generale şi particularităţile specifice a medicamentelor din
grupul compuşilor anorganici permite ridicarea nivelului profesional a viitorilor farmacişti în
vederea aprecierii calităţii medicamentelor.
Scopuri determinate
1. De a însuşi caracteristica comparativă a proprietăţilor fizice şi fizico-chimice a
substanţelor medicamentoase din grupa compuşilor studiaţi.
2. De a acumula deprinderi în efectuarea reacţiilor generale şi particulare de identificare a
substanţelor medicamentoase studiate.
3. Reieşind din proprietăţile fizice şi chimice ale preparatelor medicamentoase din grupul
compuşilor anorganici, a putea determina impurităţile şi argumenta prezenţa lor.
4. A putea efectua dozarea preparatelor medicamentoase în corespundere cu cerinţele
DAN.
5. A putea stabili condiţiile de conservare a preparatelor medicamentoase în dependenţă
de structura lor chimică şi proprietăţi.
Planul studierii temei
Pentru studierea temei se acordă 4 lucrări de laborator.
Planul lucrării de laborator
- Controlul şi corecţia însuşirii materialului după subiectele pentru pregătirea de sine
stătătoare.
- Lucrul practic al studenţilor.
- Recapitulare.
Subiectele pentru pregătirea de sine stătătoare

Lucrarea I. Compuşii oxigenului
1. Caracteristica generală a compușilor chimici neorganici. Indicați clasele de compuși
neorganici cu utilizare în medicină. Indicați deosebirile dintre derivații neroganici de
cei organici.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
2. Derivații oxigenului: apă purificată și apă purificată pentru injecţii. Sursele de impurităţi şi
metodele de identificare a impurităţilor. Schimbările posibile la conservare.
3. Derivații oxigenului: peroxid de hidrogen şi peroxide de magneziu. Obținerea
peroxidului de hidrogen. Proprietăţile acido – bazice şi redox. Factorii ce condiţionează
degradarea peroxizilor. Alegerea stabilizatorului. Conservarea. Utilizarea în medicină.
Lucrarea II. Compuşii halogenilor
1. Acidul clorhidric şi sărurile lui: clorura de sodiu şi clorura potasiu. Obținerea.
Proprietăţile fizice, chimice şi metodele de analiză. Conservarea. Utilizarea în medicină.
2. Bromurile ca substanțe medicamentoase: bromura de sodiu și bromura de potasiu.
Obținerea. Proprietăţile fizice, chimice şi metodele de analiză. Conservarea. Utilizarea în
medicină.
3. Iodurile ca substanțe medicamentoase: iodura de sodiu și iodura de potasiu. Obținerea.
4. Derivații iodului: soluțiile alcoolice de iod 5% și 10%. Proprietăţile fizice, chimice şi
metodele de analiză. Stabilitatea soluțiilor alcoolice de iod 5% și 10%. Explicați
instabilitatea soluţiei alcoolice de iod 10%. Conservarea. Utilizarea în medicină.
5. Fluorura de sodiu. Proprietăţile fizice, chimice şi metodele de analiză. Conservarea.
Utilizarea în medicină.
Lucrarea III. Compuşii carbonaţilor, hidrocarbonaților, borului, calciului și
magneziului
1. Hidrocarbonatul de sodiu, carbonatul de litiu. Obținerea. Proprietăţile fizice, chimice şi
metodele de analiză. Reacţii de deosebire a ionului carbonat de ionul hidrocarbonat.
Conservarea. Utilizarea în medicină.
2. Compușii borului: acidul boric, tetraborat de sodiu. Obținerea. Proprietăţile fizice,
chimice şi metodele de analiză. Conservarea. Utilizarea în medicină.
3. Compuşii magneziului: sulfat de magneziu. Obţinerea sulfatului de magneziu.
4. Compuşii calciului: clorură de calciu. Obținerea. Proprietăţile fizice, chimice şi metodele
de analiză. Conservarea. Utilizarea în medicină.
Lucrarea IV. Compuşii zincului, argintului, fierului (II), bismutului, aluminiului,
platinei
1. Compușii zincului: sulfat de zinc. Obținerea. Proprietăţile fizice, chimice şi metodele de
analiză. Conservarea. Utilizarea în medicină.
2. Compuşii argintului: nitrat de argint. Obţinerea sulfatului de magneziu. Proprietăţile
fizice, chimice şi metodele de analiză. Conservarea. Utilizarea în medicină.
3. Compuşii fierului (II): sulfat de fier (II). Obținerea. Proprietăţile fizice, chimice şi
metodele de analiză. Conservarea. Utilizarea în medicină.
4. Compuşii bismutului: oxid de bismut. Obținerea. Proprietăţile fizice, chimice şi metodele
de analiză. Conservarea. Utilizarea în medicină.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
5. Compuşii aluminiului: hidroxid de aluminiu. Obținerea. Proprietăţile fizice, chimice şi

metodele de analiză. Conservarea. Utilizarea în medicină.
6. Compuşii platinei: cisplatin. Obținerea. Proprietăţile fizice, chimice şi metodele de
analiză. Conservarea. Utilizarea în medicină.
MATERIAL INFORMATIV
Un element chimic este considerat esenţial pentru organismele vii dacă:

 are o funcţie biologică specifică;
 suprimarea induce reproductibil aceleaşi modificări structurale şi
fiziologice;administrarea lui evită şi înlătură simptomele.
Elementele chimice esenţiale pentru formele de viaţă pot fi împărţite în patru mari
categorii:
- elemente majoritare (H/H+, C, N, O2ˉ, O2ˉ, O22-, P, S/S2-);
- macroelemente (Na/Na+, K/K+, Mg/Mg2+, Ca/Ca2+, Clˉ, PO43-, SO42-) care se găsesc
în cantităţi relativ mari atât sub formă de specii anorganice cât şi organice;
- elemente în urme (Fe/FeII/FeIII/FeIV, Zn/ZnII, Cu/CuI/CuII/CuIII);
- elemente în ultraurme: care cuprind elemente cu caracter nemetalic (F/F¯, I/I¯, Se/Se2-
, Si/SiIV, As, B) şi metalic (Mn/MnII/MnIII/MnIV, Mo/MoIV/MoV/MoVI, Co/CoII/CoIII,
Cr/CrIII/CrVI, V/VIII/VIV/VV, NiI/NiII/NiIII, Cd/Cd2+, Sn/SnII/SnIV, Pb/Pb2+, Li/Li+).
Mai sus sunt indicate doar stările de oxidare active biologic. Speciile la care nu este
indicată sarcina formează legături predominant covalente în compuşii biologici.
Speciile majoritare se găsesc sub forma compuşilor organici de bază proteine, lipide,
zaharuri, acizi nucleici dar şi sub formă de specii anorganice simple ca H2O, H2O2, O2¯, NO,
CO2 sau CN¯.
Macroelementele de natură anorganică se utilizează preponderent pentru sinteza
proteinelor, enzimelor, lipidelor, polizaharidelor şi a altor componente organice ale celulei.
Alte specii în formă ionică (Na+, K+, Ca2+, Cl¯ şi HPO42¯) asigură echilibrul
electroliţilor intra- şi extracelulari. Aceşti ioni reglează potenţialele electrice de-a lungul
membranelor, mediază transmiterea impulsurile nervoase în sistemul nervos central şi
stabilizează electrostatic un număr mare de proteine, enzime şi polinucleotide mai ales la
nivelul grupărilor carboxilice şi de tip fosfat.
Elementele în urme şi ultraurme care se găsesc în cantităţi mici de ordinul 10 -6 ÷10-9
g/g corp. Unele dintre acestea (Cr, Mo, W şi Se) au fost recunoscute recent ca elemente
esenţiale ca urmare a faptului că metodele instrumentale de analiză şi detecţie au devenit mai
sofisticate şi mai sensibile.
Aceşti ioni metalici interacţionează cu biomolecule specifice (cel mai adesea proteine
şi enzime) şi activează sau reglează funcţiile acestor molecule fie prin modificarea structurii
acestor molecule fie prin funcţionarea ca centru activ pentru reacţiile biochimice de transport a
ionilor metalici, stocare a acestora, transportul oxigenului sau utilizarea azotului, transferul de
electroni sau cataliza acestor reacţii.
Dacă se compară frecvenţa exprimată în concentraţie molară (logaritmul c M) în corpul
uman, scoarţă şi apa mării, rezultă o bună corespondenţă cu compoziţia apei de mare, probabil
locul în care s-a dezvoltat viaţa. Frapează conţinutul mic în siliciu, aluminiu sau titan ca
elemente componente ale structurii de rezistenţă a corpului, care sunt mai frecvente în scoarţa
terestră, dar asemănătoare cu cele ale apei mării.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Explicaţia poate fi că la pH-ul ~7 la care au loc procesele vitale, în soluţie apoasă,

aceste trei elemente există ca oxizi/hidroxizi greu solubili şi deci nu pot fi proprii desfăşurării
acestor procese. Invers, molibdenul prezent ca element esenţial în organism la pH 7 ca MoO4ˉ2
este prezent şi în apă cu aproximativ aceeaşi frecvenţă.
În general elementele metalice sunt pe de o parte în stări de oxidare inferioare (+I, +II)
şi pe de altă parte în stări de oxidare foarte înalte (+V, +VI, +VII) ca oxoanioni MO 4ˉn solubili
în mediu apos neutru şi astfel biodisponibile.
Cantitatea acestor elemente poate varia de la un organism la altul. De exemplu, calciul
are un rol minor la microorganisme şi este abundent la formele superioare de viaţă în timp ce
utilizarea cobaltului la organismele superioare depinde de modul în care acesta este înglobat
într-un cofactor special (cobalamina) de către microorganisme.
Elementele potasiu, magneziu, fier şi molibden sunt necesare pentru toate formele de
viaţă. Vanadiul este utilizat de animalele inferioare şi plante precum şi de unele bacterii.
Nichelul este esenţial pentru multe microorganisme şi plante dar până în prezent nu se
cunoaşte rolul direct al acestuia în cazul animalelor.
Selectarea bioelementelor se bazează în mare parte pe disponibilitatea acestora, de
exemplu zincul are utilizări dintre cele mai diverse şi împreună cu fierul, este unul dintre cele
mai răspândite elemente esenţiale în urme, în timp ce cobaltul (un element rar pe pământ)
apare doar în compuşii de tip cobalamină.
Atmosfera primară (de acum 2,3 milioane ani) a fost puternic reducătoare şi ca urmare
a favorizat disponibilitatea sărurilor solubile de fier(II) în timp ce cuprul a fost blocat ca
sulfură insolubilă (similar cu zincul). Ca urmare, cuprul nu se găseşte la archaea (despre care
se crede că a evoluat în era dinaintea oxigenului) şi hipertermofile, organisme care sunt
capabile să supravieţuiască la temperaturi mai mari de 100ºC.
Aceste organisme au fost descoperite în curenţii marini hidrotermali de la mare
adâncime şi izvoarele termale, având în componenţă enzime cu wolfram, cel mai greu element
esenţial. Faptul că wolframul, cobaltul şi în cea mai mare parte nichelul sunt utilizate de cele
mai primitive forme de viaţă reflectă probabil rolul lor special în primele etape ale evoluţiei.
O alimentaţie deficitară sau incapacitatea organismului de a asimila elementele
esenţiale duce la îmbolnăviri în timp ce excesul sau depozitarea anormală în organism este
asociată cu toxicitate (tabelul 1).
Modificarea concentraţiei unui microelement ca urmare a influenţei mai multor factori
(alimentaţie, mediu, resorbţie, depozitare) poate constitui cauza unor îmbolnăviri. Multe din
afecţiunile clinice sau patologice cunoscute se datorează excesului sau deficitului de ioni
metalici în organism.
Ca urmare, fiecare organism necesită o concentraţie optimă dintr-un anumit element
esenţial peste care sau sub care nu se mai dezvoltă corespunzător. În tabelul ce urmează se
prezintă principalele afecţiuni şi dereglări ale organismului datorate carenţei de bioelemente.
Tabelul 1. Afecţiuni generate de carenţa bioelementelor din organism

