Sunteți pe pagina 1din 41

w

w
w
.g
eo
po
lit
ic
.r
o
Puncte de vedere

„DUBLA ARTICULARE”, IDEOLOGICO-PRAGMATICĂ,


A GEOPOLITICII REPUBLICII ISLAMICE IRAN

o
ÎN SPAŢIUL ARABO-MUSULMAN
Marius I. LAZĂR

.r
Până în 1979, Iranul a reprezentat unul dintre pilonii strategiei americane de
limitare a influenţei sovietice în Orientul Mijlociu dar, totodată, a avut şi vocaţia unui

ic
lider regional. După revoluţia islamică, ce a dus la instaurarea regimului lui Khomeyni,
geopolitica iraniană pare a se desfăşura într-o dublă direcţie. Pe de o parte, Iranul va
deveni de acum promotorul unor politici islamiste în lumea arabo-musulmană, încercând
să o antreneze în acelaşi proces revoluţionar, care să impună regimuri ce să se revendice

lit
de la principiile islamice. Pe de altă parte însă, Iranul continuă să-şi păstreze aceleaşi
deziderate geopolitice etatiste clasice: o poziţie dominantă în Golf, stabilirea unor
politici de echilibru regionale prin care să fie anulată o destabilizare a poziţiei iraniene,
limitarea influenţei sovietice şi, de acum, americane. După 1989, tendinţa pragmatică
va căpăta o tot mai mare pondere în acţiunile Teheranului, în defavoarea imperativelor
po
ideologice; Iranul refuză totuşi să-şi sacrifice caracterul teocratic şi fundamentele
islamice, pe care încearcă să le apere printr-o politică de înarmare nucleară.
Potrivit analistului François Thual, politica externă şi în general strategiile geopolitice
ale Republicii islamice se bazează pe o „dublă articulare”: mai întâi pe „un empirism
precaut… al cărui prim obiectiv rămâne securitatea internă şi externă a ţării şi stabilitatea
eo

frontierelor”, iar apoi pe faptul că „Iranul se vrea liderul mondial al revoluţiei islamice, în
numele unui „pan-shī’ism” care are ca obiectiv nu numai coordonarea comunităţilor
shī’ite ci de a restaura Islamul shī’it în sânul lumii musulmane în perspectiva unei islamizări
generale a lumii”1. Această dublă dimensiune ideologico-pragmatică, tipică de alminteri
spaţiului islamic, pare a fi una dintre grilele în care poate fi citită istoria diverselor entităţi
statale care s-au succedat în ceea ce putem numi, destul de aproximativ, teritoriul persan:
.g

„balanţa între ideologie şi pragmatism în deciziile practice ale politicii externe iraniene a
fost una dintre cele mai persistente, intrinseci şi dificile caracteristici în întreaga istorie
iraniană, din secolul 6 î.e.n., de când s-a format statul iranian, până în zilele noastre”2.
Totuşi, motivaţiile politicii externe a Teheranului post-revoluţionar au rămas un
w

subiect controversat în literatura de specialitate. Există în general două şcoli de abordare:


una care consideră că ideologia islamistă nu este decât o simplă retorică care maschează
şi promovează în alt limbaj aceleaşi imperative geopolitice etatice ale Iranului aşa
cum apar ele încă de la sfârşitul secolului XIX, cealaltă, care creditează primordial importanţa
w

fundamentelor teologice ale statului iranian şi politicii externe iraniene bazată pe


extinderea mondială a Islamului shī’it. Reprezentativă pentru prima tendinţă este analiza
lui E. Abrahamian, care consideră că teoriile şi acţiunile lui Khomeyni trebuie desemnate
mai degrabă sub termenul de „populism”: „Teza centrală a acestei cărţi este că „populism”
w

e un termen mai apt pentru a descrie pe Khomeyni, ideile şi mişcarea sa, deoarece
acest termen este asociat cu adaptabilitate ideologică şi flexibilitate intelectuală, cu
proteste politice împotriva ordinii existente şi cu soluţii socio-economice ce alimentează
opoziţia meselor faţă de status quo. Dimpotrivă, eticheta de „fundamentalism” implică
inflexibilitate religioasă, puritate intelectuală, tradiţionalism politic, chiar conservatorism

1
François Thual, Géopolitique du chiisme, Arléa, 2002.
2
R. K. Ramazani, „Ideology and Pragmatism in Iran’s Foreign Policy”, The Middle East Journal, Nr. 58, Vol. 4, 2004.

185
Semnal editorial

social şi centralitatea principiilor scriptural-doctrinare. „Fundamentalism” implică respingerea


lumii moderne,1 „populism” conotează încercări făcute de naţiuni-state de a intra în
această lume” . În a doua şcoală poate fi situată analiza detaliată a politicii externe
a Iranului aşa cum o înţelege Mohammad Reza Djalili: „Politica externă a Republicii
islamice a Iranului, la fel ca oricare altă politică externă, este condiţionată deopotrivă de
constrângerile geostrategice, evoluţia situaţiei interne, conjunctura internaţională şi de
asemenea de ideologia afişată de puterea în funcţie… Ceea ce distinge totuşi această
ţară de majoritatea celorlalte este că în Republica islamică rolul ideologiei, în raport
cu celelalte elemente, este vizibil mai important. Într-adevăr, politica externă a regimului

o
islamic nu este elaborată, aşa cum se întâmplă în general, pornind de la o ideologie de
afirmare şi de gestiune, ci ea este inspirată, stimulată, structurată şi legitimată de o ideologie

.r
militantă, combativă (…) Potrivit discursului oficial al guvernului islamic, regimul îşi extrage
din învăţăturile Islamului toate regulile fundamentale ale conduitei sale…, Islamul fiind
considerat ca mijlocul şi scopul, punctul de plecare şi finalitatea oricărei politici, în
interiorul ca şi în exteriorul ţării (…) Republica islamică se afirmă, mai înainte de toate,

ic
ca o ideocraţie, dar o ideocraţie diferită de vreme ce ea se consideră de esenţă divină”2.
Aceste două interpretări sunt însă mai degrabă complementare: geopolitica şi,
în general, politica externă a Iranului post-revoluţionar s-a bazat pe o strategie de
implementare a valorilor islamice militante în întreg spaţiul musulman, shī’it mai întâi,

lit
dar nu numai, dar aceasta cu o continuare a întăririi politicii naţionale a ţării, aşa cum a
fost ea concepută încă din perioada qajară. Eficacitatea unor politici de reislamizare
„de sus”, prin procese revoluţionare, în restul spaţiului musulman, era percepută ca strâns
legată de întărirea regimului islamist în chiar interiorul republicii: „După instalarea
Republicii islamice, Iranul s-a prezentat pe scena internaţională ca unul dintre cei mai
po
virulenţi contestatari ai ordinii internaţionale dominată de statele occidentale şi vârful de
lance al unui tiers-mondism reactivat, căruia lumea musulmană, redevenită coerentă sub
leadership-ul spiritual al Iranului, îi devenea nucleul dur. În această optică generală,
teoreticienii iranieni ai revoluţiei islamice par a-şi fi vrut articula acţiunea în două faze:
mai întâi să lucreze la răsturnarea regimurilor aliate Occidentului şi la înlocuirea lor cu
eo

state islamice calchiate pe modelul republicii islamice iraniene…, mai apoi să mobilizeze
acest ansamblu islamic, controlând zonele de interes, vitale pentru economiile occidentale,
pentru a impune statelor industrializate o ordine internaţională politică, economică şi culturală
considerată mai conformă cu interesele lumii musulmane”3. Motto-ul lui Khomeyni în
probleme de politică externă era, de altfel, următorul „Nici Vest, nici Est, ci Republica Islamică”.
Dincolo de aceste excese ideologice, la modul practic Iranul a continuat şi după
.g

1979 să funcţioneze în plan extern în paradigma condiţiei de „ţară încercuită”, aşa


cum a fost ea concepută la sfârşitul secolului XIX pe fondul rivalităţii asiatice dintre Rusia
şi Marea Britanie. Acum însă, „încercuirea” este resimţită ca derivând din ostilităţile
Turciei, Arabiei Saudite, Pakistanului şi mai ales ale puterii americane (laolaltă cu
w

Israelul), principalul competitor ideologic şi geostrategic, ce atentează la utopia


unei reislamizări mondiale sub conducerea iraniană: „paradoxul politicii externe
iraniene este că Iranul, deşi se defineşte ca un stat shī’it, îşi determină politica sa
externă nu pe baze religioase ci pe baze naţionale… Politica externă a Teheranului
w

este dictată de teama faţă de hegemonia americană în regiune, o teamă justificată


prin experienţa dureroasă a trecutului şi de faptul că Iranul este înconjurat de ţări în
care se găsesc regimuri aliate, în diverse grade, americanilor”4.
În realitate, atuurile efective ale Republicii islamice în obţinerea unei fidelităţi
w

musulmane generale faţă de modelul său erau destul de puţine şi de fragile, datorate
îndeosebi dublei sale singularităţi în Orientul Mijlociu. Mai întâi, islamismul său era

1
Ervand Abrahamian, Khomeinism. Essays on the Islamic Republic, University of California Press, Berkeley, 1993
2
Mohammad Reza Djalili, Diplomatie islamique: strategie internationale du khomeinism, Presses
Universitaires de France, 1989.
3
Robert Anciaux, Vers un nouvel ordre régional au Moyen Orient?, L’Harmattan, 1997.
4
Jean-Pierre Luizard, La question irakienne, Fayard, 2002.

186
expresia ramurii shī’ite a Islamului, care are o lungă istorie de rivalităţi şi aversiuni
reciproce în raport cu sunnismul majoritar. Mai apoi, şi chiar mai important, Iranul nu este o
ţară arabă; între „iranitate” şi „arabitate” (ca de altfel şi între „persani” şi „turci”) există un
vechi şi adânc conflict, cu originile în chiar primi ani ai Islamului, ce a dat naştere la două
atitudini xenofobe agresive, instrumentalizate cultural, educaţional, mediatic şi chiar şi politic
- în timpul războiului Iran-Irak1. Ca urmare, în ceea ce priveşte politica sa de internaţionalizare a
revoluţiei islamice, îndeosebi în perioada
2
Khomeyni, Teheranul s-a bazat mai degrabă
pe pan-shī’ism decât pan-iranism , printr-o activare a comunităţilor shī’ite duodecimane
din lumea musulmană, acţiune văzută ca prima fază a unui proces universal: „într-adevăr,
a converti din nou Islamul la shī’ism însemna a restaura Islamul veritabil şi a-l readuce

o
în această dinamică de puritate originară şi de forţă revoluţionară, contestatoare a
întregii ordini sociale şi politice, în vederea unei islamizări generale a lumii”3.

.r
1. FUNDAMENTELE IDEOLOGICO-POLITICE ALE REPUBLICII ISLAMICE
a) Scurtă istorie a Iranului musulman. Ocuparea Iranului sasanid de către trupele
arabe şi în numele Islamului a fost un proces care a durat peste o sută de ani. Momentul

ic
cheie, şi care a rămas până astăzi în imaginarul războinic al arabilor, îl reprezintă
fără îndoială bătălia de la Kādisiyya (636), în care trupele 4
şahului Yardigird III sunt
înfrânte şi drumul spre teritoriul persan a rămas deschis . Arabii vor înfiinţa două colonii
militare, Basra şi Kufa, devenite apoi mari metropole, de unde vor porni viitoarele

lit
ofensive înspre Persia orientală. În vremea umayyazilor, regiunea Iranului (împreună cu
Irakul) a fost centrul opoziţie religioase şi politice faţă de această dinastie, locul de unde
a şi pornit revolta ce a dus la instalarea abbasizilor în 750. Mulţi iranieni s-au convertit
la varianta shī’ită de Islam, pe care o găseau mai conformă cu vechile lor structuri spirituale
şi asupra căreia, de fapt, şi-au pus, de-a lungul secolelor, o amprentă esenţială. Există o
po
weltanschauung specific iraniană, o sensibilitate metafizică şi artistică aparte, un mod de
a fi în lume şi de a trăi religia ce caracterizează populaţiile iraniene, rezultat al unei istorii
proprii şi pe care islamizarea treptată nu le-a anulat ci le-a integrat, generând una din
multiplele sale forme cultural-religioase. Trebuie deci înţeles faptul că Islamul iranian a
însemnat încă de la început un nesfârşit şir de dizidenţe politice şi spirituale în raport
cu o putere califală încă arabă, care suferă în acelaşi timp din ce în ce mai mult, după
eo

instalarea abbasizilor, influenţele vechilor structuri autocratice şi administrative persane.