Ca tulburări de creştere (schelet) a fătului
Mg crampe
Fe anemie, dezordini ale sistemului imunitar
Zn boli de piele
Cu boli ale arterelor, ficatului, anemie secundară
Mn sterilitate
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Co anemie pernicioasă
Ni tulburări de creştere, dermatite
Cr simptome asemănătoare diabetului
Si tulburări în dezvoltarea scheletului
F carii
I lipsa funcţiei tiroidei, metabolism încetinit
Se dureri musculare
Mo încetinire în dezvoltarea celulelor
Este demonstrat un conţinut ridicat pentru elemente declarate neesenţiale (Rb, Zr, Sr,
Br, Al, Li) în corpul uman. Aceste elemente sunt preluate în organism datorită asemănării cu
elemente esenţiale frecvente:
Li+, Rb+, Cs+ ↔ Na+, K+
Sr2+, Ba2+ ↔ Ca2+↔ Pb
Brˉ ↔ Cl¯
Al3+, Zr4+ ↔ Fe3+
Se pune de asemenea problema care elemente sunt esenţiale şi care sunt tolerate sau toxice
pentru un anumit tip de organism. Elementele care nu îndeplinesc funcţii specifice, dar apar în
cantităţi mici, în care nu perturbă procesele fiziologice, sunt tolerate de către organisme.
Toate elementele, inclusiv cele esenţiale (Fe, Mn, Cr(III), Co, Cu, Se şi Zn), sunt
toxice dacă sunt ingerate în cantităţi suficient de mari. Spre deosebire de aceştia, unii ioni (ai
Cd, Pb, Hg şi As) sunt întotdeauna toxici dacă sunt ingeraţi.
Apa potabilă (Pb), băuturile păstrate sau consumate din vase metalice (Al, Zn),
alimente păstrate în containere metalice (Sn), cerealele şi plantele crescute pe soluri bogate în
elemente metalice (Cd, Pb, Tl) sau peştele şi fructele de mare (As, Cd, Hg) pot fi surse de ioni
metalici şi arsen pentru organism.
Medicamentele cu ioni metalici în componenţă (Li, Pt, Bi, Au, Ag, Fe, Cu, Co)
administrate necorespunzător pot duce la disfuncţii ca urmare a manifestării toxicităţii acestor
elemente.
Fumul de ţigară sau fumul rezultat din incendii în care se oxidează metale şi combinaţii
ale acestora (aliaje, acoperiri metalice, vopsele, agenţi de ignifugare) sunt de asemenea surse
de poluare.
Pentru mulţi ioni metalici, toxicitatea acută provine din expunere bruscă la o cantitate
mare de agent toxic iar toxicitatea cronică apare ca rezultat al expunerii la cantităţi mici din
acesta o perioadă mare de timp; cele două conduc la efecte sau simptome diferite.
Funcţiile biologice ale elementelor esenţiale
Dintre elementele esenţiale, biometalele joacă o varietate de roluri în biochimie cum ar
fi:
- reglarea unor procese fiziologice prin modificarea echilibrelor de sarcină şi a
conductivităţii electroliţilor (Na, K, Cl);
- transmiterea impulsului nervos (Ca, B, NO);
- stabilizarea structurii unor proteine şi ţesuturi (Ca,Zn, Si, S);
- transferul de electroni pentru desfăşurarea proceselor redox sau pentru modificarea stării
de oxidare a ionilor metalici în timpul diverselor procese biochimice (Fe, Cu, Mo, Mn,
Co, Ni); ionii acestor metale tranziţionale sunt cuplaţi în sisteme redox în care sunt
prezente şi stări de oxidare instabile in vitro dar stabilizate de liganzii biologici in vivo;
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
- desfăşurarea proceselor enzimatice (biocatalitice) de tip acid-bază Lewis (Zn, Fe, Ni,
Mn), de tip redox (V, Mn, Fe, Co, Ni, Cu, Mo, W);
- transportul şi depozitarea oxigenului sau azotului (Fe, Cu, Mo);
- stocarea energiei (H, P, S, Na, K, Fe);
- biomineralizare (Ca, Mg, Si, Fe, Sr, P).
Acţiunea de reglare a unor procese fiziologice este exercitată de Na +, K+, Mg2+ şi Ca2+.
Diferenţele de concentraţie corespunzătoare acestor ioni, care apar în citoplasmă şi mediul
extracelular reprezintă semnale care determină modificarea reacţiilor metabolice care se
desfăşoară înăuntrul şi în afara celulei.
Calciul are un rol important în susţinerea scheletului şi a dinţilor. În plus multe
proteine îşi datorează structura prezenţei ionilor metalici care se leagă de anumite părţi ale
acestora şi creează porţiuni rigide care altfel nu s-ar forma, în absenţa lor proteina nefiind
activă. Ionii metalici care exercită acest rol sunt Ca2+ şi Zn2+.
În sistemele biologice se desfăşoară un număr mare de reacţii cu transfer de electroni şi
aproape toate sunt legate de prezenţa unor agenţi redox care au în componenţă ioni metalici.
Astfel de sisteme sunt citocromii (compuşi naturali ai fierului), proteinele fier-sulf şi aşa
numitele proteine „albastre” ale cuprului (azurina, plastocianina şi stelacianina).
Reacţiile biochimice se desfăşoară în condiţii blânde şi în absenţa catalizatorilor ar
decurge cu viteze foarte mici. În realitate în aceste procese intervin biocatalizatori de tipul
hormonilor sau enzimelor. Aproximativ 30% din enzimele cunoscute sunt metaloenzime şi se
numesc aşa deoarece conţin un ion metalic în situsul activ (zona în care se desfăşoară actul
catalitic). Acestea sunt în general implicate în procese de hidrolize acide (hidrolazele), în
procese redox (oxidaze, reductaze), procese care duc la formare de legături C-C (sintetaze) sau
rearanjarea acestora (izomeraze).
Toate formele aerobe de viaţă depind de prezenţa transportorilor de oxigen, molecule
care transportă oxigenul molecular din punctul de intrare în organism (plămâni, bronhii) la
ţesuturi unde oxigenul este utilizat în procese oxidative care generează energie. Se cunosc trei
tipuri principale de transportori de oxigen şi toate conţin ioni metalici care reprezintă centrul
la care se leagă molecula de oxigen. Acestea sunt hemoglobinele (compuşi naturali ai fierului)
care se găsesc la toate mamiferele, hemeritrinele (compuşi naturali ai fierului) care se găsesc
la diverse nevertebrate marine şi hemocianinele (compuşi naturali ai cuprului) care se găsesc
la artropode şi moluşte.
Cele mai importante biometale împreună cu câteva din rolurile lor cunoscute sunt
prezentate în tabelul ce urmează (tabelul 2).
Tabelul 2. Funcţiile biologice ale elementelor esenţiale
Bioelement Rolul în organism
sodiu transportul ionilor prin membrană, menţinerea presiunii osmotice a
celulei, menţinerea pH-ului lichidelor intra şi extracelulare, transmiterea
impulsurilor nervoase
potasiu transportul ionilor prin membrană, menţinerea presiunii osmotice a
celulei, menţinerea pH-ului lichidelor intra şi extracelulare
magneziu structural, cofactor enzimatic pentru hidrolaze, izomeraze, participă la
procesul de fotosinteză
calciu structural, transferul de sarcină
vanadiu fixarea azotului, enzimatic (oxidaze)
crom tolerarea glucozei
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Bioelement Rolul în organism

molibden fixarea azotului, enzimatic (oxidaze, oxotransferaze)
wolfram enzimatic (dehidrogenaze)
mangan structural, în procesul de fotosinteză, enzimatic (oxidaze)
fier fixarea şi transportul oxigenului, fixarea azotului, transferul de electroni,
enzimatic (oxidaze)
cobalt oxidaze, transferul grupărilor alchil
nichel enzimatic (hidrolaze, hidrogenaze)
cupru transportul oxigenului, transferul de electroni, enzimatic (oxidaze)
zinc structural, enzimatic (hidrolaze)
siliciu biomineralizarea oaselor şi carapacelor la crustacee
iodul constituent de bază al hormonilor tiroidieni
seleniul component al glutation peroxidazei
florul structural în reţeaua hidroxofosfatică a dinţilor
De exemplu, magneziul se găseşte în clorofilă care este necesară pentru fotosinteză.

Cobaltul se găseşte în coenzima B12 care este esenţială pentru transferul grupărilor alchil de la
o moleculă la alta în sistemele biologice. Această specie intervine şi în reducerea ciclului de
riboză la ribonucleotide pentru construirea ARN-ului sau în construirea ADN-ului prin
reducerea ciclului de deoxiriboză la deoxiribonucleotide. Nichelul este componentă a
factorului F430 care intervine în procesul de metanogeneză, proces folosit de bacteriile
anaerobe care utilizează gaze de tipul H2, CO şi CO2 ca sursă atât de energie cât şi de carbon.
Fierul este componentă a proteinelor fier-sulf, specii necesare atât pentru pentru fixarea
azotului dar şi pentru unele proteine heminice cu rol în fixarea, transportul şi stocarea
oxigenului la organismele aerobe.
Lucrarea I. Compuşii oxigenului

Oxigenul formează compuşi bivalenţi datorită faptului că atomii lui au în stratul
electronic exterior câte şase electroni. Unii compuşi ai oxigenului au proprietăţi oxidante –
oxigenul şi apa oxigenată. Preparatele oxigenului şi-au găsit pe larg aplicare în medicină fiind
utilizate cu succes ca antiseptice, dezinfectante şi dezodorizante (tabelul 3).
Tabelul 3. Substanţe medicamentoase, derivaţi ai oxigenului

Denumirile în limbile latină şi română.
Proprietăţi fizice. Solubilitate
Formula chimică
Aqua purificata Lichid incolor, străveziu, fără miros şi gust.
Apă purificată
H2O
Solutio Hydrogenii peroxidi Soluţie limpede incoloră, fără miros, cu gust
Soluţie de peroxid de hidrogen slab metalic şi cu reacţie slab acidă.
H2O2
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Magnesii peroxidum Pulbere albă, uşoară, amorfă, fără miros şi

Peroxid de magneziu aproape fără gust.
Practic insolubilă în apă şi alcool. Se dizolvă
amestec de MgO2 şi MgO în acizi diluaţi cu formare de peroxid de
hidrogen.
Apa purificată şi apa pentru injecţii

Farmacopeea Română ed. X prevede două monografii farmacopeice:
1. Apă purificată (Aqua purificata).
2. Apă pentru injecţii (Aqua pro injectionibus).
Apa purificată
Apa purificată se prepară prin metoda distilării, osmoza inversă, schimb de ion şi alte
metode. Acesta este cel mai des solvent folosit pentru substanţele medicamentoase. Apa
purificată se utilizează pentru prepararea mixturilor, lichidelor pentru uz extern. Apa pentru
injecţii se utilizează pentru prepararea soluţiilor injectabile, picăturilor oftalmice.
Apa purificată trebuie să corespundă anumitor cerinţe. Ea trebuie să fie un lichid
incolor, transparent, fără miros şi gust. pH apei purificate trebuie să fie între limitele 5-7.
Determinarea după cerinţele FR ed. X se efectuează prin metoda potenţiometrică.
În apa purificată se determină rezidiul uscat după evaporarea 100 ml de apă. După
uscare la 100-105°C până la masă constantă, rezidiul nu trebuie să depăşească 0,001%.
În apa purificată nu trebuie să fie prezente substanţe reducătoare (resturi de
microorganisme). Această determinare se efectuează prin fierberea a 100 ml de apă, 1 ml
soluţie 0,01 mol/l KMnO4 şi 2 ml acid sulfuric diluat timp de 10 minute. Culoarea roză a
soluţiei trebuie să se menţină. Însă dacă în apa purificată sânt prezente substanţe reducătoare,
atunci culoarea roză a KMnO4 dispare.
MnO4- + 5ē + 8H+ → Mn2+ + 4H2O
culoare roză incolor
Apa uşor absoarbe CO2. Această impuritate în apa purificată nu trebuie să fie prezentă.
Se determină prin tulburarea cu apa de var Ca(OH) 2. Determinarea se efectuează într-un vas
închis, umplut cu volume egale de apă cercetată şi apă de var, timp de o oră. Tulburarea indică
prezenţa CO2 în apa purificată.
CO2 + H2O → H2CO3
CO32- + Ca2+→ CaCO3↓
În apa purificată trebuie să lipsească nitraţii şi nitriţii, care se determină prin
înălbăstrirea difenilaminei. Soluţia de difenilamină se prepară cu acid sulfuric concentrat.
Impuritatea de ion de amoniu în apa purificată se permite în cantitate nu mai mare de
0,00002%. Pentru determinarea cantităţii de amoniac reglamentate în apă trebuie de folosit
soluţia etalon, care conţine 0,00002% amoniac. În apa cercetată şi în soluţia etalon se
efectuează reacţia cu reactivul Nessler (soluţie de K2HgI4 în KOH). Coloraţia din apa de
cercetat nu trebuie să fie mai intensă decât a soluţiei etalon.
În apa purificată trebuie să lipsească cloruri, sulfati, ioni de calciu şi metale grele.
Ionul de clorură se identifică prin reacţia cu soluţia de AgNO3 în prezenţa HNO3.
HNO3
Cl- + Ag+ → AgCl↓
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Nu trebuie să apară tulburare sau opalescenţă. Acidul azotic face reacţia specifică,
deoarece precipitatul AgNO3 cu alţi ioni (în afară de ionii Br- şi I -) se dizolvă în HNO3
Sulfaţii se identifică prin reacţia cu soluţia de BaCl2 în prezenţa HCl, în care se dizolvă
precipitatele ionului de bariu cu alţi ioni (SO32-, CO32-).
HCl
SO42- + Ba2+ → BaSO4↓
Nu trebuie să apară opalescenţă.
Ionii de calciu se determină cu soluţia de oxalat de amoniu în prezenţa soluţiei tampon
amoniacale, care creează condiţiile optime pentru reacţie (pH=6,0-7,5):
CaCl2 + (NH4)2C2O4 → CaC2O4  + 2 NH4Cl
Ionii metalelor grele se determină prin reacţii cu soluţia de Na2S în mediu de
CH3COOH. Cu ajutorul acestei reacţii se determină ionii metalelor grele, care dau cu ionii de
S2- precipitate întunecate. Deoarece concentraţia ionilor este foarte mică, prezenţa
impurităţilor de ioni ai metalelor grele se caracterizează prin apariţia coloraţiei brune:
CH3COOH
Pb2+ + S2- → PbS↓
Apa purificată se păstrează în vase închise din materiale care nu schimbă proprietăţile
apei şi care o păzesc de particule străine şi impurităţi.
Apa pentru injecţii

Apa pentru injecţii trebuie să corespundă cerinţelor, care se referă şi pentru apa
purificată. În afară de aceasta apa pentru injecţii trebuie să fie apirogenă, să nu conţină
substanţe antimicrobiene şi alte suplimente.
Determinarea pirogenităţii se efectuează în conformitate cu monografia farmacopeică
generală a FR ed. X „Impurități pirogene” (IX.F.10) care se bazează pe urmărirea temperaturii
rectale.
Pentru determinarea pirogenităţii preparatelor injectabile, inclusiv şi apa pentru
injecţii, în FS ed. XI se reglementează, pe lîngă cercetarea pe iepuri și o metodă expres de
determinare a pirogenității cu ajutorul reactivului LAL. Monografia farmacopeică generală se
numește „Endotoxine bacteriene”, în care sunt descrise cerinţele faţă de reactivul LAL,
procedura analizei și limitele conţinutului de endotoxine bacteriene.
Testul LAL poate fi folosit în medicină pentru determinarea bolilor provocate de
bacteriile gramnegative. Cu ajutorul lui se poate determina prezența endotoxinelor bacteriene.
Testul este bazat pe posibilitatea lizatului amebociţilor (celule sanguine) ale Limulus
polyphemus (Lizatul Amebociţilor Limulus – LAL) specific să reacţioneze cu endotoxinele
bacteriene (lipopolizaharide). Reacţia dintre endotoxine şi lizat formează o tulburare a
amestecului reactant şi măreşte coagularea ei până la formarea unui gel dens. Acest rezultat
denotă prezenţa endotoxinelor.
Principalul avantaj al acestei metode în comparație cu testul pe iepuri constă în
sensibilitatea lui înaltă. De asemenea analiza nu necesită mult timp, deoarece rezultatul poate
fi citit peste 30-60 minute.
Apa pentru injecţii se foloseşte proaspăt pregătită sau se păstrează la temperatura de la
5ºC până la 10ºC sau de la 80ºC până la 95ºC în vase închise, preparate din materiale care nu-i
schimbă proprietăţile și previn contaminarea cu impurităţi mecanice şi microbiologice, dar nu
mai mult de 24 ore, fiind păstrată în condiţii aseptice.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Peroxid de hidrogen
Peroxidul de hidrogen se găseşte în cantităţi mici în apa de ploaie, zăpadă şi în aer,
provenind în urma descărcarilor electrice din atmosferă. A fost descoperit de Thenard în 1818.
Farmacopeea Română ed. X oficializează două monografii:
 Solutio hidrogenii peroxydati concentrata, peroxid de hidrogen concentrat
cunoscut sub denumirea de perhidrol, ce are un conţinut de 29-31% peroxid de hidrogen.
 Solutio hidrogenii peroxydati diluta, care are un conţinut de 3% peroxid de
hidrogen. Se obţine prin diluarea perhidrolului cu apă bidistilată.
Obţinerea peroxidului de hidrogen. Ca surse de obţinere a peroxidului de hidrogen
servesc: peroxidul de bariu, acidul peroxodisulfuric sau peroxodisulfatul de amoniu şi
etilhidroantrachinona.
Metode de obţinere a peroxidului de hidrogen:
1. Descompunerea peroxidului de bariu cu acizi minerali (metoda Thenard).
2. Hidroliza acidului peroxodisulfuric, obţinut prin electroliza unei soluţii de acid
sulfuric 40-50%.
3. Autooxidarea etilhidroantrachinonei sub influenţa oxigenului din aer în mediu de
benzen, toluen, la 30–60C. Pe lîngă peroxidul de hidrogen, se obţine şi etilantrachinonă, care
se separă, se hidrogenează catalitic la etilhidroantrachinonă şi se introduce din nou în procesul
de fabricaţie.
Proprietăţile chimice şi metodele de analiză ale peroxidului de hidrogen
1. Proprietăţi acide. În comparaţie cu apa din soluţiile diluate peroxidul de hidrogen
posedă proprietăţi acide mai puternice. Este un acid foarte slab:
H2O2  H+ + HO-2
a. Proprietăţi oxido-reducătoare. Peroxidul de hidrogen poate fi atît oxidant cît şi
reducător:
H2+O22- + 2ē + 2H+ → 2H2O
H2+O22- - 2ē →2H+ + O2↑
Peroxidul de hidrogen este un oxidant puternic în soluţiile acide, dar şi în soluţii bazice.
În soluţiile acide oxidarea decurge mai încet decît în cele bazice.
Proprietăţile oxidante ale peroxidului de hidrogen se observă bine în reacţia cu soluţia
de iodură de potasiu:
H2O2 + 2KI + H2SO4 → I2 + 2H2O + K2SO4
Proprietăţile reducătoare ale peroxidului de hidrogen se observă în reacţiile cu oxidanţi
puternici precum permanganatul de potasiu:
5H2O2 + 2KMnO4 + 3H2SO4 → 2MnSO4 + 5O2↑ + K2SO4 + 8H2O
Reacţia specifică pentru identificarea peroxidului de hidrogen este reacţia de formare a
acizilor percromici de culoare albastră. Aceştia însă, sunt foarte instabili în apă, care este un
solvent polar, iar culoarea albastră caracteristică lor va dispărea uşor şi efectul analitic nu va
putea fi observat. Pentru a soluţiona problema, se va adăuga un solvent nepolar: eterul dietilic,
în care acizii percromici se dizolvă uşor şi sunt stabili. Efectul analitic va putea fi observat
prin colorarea stratului de eter în albastru:
KO Cr O Cr OK + H2O2 + H2SO4
O O O O
HO Cr O O Cr OH + H O + K SO
2 4
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
acid percromic
Determinarea cantitativă a peroxidului de hidrogen se face prin metoda