Teritoriul Iranului medieval era în realitate cu mult mai extins decât cel al actualei
republici iraniene, el cuprindea şi ceea ce se numea „Iranul exterior”, adică spaţiul ocupat
acum de republicile islamice post-sovietice (Turkmenistan, Kirghizstan, Uzbekistan,
Tadjikistan) dar şi de Afganistan, Azerbaidjean, Pakistan; el se învecina deci cu stepele
.g

Asiei Centrale populate de triburile nomade turco-mongole, cu China şi India. După


instalarea abbasizilor, ponderea vechilor familii aristocratice persane devine din ce în
ce mai mare la curtea din Bagdad, ei ocupând un rol esenţial în cadrul birocraţiei imperiului,
dar şi în viaţa comercială şi culturală. Deşi a fost ajutată de către fidelii familiei alide să
cucerească puterea, dinastia abbasidă s-a îndepărtat repede de aliaţii shī’iţi, pe care nu a
w

întârziat să-i combată, văzând în ei concurenţii cei mai periculoşi la califat. Totuşi, în Iran
vor apare unele entităţi politice shī’ite autonome în raport cu puterea de la Bagdad, pe care o
şi vor combate. Prima este cea a dinastiei zaydite apărută în 864 în Tabarestan (nordul Iranului),
întemeiată de Hasan ibn Zayed, care se revendică de la o altă linie genealogică descinzând
w

din Imāmul Hasan, fiul lui ’Alī. Din 917 ea va fi înlocuită de o nouă dinastie shī’ită, care
se revendică din Husayn, şi care dăinuie până în 1033. Cea mai cunoscută ascensiune
politică a shī’ismului iranian o reprezintă însă dinastia emirilor Bouyzi.
Originari din Daylam, ei acaparează în 945 puterea executivă la Bagdad, în vreme
w

ce califul, care rămâne în continuare în linia abbasidă, îşi vede atribuţiile drastic restrânse.

1
O analiză a raportărilor identitare dintre arabi şi persani în Fred Halliday, „Arabs and Persians Beyond the
Geopolitics of the Gulf”, Cahiers d’études sur la Méditerranée orientale et le monde turco-iranien, n ° 22, 1996.
2
Olivier Roy, „Sous le turban, la couronne”, în Fariba Adelkhan, Thermidor en Iran, Editions Complexe, 1993.
3
François Thual, op.cit.
4
’Abd al-Husain Zarrinkūb, „The Arab Conquest of Iran and Its Aftermath”, Cambridge History of Iran,
Cambridge University Press, 1975, vol. 4.

187
Deşi shī’iţi, bouyzii nu schimbă caracterul sunnit al califatului ci doar se mulţumesc
cu o dominare politică şi economică a imperiului, corelativ cu plasarea clienţilor iranieni în
înalte funcţii ale statului. Totuşi, ei vor permite o oficializare a shī’ismului şi o ieşire a
sa din clandestinitate, care a avut ca rezultat un puternic avânt al dezvoltării teologiei şi
spiritualităţii shī’ite şi posibilitatea constituirii primelor structuri dogmatice şi comportamentale
ale credinţei shī’ite în noua situaţie rezultată odată cu încetarea liniei imāmice, după
ocultarea ultimului Imām. Acum se pun bazele practicilor de pietate faţă de Imāmi
(comemorarea uciderii lui Husayn prin sărbătoarea Ashūra, aniversarea învestiturii
lui ’Alī de către Muhammad 1
la Qadir Khomm) care vor caracteriza credinţa populară
până în zilele noastre . Totuşi, faptul că bouyzi vor refuza să instaleze un califat alid va

o
produce îndepărtarea elementelor radicale, care se ataşează noilor mişcări ismaeliene,
dedicate într-o mai mare măsură instaurării unui califat considerat ca „legitim”. Cu
toate acestea, shī’ismul duodeciman rămâne în epocă minoritar în Iran, în raport cu

.r
sunnismul, el fiind dominant doar în unele enclave: Iranul central (Qom, Rey, Qazvin,
Kāshān), în zona caspică (Māzandarān, Gorgān) şi în regiunile Khorāsan, Sabzavār,
Tus şi Nishāpour. Astfel că, atunci când, în 1055, turcii selgiukizi ocupă Bagdadul şi

ic
alungă pe emirii bouyzi, autoritatea sunnismului revine în forţă în califat, conducând din
nou la o restrângere a practicilor shī’ite. Deşi turci, selgiukizii vor fi în mare măsură tributari
educaţiei persane: administraţia era formată în 2mare parte din iranieni, iar capitalele
sultanilor selgiukizi erau în Iran (Shiraz, Ispahan) . În schimb, partea de nord a Iranului

lit
devine acum centrul comanderiei ismaelienilor nizariţi, cu capitala la Alamūt, care vor fi,
în secolele XI-XII, cei mai temuţi rivali doctrinari şi politici ai sultanilor sunniţi din Bagdad3.
Pe de altă parte, încă din secolul IX, în provinciile orientale ale califatului abbasid,
pe fondul scăderii autorităţii centrale de la Bagdad, o parte dintre guvernatorii locali
îşi vor asuma o independenţă din ce în ce mai mare, ajungând să întemeieze adevărate
po
dinastii, care nu mai recunoşteau decât formal autoritatea califală. Multe dintre acestea
se vor revendica insistent de la tradiţia culturală persană, chiar dacă caracterul islamic nu
este niciodată pus în discuţie. Primele astfel4 de dinastii au fost Tahirizii (821-873) în
Khorassan şi Saffarizii (867-911) în Sidjistan . Cea mai importantă domnie persană a
fost însă, neîndoielnic, cea a samanizilor (875-1005), care au condus în Transoxiana,
apoi în Khorassan. Ea reproducea aproape integral structura ierarhică şi birocratică
eo

a curţii din Bagdad şi s-a caracterizat prin exaltarea identităţii şi a tradiţiei persane5. La
începutul noului mileniu, ca şi la curtea califală, influenţa elementelor turceşti vor
antrena decăderea politică a emiratelor persane. Teritoriul samanid va fi ocupat treptat
de un ofiţer turc, Mahmud din Ghazna, care, din 998 va întemeia o altă dinastie, cea
ghaznavidă, care ajunge să ocupe întreg Afganistanul de azi şi nord-vestul Indiei.
Ultimele două mari structuri politice, conduse de turci, dar structurate pe tradiţia
.g

birocratică persană, vor fi dinastia Ghurizilor (1150-1215) în Afganistan şi a


Kwarizmşahilor (1077-1231) în Transoxiana şi Kwarezm.
Invaziile mongole, mai întâi a lui Genghis-Han, apoi a lui Hulagu, vor pune capăt
tuturor acestor structuri statale. În 1256 Alamūt-ul este cucerit şi vestita sa bibliotecă
w

distrusă; de acum ismaelismul nizarit îşi părăseşte orice veleitate politică şi se retrage
îndeosebi în cadrul mişcării sufite din Iran şi Asia Centrală. În 1258, este rândul
Bagdadului: califatul abbasid este desfiinţat, teritoriul său, cu excepţia Palestinei şi a
unei părţi din Siria, rămase mamelucilor egipteni, fiind integrate în marele imperiu mongol.
w

Din 1256 până în 1353, în Persia domnesc Ilkhanizii, dinastia formată de descendenţii
lui Hulagu. Vechile structuri birocratice şi statale abbaside sunt păstrate, dar elementele
persane capătă o importanţă sporită: capitalele suveranilor mongoli sunt în Iran, în vreme
ce teritoriile arabe devin provinciale şi periferice. De acum, vreme de câteva secole,
w

persana devine lingua franca unui vast teritoriu, care se întinde din Anatolia până în

1
Heribert Busse, „Iran under the Būyīds”, op. cit..
2
C. E. Bosworth, „The Political and Dynastic History of the Iranian World (1000-1217)”, Cambridge
History of Iran, Cambridge University Press, 1975, vol. 5, 2001.
3
Bernard Lewis, Les Assassins. Religion et politique dans l’Islam medieval, Editions Complexe, 2001.
4
E. Bosworth, „The Tahīrīds and Saffarīds”, Cambridge History of Iran, Cambridge University Press, 1975, vol. 4.
5
R.N.Frye, „The Sāmānīdes”, op. cit.

188
India mogulilor. Ilkhanii s-au convertit treptat la Islam, iar Oljeytu a aderat chiar la
shī’ism, dar aceasta nu a avut consecinţe la nivel politic.
În a doua jumătate a secolului XIV, imperiul ilkhanid se fragmentează şi diverşii
emiri şi guvernatori îşi dispută autoritatea şi teritoriile; apar mici dinastii locale sau
efemere structuri politice, precum „republica” shī’ită din Sabzavār, constituită spre 1337
în urma unei mişcări populare, politico-religioase, a sarbadārilor1. La sfârşitul secolului
XIV, Timur Lenk va instaura
2
un nou imperiu unitar şi cosmopolit, din Anatolia şi Siria
până în Transoxiana , dar care, la rândul său, se va fragmenta după moartea sa, în
două regate timuride, unul în Persia Occidentală (inclusiv Irakul), celălalt în Persia
Orientală (Khorasan, Transoxiana)3. Primul are de înfruntat, pe întreg parcursul

o
secolului XV, cele două state turkomane formate în perioada selgiukidă în spaţiul
Azerbaidjanului, Irakului de Nord şi părţii estice din Anatolia: Kara-Koyunlu („Cei cu

.r
oile negre”) şi Ak-Koyunlu („Cei cu oile albe”). Rivalităţile şi conflictele lor cu regatul timurid
şi mai ales dintre ele, au făcut posibilă ascensiunea politică treptată a mişcării safavide.