permanganatometrică în mediu acid:
5H2O2 + 2KMnO4 + 3H2SO4  K2SO4 + 2MnSO4 + 5O2 + 8H2O
Conservarea peroxidului de hydrogen. Peroxidul de hidrogen este o substanţă foarte
puţin stabilă. Se descompune uşor în apă şi oxigen, degajînd căldură:
H2O2  ½O2 + H2O
Deoarece peroxidul de hidrogen este şi oxidant şi reducător, el uşor participă în reacţia
de disproporţionare (autooxidare – autoreducere), în rezultat are loc descompunerea lui:
H2O2 + H2O2 → 2H2O + O2↑
Descompunerea peroxidului de hidrogen are loc în prezenţa urmelor de ioni de metale
grele, temperaturii ridicate, luminii, dar şi pH-ului. Luînd în considerare aceşti factori, precum
şi proprietăţile chimice ale peroxidului de hidrogen, se vor respecta cerinţele de păstrare: se
condiţionează în flacoane de sticlă neutră, întunecată, la loc răcoros, ferit de lumină şi cu
capacul nefixat total. Perhidrolul nu se păstrează în recipiente pline deoarece pericolul de
explozie este mult mai mare. Se transportă fără agitare, de regulă în vase din material plastic.
Nu se utilizează dopuri din plută sau cauciuc, deoarece perhidrolul le distruge.
Pentru a mări stabilitatea, se permite folosirea stabilizatorilor, precum benzoat de sodiu,
antifebrină.
Acţiune şi întrebuinţări în practica medicală. Peroxidul de hidrogen este un antiseptic şi
un bactericid. În prezenţa sîngelui, se descompune în apă şi oxigen sub influienţa unei enzime
din sînge numită catalaza. Ca urmare în prezenţa sîngelui sau a puroiului din răni deschise se
formează o spumă abundentă, care are acţiune bactericidă.
Se utilizează şi ca dezinfectant al cavităţii bucale în asociaţie cu infuzie de muşeţel,
folosită ca atare este cariogenă.
Peroxidul de hidrogen ajută la dezlipirea pansamentelor prin efervescenţa pe care o
produce. Dizlocă puroiul şi curăţă ţesuturile. Este bine tolerat şi nu are acţiune iritantă.
Incompatibilităţi. Nu se asociază cu soluţiile acide sau bazice, apa de var, glicerină, iod
şi taninuri.
Întrebări pentru control
1. Ce preparate ale peroxidului de hidrogen sunt incluse în FR? Prin ce ele se deosebesc?
2. Cu ce reacţie chimică se poate de demonstrat identitatea preparatelor peroxidului de
hidrogen? Scrieţi egalarea reacţiei chimice.
3. Cum se stabileşte aciditatea la cercetarea preparatelor peroxidului de hidrogen la buna
calitate?
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
4. Ce metode de analiză se folosesc pentru determinarea cantitativă a preparatelor

peroxidului de hidrogen? Egalaţi reacţiile chimice.
5. Cu ce scop se utilizează preparatele peroxidului de hidrogen în practica medicală?
Care sunt condiţiile de păstrare?
6. La păstrarea greşită a preparatelor peroxidului de hidrogen, ele cu încetul se
descompun. Care factori contribuie la procesul de descompunere şi cum el are loc?
care condiţii măresc stabilitatea acestor preparate şi cum ele trebuie stabilizate în
conformitate cu cerinţele FS X?
7. În dependenţă de condiţiile efectuării reacţiilor poate avea loc oxidarea sau reducerea
peroxidului de hidrogen. Cum se poate de folosit aceste proprietăţi pentru
determinarea cantitativă a preparatului?
8. Cum se prepară 50 ml de soluţie de 3% de peroxid de hidrogen, dacă soluţia iniţială de
perhidrol este de 30%?
Lucrarea II. Compuşii halogenilor
Halogenii sub formă de diverşi compuşi fac parte din structura ţesuturilor vitale şi joacă
un rol important în activitatea organismului uman. Astfel, fluorul se găseşte în ţesutul osos (în
smalţul dinţilor), clorul şi clorurile se găsesc în cantităţi importante în toate ţesuturile
organismului, bromul se localizează în hipofiză, iar iodul – în glanda tiroidă. Insuficienţa
acestor elemente poate provoca boli grave.
Dintre halogenii în stare moleculară în practica medicală se foloseşte doar iodul. O
largă întrebuinţare o au sărurile acizilor halogenohidrogenaţi – cloruri, bromuri, ioduri, la
care halogenul are gradul de oxidare –1. Din sărurile acizilor oxigenaţi se utilizează
hipoclorurile, la care halogenul are gradul de oxidare +1.
Halogenii în stare moleculară sunt oxidanţi:
I2 + 2ē → 2I-
Proprietăţile oxidative ale iodului se folosesc la analiza iodului şi a preparatelor lui
şi determină condiţiile de păstrare ale iodului şi ale soluţiilor lui spirtoase.
Halogenurile sunt reducători:
2I- - 2ē → I2
În comparaţie cu clorurile şi bromurile, iodurile cedează mai uşor electroni, fiind
reducători mai puternici. Această proprietate se foloseşte la analiza clorurilor, bromurilor şi
iodurilor la aflarea lor concomitentă în amestecuri. De asemenea proprietăţile reducătoare ale
halogenilor se aplică şi la analiza purităţii, atunci cînd impuritatea unei halogenuri se
determină în prezenţa alteia, care serveşte drept preparat medicamentos. De exemplu,
impurităţile de ioduri în bromura de potasiu se pot determina prin reacţia cu clorura de fier
(III), care fiind un oxidant slab, nu va reacţiona cu bromura de potasiu, dar cu impurităţile de
ioduri, care au proprietăţi reducătoare mai puternice decît bromurile (tabelul 4).
Reacţia comună pentru identificarea halogenurilor este reacţia de formare a
precipitatelor de halogenură de argint insolubile în acid azotic, care se deosebesc după culoare
şi solubilitate în soluţia de amoniac şi carbonatul de amoniu. Clorura de argint este solubilă în
soluţia de amoniac şi carbonatul de amoniu, bromura de argint – în soluţie de amoniac, iodura
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
de argint este insolubilă în soluţia de amoniac şi carbonatul de amoniu. Toate trei halogenuri
de argint sunt solubile în soluţia de tiosulfat de sodiu cu formarea complexului
Na3[Ag(S2O3)2].
Halogenii sunt oxidanţi puternici. Activitatea oxidativă scade de la fluor la iod.
Tabelul 4. Substanţe medicamentoase, derivaţii halogenilor

Proprietăţile fizice. Solubilitate
Formula chimică
Acidum hydrochloridum Lichid transparent, incolor, volatil, cu miros
Acid clorhidric înţepător caracteristic, cu reacţie foarte acidă
la turnesol. Fumegă la aer.
HCl Se amestecă cu apa şi alcoolul în orice
proporţie.
Mr = 36,46 g/mol
Solutio Iodi spirituosa 5% Soluţie limpede, brună, cu miros caracteristic
Soluţie alcoolică de iod 5% de iod şi alcool.
Iod 5g
Iodură de potasiu 2g
Apă şi alcool 95% (1:1) ad 100 ml
Solutio Iodi spirituosa 10% Soluţie limpede, brună, cu miros caracteristic.
Soluţie alcoolică de iod 10% La adăugarea apei se depunde un precipitat
microcristalin.de iod.
Iod 10 g
Alcool 95% ad 100 ml
Natrii chloridum Cristale incolore sau pulbere cristalină albă,
Clorură de sodiu fără miros, cu gust sărat. Uşor solubilă în apă,
solubilă în glicerol, puţin solubilăîn alcool
NaCl etilic.
Mr = 58,44 g/mol
Kalii chloridum Cristale incolore sau pulbere cristalină, albă,
Clorură de potasiu fără miros, cu gust sărat. Solubilă în 3 ml apă,
practic insolubilă în alcool şi eter.
KCl Mr = 74,56 g/mol
Natrii bromidum Pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust
Bromură de sodiu sărat, higroscopică. Uşor solubilă în apă,
solubilă în alcool etilic.
NaBr Mr = 102,9 g/mol
Kalii bromidum Cristale incolore sau pulbere cristalină albă,
Bromură de potasiu fără miros, cu gust sărat. Solubilă în 1,7 ml
apă, 4 ml glicerol şi 200 ml alcool.
KBr Mr = 119,0 g/mol
Natrii iodidum Pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust
Iodură de sodiu sărat şi slab amar; higroscopică. Foarte uşor
NaI solubilă în apă, uşor solubilă în alcool etilic şi
glicerol.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12

Formula chimică
Mr = 149,9 g/mol
Kalii iodidum Cristale incolore sau pulbere cristalină sau

Iodură de potasiu granulară, albă, fără miros, cu gust sărat şi
slab amar. Foarte uşor solubilă în apă, uşor
KI solubilă glicerol, solubilă în alcool etilic,
puţin solubilă în acetonă.
Mr = 166,0 g/mol
Natrii floridum Pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust
Fluorură de sodiu slab sărat. Are acţiune iritantă asupra pielii.
Solubilă în 25 ml apă, greu solubilă în alcool.
NaF Mr = 41,99 g/mol
Acid clorhidric
În industria chimică acidul clorhidric în formă de gaz se obţine din hidrogen şi clor la
arderea acestora în sobe de contact speciale.
Farmacopeea Română ed. X oficializează două monografii:
 Acidum hydrochloricum (Acid clorhidric) 35 – 38%
 Acidum hydrochloricum dilutum (Acid clorhidric diluat) 9,5 – 10,5%
Proprietăţile chimice şi metodele de analiză ale acidului clorhidric
Identificarea preparatelor se efectuează după ionul de clor prin:
2. reacţia cu azotat de argint:
HCl + AgNO3  AgCl + HNO3
Se obţine un precipitat alb cazeos de clorură de argint, insolubil în acid nitric şi solubil
în amoniac:
AgCl + 2NH4OH  Ag(NH3) 2 Cl + 2H2O
1. reacţia de degajare a clorului molecular la încălzirea acidului clorhidric
cu bioxid de mangan:
4HCl + MnO2  MnCl2 + Cl2  + 2H2O
Determinarea purităţii acidului clorhidric. Acidul clorhidric concentrat şi diluat nu va
conţine săruri de metale grele, clor liber, sulfaţi, acid sulfuros şi arsen.
Determinarea cantitativă a acidului clorhidric:

1. Metoda de neutralizare alcalimetrică. Acidul clorhidric se titrează cu soluţie
titrantă de de hidroxid de sodiu 0,1 mol/l în prezenţa indicatorului metiloranj pînă la
coloraţie galbenă:
HCl + NaOH NaCl + H2O
2. Metoda argintometrică Mohr:
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
HCl + AgNO3 AgCl + HNO3

2AgNO3 + K2CrO4 Ag2CrO4+ 2KNO3
3. După greutatea specifică (densitate), prin aplicarea tabelelor din FR ed. X.
Acţiune şi întrebuinţări în practica medicală. Acidul clorhidric diluat este utilizat ca

substitutiv în tulburările dispeptice la bolnavii cu aclorhidrie. Acidul clorhidric diluat asigură
pH-ul necesar transformarii pepsinogenul în pepsină.
Se administrează intern cîte 30-40 picături în 30-40 ml apă înainte de mese. De
asemenea se consumă cu paiul pentru a nu ataca smalţul dentar.
Iodul şi preparatele lui

Iodul se prezintă sub formă de plăci sau pulbere cristalină de culoare neagră-surie cu
luciu metalic. Iodul este volatil la temperatura camerei. Se va păstra în vase bine închise, la
loc răcoros şi ferit de lumină. În condiţiile de farmacie trebuie păstrat aparte de alte preparate.
La încălzire în eprubetă uscată iodul se evaporă, vaporii lui au culoare violetă
caracteristică. Culoarea vaporilor o are şi soluţia de iod în cloroform, în care el este bine
solubil, ceea ce se foloseşte la degajarea iodului din ioduri cu scopul de a le identifica. Iodul
este bine solubil în soluţia de iodură de potasiu:
KI + I2 →KI3
Această proprietate se foloseşte la determinarea cantitativă pentru îmbunătăţirea
solubilităţii iodului în apă, şi de asemenea la prepararea soluţiei alcoolice de iod de 5%.
Pentru determinarea identităţii iodului se foloseşte proprietatea lui de a colora
amidonul în albastru.
În iod nu trebuie să se conţină impurităţi insolubile. La efectuarea acestei cercetări la
soluţia de iod se adaugă soluţie de tiosulfat de sodiu, cu care el formează compuşi incolori. 1 g
de iod trebuie să se dizolve complet în 20 ml soluţie de tiosulfat de sodiu 10%, formînd o
soluţie transparentă şi incoloră:
I2 + 2NaS2O3 →2NaI + Na2S4O6
Iodul nu trebuie să conţină impurităţi de cianură de iod, care se determină prin reacţia
de formare a albastrului de Berlin. Pentru decolorarea iodului la soluţie se adaugă acid
sulfuros:
I2 + H2SO3 + H2O → H2SO4 + 2HI
Apoi se cercetează lipsa impurităţii de cianură de iod. Dacă în proba de iod analizată
este prezentă cianura de iod, va apărea coloraţia albastă ca urmare a următoarelor reacţii:
ICN + 2NaOH → NaCN + NaOI + H2O
6NaCN + FeSO4 → Na4[Fe(CN)6] + Na2SO4
3 Na4[Fe(CN)6] + 4FeCl3 → Fe4[Fe(CN)6]3↓ + 12NaCl
Soluţiile alcoolice de iod
Soluţia alcoolică de iod de 10% se prepară prin dizolvarea iodului în alcool 95%.
Preparatul este instabil şi uşor alterabil. La păstrare, iodul intră uşor în reacţie de oxido-
reducere cu alcoolul:
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
C2H5OH + I2 → CH3COH + 2HI

Gradul de degradare a preparatului se reglementează de farmacopee prin determinarea
conţinutului maxim de acid iodhidric la titrarea cu soluţie de hidroxid de sodiu.
Soluţia alcoolică de iod de 10% se prepară pentru o perioadă de pînă la 1 lună.
Determinarea cantitativă se verifică periodic, nu mai rar decît o dată în trimestru.
Soluţia alcoolică de iod de 5% este mai stabilă la păstrare. În componenţa lui intră
iodura de potasiu, iod şi alcool (nu mai puţin de 46%).
Compuşii halogenilor cu metale alcaline (halogenurile)

Dintre compuşii acestui grup în medicină pe larg se aplică: clorurile, bromurile şi
iodurile de potasiu şi sodiu.
Obţinerea compuşilor halogenilor cu metale alcaline. Clorura de sodiu este unicul
compus al halogenilor extrem de răspîndit în natură sub formă de zăcăminte de sare şi
dizolvată în lacuri şi mări. Sarea obţinută din zăcăminte se purifică la tratare cu soluţie de
clorură de bariu, pentru precipitarea sulfaţilor şi fosfaţilor. Apoi, după decantare, se tratează cu
un exces de carbonat de sodiu pentru precipitarea rămăşiţelor de magneziu, calciu şi bariu.
După o nouă decantare se neutralizează cu acid clorhidric pentru înlăturarea carbonaţilor.
Clorura de potasiu se separă din minereuri prin metoda de flotaţie şi se purifică
analogic clorurii de sodiu.
Bromurile şi iodurile se obţin prin diverse metode. Una din ele constă în tratarea
bromurii (iodurii) feroso-ferice cu soluţie de carbonat de sodiu.
Proprietăţile chimice şi metodele de analiză a compuşilor halogenilor cu metale
alcaline. Identificarea substanţelor medicamentoase derivaţi ai halogenilor cu metale grele
constă în determinarea cationilor: Na+, K+ şi a anionilor corespunzători: Cl-, Br -, I-.
Identificarea cationului de sodiu (Na+):
a) Sodiu colorează flacăra în galben.
b) Reacţia cu zincuranilacetatul în prezenţa acidului acetic diluat. Se formează un
precipitat cristalin galben-verzui:
NaCl + Zn(UO2)3(CH3COO)8 + CH3COOH + 9H2O 
NaZn(UO2)3(CH3COO)9  9H2O + HCl
Identificarea cationului de potasiu (K+):
 Potasiu colorează flacăra în violet, iar la examinare printr-o sticlă albastră în roşu-
purpuriu.
 Reacţia cu acidul tartric în mediu neutru sau slab acetic cu formarea unui precipitat
alb cristalin, uşor solubil în acizi minerali şi în hidroxizi alcalini, insolubil în acid
acetic şi alcool etilic:
O O
C OH C OK
CH - OH + CH3COONa CH - OH
KCl C H OH + HCl
CH - OH 2 5 CH - OH
C OH C OH
O O
acid tartric
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Identificarea anionilor de clorură (Cl-), bromură (Br-) şi iodură (I-). Se determină prin
reacţia cu azotatul de argint. Se formează precipitate diferite după culoare şi solubilitatea în
acid azotic şi soluţie de amoniac:
a) clorura de argint (AgCl) este un precipitat alb, cazeos, insolubil în acid azotic diluat,
solubil în soluţie de amoniac:
NaCl+AgNO3AgCl+NaNO3
AgCl+2NH4OHAg(NH3)2Cl+2H2O
b) bromura de argint (AgBr) este un precipitat gălbui, cazeos, insolubil în acid azotic,
solubil în soluţie de amoniac;
c) iodura de argint (AgI) este un precipitat galben, insolubil în soluţie de amoniac.
Toate halogenurile de argint sunt solubile în soluţie de tiosulfat de sodiu.
Bromurile şi iodurile pot fi identificate prin reacţii de oxidare pînă la brom şi iod
molecular. Halogenii moleculari se extrag cu cloroformul, colorînd stratul cloroformic în brun
(Br2) sau violet (I2).
Pentru determinarea ionului de brom (Br–) farmacopeea recomandă în calitate de oxidant
cloramina în prezenţa acidului clorhidric.
Cl
SO2 - N + 2 HCl Cl2 + NaCl + SO2 - NH2
Na
2 Br - + Cl2  Br2 + 2 Cl-
Pentru determinarea ionului de iod (I–) farmacopeea recomandă în calitate de oxidant

nitritul de sodiu în mediu acid:
2NaNO2 + 2KI +2H2SO4  I2 +2NO + K2SO4 + Na2SO4 +2H2O
Dozarea preparatelor medicamentoase din grupa halogenurilor se efectuează prin
metoda argintometrică.
Preparatele ce prezintă cloruri şi bromuri se determină prin metoda argintometrică
după metoda Mohr. Preparatele se titrează cu azotat de argint în mediu neutru în prezenţa
cromatului de potasiu ca indicator. În punctul de echivalenţă, surplusul de titrant reacţionează
cu indicatorul, formând un precipitat roşu-oranj:
2AgNO3 +K2CrO4Ag2CrO4+2KNO3
Bromurile se dozează şi prin metoda Wolhard.
NaBr + AgNO3 (ex) AgBr  + NaNO3 + AgNO3 (rest)
AgNO3 (rest) + NH4SCN  AgSCN  + NH4NO3
NH4SCN + Fe(SO4)2NH4  Fe(SCN)3 + 2(NH4)2SO4
Preparatele ce prezintă ioduri se determină cantitativ prin metoda Fajans. Preparatele
se titrează cu soluţie de azotat de argint 0,1 mol/l în prezenţa eozinatului de sodiu ca indicator.
Prin această reacţie se obţine iodura de argint sub formă de particule coloidale cu proprietăţi
de absorbţie puternice. Încărcate pozitiv aceste particule alipesc la suprafaţa lor anionii
indicatorului cu încărcătură negativă şi în punctul de echivalenţă schimbă culoarea
precipitatului de la galben la roz.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Întrebuinţarea în medicină a preparatelor sus-numite este diferită. Clorura de sodiu

joacă un rol important în reglarea osmozei şi difuziunii în organismul uman. Bromurile de
sodiu şi potasiu se folosesc ca substanţe sedative intern şi intravenos sub formă de soluţii de 5,
10 şi 20%. Iodurile se folosesc în caz de insuficienţă de iod în organism.
Se păstrează preparatele menţionate mai sus la loc uscat, în vase bine închise. Pentru
bromuri şi ioduri este necesară conservarea în sticlă de culoare închisă. În prezenţa luminii şi
umedităţii preparatele se descompun.

1. Ce proprietăţi chimice sunt caracteristice pentru elementele grupei VII a subgrupei
principale din tabelul periodic?
2. Cu ce reacţii chimice se determină identitatea preparatelor halogenurilor metalelor
alcaline? Scrieţi reacţiile.
3. Prezenţa căror impurităţi se determină în preparatele halogenurilor metalelor alcaline?
4. Ce metode se folosesc pentru determinarea cantitativă a preparatelor halogenurilor
metalelor alcaline? Scrieţi reacţiile.
5. Ce cercetări, în afară de cele farmacopeice, se pot folosi pentru identificarea cationilor
şi anionilor, care intră în componenţa moleculei preparatelor medicamentoase din
grupa dată?
6. Prin ce metode, în afară de cele farmacopeice se poate de efectuat determinarea
cantitativă a conţinutului acestor preparate? Scrieţi ecuaţia reacţiei.
7. Ce varietăţi a metodei argintometrice de analiză cantitativă se poate de folosit pentru
determinarea halogenurilor metalelor grele? Care sunt priorităţile şi neajunsurile
fiecărei metode?
8. Ce forme medicamentoase a halogenurilor metalelor alcaline sunt incluse în FR?
9. Sarea de potasiu a halogenurii s-a păstrat la loc umed, în rezultatul cărui fapt ea s-a
umezit. Ce halogenură poate fi aceasta?
10. Sarea de sodiu a clorurii, bromurii şi iodurii au fost păstrate la umiditate înaltă. Peste
un timp două din ele s-au umezit, una din ele chiar şi s-a îngălbenit. Pot fi oare
deosebite aceste săruri după semnele indicate?
11. Clorura, bromura şi iodura de potasiu au fost cercetate la solubilitate. Două săruri s-au
dizolvat, iar a treia – nu. Care preparate s-au dizolvat şi care nu?
12. La adăugarea la soluţiile a trei săruri de halogenuri de potasiu acid azotic şi nitrat de
argint, se observă formarea unui precipitat alb şi două precipitate galbene cazeinoase.
Se poate oare după rezultatele aceste reacţii de presupus, unde şi ce fel de halogen
este? Cu ce reacţii chimice se poate de confirmat aceste presupuneri?
13. Se cerea de efectuat analiza cantitativă a două preparate medicamentoase: clorura de
sodiu şi iodura de potasiu. În prezenţa a doi indicatori: soluţie de cromat de potasiu şi
eozinat de sodiu. Ce indicator trebuie de folosit pentru determinarea fiecărui din
preparatele indicate şi de ce?
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
14. Mediul formei medicamentoase lichide era acid. Se cerea de determinat conţinutul
cantitativ de clorură de sodiu. Erau prezenţi indicatorii: soluţie de eozinat de sodiu,
albastru de bromfenol, cromat de potasiu şi alăuni de fer amoniacal. Care dintre aceşti
indicatori se poate de folosit şi care este de preferinţă de folosit această analiză şi de
ce?
15. La titrarea a 0,2972 g iodură de potasiu (Mr = 166) după metoda FR s-a consumat
17,6 ml soluţie 0,1 mol/l nitrat de argint (K=1,01). Efectuaţi egalarea reacţiei chimice,
explicaţi cauza schimbării culorii indicatorului şi calculaţi conţinutul (%) de iodură de
potasiu în preparat.
16. Corespunde oare bromura de potasiu (Mr = 119) cerinţelor FR, dacă la titrarea a
0,2145 g preparat s-a consumat 18,0 ml soluţie 0,1 mol/l nitrat de argint (K=0,99)?
17. La titrarea probei de iodură de sodiu (Mr = 149,89) cu masa 0,3165 g s-a consumat
20,2 ml soluţie 0,1 mol/l nitrat de argint. Corespunde oare iodura de sodiu cerinţelor
FR, dacă pierderea în masă la uscare era 5%, iar în preparatul uscat ea trebuie să fie
nu mai puţin de 99,0%?
18. În preparatul clorurii de potasiu se permite prezenţa ionului sulfat în cantitate nu mai
mare de 0,005%. Pentru determinarea acestei impurităţi 2,0 g preparat se dizolvă în 10
ml apă. Care este conţinutul (%) maximal permis a ionilor sulfat în soluţia obţinută şi
corespunde ea conţinutului (%) a acestor ioni în soluţia etalon?
Lucrarea III. Compuşii carbonaţilor, hidrocarbonaților, borului, calciului și

magneziului
Compuşii carbonaţilor și hidrocarbonaților. Acidul carbonic, fiind un acid bibazic
poate forma două tipuri de săruri – neutre (carbonaţi) şi acide (hidrocarbonați). Atît sărurile
neutre, cît şi cele acide în soluţii apoase au reacţie bazică, datorită hidrolizei (tabelul 4).
Compuşii borului. Drept materie primă pentru obţinerea acestor preparate servesc
minereurile naturale, care conţin acidul boric (sasolina) şi tetraboratul de sodiu (boraxul,
chernita) sau care se descomrun formînd aceste substanţe. În acest caz principiul metodei de
obţinere constă în aceea că minereurile (boraxul, chernita, aşarita, borocalcita) se prelucrează
cu acizi minerali şi se transformă în acid boric, iar la prelucrarea cu carbonat de sodiu – în
tetraborat de sodiu (tabelul 4).
Compuşii calciului. Calciul se găseşte în scoarţa terestră aproximativ 3,6% în cea mai
mare parte sub formă de cretă, marmoră, piatră de var, ghips. El intră în componenţa ţesutului
osos, sângelui şi muşchilor; coagularea sângelui se produce numai în prezenţa ionilor de
calciu (tabelul 4).
Compuşii magneziului. Magneziul se găseşte în scoarţa terestră în cantitate de
aproximativ 2,1%. Se întâlneşte numai sub formă de compuşi, de exemplu: magnezita,
dolomita, chizerita, diverşi silicaţi(talcul, serpentina, asbestul etc). Dintre compuşii
magneziului întrebuinţare în medicină au: Sulfatul de magneziu (tabelul 4).
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Tabelul 4. Compuşii carbonaţilor, hidrocarbonaților, borului, calciului și magneziului

Formula chimică
Natrii hydrocarbonas Pulbere albă, cristalină; soluţia apoasă are
Hidrocarbonat de sodiu reacţie neutră.
Greu solubil în apă.
NaHCO3 Mr = 84,0 g/mol
Lithii carbonas Pulbere albă, uşoară.
Carbonat de litiu Greu solubilă în apă, insolubilă în alcool
absolut şi eter.
Li2CO3 Mr = 73,9 g/mol
Acidum boricum Pulbere cristalină sau lamele grase la pipăit,
Acid boric fără miros, incolore şi lucioase.
Se dizolvă în apă rece 1:25, în apă fierbinte
H3BO3 1:3, în 25 părţi de alcool.
Mr = 73,9 g/mol
Natrii tetraboras Cristale incolore, transparente, foarte puţin
Tetraborat de sodiu (Borax) eflorescente sau pulbere cristalină albă. Se
dizolvă în apă şi glicerină, foarte uşor se
Na2B4O710H2O dizolvă în apă fierbinte, insolubil în alcool
etilic.
Mr = 381,4 g/mol
Calcii chloridum Cristale prizmatice incolore, fără miros, cu
Clorură de calciu gust amar; cristalele sînt foarte higroscopice
CaCl2 6H2O şi delicviscenţe la aer. Se solubilizează în
0,25 părţi de apă, făcând să scadă
temperatura soluţiei.
Mr = 219,1 g/mol
Magnesii sulphas Cristale prizmatice, incolore, eflorescente
Sulfat de magneziu numai în aer uscat şi cald. Solubil în 1 parte
de apă rece şi în 0,3 părţi apă fierbinte,
MgSO4 7H2O formând soluţii transparente cu gust amar,
cu reacţie neutră, insolubil în alcool.
Mr = 246,5 g/mol
Compuşii carbonaţilor și hidrocarbonaților. Obținerea hidrocarbonatului de sodiu.