Destrămarea statului Abbasid Fl

ic
.V Fl. Syr
ol
ga Marea
Teritorii fatimide Teritoriul buyid A ral

Sultanatul lu i Mahmmud
Graniţe samanide din Ghazna cca. 1030
Ma rea Jurjan iyah

lit
Neag ră
Bu hara

BIZANTINI Fl . Samarkand
Ox
ŞADDADYIZI Marea
950-1174 Ca spi că Merv
HAMANYIZI
905-1004
Tus
Alep Mos ul Nişapur Kab ul
Rayy
MARWANIZI
po
G hazna

F l . Ind
Ma rea BUYIZI
BUYIZI
Eu OUQALIZI
Fl .
M ed itera nă
Dam asc
fra
t
Bag dad
9
932-106
32-10622 SAMANIZI
Fl .
MA T ig ru 81 9-100 5
Ierusalim Isfa han
ZI
YA
Cairo D
Başra I Z I
FATIMYIZI
907-1171 Kirman
Q
eo

ia
A

nd
RM

I
re
Sp
AT
Y

Gol ful
IA

Ma rea Persi c
N

R oşi e
ZI

Med ina Mare a Arabie i

La început, ea a fost un ordin sufit sunnit, înfiinţat de shaykhul Safī ed-Dīn (m.
.g

1335) la Ardabil, în nord-vestul Iranului. Treptat însă, confreria primeşte tot mai
multe influenţe shī’ite şi se implică în lupta pentru puterea politică; shaykhul
Djunayd (m. 1460) se va proclama drept Mahdī (Mântuitorul eschatologic, al XII-lea
Imām) sau fiu al lui Dumnezeu. La fel vor face şi fii săi, Haydar şi Isma’īl. Primul va
muri în 1488 în luptele împotriva trupelor Ak-Koyunlu, dar Isma’īl va reuşi să intre
w

în 1501 în Tabriz şi să se proclame drept primul şah al dinastiei safavide. Această


ascensiune s-a bazat pe eficienţa unei puternice propagande religioase care a
atras fidelitatea unor triburi turkomane, care vedeau în Isma’īl atât un lider spiritual,
întrupare a substanţei divine a lui ’Alī, cât şi un suveran politic care instaurează un
w

regat mesianic4. Adepţii săi, recrutaţi în special din rândul triburilor turkomane
stabilite în Azerbaidjean şi nordul Iranului, vor primi numele de kizilbāsh („capete
roşii”) datorită bonetei roşii cu doisprezece pliuri (simbolizând pe cei 12 Imāmi)5.
Principalul efect al instaurării safavizilor a fost însă proclamarea shī’ismului
w

duodeciman ca religie oficială pe teritoriul regatului. Acţiunea, începută de Isma’īl şi


continuată de urmaşii săi, a fost motivată de mai multe interese: fidelitatea clanului

1
Mehdi Mozaffari, op. cit.
2
Abu-l Hafiz, Histoire de l’Iran au temps de Tamerlan, Praga, 1959.
3
H. R. Roemer, „The Succesors of Tīmūr”, Cambridge History of Iran, Cambridge University Press, 1986, vol. 6.
4
H. R. Roemer, „The Safavid Period”, op. cit.
5
Jean Aubin, „Politique religieuse des Safavides”, în Le Shî’isme imâmite, Colloque de Strasbourg, 1970.

189
safavid faţă de ideile religioase imāmite, prin specularea cărora au şi ajuns la putere,
dar mai ales necesitatea de a conferi Persiei safavide o configuraţie politico-religioasă
specifică, pe fondul luptei cu vecinii sunniţi reprezentaţi de statul otoman şi noul mare
stat uzbek. În fapt, populaţia iraniană era încă în epocă predominat sunnită: abia în
secolul XVIII imāmismul ajunge majoritar. Constituit pe fundamente teocratice,
statul safavid avea nevoie de shī’ism pentru a-şi legitima puterea şi pentru a se
individualiza religios în faţa ofensivelor otomanilor, care-şi revendicau şi titlul de
califi ai lumii musulmane. Cu toate acestea, pe măsură ce ocupă vaste teritorii persane
şi se va confrunta cu dificultăţile şi realităţile specifice unei guvernări efective în plan
terestru (dawla), Isma’īl va renunţa parţial la accentele mesianice şi la exaltarea

o
mistică a propriei persoane. El instituie o funcţie religioasă supremă, sadr, cu rolul
de a asigura unitatea doctrinară a regatului şi de a mobiliza eforturile de impunere
a shī’ismului în faţa sunnismului. Ea era deci un auxiliar al puterii politice în planul

.r
afacerilor religioase, sadr fiind numit de către suveran. Treptat, odată cu domnia lui
Shāh Tahmāsp (1524-1576), autoritatea teologilor devine tot mai mare; mulţi vin
din Siria şi Bahreyn şi contribuie la refacerea doctrinei duodecimane autentice,

ic
curăţind-o de interpretările heterodoxe aduse de primii lideri safavizi. Pe măsură ce
regatul capătă definitiv caracteristicile clasice ale unei guvernări terestre, teologii
reportează din nou spre viitor aşteptarea parousiei celui de-al XII-lea Imām. Dar
legitimitatea dinastiei safavide este motivată prin faptul că reprezentanţii săi se

lit
consideră descendenţi din linia lui ’Alī (ei se considerau urmaşi ai lui Husayn), însă,
totuşi, o parte din teologi rămân în continuare legaţi de principiul că în perioada ocultării
comunitatea shī’ită trebuie să fie guvernată conform principiului consensului comunităţii,
adică potrivit deciziilor luate de reprezentanţii cei mai avizaţi ai acesteia, mujtahizii,
savanţii specializaţi în teologia şi dreptul canonic shī’it. Această dualitate, apărută
po
odată cu safavizii, va caracteriza clasa religioasă iraniană până la revoluţia din 1979.
Pe de o parte deci, se asistă la o birocratizare a unei părţi a mollahilor, sub
conducerea ministrului problemelor religioase, sadr, situaţie întâlnită de altfel şi în
imperiul otoman, în aceeaşi perioadă. Rolul acestora este de a legitima permanent
dinastia în faţa propagandei sunnite, de a impune normele shī’ite în regat şi de a
contribui la reprimarea oricăror încercări de contestare a ordinii politico-religioase
eo

oficiale safavide. Ei vor insista asupra legitimităţii monarhiei, în care văd forma cea
mai dezirabilă de conducere politică a comunităţii shī’ite în măsura în care Imāmul
ascuns nu a revenit încă1. Pe de altă parte, există în toate aceste secole mollahi care
s-au ţinut deoparte de puterea politică, căreia fie îi ignoră fie îi contestă caracterul
teocratic (considerând că acceptarea sau, mai grav, valorificarea teologică a puterii
şahului uzurpă autoritatea absolută a Imāmului ascuns). Independenţa lor spirituală şi
.g

financiară în raport cu autoritatea safavidă a fost făcută posibilă prin veniturile rezultate în
urma administrării unor importante terenuri şi bunuri de mână moartă (owqāf) sau
din donaţiile oferite de credincioşi. Această modalitate de finanţare caracterizează de
fapt întreg spaţiul shī’it, până în zilele noastre; este un mecanism, întâlnit în epocă
w

şi în lumea sunnită sau la celelalte grupări musulmane, care asigură persistenţa şi


eficacitatea social-religioasă a elitei comunităţii.
După perioada înfloritoare, mai ales artistic şi cultural, a domniei lui Abbas I
(1588-1629), când capitala se mută la Ispahan, în statul safavid se constată (într-o
w

similitudine uluitoare cu vecinul otoman) o decădere treptată a autorităţii suveranilor


(crescuţi de acum în haremuri, ei sunt lipsiţi de experienţa administrativă şi politică
necesară guvernării), corelativ cu creşterea influenţei haremului la curte, cu scăderea
eficienţei militare, dezagregarea administrativă, etc. În cele din urmă, capitala şi o
w

parte a ţării sunt ocupate de afgani, din 1722 până în 1729, în timp ce otomanii ocupă
partea de vest şi nord-vest. Unul dintre puternicii lideri tribali, Nādir Shāh va alunga pe
afgani şi va reinstala pe safavizi, dar acesta a fost doar un moment intermediar: în 1736 el
se va proclama pe sine şah al Persiei, safavizii ieşind definitiv din istorie. Nādir recuperează
teritoriile ocupate de otomani şi încearcă să refacă administraţia ţării, dar campaniile sale
militare costisitoare şi inutile ca şi tentaţia de a se apropia de sunnism îl fac tot mai

1
Yann Richard, Le shi’isme en Iran, Librairie d’Amerique et d’Orient, 1980.

190
indezirabil: în cele din urmă este ucis de ofiţerii săi în 17471. Urmează apoi o nouă
perioadă de anarhie şi de lupte pentru putere între diferiţi generali sau facţiuni pe bază
tribală, pentru ca în 1795 la conducere să ajungă Muhammad Khān, din tribul Qajar.
Teritorii centrale Teritorii safavide Statul Safavid (1500-1722)
ale Safavizilor cucerite de uzbeci
Teritorii safavide în secolul al XVI-lea
Marea F l.
Sy
cucerite de otomani Aral
r
în secolul al XVI-lea

UZ B
CI

E
GEORGIA
BE

CI
Marea
Marea Caspic ă UZ

o
Neagră Jurjaniyah Taşkent
Kaldiran ARMENIA
Buhara
Samarkand

.r
OTOMANI
F l. Tab riz Merv
Fl. O x
Ti
gr
u AZERBAIJAN Tus
Alep Mosul Nişap ur
Teh eran Rayy

ic
Antihoc
Qum
KURASAN Kabul
Marea Fl .
Mediterană E u fr
Damasc at Kashan Ghazna
Bagdad
Isfahan SISTAN
Ierusalim Kerbala MOGULI
Najaf KHUSISTAN Yazd

lit
Cairo Başra Kirm an
Şiraz
FARSI
Hormuz
Golful
Persic
po
OTOMANI Marea
Roşie Marea Arabiei
Medina

Dinastia qajară va domni în Persia până în 1925 şi în timpul său se va face


tranziţia de la un sistem socio-politic feudal, specific de secole comunităţilor musulmane,
la unul parţial modernizat. Spre deosebire de safavizi, qajarii instrumentalizează mult
eo

mai puţin shī’ismul în scopuri politice, în măsura în care în plan intern sunnismul nu mai
reprezenta o ameninţare, majoritatea populaţiei fiind de acum adeptă a imāmismului,
iar în plan extern relaţiile cu otomanii (a căror criză politico-militară se adânceşte şi care,
la jumătatea secolului XIX, iniţiază şi ei reforme după model occidental) pierzându-şi dimensiunea
religioasă2. Cu toate acestea, shī’ismul rămâne în continuare factorul de legitimare al
noii dinastii, deşi mai degrabă în scop propagandistic, pentru a capta bunăvoinţa populaţiei.
.g

În fapt, politica suveranilor qajari era motivată de pragmatism şi tendinţele lor autoritare
au făcut ca nu de puţine ori ei să intre în conflict cu principiile şi interesele clerului shī’it.
Principala problemă a Iranului acum nu mai este conflictul, teritorial şi religios cu
otomanii sau confederaţia uzbekă, ci colonialismul occidental. Mutaţiile geopolitice aduse
w

de secolul XIX asupra Orientului Mijlociu şi Asiei Centrale vor avea repercusiuni profunde
asupra evoluţiei interne a statului qajar. Este perioada în care începe „Marele Joc”
dintre Marea Britanie şi Rusia, adică eforturile de a-şi extinde cât mai mult stăpânirea
în spaţiul oriental. Politica Rusiei după Petru cel Mare era îndreptată spre ieşirea la
w

„mările calde”, adică Golful Persic, în vreme ce Anglia urmărea întărirea3 şi lărgirea
frontierei vestice a Indiei, disputându-şi adesea cu Persia teritoriile afgane . De altfel,
încă de la începutul secolului XIX, în urma unei diplomaţii şi strategii militare defectuoase,
Persia va fi nevoită să cedeze importante teritorii Rusiei. Prin tratatul de la Gulistan (1813)
w

Teheranul pierde toate provinciile sale din Caucaz (în special Georgia) apoi, în urma unui
nou conflict cu Rusia în 1826 (căruia ulemalele fidele puterii îi vor ataşa un caracter de „război
sfânt”), pe care-l pierde, Persia trebuie să renunţe, în urma tratatului de la Turkomānčāy
(1828) la Erevan şi Nakhčiwān, frontiera între cele două state este stabilită pe Araxe,

1
Peter Avery, „Nādir Shah and the Afsharid Legacy”, Cambridge History of Iran, Cambridge University Press, vol. 7, 1991.
2
Gavin Hambly, „Agha Muhammad Khan and the Establisment of the Qajar Dynasty”, op. cit..
3
Rose Greaves, „Iranian Relations with Great Britain and British India 1798-1921”, op. cit..