Hidrocarbonatul de sodiu se obţine în calitate de produs intermediar la prepararea în industria
chimică a carbonatului de sodiu după metoda amoniacală propusă de Solvay. Soluţia
concentrată de sare de bucătărie se saturează cu amoniac la răcire şi totodată sub presiune prin
soluţie se trece un şuvoi de bioxid de carbon. Amoniacul reacţionează cu bioxidul de carbon.
Hidrocarbonatul de amoniu obţinut reacţionează cu clorura de sodiu. Hidrocarbonatul de
sodiu, fiind greu solubil în apă, cade în precipitat. Pentru a purifica hidrocarbonatul de natriu
precipitat de clorura de amoniu se decantează soluţia, care apoi se calcinează. Astfel se
volatilizează compuşii amoniacului şi bioxidul de carbon. În reziduu se obţine carbonat de
sodiu. Bioxidul de carbon format din nou se utilizează în reacţia cu amoniac, care se obţine la
încălzirea soluţiei cu conţinut de NH4Cl cu CaCO3. Carbonatul de sodiu obţinut nu conţine
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
apă de cristalizare şi după recristalizare din apă se obţine hidrat Na 2CO3 10H2O. La saturarea
hidratului obţinut cu anhidridă carbonică se formează hidrocarbonat de sodiu.
Pentru identificarea preparatului sunt utilizate următoarele metode:
 Reacţiile folosite pentru identificarea ionului de Na.
 Reacţiile folosite pentru identificarea ionului de HCO3 -. Reacţia de degajare
CO2 prin încălzirea soluţiei pe baia de apă sau la tratarea cu acid clorhidric:
NaHCO3 + HCl NaCl + CO2 + H2O
Determinarea purității. DAN nu permite prezenţa urmelor de metale grele şi săruri de
amoniu. Se admit urme de cloruri, sulfaţi, potasiu şi arsen.
Dozarea se face prin metoda de neutralizare. Proba se titrează cu acid clorhidric în
prezenţa indicatorului metiloranj.
Hidrocarbonatul de sodiu se utilizează în medicină intern sub formă de pulbere şi ape
minerale ca remediu antacid, precum şi extern în formă de gargare, spălături, inhalaţii.
Se păstrează în vase bine închise, la răcoare şi loc uscat.
Carbonatul de litiu se obţine din diverse minerale: spodumenă LiAl (Si2 O6); cinvaldită
KLiFiAl Si3AlO10 (F,OH)2; cinvaldită, lepidolită. Mineralul se prelucrează cu acid
sulfuric concentrat. Aluminiul se precipită cu amoniac şi sulfură de amoniu, iar extracţia
apoasă se prelucrează cu carbonat de natriu. Ca rezultat se obţine carbonat de litiu care se
supune apoi purificării.
Identitatea preparatului se determină după reacţiile de identificare a ionului de Li + şi a
ionului de CO3.
Preparatul nu va conţine impurităţi de metale grele, săruri de bariu şi metale alcaline. Se
admit urme de cloruri, sulfaţi, calciu şi fier în cantităţi care nu depăşesc concentraţia în
soluţiile etalon.
Dozarea se face prin metoda de neutralizare cu soluţie de acid clorhidric (indicator
metiloranj).
Se întrebuinţează în medicină ca remediu diuretic sub formă de pulbere câte 0,1 – 0,3 g
de câteva ori pe zi.
Se păstrează în vase bine închise.
Compuşii borului. Acidul boric. Metoda industrială de obţinere a acidului boric
constă în descompunerea aşaritei sub acţiunea acidului sulfuric la temperatura de 100 –
110C. Amestecul obţinut se desparte prin sublimarea acidului boric la temperatura de 400 –
500C.
Acidul boric pentru uz medical se obţine prin descompunerea boraxului sau a
borocalcitei cu soluţie fierbinte de acid clorhidric. Precipitatul care se depune prin răcire se
recristalizează din apă.
Identificarea:
 Reacţia cu curcumină. Hârtia de curcumină, umectată cu o soluţie de acid boric,
acidulată cu acid clorhidric şi apoi uscată, se colorează în roşu – brun, care trece
prin umectare cu amoniac în negru – verzui:
HO - C - CH = CH OH O - C - CH = CH OH
HO
OH OCH 3 OCH 3
B OH + CH B CH + H2O
OH HO
HO - C - CH = CH OH O = C - CH = CH OH
OCH 3 OCH 3
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
rozocianină
 Reacţia de formare a eterului boroetilic care arde cu o flacără cu margine verde:
HO - C2H5 H2SO4 conc. O - C2H5

OH
B OH + HO - C2H5 B O - C2H5
OH HO - C2H5 23 H O O - C2H5
Determinarea cantitativă. Acidul boric este un acid slab. La titrarea acidului boric cu
hidroxid de sodiu punctul de echivalenţă se află la pH 11,0. În această regiune de pH este greu
de ales un indicator suficient. Pe de altă parte, la acţiunea hidroxizilor cu acid boric se
formează sărurile acidului tetraboric şi, în sfârşit, sărurile acidului metaboric. De aceea la
titrarea acidului boric cu hidroxid de sodiu sarea de sodiu a acidului metaboric hidrolizează
uşor:
H3BO3 + NaOH  NaBO2 + 2 H2O
NaBO2 + 2 H2O  H3BO3 + NaOH
În urma hidrolizei reacţia alcalină va apare mai devreme decât se va ajunge la punctul
de echivalenţă şi rezultatul determinării totdeauna va fi mai micşorat. Deci este imposibil a
titra acidul boric cu soluţia 0,1 N de sodiu cu precizia necesară. Pentru a mări proprietăţile
acide ale acidului boric se utilizează proprietatea acidului de a forma cu glicerina un acid
monobaszic complex – acidul diglicerinboric care poate fi titrat cu hidroxid de sodiu în
prezenţa fenolftaleinei cu o precizie suficientă:
CH2 - OH HO - CH2 CH2 - OH HO - CH2

HO NaOH +
CH - OH + B OH + HO - CH CH - O B O - CH Na
HO 3 H 2O
CH2 - OH HO - CH2 CH2 - O O - CH2
Determinarea cantitativă se efectuează în amestec (1:4) de apă purificată proaspăt

fiartă(eliberată de CO2) şi glicerină (neutralizată după fenolftaleină) la temperatura ambiantă.
Pentru a evita hidroliza sării complexe de sodiu, înainte de sfîrşitul titrării se mai adaugă
glicerină. Culoarea roză nu trebuie să dispară. În caz că dispare se va mai adăuga glicerină şi
se va prelungi titrarea. Acidul boric poate fi titrat şi în prezenţa unor zaharide (manită, dulcită,
sorbit etc).
Acidul boric posedă proprietăţi slab dezinfectante,se utilizează în unguente, pulberi,
pentru gargară (soluţie 1 –2 %), ca antiseptic slab, pentru spălături nazale, în bolile
conductului auditiv extern, infecţii ale pieii.
Se păstrează în vase bine închise.
Tetraboratul de sodiu poate fi obţinut la tratarea borocalcitei sau acidului boric cu
soluţie fierbinte de carbonat de sodiu. Filtratul se răceşte şi precipitatul care se depune se
recristalizează din apă.
Identificarea. Tetraboratul de sodiu dă toate reacţiile pentru acidul boric (vezi mai sus).
Adăugător colorează flacăra în galben (Na+). Prin tratarea soluţiei fierbinţi de tetraborat de
sodiu cu acid clorhidric şi răcire se formează precipitat de acid boric.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Tetraboratul de sodiu se dozează prin metoda acido – bazică. Se titrează preparatul cu o

soluţie de 0,1 N de HCl – indicator metiloranjul, pînă la o coloraţie roz – oranj:
Na2B4O7  10H2O + 2HCl  4H3BO3 + 2NaCl + 5H2O
Tetraboratul de sodiu se întrebuinţează pentru gargară, ca un antiseptic slab, pentru
spălături nazale. Se păstrează în vase bine închise la loc răcoros.
Compuşii calciului. Clorură de calciu se obţine la prelucrarea cretei sau marmorei cu
acid clorhidric. Pentru purificarea de sărurile de fier şi magneziu(după oxidarea până la Fe3+)
fierul şi magneziu se precipită cu ajutorul hidroxidului de calciu. Soluţia încălzită se filtrează,
se neutralizează cu acid clorhidric şi se evaporă până la cristalizarea CaCl2  6H2O.
Penru identificarea preparatului se determină prezenţa ionilor de calciu şi clor.
Determinarea cantitativă a clorurii de calciu se face prin metoda complexonometrică.
Indicatorul crom – albastru – întunecat acid în prezenţa soluţiei amoniacale tampon
formează cu ionul de calciu un compus complex, colorat în roz:
H2O OH2
OH OH OH OH O Ca O
2+
Ca
N=N N=N
H2O
NaO3S SO3Na NaO3S SO3Na
La titrarea cu trilon B în reacţie mai întâi intră ionii de calciu din soluţie:
CH2COONa CH2COONa
N N
CH2COOH CH2COO
CH2 2+ CH2
+ Ca Ca + 2 H
+
CH2 CH2
CH2COOH CH2COO
N N
CH2COONa CH2COONa
Apoi trilonul B leagă ionul de calciu din complexul calciu – indicator. De aceea în
punctul de echivalenţă soluţia capătă culoarea indicatorului liber (albastru - violet).
H2O OH2 CH2COONa OH OH OH
CH2COONa N
OH O Ca O N CH2COO
CH2COOH
CH2 N=N
CH2 Ca +
N=N + CH2 NaO3S SO3Na
CH2 CH2COO
NaO3S SO3Na CH2COOH N
N CH2COONa
CH2COONa
De asemenea, clorura de calciu poate fi determinată cantitativ prin metoda

argintometrică Mohr:
CaCl2 + 2AgNO3  2AgCl + Ca(NO3)2
2 AgNO3 + K2CrO4  Ag2CrO4 + 2KNO3
În medicină clorura de calciu se foloseşte pe larg ca substanţă medicamentoasă cu
acţiune antialergică, antiinflamatoare, diuretică şi hemostatică. Se administrează oral
(soluţii 5 – 10%) sau intravenos câte 5, 10, 15ml soluţie de 10%.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Clorura de calciu se păstrează în vase din sticlă bine închise, parafinate, la loc uscat,
tinînd cont de higroscopicitatea mare a preparatului. În dependenţă de această proprietate a
preparatului în farmacie se pregăteşte soluţie apoasă 50% de clorură de calciu, din care mai
apoi se pregătesc diferite forme medicamentoase.
Compuşii magneziului. Sulfat de magneziu se obţine la încălzirea magnezitei cu acid
sulfuric diluat în surplus. Soluţia obţinută se concentrează până se începe cristalizarea. Întrucât
sulfatul de magneziu se administrează intern în cantităţi mari FS cere un grad de puritate înalt.
Produsul oficial nu trebuie să conţină impurităţi de fier, cloruri, metale grele şi în special urme
de arsen.
Identitatea preparatului se determină după cationul de Mg2 şi anionul de SO42-.
 Reacţia de formare a fosfatului dublu de amoniu şi magneziu – precipitat cristalin
alb, insolubil în apă şi solubil în acid acetic:
NH4Cl
MgSO4 + Na2HPO4 + NH4OH  MgNH4PO4 + Na2SO4 + H2O
 Reacţia cu 8-oxihinolina în prezenţa amoniacului şi clorurii de amoniu. Se

observă un precipitat cristalin galben-verzui:
2+ NH4Cl
2 + Mg
N NH4OH N N
OH O Mg O
Dozarea se face prin metoda complexonometrică. Preparatul se dizolvă în acid

clorhidric diluat, se adaugă soluţie amoniacală tampon şi ionul de magneziu se titrează cu
soluţie de 0,05 M trilon B (Na2 - EDTA), în prezenţa de negru crom, un acid special, ca
indicator, până trecerea culorii din roşu – violet în albastru (vezi CaCl2)
În medicină sulfatul de magneziu se întrebuinţează diferit:
- în doze de 2 –5 g are acţiune laxativă;
- în doze de 20 – 30 g, dizolvat în apă călduţă, are acţiune purgativă.
Este indicat şi în stările în care necesarul în magneziu este crescut (sarcina, stresurile),
în intoxicaţiile cu mercur, arseniu, tetraetilplumb. Sulfatul de magneziu se eliberează în formă
de pulbere şi în fiole care conţin 2, 5, 10 şi 20 ml soluţie 25%.
Preparatul va fi păstrat în vase bine închise, deoarece prin expunerea la aer, după câtva
timp, pierde o moleculă de apă cristalizată şi devine pulverulent.

1. Prin ce reacţii chimice se poate demonstra identitatea acidului boric şi a tetraboratului de
sodiu? Scrieţi reacţiile.
2. Ce impurităţi se determină în acidul boric şi tertraboratul de sodiu după FR? Enumăraţi-le
pe cele permise, indicaţi limitele admisibile. Pentru ce impurităţi reacţia trebuie să fie
negativă?
3. Indicaţi izvoarele posibile de impurităţi în preparatele compuşilor borului.
4. Cum se efectuează determinarea cantitativă a acidului boric şi a tetraboratului de sodiu?
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
5. Cu ce scop la determinarea cantitativă a acidului boric în soluţia preparatului se adaugă

glicerină? Poate ea fi înlocuită cu alte substanţe?
6. În ce cazuri se utilizează în medicină acidul boric şi tertaboratul de sodiu?
7. Prin ce se explică faptul că soluţiile apoase ale tertarboratului de sodiu au mediu bazic, iar
cele glicerinice – acid?
8. Se poate după solubilitatea în diferiţi solvenţi de deosebit tetraboratul de sodiu de acidul
boric?
9. Soluţiile alcoolice ale acidului boric la ardere colorează flacăra. Ce procese chimice au
loc? În ce condiţii cercetarea analogică se poate de efectuat şi pentru tetraboratul de sodiu?
10. Soluţiile apoase şi spirtoase de 3% ale acidului boric trebuie să fie transparente şi incolore.
Cum se efectuează această cercetare practic? Sunt identice metodele de efectuare după FS
X şi FS X?
11. La determinarea impurităţii de arseniu în acidul boric în aparat nu a fost introdusă vată,
înmuiată cu soluţie de acetat de plumb. Poate oare din această cauză rezultatul să fie
greşit? Cu ce scop se introduce vată în preparatul pentru determinarea arseniului?
12. La determinarea cantitativă a acidului boric titrarea s-a sfârşit fără adăugarea repetată a
glicerinei. A fost corect efectuată determinarea? Ce greşeală este posibilă în aceste
condiţii?
13. La determinarea cantitativă a tertraboratului de sodiu la titrare s-a consumat 20 ml soluţie
0,1 mol/l acid clorhidric. Conţinutul de tetraborat de sodiu a fost 102,5%. Ce masă de
preparat a fost luată pentru analiză? Corespunde cerinţelor FS X?
Lucrarea IV. Compuşii zincului, argintului, fierului (II), bismutului,
aluminiului, platinei
Compuşii zincului. Zincul se întîlneşte frecvent în natură sub formă de minereuri,
dintre care cel mai principal este sfalerita ZnS. Zincul se găseşte în organismele vegetale şi
animale în ţesuturile muşchilor, dinţilor.
Compuşii argintului. Argintul se întâlneşte în natură sub formă de compuşi cu
sulfatul (Ag2S) şi halogenii (AgCl), AgI, AgBr. În medicină se întrebuinţează nitratul de
argint şi preparatele coloidale ale argintului: colargolul şi protargolul.
Compuşii fierului (II). Fierul este cunoscut încă din antichitate. După aluminiu fierul
este metalul cel mai răspândit în natură. El reprezintă 5,1% din scoarţa globului pământesc. Se
găseşte sub formă de diverşi compuşi, minereuri, precum şi în stare nativă. În natură sînt pe
larg răspândiţi compuşii fierului cu oxigenul şi sulful: magnetita (Fe 3O4), hematita (Fe2O3),
limonita (2Fe2O3  3H2O), siderita (FeCO3), pirita (FeS2) etc. Fierul în stare pură se obţine prin
reducerea oxidului de fier cu hidrogenul sau prin electroliza unor săruri de fier.
Compuşii bismutului. Bismutul se găseşte atât în stare nativă, cît şi sub formă de
minerale, dintre care acela mai importante sunt bismutina (Bi2S3) şi oxidul de bismut (Bi2O3).
Bismutul ca element chimic ca atare nu are întrebuinţări în farmacie, însă este o materie primă
importantă pentru obţinerea unor săruri bazice sau oxizi cu întrebuinţări terapeutice.
Compuşii aluminiului. În practica clinică se folosește hidroxidul de aluminiu, sulfatul
de aluminiu, alaunii de aluminiu și soluția de acetat de aluminiu (Licoarea Burovi – Liquor
Burovi).
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Compuşii platinei. Activitatea antitumorală a combinaţiilor coordinatice ale Pt(II)

pare a fi limitată la cele de tipul [PtA2X2], neutru din punct de vedere electric caracteristică
izomerilor cis. Combinaţiile coordinative ale Pt(II) cu sarcină electrică sunt incative, chiar
dacă liganzii sunt uşor schimbabili.
Activitatea antitumorală a complecşilor Pt(II), de tipul [PtA2X2] depinde de natura
liganzilor. Cele mai bune rezultate au fost obţinute cu ionii de clor și brom, liganzi anionici
monodentaţi cu capacitate de schimb intermediară şi cu anionii oxalat, malonat, liganzi
carboxilaţi bidentaţi. În ceea ce priveşte natura anionilor cu molecule de amoniac şi de
diamine ciclice saturate în ceea ce priveşte pe cea a aminelor.
Prin urmare, cis-diclorodiaminoplatina (II), cis [Pt(NH3)2Cl2] cuoscută şi sub denumirea
de Sarea lui Peyrone, introdusă în terapeutică de către Rosenberg şi Van Camp prezintă cea
mai ridicată activitate antitumorală.
Tabelul 5. Compuşii zincului, argintului, fierului (II), bismutului,
aluminiului, platinei
Denumirea în limba latină, română.
Formula chimică
Zinci sulfas Cristale prismatice incolore, transparente
Sulfat de zinc sau pulbere fină, cu gust metalic astringent,
eflorescentă la aer uscat, fără miros.
ZnSO4 6H2O Se dizolvă foarte uşor în apă, solubil în
glicerină (1:10), insolubil în alcool.
Mr = 269,5 g/mol
Argenti nitras Lamele cristaline sau bastonaşe cilindrice,
Nitrat de argint albe sau, translucide sau albe-cenuşii, cu
structură cristalină fără miros, cu gust
AgNO3 metalic neplăcut. Se dizolvă uşor în apă,
formând soluţii transparente, cu reacţie
neutră; greu solubil în alcool şi eter.
Mr = 169,9 g/mol
Ferri sulfas Cristale prismatice, transparente, de culoare
Sulfat de fier verde-albăstruie, eflorescente la aer. Se
dizolvă în două părţi de apă, nu se dizolvă
FeSO4  7H2O în alcool.
Mr = 278,0 g/mol
Bismuthi oxydum Pulbere albă, amorfă sau microcristalină.
Oxid de bismut Practic insolubil în apă și alcool, ușor solubil
în acid azotic și clorhidric.
Bi2O3 Mr = 465,96 g/mol
Aluminii hydroxydatum Pulbere albă, amorfă, fină, fără miros și fără
Hidroxid de aluminiu gust. Practic insolubil în apă și alcool. Se
dizolvă, prin încălzire la aproximativ 500C în
Al(OH)3 acizi minerali diluați și în soluții de hidroxizi
alcalini, formînd soluții transparente sau
tulburi. Suspensia apoasă are reacție slab
alcalină.
Mr = 78,0 g/mol
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Denumirea în limba latină, română.

Formula chimică
Cisplatinum Pulbere cristalină de culoare galbenă pînă la
Cisplatin galben-oranj. Puțin solubil în soluție izotonică
clorură de sodiu 0,9% și soluție acid clorhidric
0,1 mol/l, foarte puțin solubil în apă, practic
insolubil în alcool etilic 95%.
Tabelul A
Mr = 300,01 g/mol
[Pt(NH3)2Cl2]
cis-diclorodiaminoplatină (II)
Compuşii zincului. Sulfat de zinc se obţine prin dizolvarea zincului sau oxidului de
zinc în acid sulfuric diluat.
Identitatea preparatului se stabileşte prin reacţii pentru ionii de Zn2+ şi SO42-.
 Reacţia cu Na2S – reacţie farmacopeică. Sulfura de sodiu în mediu neutral precipită
din sărurile zincului sulfura de zinc ZnS – un precipitat slab amorf, solubil în acizi
minerali:
ZnCl2 + Na2S  ZnS + 2NaCl
ZnS + 2HCl  ZnCl2 + H2S
 Soluţiile de zinc formează cu soluţia de fierocianură de potasiu un precipitat
alb de fierocianură de zinc şi potasiu, insolubil în acizi diluaţi şi solubul în soluţii alcaline:
3ZnSO4 + 2K4 Fe (CN)6  K2Zn3 Fe (CN)6 2 + 3K2SO4
Dozarea se face prin metoda complexonometrică (vezi clorura de calciu).
O altă metodă de determinare cantitativă este metoda iodometrică, bazată pe reducerea
fericianurii de potasiu cu iodura de potasiu pînă la fierocianură de potasiu, care
reacţionează cu ionul de zinc cu formarea sării complexe insolubile. Prezenţa sulfat –
ionului preîntâmpină reversibilitatea reacţiei:
2K3 Fe (CN)6 + 2Kl  2K4 Fe(CN)6 + I2
2K4 FeCN)6 + 3ZnSO4  K2Zn3Fe (CN)62 + 3K2SO4
I2 + 2Na2S2O3  2NaI + Na2S4O6
Sulfatul de zinc se întrebuinţează extern ca astringent şi dezinfectant în practica
oftalmologică în formă de soluţii 0,1; 0,25; 0,5%.
Se eliberează sub formă de pulbere şi va fi păstrat cu precauţie(tabelul B) în vase
bine închise.
Compuşii argintului. Nitrat de argint se obţine prin dizolvarea aliajului de argint cu
cupru în acid azotic la încălzire. Pentru a purifica nitratul de argint obţinut de impurităţi, el se
precipită cu acid clorhidric sub formă de clorură de argint, fiind apoi redus până la argint
metalic eliberat de impurităţi, care din nou se transformă în nitrat de argint. Soluţia obţinută se
concentrează pînă se începe cristalizarea. Cristalele se spală cu apă şi se usucă la întuneric.
Identitatea preparatului se determină după ionul de Ag+ şi după ionul de NO3 -.
Identificarea ionului Ag :
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
 la adăugarea în preparat a acidului clorhidric se precipită sarea AgCl, insolubilă în

acid azotic şi uşor solubilă în amoniac:
AgNO3 + HCl  AgCl + HNO3
AgCl + 2NH4OH  Ag(NH3)2Cl + 2H2O
 reducerea argintului din soluţia amoniacală de nitrat de argint la încălzire cu
soluţie de aldehidă formică:
AgNO3 + NH4OH  AgOH + NH4NO3
AgOH +2NH3  Ag(NH3)2OH
O
2 Ag(NH3)2OH + H-C
O
→ 2 Ag  + H-C
ONH4 + 3 NH3 + H2O
H
Identificarea nitrat-ionului. Reacţia cu difenilamina şi formarea inelului brun la

acţiunea AgNO3 în prezenţa acidului sulfuric concentrat:
Determinarea cantitativă a preparatului se face prin metoda tiocianometrică:
AgNO3 +NH4NCS  AgNCS + NH4NO3
Excesul de titrant (NH4NCS) reacţionează cu indicatorul – soluţia de alaun
feroamoniacal, colorînd amestecul la sfîrşitul titrării în galben roz:
3NH4NCS + FeNH4 (SO4)2  Fe(NCS)3 + 2(NH4)2SO4
Se întrebuinţează în medicină ca astringent şi cauterizant în afecţiunile de ochi,
afecţiunile uretrei şi ale vezicii urinare. Se administrează profilactic în afecţiunile honoreice
ale ochilor la nou-născuţi, în soluţie de 1-2%.
Se păstrează cu precauţie (tabelul A) în vase bine închise, din sticlă de culoare închisă.
Compuşii fierului (II). Sulfat de fier (II) se obţine prin dizolvarea fierului redus luat
în exces în soluţie de acid sulfuric 25-30% la încălzire pînă la 80C.
Soluţia se evaporă până când se începe cristalizarea şi preparatul obţinut se usucă şa
temperatura de 30C.
Identificarea preparatului se face după ionul de Fe 2+ şi SO42-:
 reacţia cu soluţia alcoolică de dimetilglioximă. Se obţine un compus complex – un
precipitat roşu, insolubil în amoniac.
 reacţia cu fericianura de potasiu. Se formează un precipitat albastru intens
(albastrul de Turnbull):
FeSO4 + K3[Fe(CN)6]  KFe[Fe(CN)6] + K2SO4
Dozarea se face permanganometric. Pentru dozarea fierului se utilizează proprietatea
Fe de a se oxida până la Fe3+, de aceea proba preparatului se dizolvă în acid sulfuric la
2+
încălzire şi după răcire se titrează cu soluţie KMnO4 0,1 mol/l pînă la culoarea roz stabilă.
Se administrează în formă de capsule gelatinoase câte 0,3-0,5 g de 3-4 ori pe zi.
Se păstrează în vase bine închise, mai bine în vase ceruite sau parafinate (pentru a evita
trecerea Fe2+ în Fe3+).
Compuşii bismutului. Oxid de bismut. Pentru a identifica bismutul se folosesc
metode chimice:
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
 reacția cu soluții alcaline sau amoniac, în urma cărora se formează un precipitat

alb de hidroxid de bismut insolubil în exces de reactiv, dar solubil în acizi minerali:
Bi3+ + 3OH- → Bi(OH)3↓
 reacția cu ionul sulfură: ionul de bismut în mediul de acid clorhidric diluat
formează cu ionul sulfură un precipitat brun-negru:
Bi3+ + S2- → Bi2S3↓
 reacția de formare a compușilor complecși cu iodura de potasiu, în urma căreia se
obține un precipitat negru, solubil în exces de reactiv cu formarea ionului tetraiodură de
bismut (III) de culoare galben-oranj:
Bi3+ + 3I- → BiI3↓
BiI3 + I- → [BiI4]-
Metoda complexonometrică de analiză cantitativă a preparatelor bismutului. În
calitate de soluție titrantă servește soluția trilonă B 0,05 mol/l. Titrarea se face în prezența
indicatorului violet de pirocatehină sau xilenoranj. Punctul de echivalență se determină prin
schimbarea culorii de la albastru la galben.
OH OH
OH OH
OH O Bi
3+
+ Bi 3
C O C O
SO3H SO3H
violet de pirocatehină
albastru-violet galben
CH2COONa CH2COONa
N N
CH2COOH CH2COO
CH2 3 + CH2 + +
+ Bi Bi + Na + 2 H
CH2 CH2
CH2COOH CH2COO
N N
CH2COONa CH2COO
OH OH
CH2COONa CH2COONa
OH N N OH
CH2COOH CH2COO
+
O Bi CH2 - Na CH2 OH
3
Bi +
C + +
CH2
O CH2 -2 H C O
CH2COOH CH2COO
N N
SO3H CH2COONa CH2COO SO3H
Compuşii aluminiului. Hidroxid de aluminiu.

Obținerea hidroxidului de aluminiu.Se obține la fierberea soluției de sulfat de alumiu
10% cu soluție de amoniac. Precipitatul obținut de hidroxid de aluminiu se spală bine pînă la
înlăturarea ionilor sulfați și se usucă la 400C, apoi se mărește temperatura la 1000C:
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Al2(SO4)3 + 6NH4OH → 2Al(OH)3 ↓ + 3(NH4)2SO4

Metodele de identificarea ale hidroxidului de aluminiu:
 la calcinarea hidroxidului de aluminiu cu nitrat de cobalt apare o colorație albastră:
Al3+ + Co(NO3)2 → Co(AlO2)2↓ + 2NO2↑ + O↑
albastru de Tenar
 în urma reacțiilor cu hidroxid de sodiu și clorură de amoniu se obține un precipitat

alb, gelatinos:
Al(OH)3 + NaOH → Na[Al(OH)4]
2 Al(OH)4‾ + NH4+ → Al2O3 · nH2O↓ + NH3↑
Metodele de dozare a hidroxidului de aluminiu.În calitate de soluție titrantă servește
soluția trilonă B 0,05 mol/l. Titrarea se face în prezența indicatorului violet de pirocatehină.
Punctul de echivalență se determină prin schimbarea culorii de la roșu la galben.
Conservarea și întrebuințarea în practica medicală. Hidroxidul de aluminiu se
utilizează intern ca antiacid și extern la tratarea arsurilor, exemelor precum și a altor afecțiuni.
Hidroxidul de aluminiu se păstrează în vase bine închise.
Compuşii platinei. Cisplatin poate fi identificat prin:

 prezența platinei în cisplatin: în urma reacției cu acid formic, are loc reducerea
platinei pînă la platina metalică, care se depune sub formă de sediment negru:
[Pt(NH3)2Cl2)] + HCOOH → Pt↓ + 2 NH4Cl + CO2↑ + N2↑
 prezența ionului de clor în cisplatin se determină prin reacția cu nitrat de argint. Se
va forma un precipitat alb de clorură de argint.
 prezența amoniacului în cisplatin: la fierberea preparatului cu soluție de hidroxid
de sodiu în prezența pulberii de zinc se va degaja amoniac, depistat după mirosul specific și
înălbăstrirea hîrtiei de turnesol:
Pt(NH3)2Cl2)] + 4NaOH + Zn + 2H2O → 2NH3↑ + Na2[Pt(OH)2Cl2 + H2↑ + Na2[Zn(OH)4]
 compararea spectrului în infraroșu a probei de analizat de cisplatină cu cel a
soluției standard de cisplatin.
Dozare:
 metoda gravimetrică;
 metoda Kjeldahl (după azot);
 HPLC.
Întrebuințarea în practica medicală. Din 1978, cisplatinul ca preparat unic sau
combinat cu alte citostatice (vinblastinul, bloemicina, adriamicina, ciclofosfamid) a fost folosit
în tratamentul carcinoamenlor ovariene, pulmonare, ale vezicii şi zona cap-gît.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Figura 1. Mecanismele de transformare moleculară a Cisplatinului în forma activă în

organism
Cisplatina se administrază intravenos sub formă de soluție injectabilă 0,01%. Se
păstrează după tabelul A, la temperatura +40C, la loc ferit de lumină.