191
dar mai ales trebuie să accepte „capitulaţiile” impuse de Moscova, adică acordarea unui
statut privilegiat funcţionarilor şi comercianţilor ruşi din Iran. Exemplul Rusiei este
urmat de Marea Britanie, care cere şi ea aceleaşi privilegii pentru rezidenţii săi de
pe teritoriul Persiei. Treptat, ţara devine tot mai încercuită de expansionismul britanic şi
rusesc. După mai multe ciocniri anglo-persane, qajarii sunt obligaţi să recunoască prin
tratatul de la Paris din 1856 independenţa Afganistanului şi deci pierderea unor importante
teritorii persane (îndeosebi oraşul Herat), ocupate în anii anteriori de afgani. Pe de
altă parte, Iranul îşi pierde un spaţiu istoric de influenţă a culturii sale persane, odată cu
ocuparea de către imperiul ţarist a celor trei khanate constituite pe teritoriul fostului
stat uzbek: în 1865 Khokand, în 1868 Bukhara şi în 1873 Khiva1. În 1881, triburile

o
turcomane din stepă sunt învinse definitiv şi în 1884 trupele ruseşti ocupă Marw-ul.
În sud, trupele britanice ameninţau coasta iraniană în Golful Persic. De acum Persia

.r
qajară era încercuită şi această veche angoasă a unei „duble îndiguiri” anglo-rusească
va motiva viitoarea opţiune pro-germană a Iranului la începutul secolului următor.
Pe de altă parte însă, odată cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din dorinţa
de a creşte eficienţa economică a ţării şi mai ales resursele financiare proprii, Nāsir

ic
al-dīn Shāh (1846-1896) va acorda o serie de concesiuni puterilor europene. Acest
lucru a stârnit însă revolta clasei autohtone a meşteşugarilor şi comercianţilor („Bazarul”),
ale cărei relaţii cu mollahii erau foarte strânse. De fapt, raporturile clerului cu puterea
qajară se răciseră progresiv de-a lungul secolului şi acum savanţii se vor afla adesea

lit
în situaţii făţişe de opoziţie faţă de creşterea absolutismului regal şi a politicii pro-
occidentale a qajarilor care dezavantaja clasele tradiţionale iraniene şi populaţia. Expresia
cea mai cunoscută a acestei polarizări în jurul ulemalelor, a luptei împotriva politicii
economice şi a dictaturii regale, o reprezintă „afacerea tabacului”. Totodată însă, ca şi în
spaţiul musulman de expresie arabă sau turcă în aceeaşi perioadă, apar o serie de mişcări
po
secrete, axate pe idei de inspiraţie liberală şi occidentală, care cer o reformare a societăţii şi
mediului politic iranian. Ele stau la baza a ceea ce a rămas cunoscut sub denumirea de
mişcarea constituţională sau naţionalistă, care, în cele din urmă, a reuşit, cu ajutorul clerului
- e adevărat, să impună puterii qajare promulgarea unei constituţii şi crearea unei Adunări
consultative naţionale (Madjlis) în 19062. Până în 1916, viaţa politică iraniană se
caracterizează printr-o confruntare permanentă între puterea qajară şi naţionalişti: şahul
eo

este obligat să fugă în 1909, dar el revine la putere cu ajutorul ruşilor în 1911.
În primul război mondial, Iranul, deşi neutru, a cunoscut totuşi efectele războiului,
pe teritoriul său fiind antrenate adesea lupte între turci, englezi şi britanici. Deja, încă din
1907, o convenţie anglo-rusă prevedea împărţirea Iranului în două sfere de influenţă,
separate de o zonă neutră. La sfârşitul conflictului, ţara de afla în dezordine economică,
.g

lipsă de autoritate politică, ceea ce a oferit ocazia britanicilor să se propună drept putere
tutelară care să contribuie la refacerea Iranului. Astfel, tratatul anglo-iranian din 1919
stabilea numirea unor consilieri britanici pe lângă guvernul iranian; el nu a fost însă ratificat
de Iran. Răsturnarea ţarului şi instalarea puterii sovietice a dus la semnarea unui tratat
iraniano-sovietic, în februarie 1921, prin care Moscova îşi lua angajamentul renunţării la
w

politica expansionistă. În aceeaşi lună însă, dinastia qajară fusese răsturnată de către
Reza Khan, un ofiţer din garda cazacă, cu susţinerea britanicilor. Iniţial, el dorea
transformarea Iranului în republică, dar la opoziţia clasei religioase şi a altor elemente
tradiţionaliste, a hotărât păstrarea caracterului monarhic al ţării. Cu toate acestea,
w

abia în 1925 Reza se va proclama şah, şi doar în 1926 se va încorona, inaugurând


dinastia Pahlavi. Revendicându-se de la aceeaşi modernitate reformatoare, ca şi
Atatürk, Reza Pahlavi va impune, în timpul domniei sale, o serie de reforme politice,
sociale, juridice, economice, culturale, care au bulversat radical societatea tradiţionalistă
w

iraniană, bazată fundamental până atunci, în pofida încercărilor de reformă qajare,


pe vechile principii islamice3. Din punct de vedere geostrategic, perioada sa se remarcă
prin creşterea sporită a rolului politic şi economic al Germaniei în Iran. Opţiunea lui
1
F. Kazemzadeh, „Iranian Relations with Russia and the Soviet Union to 1921”, op. cit..
2
Yann Richard, op. cit.
3
H. Gavin, „The Pahlavi Autocracy: Riza Shah 1921-1941”, Cambridge History of Iran, Cambridge
University Press, vol. 7, 1991.

192
Reza era expresia vechii angoase iraniene în faţa sentimentului de încercuire resimţit
din partea puterilor britanică şi rusă; ca o „a treia putere”, lipsită până atunci de veleităţi
expansioniste în Orient, Germania era percepută ca o contrabalansare la imperialismul
anglo-rusesc. După instalarea regimului nazist, relaţiile dintre cele două ţări devin
tot mai strânse, îndeosebi economic, iar odată cu izbucnirea războiului, în 1939, petrolul
iranian devine esenţial pentru funcţionarea armatei germane. Consilierii germani din
Iran vor fi implicaţi în diverse operaţiuni împotriva trupelor aliate din Orientul Mijlociu; în
1941, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică cer insistent şahului să-i expulzeze din
ţară. În urma refuzului acestuia, în august trupele britanice din Irak şi cele sovietice
din Armenia invadează ţara: Reza este obligat să abdice şi să părăsească Iranul şi

o
în locul său este instalat fiului lui, Muhammad Reza.
În primii ani ai domniei sale, Iranul era, conform Tratatului de alianţă tripartită din
ianuarie 1942, ocupat de trupele britanice şi ruseşti. Primele se vor retrage imediat

.r
după încheierea războiului, aşa cum prevedea de altfel şi tratatul, dar sovieticii vor
rămâne până în mai 1946, plecând doar sub ameninţarea unei coaliţii anglo-iraniene,
şi după ce încercaseră, un an mai înainte, să creeze două noi structuri politice sovietice

ic
pe teritoriul iranian: republica autonomă a Ajerbaidjeanului şi Republica populară
kurdă - desfiinţate de trupele iraniene în octombrie 1946. Principala schimbare va fi
acum însă influenţa dominantă pe care o vor avea Statele Unite, care va creşte tot
mai mult în anii următori. Deja, din 1942, SUA crease Comandamentul golfului Persic,

lit
care, pe lângă modernizarea instalaţiilor petroliere din regiune, va furniza, prin teritoriul
iranian, material de război Uniunii Sovietice. După încheierea conflictului, consilierii
militari şi financiari americani vor avea un rol sporit pe lângă oficialităţile din Teheran.
Începutul războiului rece angajează Iranul alături de Statele Unite: doctrina Truman,
care garanta protecţia americană oricărei ţări care se opunea expansiunii comuniste, va fi
po
asumată de către Şah. Această umbrelă americană s-a dovedit a fi utilă pentru Muhammad
Reza chiar şi în plan intern, aşa cum a dovedit-o criza provocată de Musaddik şi Frontul
naţional, între 1951-1952, prin naţionalizarea petrolului, preluarea unilaterală a instalaţiilor
petroliere a Anglo-Iranian Oil Company1, şi mai ales obligarea şahului să părăsească ţara.
În cele din urmă, cu ajutorul serviciilor secrete britanice şi americane, şi activând opoziţia
internă împotriva lui Musaddik - pe fondul unei căderi bruşte a veniturilor ţării datorate
eo

boicotării internaţionale a petrolului iranian, Reza revine din nou la putere, în noiembrie
1953. Criza a provocat creşterea influenţei americane în Iran şi, corelativ, o scădere clară
a celei britanice. Un nou acord petrolier este semnat, ducând la crearea unui Consortium, în
care, de acum, societăţile petroliere americane vor avea o parte semnificativă (40%): în
octombrie 1954, Madjlis-ul ratifică acordul dintre Iran şi Consortium. Un pas înainte în
.g

racordarea Iranului la strategiile americane în regiune a fost intrarea în noul Pact de la


Bagdad (noiembrie 1955), alături de Anglia, Turcia, Irak şi Pakistan, care avea rolul de a
bloca influenţa sovietică în Orientul Mijlociu. După ieşirea Irakului republican, în 1959,
Pactul va lua denumirea de Central Treaty Organisation (CENTO).
În plan intern, perioada de după 1953 se caracterizează printr-o sporire crescândă a
w

autorităţii monarhice2, ceea ce a antrenat opoziţia diferitelor facţiuni politice iraniene,


inclusiv a unora dintre mediile clericale: din 1961 deja, ayatollahul Khomeyni va începe
deja să ia atitudine împotriva reformelor moderniste ale şahului, criticându-l în numele
valorilor islamice3.
w

Succesul revoluţiei din 1979 care a sfârşit prin alungarea şahului şi venirea
la putere a lui Khomeyni s-a datorat unui sentiment general de nemulţumire faţă de
regimul Pahlavi: „Revoluţia islamică este consecinţa bulversării mentale şi materiale a
societăţii iraniene prin intensa sa modernizare4 în ultima jumătate de secol şi în special
w

în ultimele două decenii care au precedat-o” . Încercând să instituie o trecere rapidă


şi extinsă la normele modernităţii de tip occidental (industrializare, reformă agrară, etc.)

1
Nouschi André, Pétrole et relations internationales depuis 1945, Armand Colin, 1999.
2
H. Gavin, „The Pahlavi Autocracy: Muhammad Riza Shah 1941-1979”, Cambridge History of Iran,
Cambridge University Press, vol. 7, 1991.
3
Muhammad Heikal, The Return of the Ayatollah: the Iranian Revolution from Mossadegh to Khomeini, 1983.
4
Farhad Khosrokhavar, Anthropologie de la révolution iranienne, L’Harmattan, 1997.

193
Reza a impus o serie de schimbări politice, sociale, culturale pe care un Iran tradiţionalist
reuşea cu greu să le accepte. El va provoca opoziţia unei mari părţi a populaţiei, în special
bazarul, noua clasă muncitorească urbană şi clerul, fiecare avându-şi propriile motive1.
Astfel, creşterea producţiei petroliere a condus la apariţia unei noi elite financiare, modernizate,
în strânsă legătură cu mediile occidentale, care submina 2
tot mai mult autoritatea şi acţiunile
negustorilor şi producătorilor tradiţionali („Bazarul”) . Pe de altă parte, industrializarea
agresivă a condus la creşterea populaţiei urbane, dar ale cărei condiţii de viaţă erau
mediocre şi insalubre; sub termenul de „dezmoşteniţi” (Mustaz’afūn) ei vor 3
fi constant
prezenţi în discursurile mobilizatoare ale lui Khomeyni în timpul revoluţiei . În ceea ce
priveşte clerul, posesor masiv de terenuri, reforma agrară din 1963 i-a adus mari

o
prejudicii dar la acestea se adaugă o scădere accentuată a rolului său social şi juridic,
preluat de noile instanţe laice ale statului. Spre deosebire de sunnism, teologii shī’iţi
(mollahi) vor constitui un adevărat cler, care va avea o independenţă destul de mare

.r
faţă de puterile politice, inclusiv financiară, el primind direct de la adepţi donaţiile obligatorii.
Influenţa lor în rândul populaţiei era esenţială şi uneori ea putea fi folosită şi în scopuri
politice. În secolul XX, se pot percepe trei atitudini ale lor faţă de putere: de neimplicare

ic
sau indiferenţă (majoritatea), de participare (o parte din mollahi care fac parte din
aparatul de stat) şi de contestare. Vocea cea mai vizibilă din rândul contestatarilor
este cea a ayatollahului Khomeyni; în 1964 el va fi expulzat şi se stabileşte în final
în Irak, la Najaf. Aici, la începutul deceniului şapte, el va susţine vestitele sale conferinţe,

lit
publicate mai apoi sub titlul de Hokumat-e eslāmi (Guvernarea islamică), şi care
constituie programul său politico-teologic pe care se va constitui viitoarea structură a
puterii în republica islamică. Teza fundamentală este cea a principiului velayet-e faqih,
guvernarea statului de către juristul-teolog. Pentru a o înţelege este însă necesară
o minimă prezentare a specificului shī’ismului în raport cu puterea politică.
po
b) Shī’ismul: religie şi politică. Shī’ismul apare la început ca grupând pe adepţii
lui ’Alī, care susţin cauza sa la califat. După uciderea acestuia în 661, calif va deveni
Mu’awiya, care instaurează dinastia umayyadă, în vreme ce fii lui ’Alī, Hassan şi
Husayn nu reuşesc să mai ajungă la putere, ambii fiind ucişi. În special moartea lui
Husayn, în 680 lângă Karbala, din ordinul califului Yazid I, are consecinţele cele mai
durabile în constituirea cultului shī’it: în fiecare an, în luna Muharram, credincioşii
eo

comemorează public, prin dramatizări şi penitenţe, martiriul nepotului Profetului.