1. Care preparate din compuşii calciului, magneziului şi zincului sunt incluse în FR? Scrieţi
denumirile lor chimice.
2. Care reacţii se recomandă după FR pentru determinarea identităţii preparatelor calciului,
magneziului, zincului?
3. În ce constă esenţa determinării complexonometrice a sărurilor metalelor? Scrieţi egalarea
reacţiilor chimice, care au loc în procesul titrării?
4. Cu ce scop se adaugă soluţia tampon amoniacală la analiza cantitativă prin metoda
complexonometrică?
5. Ce indicatori se folosesc în complexonometrie? Prin ce se explică schimbarea culorii
soluţiilor lor la titrare în punctul de echivalenţă?
6. Prin ce metode, în afara celor recomandate de FR, se poate de efectuat la determinarea
cantitativă a sulfatului de zinc şi a clorurii de calciu?
7. Cum se determină impurităţile sărurilor de mangan în sulfatul de magneziu?
8. Ce reacţii chimice se efectuează la determinarea în sulfatul de zinc a impurităţilor de
săruri de fer, cupru, aluminiu?
9. Cum se determină aciditatea şi bazicitatea în soluţiile preparatelor de magneziu şi zinc?
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
10. Preparatul medicamentos a clorurii de calciu se recomandă de păstrat în farmacii sub

formă de soluţii apoase de 50%. Prin ce se explică acest fapt?
11. Se poate de deosebit clorura de calciu de sulfatul de magneziu după solubilitate în apă şi
etanol?
12. După rezultatele determinării cantitative s-a determinat că conţinutul de clorură de calciu
în preparat este de 101,1%, iar de sulfat de magneziu – 102,0%. Corespunde aceste
preparate după aceşti indici cerinţelor FR?
13. Conţinutul de impurităţi de fer în sulfatul de magneziu nu trebuie să depăşească 0,002%.
Pentru determinare se foloseşte soluţie de 15% a preparatului. Care este limita admisibilă
a ionilor de fer în aceste soluţii şi corespunde cu conţinutul lor în soluţia etalon?
14. După rezultatele analizei conţinutului de sulfat de magneziu a fost egal cu 99,0%. La
titrare s-a consumat 15 ml soluţie 0,05 mol/l trilonă B. Ce masă a probei a fost luată
pentru analiză?
15. Cu ce reacţii chimice se determină ionul de argint?
16. Prin ce metode se poate de efectuat analiza cantitativă a sulfatului de cupru după FR? Ce
metode mai pot fi folosite cu acest scop?
17. Cum se efectuează determinarea cantitativă a nitratului de argint după FR?
18. Cum se întrebuinţează în practica medicală preparatele compuşilor argintului?
19. De ce preparatul nitratul de argint se referă la lista A?
20. În rezultatul păstrării îndelungate la lumină nitratul de argint s-a înnegrit. Prin ce se
explică acest fapt? Argumentaţi prin ecuaţia reacţiei.
21. Cum se calculează conţinutul (%) a nitratului de argint, dacă la titrare unei probe cu masa
0,2100 g s-a consumat 12,2 ml soluţie 0,1 mol/l tiocianat de amoniu? Faceţi concluzie
despre corespunderea preparatului cerinţelor FR.
Lucrul practic al studenţilor la lucrarea de laborator
Lucrarea I. Analiza substanţelor medicamentoase din grupul oxigenului

Sarcina 1. De apreciat calitatea substanţelor medicamentoase după indicii:
„Descriere” şi „Solubilitate”.
Datele de oformat în formă de tabel şi de făcut concluzia despre calitate după datele
obţinute. Solvenţii se aleg corespunzător prevederilor DAN.
Sarcina 2. De efectuat determinarea calităţii substanţelor medicamentoase.

1. Peroxidului de hidrogen şi Peroxidul de magneziu
1.1. Identificarea.
1.1.A. Formarea acizilor percromici. La 1 ml soluţie de apă oxigenată se adaugă 0,2
ml acid sulfuric diluat, 2 ml eter, apoi se adaugă 0,2 ml soluţie de bicromat de potasiu şi se
agită, stratul de eter se colorează în albastru.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
1.1.B. Proprietăţile oxidante ale peroxidului de hidrogen. La 2 ml soluţie diluată de

peroxid de hidrogen se adaugă 1 ml acid sulfuric, 1 ml soluţie iodură de potasiu, 5 ml
cloroform, se agită, stratul de cloroform se colorează în violet.
1.1.C. Proprietăţile reducătoare ale peroxidului de hidrogen. La 5 ml soluţie diluată
de peroxid de hidrogen se adaugă 1 ml acid sulfuric, 0,5 ml soluţie de permanganat de
potasiu1%; soluţia de permanganat de potasiu se decolorează.
1.2. Dozare.
1.2.A. Metoda permanganatometrică. Se ia un volum exact de 10 ml probă şi se
adaugă într-un balon cotată de 100 ml, se aduce pînă la cotă cu apă purificată (soluția A). La
10 ml soluţie A se adaugă 5 ml acid sulfuric şi se titrează cu soluţie permanganat de potasiu
pînă la o colorare slab roz.
1 ml soluţie 0,1 mol/l permanganat de potasiu corespunde cu 0,001701 g peroxid de
hidrogen, care în preparat trebuie să fie 2,7-3,3%.
Lucrarea II. Analiza substanţelor medicamentoase din grupul halogenilor

Sarcina 2. De efectuat reacţiile de identificare a substanţelor medicamentoase.

2.1 Metodica determinării ionului de sodiu:
 Se măsoară 1 ml soluţie clorură de sodiu 10% şi se acidulează cu acid acetic
diluat, se filtrează la necesitate, apoi se adaugă 0,5 ml soluţie de zincuranilacetat, se formează
un precipitat galben cristalin.
 Sarea se natriu, introdusă în flacără, o colorează în galben.
2.2. Metodica determinării ionului de potasiu:
 La 1 ml soluţie iodură de potasiu 10% se adaugă 1 ml acid tartric, 1 ml soluţie de
acetat de natriu, 0,5 ml etanol şi totul se agită. Se depune un precipitat alb cristalin, care se
dizolvă în acizi minerali.
 La 1 ml soluţie de 10 % de iodură de potasiu, prealabil calcinată pentru înlăturarea
sărurilor de amoniu, se adaugă 0,5 ml acid acetic diluat, 0,5 ml soluţie de cobaltnitrit de
sodiu; se formează un precipitat galben, cristalin.
 Sarea de potasiu, introdusă în flacără, o colorează în violet.
2.3. Metodica determinării ionului de clor:
 La 2 ml de soluţie de 0,5% clorură de sodiu se adaugă 0,5 ml de acid azotic diluat
şi 0,5 ml soluţie de nitrat de argint. Se obţine un precipitat alb cazeos, solubil în amoniac.
2.4. Metodica determinării ionului de brom:
 La 1 ml soluţie de 1% de bromură de potasiu, acidulată cu acid azotic, se adaugă
cîteva picături soluţie de nitrat de argint. Se obţine un precipitat galben cazeos, greu solubil în
soluţie de amoniac.
 La 1ml soluţie de 1% de bromură de potasiu se adaugă 1 ml acid clorhidric diluat,
0,5 ml soluţie cloramină, 1 ml cloroform şi se agită. Stratul de cloroform se colorează în
galben-brun.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
2.5. Metodica determinării ionului de iod:

 La 2 ml soluţie de 1% de iodură de potasiu se adaugă 0,5 ml acid azotic şi 0,5 ml
soluţie de nitrat de argint. Se obţine un precipitat galben cazeos, insolubil în soluţie de
amoniac.
 La 2 ml soluţie de 1% de iodură de potasiu se adaugă 0,2 ml acid sulfuric diluat,
0,2 ml soluţie nitrit de sodiu sau soluţie de clorură de fer (III) şi 2 ml cloroform. La agitare
stratul de cloroform se colorează în violet.
Sarcina 3. Dozarea substanţelor medicamentoase din grupul compuşilor

halogenilor.
3.1. Dozarea bromurii de potasiu prin metoda argentometrică Mohr. Se ia o

cantitate exactă de 0,2 g de preparat, în prealabil uscat la 110 0C timp de 4 ore, se dizolvă în
20 ml apă purificată şi se titrează cu soluţie 0,1 mol/l de nitrat de argint pînă se obţine o
culoare galben-oranj (indicator cromat de potasiu).
1 ml soluţie 1 mol/l de nitrat de argint corespunde la 0,01190 g bromură de potasiu,
care în preparatul uscat trebuie să fie nu mai puţin de 99,0% şi nu mai mult de 100,6%.
3.2. Dozarea iodurii de potasiu prin metoda argentometrică Fajans. Se ia o
cantitate exactă de 0,3 g de preparat, în prealabil uscat la 110 0C timp de 4 ore, se dizolvă în
30 ml apă purificată, se adaugă 1,5 ml de acid acetic diluat, 5 picături de eozinat de natriu.
Se titrează cu soluţia titrantă de nitrat de argint 0,1 mol/l pînă la trecerea culorii
precipitatului de la galben la roz. În acest caz se foloseşte indicator de adsorbţie.
1 ml soluţie 1 mol/l de nitrat de argint corespunde la 0,01660 g iodură de potasiu,
care în preparatul uscat trebuie să fie nu mai puţin de 99,5%.
3.3. Dozarea clorurii de potasiu prin metoda argentometrică Mohr. Se ia o
cantitate exactă de 1 g de preparat, se dizolvă cu apă purificată într-un balon cotată cu
volumul de 50 ml şi se aduce volumul soluţiei cu apă purificată la cotă. Din soluţia obţinută
se iau 5 ml şi se diluează cu apă purificată până la un volum de 40 ml şi se titrează cu
soluţie de 0,1 mol/l de nitrat de argint până la obţinerea unei coloraţii galben-oranj
(indicator – cromat de potasiu).
1 ml soluţie 1 mol/l de nitrat de argint corespunde la 0,007456 g clorură de potasiu,
Metodele determinării bromurii de natriu, iodurii de natriu şi clorurii de natriu sunt

analogice metodelor expuse mai sus respectiv bromurii de potasiu, iodurii de potasiu şi
clorurii de potasiu.
3.4. Dozarea bromurii de sodiu. Determinarea cantitativă se efectuează
analogic bromurii de potasiu.
1 ml soluţie 1 mol/l de nitrat de argint corespunde la 0,01029 g bromură de sodiu,
care în preparatul uscat trebuie să fie nu mai puţin de 99,0% şi nu mai mult de 100,6%.
3.5. Dozarea iodurii de sodiu. Determinarea cantitativă se efectuează analogic
iodurii de potasiu.
1 ml soluţie 1 mol/l de nitrat de argint corespunde la 0,01499 g iodură de sodiu, care
în preparatul uscat trebuie să fie nu mai puţin de 99,0%.
3.6. Dozarea clorurii de sodiu. Determinarea cantitativă se efectuează analogic
clorurii de potasiu.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
1 ml soluţie 1 mol/l de nitrat de argint corespunde la 0,005844 g clorură de sodiu,

Lucrarea III. Compuşii borului, calciului, magneziului, carbonaţilor și

hidrocarbonaţilor


1. Acid boric
1.1. Identificare.
1.1.A. Reacţia cu curcumina. Hîrtia de curcumină, îmbibată cu soluţia apoasă a
preparatului (1:10) şi cîteva picături acid clorhidric, se colorează după uscare în roz sau în
roşu-brun, care trece în verde-negru la înmuiere cu soluţie de hidroxid de amoniu.
1.1.B. Reacţia de formare a eterului boroetilic. La dizolvarea preparatului în alcool
se formează eterul boroetilic, care arde cu flacără de culoare verde.
1.2. Dozare.
1.2.A. Metoda alcalimetrică. Circa 0,2 g preparat (masă exactă) se dizolvă în 10 ml
apă proaspăt fiartă şi răcită, se adaugă 40 ml glicerină, neutralizată în prealabil după
fenolftaleină. Soluţia se amestecă, se adaugă 15 picături soluţie fenolftaleină şi se titrează
cu soluţie 0,1 mol/l hidroxid de sodiu pînă la coloraţie roză. Apoi la soluţia titrată se
adaugă încă 10 ml glicerină neutralizată, şi dacă coloraţia roză va dispărea, se titrează din
nou până la apariţia culorii roze a soluţiei. Adăugarea glicerinei şi titrarea cu hidroxid de
sodiu se petrece până când la ultimele 10 picături de glicerină neutralizată coloraţia roză a
soluţiei nu va dispărea.
10 ml soluţie 0,1 mol/l hidroxid de sodiu corespunde la 0,006183 g acid boric, care
în preparat trebuie să fie nu mai puţin de 99,5%.
2. Tetraborat de sodiu
2.1. Identificare.
2.1.A. Reacţia cu curcumina. Vezi 1.1.A.
2.1.B. Reacţia de formare a eterului boroetilic. 0,2 g preparat se ia în creuzet de
porţelan, se dizolvă într-un ml acid sulfuric concentrat, se adaugă 3 ml etanol. Amestecul arde
cu flacără de culoare verde. (vezi 1.1.B.).
2.1.C. Ionul de sodiu:
 Se ia şi se măsoară 1 ml de soluţie sulfat de sodiu 10% şi se acidulează cu acid
acetic diluat, se filtrează la necesitate, apoi se adaugă 0,5 ml soluţie de zincuranilacetat, se
formează un precipitat galben cristalin.
 Sarea se natriu, introdusă în flacără, o colorează în galben.
2.2. Dozare.
2.2.A. Metoda de neutralizare. Circa 0,5 g preparat (masă exactă) se dizolvă în 30
ml apă şi se titrează cu soluţie 0,1 mol/l acid clorhidric până la coloraţie roz-oranj.
(indicator metiloranj)
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
1 ml soluţie 0,1 mol/l acid clorhidric corespunde la 0,01907 g tetraborat de sodiu,

care în preparat trebuie să fie nu mi puţin 99,5% şi nu mai mult de 103,0%.
3. Clorură de calciu
3.1. Identificare.
3.1.A. Reacția cu oxalat de amoniu. La 1 ml soluţie 5% clorură de calciu se adaugă 1
ml soluţie oxalat de amoniu. Se formează un precipitat alb. Precipitatul este insolubil în acid
acetic diluat şi soluţia de amoniac, dar este solubil în acizi minerali diluaţi.
3.1.B. Colorarea flăcării. Sarea de sodiu, înmuiată în acid clorhidric colorează
flacăra în roşu-cărămiziu.
3.1.C. Reacţia pentru cloruri. La 2 ml de soluţie de 0,5% clorură de calciu se
adaugă 0,5 ml de acid azotic diluat şi 0,5 ml soluţie de nitrat de argint. Se obţine un
precipitat alb cazeos, solubil în amoniac.
3.2. Dozare.
3.2.A. Metoda complexonometrică. Circa 0,8 g preparat (masă exactă) se dizolvă în
apă, se trece într-un balon cotat cu volumul 100 ml, se aduce volumul soluţiei cu apă pînă la
cotă şi se amestecă bine. La 25 ml soluţie obţinută se adaugă 5 ml soluţie tampon amoniacală,
0,1 g amestec de indicator sau 7 picături soluţie albastru de eriocrom şi se titrează cu soluţie
0,05mol/l trilonă B pînă la culoare albastru-violetă.
1 ml soluţie 0,05 mol/l trilonă B corespunde la 0,01095 g clorură de calciu, care în
preparat trebuie să fie nu mai puţin de 98,0%.
4.Sulfatul de magneziu
4.1. Identificare.
4.1.A. Reacţia pentru magneziu. La 1 ml soluţie de 5% de sulfat de magneziu se
adaugă 1ml soluţie clorură de amoniu; 0,5 ml soluţie fosfat de sodiu şi 1ml soluţie de amoniac.
Se formează un precipitat alb cristalin. Precipitatul este solubil în acid acetic.
4.1.B. Reacţia pentru sulfaţi. La 2 ml soluţie 5% sulfat de magneziu se adaugă 0,5
ml acid clorhidric diluat şi 0,5 ml soluţie clorură de bariu; se obţine un precipitat alb.
Precipitatul este insolubil în acizi diluaţi.
4.2. Dozare.
4.2.A. Metoda complexonometrică. Circa 0,15 g preparat (masă exactă) se dizolvă în
50 ml apă, se adaugă 5 ml soluţie tampon amoniacală şi se titrează la agitare energică cu
soluţie 0,05 mol/l trilonă B pînă la culoare albastră (indicator – negru de eriocrom). Paralel se
petrece proba de control.
1 ml soluţie 0,05 mol/l trilonă B corespunde la 0,01232 g sulfat de magneziu, care în
preparat trebuie să fie nu mai puţin de 99,0% şi nu mai mult de 102,0%.
5. Hidrocarbonat de sodiu
5.1. Identificare.
5.1.A. Reacția pentru ionul hidrocarbonat. La 0,2 g carbonat (hidrocarbonat) de
sodiu sau la 2 ml sol.10% se adaugă 0,5 ml acid diluat. Se elimină bule de bioxid de carbon.
La trecerea lor prin apă de var se formează un precipitat alb.
5.1.B. Ionul de sodiu. Vezi 2.1.C.
5.2. Dozare.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
5.2.A. Metoda acidimetrică. Circa 0,2 g preparat (masă exactă) se dizolvă în 30 ml

apă şi se titrează cu soluţie 0,1 mol/l acid clorhidric până la coloraţie roz-oranj (indicator
metiloranj).
1 ml soluţie 0,1 mol/l acid clorhidric corespunde la 0,0084 g hidrocarbonat de sodiu,
care în preparat trebuie să fie nu mi puţin 99,5% şi nu mai mult de 103,0%.
Lucrarea IV. Analiza substanţelor medicamentoase derivaţi de Ag, Fe, Bi, Zn, Al