Eliminaţi de la jocul politic, shī’iţii continuă să-şi manifeste ataşamentul faţă urmaşii
lui ’Alī (Imāmi), deşi o serie de schisme fragmentează comunitatea lor. Mişcarea capătă
tot mai mult o dimensiune mistico-filosofică, având în centru persoana Imām-ului, singurul
în măsură să asigure interpretarea esoterică a Coranului; el este conceput ca o
.g

persoană semi-divină, care face legătura între lumea de aici şi lumile spirituale create
de Allah. Rolul său depăşeşte cu mult funcţia califului, aşa cum era înţeleasă de
sunniţi; el este nu un simplu un lider politic ci „călăuza” necesară care conduce pe fiecare
credincios la mântuire4. Imāmul este urmaşul Profetului însărcinat cu dezvăluirea
adevărurilor ascunse conţinute de Coran; funcţia sa politică este minoră în raport
w

cu cea spirituală, de aici şi reţinerea Imāmilor duodecimani de a se implica activ în jocurile


de putere: „prin Imāmat nu este vorba de a succede Profetului aşa cum se succede
marilor oameni politici, nu este vorba de a coordona problemele imperiului. Scopul este
altul: acela de a-l călăuzi pe om, de a-l educa şi de a-l învăţa perfecţiunea în scopul
w

1
Despre contextul revoluţionar din Iran şi cauzele revoluţiei, în Said Amir Arjomand, „Iran’s Islamic
w

Revolution in Comparative Perspective”, World Politics, Vol. 38, No. 3, 1986,


2
Martin Riesebrodt, Pious Passion. The Emergence of Modern Fundamentalism in the US and Iran,
University of California Press, 1998.
3
Termenul este folosit de gânditorul iranian, de orientare socialistă, Alī Sharī’ati (1933-1977), care îl preia din Coran,
unde este opus lui mostaq’birīn („aroganţi”), aplicându-l în teoria sa despre lupta între clase. La rândul său, Khomeyni
va prelua această opoziţie, la fel ca multe alte idei ale lui Sharī’ati, şi care vor avea un mare impact asupra activării
revoluţionare a maselor în 1979, cf. Giles Kepel, Jihad. Expansion et déclin de l’islamisme, Gallimard, 2000.
4
O prezentare detaliată a teologiei şi spiritualităţii shī’ite o face Henry Corbin în Istoria filosofiei
islamice, Herald, 2004.

194
unei desăvârşiri a lucrării lui Muhammad”1. Desemnarea sa nu este o „datorie colectivă”
a Comunităţii ca în sunnism ci, cred shī’iţii, ea rezultă dintr-o numire explicită de către
Dumnezeu, care devine eficientă prin intermediul unei investituri (nass) prin care
harisma divină încredinţată Profetului şi lui ’Alī este transmisă urmaşilor acestora.
Nass se face de către Imāmul în funcţie şi este concepută ca o transmitere către viitorul
Imām a ceea ce shī’iţii numesc „moştenirea” (amānat) divină adică ansamblul învăţăturilor
esoterice precum şi a predispoziţiilor spirituale care fac posibilă receptarea şi
propovăduirea lor. Pentru shī’iţii duodecimani, există doisprezece Imāmi, începând
cu ’Alī; ultimul, Muhammad al-Mahdī, a dispărut, în vârstă de şase ani, în chiar ziua
morţii tatălui său. Între 874-940, potrivit tradiţiei, el ar fi comunicat cu fidelii săi prin

o
intermediul unor emisari; aceasta este „ocultarea minoră”. Din 940 începe însă
„ocultarea majoră” (al-ghaybat al-kobrā) prin care „Imāmul ascuns” se retrage din
lumea fizică în dimensiunile spirituale de unde continuă să servească drept „pol” al

.r
efortului mistic al credincioşilor, fiind „pragul” (bāb) prin care ei pătrund în lumea
divină. El este Mântuitorul (al-Qaīm) a cărui prezenţă eschatologică la sfârşitul timpurilor
va asigura instaurarea perioadei paradisiace pentru adevăraţii credincioşi.

ic
Una din consecinţele fundamentale ale acestei concepţii este aceea că ea pare a
face ilegitimă orice putere temporală, în măsura în care singura autoritate efectivă este
cea a Imāmului: „Guvernarea perfectă este cea a Imāmului şi ea va fi realizată odată cu
venirea lui Mahdi (…) În absenţa sa, orice formă de guvernare este2 cu necesitate imperfectă

lit
căci imperfecţiunile umane se reflectă în instituţiile politice” . De-a lungul timpului,
această lipsă în plan fizic a autorităţii recunoscute ca singura legitimă, spiritual dar şi
politic, a antrenat mai multe atitudini din partea populaţiei shī’ite şi a diverşilor săi lideri.
Cea mai răspândită este aceea a adoptării unei atitudini pasive faţă de autorităţile
politice ale vremii, mai ales în măsura în care shī’ismul a fost vreme de secole minoritar
po
în interiorul unor califate sau entităţi statale sunnite, supus adesea discriminărilor sau
chiar represiunilor. Ca urmare, mulţi lideri shī’iţi au indicat ca legitimă şi chiar indicată
necesitatea unei „disimulări” (taqīyeh, ketmān) a „averii, anturajului şi a apartenenţei
religioase”3. Treptat, pe măsură ce shī’ismul se transformă tot mai mult într-o doctrină
mistică, cu grade de iniţiere şi învăţături esoterice, această „disciplină a secretului” este
înţeleasă şi ca o modalitate de a împiedeca divulgarea adevărurilor superioare către
eo

cei incapabili să le înţeleagă. Această discreţie a predominat în shī’ismul duodeciman


până la instalarea safavizilor în Iran, în 1501, şi ea caracterizează chiar şi secolul în
care emirii bouyzi, iranieni shī’iţi, au guvernat la Bagdad (945-1055), deşi aceştia au
favorizat o parţială legalitate a practicilor sale. Pe de altă parte însă, vidul de putere
terestră apărut odată cu ocultarea trebuia să fie înlocuit de o autoritate, fie ea şi relativă.
.g

În lipsa unor instanţe politice legitime, până la instalarea safavizilor, această autoritate
s-a considerat că trebuie să revină savantului teolog (’ālim) sau juristului religios (faqih).
În lipsa Imāmului, clasa savanţilor a trebuit să-şi asume atât rolul teologic cât şi un
rol oarecum politic, acela de a coordona viaţa socială şi comunitară a credincioşilor.
Din momentul în care în Iran se va instala dinastia safavidă, în 1501, care va
w

proclama shī’ismul duodeciman drept religie oficială, clasa mollahilor shī’iţi ajunge
să constituie un adevărat cler, care dublează şi legitimează puterea politică. Treptat, se produce
şi un compromis: savanţii shī’iţi vor accepta validitatea teologică a unei monarhii în care
văd forma cea mai dezirabilă de conducere politică în măsura în care Imāmul ascuns nu
w

a revenit însă, aşa cum statuează doctrinele eschatologice shī’ite. Teologii shī’iţi credeau că,
pentru actuala perioadă, a ocultării, monarhul poate fi acceptat ca lider, el conducând
ajutat de savanţii religioşi şi având datoria de a respecta şi promova normele islamice.
Această atitudine de compromis nu a fost însă adoptată unanim ci reprezenta, mai degrabă,
w

opţiunea teologilor shī’iţi angrenaţi în siajul puterii politice, încercând să-i confere legitimitate
islamică. Căci o altă parte importantă a mollahilor continua să rămână adepta perspectivei
pietiste, considerând că singurul în măsură să guverneze şi problemele guvernării terestre
(dawla) rămâne doar Imamul ascuns. Dar, odată cu victoria şcolii Osūlī în faţa tendinţei
1
Mehdi Mozaffari, Pouvoir shī’ite. Théorie et évolution, L’Harmattan, 1998.
2
S. H. Nasr, Islam. Perspectives et réalités, Buchet-Chastel, 1975.
3
Mehdi Mozaffari, op. citt.

195
Akhbāri, adepţii pietismului pierd tot mai mult teren în faţa concepţiei care insistă pe
importanţa sporită a teologilor în planul coordonării sociale şi chiar politice a credincioşilor.
Disputele dintre cele două şcoli shī’ite apar încă din perioada safavidă; ele sunt
mai mult decât simple controverse teologice şi vizează în mod esenţial şi limitele acţiunii
sociale şi politice ale mollahilor: vom vedea cum opţiunea între cele două tendinţe va
afecta diferenţiat comportamentul faţă de puterea politică în cazul clerului iranian şi
al celui irakian - de exemplu. Şcoala Akhbāri, care capătă o mare influenţă odată cu
Muhammad Amīn Astarābādi (m. 1624), reprezintă oarecum o refacere a atitudinii
teologice din primele secole de după ocultare, când accentul era pus pe difuzarea şi
aplicarea învăţăturilor „măreţe” (akhbār) ale Imāmilor. Ea respinge validitatea teologică

o
atât a idjtihād-ului (capacitatea de interpretare personală a datelor teologice, în conformitate
cu principiile raţiunii şi în funcţie de contexte noi) cât şi a idjmā’ (consensul comunităţii)
şi acceptă doar fidelitatea religioasă şi juridică faţă de Coran şi Sunna (tradiţia Profetului

.r
şi a Imāmilor). Şcoala s-a răspândit şi a căpătat o influenţă importantă în rândul mollahilor
iranieni îndeosebi în perioada dintre safavizi şi qajari (1736-1779), când clerul a
fost exclus de la problemele puterii. Potrivit şcolii Osūlī, reprezentată mai ales de Muhammad

ic
Bāqir Behbahāni, savanţii au dreptul de a lua decizii individuale şi particularizate în
ceea ce priveşte problemele „secundare” (foru’) ale comunităţii, deci ei acordă o mare
importanţă idjtihād-ului şi prestanţei teologice şi socio-politice a mujtahid-ului. Sintetizând,
poziţiile celor două tendinţe se pot rezuma astfel: „Osūliţii admit idjtihād-ul. Akhbāriţii îl

lit
blamează”, „Pentru primii, principiile raţionamentului în materie de religie sunt în număr
de patru: Cartea, Sunna, idjmā’ (consensul) şi ’aql (raţiunea). Pentru Akhbāriţi doar
prima e valabilă şi în cel mai rău caz a doua”, „Osūliţii împart oamenii în două categorii:
cei care sunt mujtahizi şi cei care sunt imitatori (muqallizi). Akhbāriţii resping această
împărţire. Pentru ei, toţi sunt imitatori ai Imāmilor”, „În ceea ce priveşte „tehnica pentru a
po
găsi soluţii noi” (Istinbāt), osūliţii recunosc validitatea şi indispensabilitatea ştiinţelor
fiqh-ului, în vreme ce adversarii lor consideră necesară „arta cuvintelor Imāmilor””,
„Osūliţii, într-un mod cvasi-general, nu autorizează „imitarea defunctului” (taqlīd al-
mayyit). Akhbāriţii o autorizează”, „Ascultarea de mujtahizi are la unii osūliţi aceeaşi
valoare ca şi ascultarea de Imām. Akhbāriţii neagă această identificare”1. Odată cu
secolul XIX, şcoala Osūlī va câştiga tot mai mult teren în rândul mollahilor, corelativ
eo

cu definitivarea unei ierarhizări a lor, ce datează din epoca safavidă, în funcţie de gradul
de eminenţă teologică şi morală: hodjatoleslam, ayatollah, mare ayatollah. Credincioşii
au libertatea de a-şi alege ayatollahul faţă de care să-şi manifeste ascultarea şi deci
căruia să-i verse datoria financiară; singurul criteriu este, în afara proximităţii geografice,
eminenţa şi renumele teologului. Potrivit osūliţilor, în absenţa Imāmului, comunitatea
.g

trebuie să urmeze învăţăturile şi directivele celui mai instruit dintre mujtahizi: acesta va
primi vestita titulatură de marja’-e taqlid („model de imitat”), care dă naştere la ambiguităţi
în Occident: nu este vorba de o conducere unificată a clerului de către o singură persoană
sau de o funcţie oficială în cadrul administraţiei religioase statale (mujtahizii se ţineau
deoparte de clasa mollahilor ataşaţi puterii politice) ci mai degrabă de un titlu al prestanţei
w

teologice. „„Modelul” care trebuie să fie imitat reprezintă oarecum Imāmul, el este
„locotenentul” (nā’eb) său, ceea ce îi conferă o putere spirituală imensă şi permite corpului
ulemalelor să prezinte puterii politice qajare, căreia îi lipsea la început aura mistică
a safavizilor, un front unit de opoziţie”2. Deşi funcţia este cu siguranţă mai veche,
w

abia din secolul XIX se cunoaşte apariţia unui marja’ unic în Iran. Până în 1961, exista
un singur marja’-e taqlid; odată cu moartea lui Borujerdi teologii vor hotărî că funcţia
era prea dificilă pentru o singură persoană şi o vor „liberaliza”. În anii ’80, existau
şase marja’-e taqlid, dintre care unul era Khomeyni, dar jumătate locuiau în Irak.
w

Interpretarea politică a dogmei shī’ite de către Khomeyni decurge din consecinţele


logice ale principiilor şcolii Osūlī, extrapolând integral funcţia de lideri ai societăţii
musulmane exclusiv clasei mollahilor. Pentru aceasta însă, el neagă atât legitimitatea
religioasă a monarhiei şi pe mollahii care s-au angrenat în argumentarea teologică a
acesteia cât şi pe clericii adepţi ai pietismului, care discreditează importanţa implicării în
1
Mehdi Mozaffari, op. cit..
2
Yann Richard, op. cit.

196
problemele de guvernare. Khomeyni va prelua concepţia lui Alī Sharī’ati (1933-1977),
care formulase o reinterpretare revoluţionară a istoriei shī’ismului - e adevărat dintr-o
perspectivă anti-clericală şi socialistă, care respingea „shī’ismul safavid”, bazat pe
pasivitate politică şi exaltarea penitenţială a sentimentului de culpabilitate colectivă
faţă de părăsirea Imamului Hussayn de către credincioşi, la Karbala, în numele unui
„shī’ism alavit”, acela al continuării luptei lui ’Alī şi a lui Hussayn împotriva oricărei
puteri nedrepte. Valorificând teza lui Sharī’ati, care identifica pe şah cu vechiul calif
sunnit ucigaş şi, în general, cu toţi suveranii musulmani nelegitimi, Khomeyni va
manipula imaginarul religios al populaţiei, propunându-şi de acum propriul model
de interpretare politică a shī’ismului ca fiind continuarea autentică a acestui shī’ism

o
alavit. Dar, în vreme ce Sharī’ati propunea ca însăşi comunitatea să devină oarecum
propriul său „Imām”, adică „să se conducă pe calea lui Dumnezeu”, Khomeyni va
considera că „poporul este imperfect… şi are nevoie de un exemplu perfect”: acesta

.r
poate fi oferit doar de cei mai desăvârşiţi în cunoaşterea şi supunerea faţă de Legea
trimisă de divinitate, adică de teologi1.
Sitemul teocratic al lui Khoemyni se bazează fundamental pe ideea că cea mai

ic
bună formă de conducere a comunităţii musulmane este cea a unei guvernări islamice:
„Guvernarea islamică este guvernarea legii. În această formă de guvernare, suveranitatea
aparţine lui Dumnezeu şi legea este constituită de ordinele şi decretele divine. Legea
Islamului, adică ordinea lui Dumnezeu, domneşte în mod absolut asupra tuturor indivizilor

lit
şi asupra guvernării”2. Într-un astfel de sistem, conducerea (velāyat) trebuie să fie
exercitată de către teologii-jurişti (faqīh), adică cei care cunosc cel mai bine normele
impuse de imperativele divine şi elaborate de Imāmi. Acceptând că Imāmul ascuns
este autoritatea supremă, spirituală şi terestră, a tuturor credincioşilor, trebuie, în lipsa
sa vizibilă, ca prerogativele sale să fie suplinite de cei mai apropiaţi de statutul său, adică
po
savanţii-teologi, cei care posedă în gradul cel mai mare calităţile posedate de Profet şi
Imāmi: „Condiţiile pe care trebuie să le împlinească şeful guvernului decurg direct din
natura guvernării islamice. În afara calităţilor impuse tuturor, precum raţiunea şi înţelepciunea,
există două condiţii esenţiale acestei funcţii: 1. cunoaşterea legii, 2. probitatea (…) Dacă
o persoană demnă de această sarcină, posedând cele două calităţi mai sus menţionate,
se ridică şi formează un guvern, atunci ea va poseda aceeaşi autoritate (vilayat) ca
eo

şi cea pe care o poseda Profetul când îşi asuma administrarea societăţii şi întregul popor,
în ansamblul său, trebuia să-i dea ascultare. Este o iluzie să se creadă că puterile
guvernamentale ale Profetului erau superioare celor ale Imāmului ’Alī sau că
puterile acestuia erau superioare celor ale faqīh-ilor”3.
c) Teocraţia iraniană şi exportul revoluţiei islamice. Deşi revoluţia s-a făcut în numele
.g

„dezmoşteniţilor”, ea a impus un regim care se bazează esenţial pe importanţa ideologică


şi politică a clerului shī’it. Cu toate acestea, trebuie precizat încă de la început că nu
toţi mollahii iranieni sunt implicaţi în plan politic: majoritatea se ţin departe de putere, şi
există chiar şi o facţiune, puţin vizibilă, ce-i adevărat, care critică principiul velayet-
e faqīh şi se opun ideii ca teologii să se erijeze în lideri politici ai comunităţii; se găsesc
w

aici o serie de mari ayatollahi precum Tabatabai-Qomi, Golpayegani, Sadeq Rouhani,


Abolhassan Shirazi. Totuşi, cel mai cunoscut oponent este ayatollahul Hossein Ali
Montazeri, fost colaborator apropiat al lui Khomeyni şi desemnat de acesta ca succesor
al său, calitate retrasă însă în martie 1989, probabil în urma tot mai deselor divergenţe
w

faţă de Ghidul suprem.


Conform Constituţiei Republicii Islamice, ratificată în 3 decembrie 1979, autoritatea
principală şi finală a statului o are Ghidul spiritual (Vali Faqīh) (articolele 107-112).
În principiu, Ghidul Revoluţiei trebuie să fie desemnat de către Adunarea Experţilor,
w

compusă din şaizeci de clerici, ea însăşi aleasă prin sufragiu universal. El are funcţiile
fundamentale: determină direcţiile majore ale politicii interne şi externe a ţării după
consultarea cu Consiliul de Discernământ, este şef al armatei, decide referendumul,

1
Jean-Pierre Digard, „Shi’isme et Etat en Iran”, în L’Islam et l’état dans le monde d’aujord’hui, PUF, 1982.
2
S. R. Khomeyni, Le gouvernement islamique, Institut pour l’édition et la publication des oeuvres de
l’Imam Khomeini, Teheran, 1996.
3
Ibidem.

197
arbitrează între puterile executivă, legislativă şi judiciară. El intervine, indirect, în activitatea
legislativă, pe care o controlează prin intermediul Consiliului de supraveghere (Consiliul
Gardienilor Constituţiei), căruia îi desemnează jumătate din membri. La fel, el domină
puterea judiciară, căreia îi numeşte şeful. Puterea executivă este reprezentată de
preşedintele Republicii, ales prin sufragiu direct, dar candidaţii trebuie să fie acceptaţi
de Consiliul Gardienilor Constituţiei, care le verifică fidelitatea lor faţă de valorile Islamului
şi caracterul iranian. Pe lângă acestea, există o serie de noi instituţii, apărute în urma
revoluţiei, şi ai căror lideri sunt, de regulă, apropiaţi ai Khomeyni. Consiliul Gardienilor
Constituţiei, are ca funcţie fundamentală supravegherea compatibilităţii legilor cu Constituţia
şi Islamul. Este compus din 12 membri, dintre care şase jurişti, ales de Madjlis, şi şase

o
numiţi de Ghid, - şi care sunt singurii însărcinaţi cu vegherea asupra legitimării islamice
a legilor statului. Toate legile Madjlis-ului trebuie să fie aprobate de Consiliul Gardienilor
pentru a putea fi aplicate, acesta din urmă însă nu are decât rol de supraveghere: în

.r
cazul unor invalidări legislative, ele vor fi rediscutate de către Consiliul de discernământ
pentru interes superior al regimului. O altă funcţie fundamentală a Consiliului Gardienilor
este şi de a hotărî asupra legitimităţii, din punct de vedere al conformării cu Islamul, a

ic
candidaţilor la alegerile prezidenţiale, legislative sau ale Adunării Experţilor. Consiliul
de discernământ pentru interes superior al regimului a fost creat de Khomeyni în
1988 cu scopul de a arbitra litigiile dintre Madjlis şi Consiliul Gardienilor şi este compus
din cei şase membri religioşi ai Consiliului Gardienilor, din liderii puterilor legislativă,

lit
judiciară şi executivă, dar şi alte personalităţi influente. În sfârşit, cele două structuri
clasice, puterea executivă, ce are în frunte persoana preşedintelui, ales pe patru ani
prin sufragiu universal (după ce, evident, candidaţiilor le este strict verificată „ortodoxia”
islamică şi antecedentele politico-morale) şi puterea legislativă, Madjlis-ul. Parlamentul
iranian este unicameral, numărând 290 de deputaţi, aleşi pe patru ani; deşi el are,
po
constituţional legitimitatea de a aproba şi schimba guvernul şi preşedintele ţării, totuşi el
este la rândul său supus supravegherii1 Consiliul Gardienilor şi a Consiliului de discernământ
pentru interes superior al regimului . Limitele sale s-au văzut odată cu alegerile din
2000, când 200 din locuri au fost ocupate de reformatori: nici ei, şi nici preşedintele
Khatami nu au putut schimba decisiv opţiunile esenţiale de politică internă şi externă
iraniene, care rămân încă în mare măsură controlate de Ghid şi tabăra conservatoare.
eo