1. Sulfat de zinc
1.1. Identificare.
1.1.A. Reacția cu sulfură de sodiu. La 2 ml soluţie neutră de 5% sulfat de zinc se
adaugă 0,5 ml soluţie sulfură de sodiu. Se formează un precipitat alb. Precipitatul este
insolubil în acid acetic diluat şi este uşor solubil în acid clorhidric diluat.
1.1.B. Reacția cu hexacianoferat (II) de potasiu. La 2 ml soluţie 5% sulfat de
zinc se adaugă 0,5 ml soluţie hexacianoferat (II) de potasiu (ferocianură de potasiu); se
formează un precipitat alb gelos. Precipitatul este insolubil în acid clorhidric diluat.
1.1.C. Reacţia pentru ionul sulfat. La 2 ml soluţie 5% sulfat de zinc se adaugă 0,5
ml acid clorhidric diluat şi 0,5 ml soluţie clorură de bariu; se obţine un precipitat alb.
Precipitatul este insolubil în acizi diluaţi.
1.2. Dozare.
1.2.A. Metoda complexonametrică. Circa 0,3 g preparat (masă exactă) se dizolvă în
100 ml apă, se adaugă 5 ml soluţie tampon amoniacală şi se titrează cu soluţie trilonă B 0,05
mol/l până la culoare albastră (indicator – ereicrom negru).
1 ml soluţie 0,05 mol/l trilonă B corespunde la 0,01438 g sulfat de zinc, care în
preparat trebuie să fie nu mai puţin de 99,5% şi nu mai mult de 101,1%.
2. Azotat de argint
2.1. Identificare.
2.1.A. Reacția cu ionul de clor. La 1 ml soluţie 2% nitrat de argint se adaugă 2-3
picături acid clorhidric diluat sau soluţie de clorură de sodiu; se formează un precipitat alb
cazeos, insolubil în acid azotic, solubil în soluţie amoniacală.
2.1.B. Reacția de formare a oglinzii de argint. La 1 ml soluţie 2% nitrat de argint se
adaugă soluţie de amoniac pînă la dizolvarea precipitatului format la început, apoi se adaugă
2-3 picături formaldehidă şi se încălzeşte. Pa pereţii eprubetei apare un strat de argint metalic.
2.1.C. Reacția pentru ionul nitrat. La circa 0,001 g de nitrit de sodiu se adaugă
cîteva picături soluţie difenilamină; apare o coloraţie albastră.
2.2. Dozare.
2.2.A. Metoda tiocianometrică. Circa 0,3 g preparat (masă exactă) se dizolvă în 50 ml
apă, se adaugă 5 ml acid azotic diluat şi se titrează cu soluţie 0,1 mol/l tiocianură de amoniu.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
1 ml soluţie 0,1 mol/l tiocianură de amoniu corespunde la 0,01699 g nitrat de argint,

care în preparat trebuie să fie nu mai puţin de 99,75%.
3. Sulfat de fer (II)

3.1. Identificare.
3.1.A. Reacția cu hexacianoferat (III) de potasiu. La 2 ml soluție 5% sulfat de fier
(II) se adaugă 0,5 ml acid clorhidric diluat şi 1 ml soluție de hexacianoferat (III) de potasiu
(fericianură de potasiu). Se formează un precipitat albastru.
3.1.B. Reacţia cu sulfură de sodiu. La 2 ml soluție 5% sulfat de fier (II) se adaugă
cîteva picături de soluție de sulfură de sodiu sau sulfură de amoniu. Se formează precipitat
negru. Precipitatul este solubil în acizi minerali diluaţi.
3.1.C. Reacţia pentru ionul sulfat. Vezi 1.1.C.
Notă. Rezultatele obţinute la efectuarea sarcinilor 1-4 de prezentat în tabel 5.
Tabelul 2. Rezultatele obţinute la efectuarea sarcinilor 1-4

Denumirea Identificarea substanţelor Determinarea cantitativă:
substanţelor medicamentoase- tehnica de medoda de lucru, chimismul
medicamentoase în lucru (condiţii, efectul reacţiilor pentru metode chimice de
limba latină,română; analitic); chimismul analiză sau principiile de bază
denumirea chimică; reacţiilor (pentru substanţe pentru metode fizico-chimice;
formula de structură; analizate) formula de calcul pentru
descriere (pentru determinarea conţinutului
substanţe analizate) substanţei active; concluzia despre
calitatea substanţei analizate în baza
rezultatelor obţinute.
BIBLIOGRAFIE
1. Conspectul lecţiei.
2. Babilev F.V. Chimie farmaceutică, Chişinău: Universitas, 1994.- 675 р.
3. European Pharmacopoeia 7th. Editi0n, 2010.
4. Farmacopea Română. Ediţia X-a –Bucureşti: Editura medicală, 1993.-1315 p.
5. Matcovschi C., Safta V. Ghid farmacoterapeutic. – Ch.: “Vector V-N” SRL, (F.E.-P.
«Tipografia centrală»), 2010. – 1296 p.
6. Беликов В.Г. Фармацевтическая химия.- М.: МЕДпресс-информ, 2007. – 624 с.
7. Государственная фармакопея ССС Х изд. М.: Медицина. 1986-1079 с.
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Reactivi, ustensile şi aparate folosite la tema

«Analiza medicamentelor, derivaţi ai compuşilor anorganici»
Substanţele medicamentoase:
1. Apă purificată 10. Iodură de potasiu
2. Peroxidul de hidrogen 11. Hidrogenocarbonat de sodiu
3. Peroxidul de magneziu 12. Clorura de calciu
4. Acid clorhidric 13. Sulfatul de magneziu
5. Clorură de sodiu 14. Sulfatul de zinc
6. Clorură de potasiu 15. Acid boric
7. Bromură de sodiu 16. Tetraborat de sodiu
8. Bromură de potasiu 17. Azotatul de argint
9. Iodură de sodiu 18. Sulfatul de fer (II)
Soluţii titrante
1. Soluţie 0,1mol/l permanganat de potasiu
2. Soluţie 0,1 mol/l nitrat de argint
3. Soluţie 0,05 mol/l trilonă B
4. Soluţie 0,1 mol/l hidroxid de sodiu
5. Soluţie 0,1 mol/l acid clorhidric
Reactivi şi solvenţi
1. Soluţie acid sulfuric diluat 25. Soluţie sulfat de sodiu 10%
2. Soluţie de dicromat de potasiu 26. Soluţie clorură de calciu 5%
3. Soluţie diluată de peroxid de hidrogen 27. Soluţie oxalat de amoniu
4. Soluţie iodură de potasiu 28. Soluţie sulfat de magneziu 5%
5. Soluţie de permanganat de potasiu 1% 29. Soluţie clorură de amoniu
6. Acid acetic diluat 30. Soluţie fosfat de sodiu
7. Soluţie de zincuranilacetat 31. Soluţie hidrocarbonat de sodiu 10%
8. Soluţie iodură de potasiu 10 % 32. Apă de var
9. Soluţie de acid tartric 33. Glicerină
10. Soluţie de acetat de natriu 34. Soluţie tampon amoniacală
11. Soluţie acid sulfuric (diluat) 35. Soluţie sulfat de zinc 5%
12. Soluţie acid clorhidric (diluat) 36. Soluţie sulfit de sodiu
13. Soluţie acid acetic (diluat) 37. Soluşie hexacianoferat (II) de potasiu
14. Soluţie de cobaltnitrit de sodiu (ferocianură de potasiu)
15. Soluţie clorură de sodiu 0,5% 38. Soluţie clorură de bariu
16. Soluţie acid azotic (diluat) 39. Soluţie nitrat de argint 2%
17. Soluţie nitrat de argint 40. Soluţie formaldehidă
18. Soluţie amoniac 10 % 41. Soluţie difenilamină în acid sulfuric
19. Soluţie bromură de potasiu 1% concentrat
20. Soluţie cloramină 42. Soluţie sulfat de fer (II) 5%
21. Soluţie iodură de potasiu 1% 43. Soluţie fericianură de potasiu
22. Soluţie nitrit de sodiu 44. Soluţie sulfură de amoniu
23. Soluţie de clorură de fer (III) 45. Eter
24. Acid sulfuric concentrat 46. Cloroform
47. Alcool etilic
Facultatea Farmacie
09.3.1-12
Veselă şi materiale auxiliare

1. Balon cotat cu volumul de 100 ml 13. Biuretă pentru soluţie 0,1 mol/l acid
2. Balon cotat cu volumul de 50 ml clorhidric
3. Colbe conice cu volumul de 100 ml 14. Biuretă pentru soluţie 0,05mol/l trilonă
4. Stative pentru biurete B
5. Pîlnii 15. Biuretă pentru soluţie 0,1mol/l
6. Pîlnii pentru biurete permanganat de potasiu
7. Pipete chimice 1, 2, 5 ml 16. Biuretă pentru soluţie 0,1 mol/l
8. Pară din cauciuc nitrat de argint
9. Eprubete 17. Stative pentru biurete
10. Eprubete gradate 18. Pîlnii pentru biurete
11. Creuzete de porţelan 19. Filtre
12. Biuretă pentru soluţie 0,1 mol/l 20. Spirtieră
hidroxid de sodiu

2 Derivati Anorganici 2017 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2 Derivati Anorganici 2017 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”

Analiza medicamentelor, derivaţi ai compuşilor anorganici

Indicaţii metodice pentru studenţii anului III

Autorii: V.Valica, L.Uncu,T.Treapiţîna,

Subiectele pentru pregătirea de sine stătătoare

5. Compuşii aluminiului: hidroxid de aluminiu. Obținerea. Proprietăţile fizice, chimice şi

Un element chimic este considerat esenţial pentru organismele vii dacă:

Explicaţia poate fi că la pH-ul ~7 la care au loc procesele vitale, în soluţie apoasă,

Tabelul 1. Afecţiuni generate de carenţa bioelementelor din organism

Bioelement Rolul în organism

De exemplu, magneziul se găseşte în clorofilă care este necesară pentru fotosinteză.

Lucrarea I. Compuşii oxigenului

Tabelul 3. Substanţe medicamentoase, derivaţi ai oxigenului

Magnesii peroxidum Pulbere albă, uşoară, amorfă, fără miros şi

Apa purificată şi apa pentru injecţii

Apa pentru injecţii

Determinarea cantitativă a peroxidului de hidrogen se face prin metoda

4. Ce metode de analiză se folosesc pentru determinarea cantitativă a preparatelor

Lucrarea II. Compuşii halogenilor

Tabelul 4. Substanţe medicamentoase, derivaţii halogenilor

Denumirile în limbile latină şi română.

Kalii iodidum Cristale incolore sau pulbere cristalină sau

Determinarea cantitativă a acidului clorhidric:

HCl + AgNO3 AgCl + HNO3

Acţiune şi întrebuinţări în practica medicală. Acidul clorhidric diluat este utilizat ca

Iodul şi preparatele lui

C2H5OH + I2 → CH3COH + 2HI

Compuşii halogenilor cu metale alcaline (halogenurile)

2 Br - + Cl2  Br2 + 2 Cl-

Pentru determinarea ionului de iod (I–) farmacopeea recomandă în calitate de oxidant

Întrebuinţarea în medicină a preparatelor sus-numite este diferită. Clorura de sodiu

Întrebări pentru control

Lucrarea III. Compuşii carbonaţilor, hidrocarbonaților, borului, calciului și

Tabelul 4. Compuşii carbonaţilor, hidrocarbonaților, borului, calciului și magneziului

Compuşii carbonaţilor și hidrocarbonaților. Obținerea hidrocarbonatului de sodiu.

 Reacţia de formare a eterului boroetilic care arde cu o flacără cu margine verde:

HO - C2H5 H2SO4 conc. O - C2H5

CH2 - OH HO - CH2 CH2 - OH HO - CH2

Determinarea cantitativă se efectuează în amestec (1:4) de apă purificată proaspăt

Tetraboratul de sodiu se dozează prin metoda acido – bazică. Se titrează preparatul cu o

De asemenea, clorura de calciu poate fi determinată cantitativ prin metoda

 Reacţia cu 8-oxihinolina în prezenţa amoniacului şi clorurii de amoniu. Se

Dozarea se face prin metoda complexonometrică. Preparatul se dizolvă în acid

Întrebări pentru control

5. Cu ce scop la determinarea cantitativă a acidului boric în soluţia preparatului se adaugă

Compuşii platinei. Activitatea antitumorală a combinaţiilor coordinatice ale Pt(II)

Denumirea în limba latină, română.

 la adăugarea în preparat a acidului clorhidric se precipită sarea AgCl, insolubilă în

Identificarea nitrat-ionului. Reacţia cu difenilamina şi formarea inelului brun la

 reacția cu soluții alcaline sau amoniac, în urma cărora se formează un precipitat

Compuşii aluminiului. Hidroxid de aluminiu.

Al2(SO4)3 + 6NH4OH → 2Al(OH)3 ↓ + 3(NH4)2SO4

 în urma reacțiilor cu hidroxid de sodiu și clorură de amoniu se obține un precipitat

Compuşii platinei. Cisplatin poate fi identificat prin:

Figura 1. Mecanismele de transformare moleculară a Cisplatinului în forma activă în

Întrebări pentru control

10. Preparatul medicamentos a clorurii de calciu se recomandă de păstrat în farmacii sub

Lucrul practic al studenţilor la lucrarea de laborator

Lucrarea I. Analiza substanţelor medicamentoase din grupul oxigenului

Sarcina 2. De efectuat determinarea calităţii substanţelor medicamentoase.

1.1.B. Proprietăţile oxidante ale peroxidului de hidrogen. La 2 ml soluţie diluată de

Lucrarea II. Analiza substanţelor medicamentoase din grupul halogenilor

Sarcina 2. De efectuat reacţiile de identificare a substanţelor medicamentoase.