Confiscarea câmpului politic de către adepţii lui Khomeyni s-a făcut însă doar
treptat, el trebuind să îndepărteze atât opoziţia liberală cât şi comunistă şi chiar să
facă faţă, în primii doi ani, unor secesiuni în interiorul blocului său. În acei primi ani
dificili însă, izbucnirea războiului cu Irakul, în 22 septembrie 1980 a avut rolul de a
întări autoritatea lui Khomeyni care, justificând apărarea naţiunii şi a instituţiilor islamice,
.g

va elimina opoziţia şi va instaura un regim dictatorial, bazat pe resuscitarea serviciului


secret şi mai ales pe instituţia Pasdaranilor („Gardienii Revoluţiei”), formată din miliţii
populare devotate total Ghidului2. Din punct de vedere ideologic, mariile strategii şi
acţiuni externe în perioada khomeynistă au fost: imperativul „exportării revoluţiei”, atitudinea
critică faţă de Occident şi îndeosebi faţă de Statele Unite, propaganda împotriva
w

liderilor musulmani „nelegiuiţi” (clanul saudit, îndeosebi, apoi şi Saddam Hussein în


toată perioada războiului) şi a Israelului, apropierea de lumea a treia3.
Cel mai important a rămas însă, până la moartea lui Khomeyni, imperativul
extinderii procesului revoluţionar şi la statele din jur, îndeosebi cele cu populaţie shī’ită
w

(Irak, Liban, Bahreyn, Pakistan, Afganistan). Această strategie, care poate fi privită în
acelaşi timp şi ca o modalitate efectivă de „dez-încercuire” a Iranului din vecinătatea
unor state ostile, s-a bazat în deceniul opt pe diverse mijloace: „organizarea de campanii
de propagandă şi de informare, formarea de cadre străine în centrele specializate
w

din Iran, acordarea de ajutor material şi logistic organizaţiilor islamice active peste tot în
lume, trimiterea de personal de încadrare şi de pregătire (mollah, pasdar), crearea de

1
Shahraugh Akhavi, „The Power Structure in the Islamic Republic of Iran”, în Shireen Hunter (ed.),
Internal Developments in Iran, Significant Issues Series, Vol, VII, n° 3, 1985.
2
Richard Cottam, „Inside Revolutionary Iran”, Middle East Journal, Vol. 43, No. 2, 1989.
3
Mohammad Reza Djalili, op. cit.

198
reţele de informaţii şi susţinerea unor acţiuni teroriste, etc.”1. Cu toate acestea, una
dintre motivaţiile acestei politici expansioniste în numele unui pan-islamism purcede
dintr-o declarată, şi probabil şi sinceră, repulsie a lui Khomeyni faţă de conceptul de
stat-naţiune şi naţionalism, în care vede, ca de altfel şi contemporanii săi sunniţi,
ulemalele wahhābite sau Fraţii Musulmani, doar ideologii occidentale introduse în
lumea musulmană cu scopul dezbinării şi fragmentării ei. Astfel că, fără să nege totuşi
caracterul iranian al statului (ba chiar mobilizând conştiinţa naţională a populaţiei în
momentele dificile ale războiului cu Irakul), Khomeyni a ales să insiste pe caracterul 2
islamic al Republicii şi pe proiectul re-creării unui spaţiu islamic autentic în regiune .
Această opţiune îşi avea însă propriile sale motivaţii geopolitice. În primul rând, ea

o
se baza pe temerea, în primii ani post-revoluţionari, că schimbarea din Iran, ce avusese
structural o dimensiune mesianică şi universalistă, nu ar putea dăinui fără a provoca în
regiune procese asemănătoare. Încercând să depăşească caracterul său limitat, irano-

.r
shī’it, liderii din Teheran văd, în primii ani, în revoluţia iraniană doar preludiul unui
proces revoluţionar extins la întreaga lume islamică şi, în general, la toate popoarele
„dezmoştenite”. Acest lucru este afirmat explicit chiar în preambulul Constituţiei:

ic
„…conţinutul islamic al revoluţiei din Iran, care este o mişcare pentru victoria tuturor
dezmoşteniţilor asupra celor puternici, pregăteşte terenul acestei revoluţii în Iran şi
în străinătate, îndeosebi în extinderea raporturilor internaţionale şi cu celelalte mişcări
islamice şi populare, ea îşi desfăşoară eforturile pentru a deschide calea creeării unei

lit
comunităţi mondiale unice şi de asemenea pentru3 întărirea luptei angajate pentru
eliberarea popoarelor nevoiaşe şi asuprite în lume” .
Pe scurt, obiectivele politicii externe iraniene, din perspectivă ideologică, în perioada
Khomeyni, se afirmau a fi două: propagarea Islamului (care este şi o obligaţie religioasă) şi
ajutarea la lupta împotriva opresiunii internaţionale; aceasta se face prin două mijloace:
po
propaganda (tabligh) şi războiul sfânt (jihad). Pentru toate acestea, Iranul a creat o
întreagă infrastructură de propagandă, mobilizare, subversiune, fie în prelungirea unor
instituţii clasice: servicii de securitate, Gardienii Revoluţiei, ambasade, fie prin intermediul
unor noi organisme specifice, axate chiar pe exportarea revoluţiei. Aşa au fost Biroul
de ajutorare a mişcărilor de eliberare, creat în 1979, ce funcţiona pe lângă Ministerul
de Externe şi Gardienii revoluţiei, Secretariatul islamic, însărcinat cu stabilirea de
eo

legături cu clerul musulman din întreaga lume, Congresul mondial al conducătorilor


rugăciunii de vineri, Mobilizarea poporului dezmoştenit, Fundaţia martirilor, etc.
În primii ani de după revoluţie, Republica islamică a exercitat o puternică fascinaţie
atât asupra unei mari părţi din populaţia musulmană cât şi asupra unor grupări islamiste,
radicale sau nu. Mulţi militanţi, din Asia de Sud-Est până în Africa, inclusiv4 Europa
.g

sau America, vin la Teheran pentru întâlniri ideologice sau pregătire militară . Totuşi,
efectele acestei mobilizări au fost foarte puţin vizibile: în afara Libanului, angrenat
deja într-o disoluţie a autorităţii politice, în nici o altă ţară islamiştii pro-Khomeyni nu au
reuşit să producă acelaşi proces revoluţionar şi să instaleze un regim de „legitimitate
divină”. În fond, internaţionalismul afişat al liderilor de la Teheran nu era decât expresia
w

resimţirii izolării de care sufereau în interiorul regiunii, prin dubla alteritate persano-
shī’ită. Şi, în pofida declaraţiilor sale de conciliere între sunnism şi shī’ism, lumea sunnită
nu a putut fi mobilizată în siajul unui Iran revoluţionar. După un moment de derută, puterea
saudită va oferi ea însăşi un scop „islamic” radicalilor sunniţi, prin promovarea jihad-ului
w

în numele nou izbucnitului război din Afganistan. Cele mai mari speranţe ale Teheranului
se bazau tot pe activarea militantă a populaţiilor shī’ite din afara Iranului, în virtutea
legăturilor strânse dintre elitele religioase. Sporirea agitaţiei în interiorul comunităţii
shī’ite irakiene ca urmare a acţiunilor Iranului a stat la baza izbucnirii primului
w

război din Golf, dar Khomeyni nu a reuşit să provoace şi în ţara vecină un proces
revoluţionar ca şi în Iran, care să instituie o nouă republică islamică. La fel, propaganda
şi acţiunile destabilizatoare împotriva Arabiei Saudite au fost şi ele lipsite de succes şi

1
Ibidem.
2
Christian Pahlavan, „Islamisme contre iranité: l’Iran assassiné”, Politique Internationale, n° 10, 1981.
3
În Mohammad Reza Djalili, op. cit.
4
John Esposito, The Iranian Revolution: Its Global Impact, Florida International University Press, 1990.

199
au provocat doar sporirea reprimărilor saudite în rândul minorităţii shī’ite din provincia
Hassa. În 1981, un complot iranian a eşuat în încercarea de a provoca o răsturnare a
guvernului sunnit din Bahreyn şi1de a instala o conducere politică expresie a majorităţii
shī’ite, care să fie fidelă Iranului . Singurele succese vizibile ale politicii de extindere a
militantismului islamic pro-iranian sunt influenţa căpătată de Teheran în rândul
mişcării islamiste din Palestina şi mai ales în Liban.
Problema eliberării Palestinei, strâns legată de opiniile emise faţă de statul Israel,
a devenit una dintre temele clasice ale discursurilor mobilizatoare şi activismului islamist
ale liderilor iranieni. Propaganda anti-sionistă, la fel ca şi cea anti-americană, a făcut
parte în deceniul nouă din retorica zilnică a lui Khomeyni: din perspectiva sa, singura

o
opţiune trebuia să fie desfiinţarea totală a statului Israel: „Noi reclamăm de 20 de ani o
adunare generală a tuturor musulmanilor pentru a face să dispară Israelul, pentru a
recupera Ierusalimul şi pentru a salva, prin acesta, ţările islamice de această tumoare

.r
canceroasă”2. Ca urmare, orice soluţionare parţială a conflictului israelo-palestinian,
care să permită coexistenţa a două state pe teritoriul Palestinei, este respinsă principial
de Khomeyni: ea a rămas, până astăzi, atitudinea grupărilor radicale din interiorul puterii

ic
iraniene. În măsura în care, după 1978, OEP se angajase progresiv pe calea unei
soluţii diplomatice şi a unui compromis cu Israelul, Iranul s-a aflat în conflict cu liderii
palestinieni moderaţi. Teheranul va încerca să devină el însuşi un jucător în problema
palestiniană, şi va face asta contribuind la islamizarea conflictului şi la constituirea unor

lit
instanţe palestiniene care să se revendice de la Islam şi să acţioneze ca aripă militantă
a Iranului în Palestina. Aceasta va face de acum îndeosebi gruparea radicală Jihadul
Islamic, înfiinţat de Fathi Shqaqi în 1983, care se va remarca în întreg deceniul opt
prin inaugurarea seriei de atentate teroriste anti-israeliene: „Shqaqi şi prietenii săi
se refereau la Iran pentru a critica în acelaşi timp naţionalismul OEP, care nu reuşise
po
nimic concret pentru palestinieni pe teren, şi la discreţia fraţilor Musulmani din Palestina,
care sacrificaseră lupta politică împotriva Israelului în favoarea confortului predicării
şi al acţiunii sociale: victoria revoluţiei islamice aducea dovada că chiar şi în faţa
unui inamic aşa de puternic precum şahul, jihad-ul unor militanţi determinaţi putea
să depăşească toate obstacolele. Aceasta trebuia să fie calea pentru eliberarea Palestinei:
a duce frontul luptei armate şi a luptei pentru islamizare prin îngemănarea lor într-un
eo

acelaşi jihad”3. Jihadul Islamic se concepea pe sine tocmai ca avangarda militantă a


unei mişcări ce ar fi 4condus la distrugerea statului Israel şi la instaurarea unui stat
islamic în Palestina . Chiar dacă aceste puseuri exaltate nu s-au realizat, noua
mişcare, care se inspira din ideologia şi activităţile Iranului sau a celorlalte grupări radicale
pro-iraniene din epocă (îndeosebi Hezbollah), a avut un rol decisiv în islamizarea
.g

problemei palestiniene. Ea a servit ca model pentru noile generaţii de islamişti din


interiorul Frăţiei Musulmane, care în 1997 vor pune bazele celei mai importante
mişcări islamiste din Palestina, Hamas. De altfel, odată cu uciderea de către Mossad a
lui Shqaqi, în 1995, şi cu decăderea eficienţei ideologice şi activiste a Jihadului Islamic,
Hamas-ul primeşte un rol tot mai important în strategia palestiniană a Iranului5.
w

Impactul cel mai profund al revoluţiei islamice iraniene şi ale politicilor Republicii
islamice va fi resimţit însă în Liban, o zonă cu o importantă comunitate shī’ită, care
avea legături foarte strânse cu elita religioasă şi economică din Iran, şi care fusese
exclusă permanent din jocul politic, fie de sunniţi fie de creştini. La sfârşitul anilor ’60,
w

mollahul iranian Moussa Sadr impune în Liban autoritatea comunitară a clerului shī’it,
după modelul irakian şi iranian, şi mai ales provoacă apoi o largă mişcare populară 6
creând o armată paramilitară care va deveni cunoscută sub acronimul său, Amal .
w

1
Uzi Rabi, Joseph Kostiner, „The Shi‘is in Bahrain: Class and Religious Protest”, în Ofra Bengio,
Gabriel Ben-Dor (eds.), Minorities and the State in arab World, Lynne Rienner Publishers, Inc., 1999.
2
Discurs din 13 februarie 1982, în La Palestine dans l’optique de l’Imam Khomeini,l’Institution de la
rédaction et de la publication des oeuvres de l’Imam Khomeyni, Teheran, f.a.
3
Gilles Kepel, op. cit.
4
Lamchichi Abderahim, Géopolitique de l’islamisme, L’Harmattan, 2001.
5
Ibidem.
6
Dawisha Adeed, The Arab Radicals, Council on Foreign Relations, 1986.

200
Legăturile cu Iranul, niciodată întrerupte, se întăresc tot mai mult, ceea ce şi face ca
„după revoluţia din 1979, Libanul de Sud shī’it să devină unul dintre obiectivele şi una
dintre bazele Iranului revoluţionar în Orientul Apropiat”1. Astfel că, în momentul invaziei
israeliene în Liban, în 1982, un grup de clerici libanezi primesc ajutorul Gărzii Revoluţionare
Iraniene în Bekaa, care ajută la instalarea primei infrastructuri a unei noi mişcări,
Hezbollah: „Hezbollah a apărut dintr-un mariaj între shī’iţii libanezi şi Iranul Islamic
şi devine cea mai influentă mişcare fundamentalistă shī’ită din afara Iranului”2. Treptat,
sub influenţa ideologilor din Teheran3
şi în special a liderului său spiritual libanez, şeicul
Muhammad Hussein Fadlallah , Hezbollah îşi afirmă propriul program de acţiune,
făcut public în februarie 1985, în care soluţia problemelor libaneze era găsită în „înfiinţarea

o
unei Republici Islamice”, după model iranian. Gruparea recunoştea principiul velayet-e
faqih, adică acordarea autorităţii supreme 4
teologului-jurist, identificat cu Khomeyni,
dar totuşi nu şi pe cea a guvernului iranian . Scopul mişcării era mai întâi lupta împotriva

.r
„imperialismului occidental” din Liban, apoi alungarea forţelor israeliene din Liban şi
în cele din urmă „distrugerea completă a statului Israel şi înfiinţarea unui regim islamic,
inclusiv în Ierusalim”. Deşi aceste imperative maximaliste nu s-au realizat, Hezbollahul

ic
a rămas marele succes exterior al Iranului, la care Siria a avut însă o contribuţie decisivă.
Prin intermediul Hezbollahului, Teheranul a impus în deceniul opt terorismul ca
politică de stat, atât cu scopuri propagandistice cât şi practice (deschiderea unui front
anti-occidental ca replică la susţinerea Irakului de către Statele Unite şi unele state

lit
europene): „politica Teheranului în 5Liban s-a bazat pe două preocupări esenţiale:
prozelitismul ideologic şi războiul” . Inovaţia fundamentală pe care o va aduce
Hezbollahul pe scena violenţei Orientului Mijlociu, şi care derivă din specificitatea sa
shī’ită, este aceea a martirajului. Tradiţia coranică interzice suicidul, dar face legitimă
sacrificarea vieţii pentru cauza Islamului. Extrapolând, Hezbollah consideră că şi
po
moartea premeditată în numele jihadului este o formă de martiraj, ba chiar forma supremă:
„Luptaţi prin martiraj, fiindcă martirul este esenţa istoriei” spunea Khomeyni6. În
toată această perioadă, autoritatea Hezbollah a crescut neîncetat, în plus, ea şi-a întărit
susţinerea de masă prin construirea unei întregi infrastructuri de asistenţă socială
pentru comunitatea shī’ită, cu un puternic ajutor iranian. Se formează Comisia de
Ajutor a Imamului Khomeyni care „a evoluat de atunci într-o gigantică organizaţie de
eo

asistenţă socială, ale cărei servicii 7concurează, chiar şi acum, cu eforturile guvernului
libanez pentru comunitatea shī’ită” . În plus, Hezbollahul şi-a dezvoltat o reţea tot mai
sporită de investiţii şi afaceri, în Liban ca şi în restul Orientului Mijlociu dar şi Europa şi
America, care să poată asigura o autofinanţare independentă de cea exterioară8.
Moartea lui Khomeyni, în iunie 1989, marchează însă sfârşitul internaţionalizării
.g

agresive a revoluţiei islamice de către Iran. De acum, strategia Teheranului devine mult
mai „naţionalistă”, deşi nu încetează să susţină comunităţile shī’ite din exterior. La fel,
susţinerea grupărilor radicale este mai limitată faţă de deceniul opt, ea este mai
degrabă financiară şi se limitează la clienţii tradiţionali (Hezbollah, grupările palestiniene,
opoziţia shī’ită din Irak, Afganistan, Tadjikistan, Pakistan, etc.); relaţiile cu mişcările sunnite
w

s-au restrâns în special datorită diferenţelor doctrinare, esenţiale în constituirea unui


grup islamist. Acolo unde există, ele sunt motivate mai degrabă de interese imediate
decât de afinităţi ideologice. Dispariţia lui Khomeyni a ridicat şi problema succesiunii la
w

1
François Thual, Géopolitique du chiisme.
2
Kramer Martin, „Hizbullah: The Calculus of Jihad”, în Martin E. Marty şi R. Scott Appleby (ed.), The
Fundamentalism Project, vol. I: Fundamentalisms and the State, The University of Chicago Press, 1994.
w

3
O prezentare detaliată a principalelor teme ale gândirii lui Fadlallah o face Carré Olivier în L’utopie
Islamique dans l’Orient arabe.
4
Amal Saad-Ghorayeb, Hizbullah: Politics and Religion, Pluto Press, 2002.
5
Mohammad Reza Djalili, op. cit.
6
În Hala Jaber, Hezbollah, Antet, 1998.
7
Ibidem.
8
Se consideră că ajutorul financiar primit de Hezbollah de la Iran se ridică la peste 100 de milioane de
dolari pe an, iar, mai recent chiar dublu, cf. Matthew A. Levitt, Iranian State Sponsorship of Terror, The
Washington Institut for Near East Policy, February, 2005.

201
funcţia de Ghid suprem. Fostul său delfin, ayatollahul Montazeri, fusese îndepărtat
chiar în 1989 şi înlocuit cu Khamenei, preşedintele republicii din 1982, care însă nu
făcea parte din elita teologică shī’ită dar era printre clericii care aveau o bogată experienţă
politică, absolut necesară. Nefiind nici măcar ayatollah, ci doar hodjatoleslam, a fost
nevoie chiar de instituirea unui amendament la Constituţia din 1979 - unde se statua
obligativitatea ca Ghidul să îndeplinească gradul teologic suprem în ierarhia shī’ită,
prin care această prevedere a fost extinsă. Lipsit de charisma predecesorului său, Khamenei
va continua însă să stea în fruntea grupului 1
conservator, care doreşte să ducă mai
departe principiile trasate de Khomeyni . Pe de altă parte, această parţială lipsă de
prestigiu a permis creşterea puterii prezidenţiale: în iulie 1989 noul preşedinte va fi

o
Hachemi Rafsandjani, care va strânge în jurul său pe cei favorabili unei deschideri
economice şi politice mai largi, lipsite de condiţionări ideologice. De acum, lupta
între „reformatori” şi „conservatori” începe treptat să ia amploare, deşi cei din urmă

.r
îşi păstrează autoritatea ultimă, atât prin prerogativele Ghidului, care poate bloca
orice decizie considerată ca „neconstituţională”, adică ne-islamică, cât şi prin parlament
care, până în 2000, rămâne încă dominat de conservatori.

ic
După încheierea războiului din Golf, ridicarea sancţiunilor de către Comunitatea
Economică Europeană în 1990 iar apoi încheierea unui tratat cu Irakul prin care se
recunoştea vechiul status quo teritorial elaborat prin acordurile din Alger (1975), au
contribuit la creşterea producţiei petroliere şi la redresarea economică şi socială. De

lit
acum, două sunt marile tendinţe şi scenarii geopolitice ale Teheranului: întărirea autorităţii
sale strategice şi economice în Golf şi continuarea extinderii influenţei în spaţiul
Asiei Centrale, înspre noile republici musulmane desprinse după disoluţia URSS.
2. RIVALITATEA SAUDITO-IRANIANĂ ÎN GOLF.
po
Alături de Arabia Saudită şi Irak, Iranul constituie, de la începutul secolului XX,
unul dintre cei trei piloni ai spaţiului geopolitic din Golf. Este un triunghi în care fiecare
actor manifestă mefienţă şi chiar repulsie faţă de ceilalţi; alianţele, atunci când există,
fiind motivate întotdeauna de considerente conjucturale şi strategice şi nicidecum
în virtutea unor proiecte comune. Există, într-adevăr, o serie de elemente eterogene în
virtutea cărora o colaborare sporită între cele trei puteri din Golf a fost puţin realizabilă:
eo

diferenţele ideologice care stau la baza regimurilor politice respective, alianţele din
timpul războiului rece, existenţa unor permanente situaţii conflictuale frontaliere, competiţia
economică, geopolitică şi pentru leadership în interiorul lumii arabo-musulmane, diferendele
faţă de politica petrolieră în OPEC, situaţia minorităţilor etnico-religioase şi, nu în
ultimul rând, antipatiile personale dintre liderii din regiune.
Relaţiile dintre Iran şi Arabia Saudită sunt simptomatice pentru acest tip de
.g

vecinătate „rece” care caracterizează o mare parte din raporturile regionale în Orientul
Mijlociu. La nivel ideologic, cele două state suferă efectele dublei fracturi ce sfâşie
regiunea: aversiunea religioasă sunnită faţă de shī’ism şi vechiul conflict între arabism
şi iranitate. Repulsia reciprocă dintre saudiţi şi iranieni îşi are originile încă de la
w

începuturile predicării wahhābite, la sfârşitul secolului XVIII, când trupele conduse


de Ibn Saud distrug locurile sfinte shī’ite Kufa şi Najaf2: fiecare dintre cele două curente
musulmane îl consideră pe celălalt drept o erezie indezirabilă în cadrul Islamului. După
formarea celui de-al treilea stat saudit, în secolul XX, acestei contestări religioase i
w

se adaugă şi competiţia geopolitică în cadrul Golfului, şi apoi, după explozia petrolieră,


în interiorul OPEC, unde au existat de atunci permanente dispute între Arabia Saudită
şi Iran asupra preţului petrolului. La începutul războiului rece, ambele state vor încerca
să fie antrenate de Statele Unite în îngrădirea extinderii influenţei sovietice („doctrina
w

Nixon”), însă şahul este mult mai participativ decât suveranii saudiţi, asumându-şi
rolul de „jandarm al Golfului”, mai ales pe fondul retragerii protectoratului britanic, în 1971,
asupra emiratelor din Golf. Aşa numita „doctrină Nixon”, elaborată de fapt de Henry
Kissinger pe fondul crizei vietnameze şi a războiului de Yom Kippur, urmărea căutarea

1
Saskia Gieling, „The Marja’iya in Iran and Nomination of Khamanei in December 1994”, The Middle
Eastern Studies, Nr. 33, Vol. 4, 1997.
2
Laurens Henry, L’Orient arabe: arabisme et islamisme de 1798-1945, Armand Colin, 2000.

202
şi susţinerea financiară şi militară a unor „delegaţi”, cărora SUA să le încredinţeze
sarcina asigurării unei securităţi regionale favorabilă intereselor americane. Astfel, cu
aprobarea Statelor Unite, şi în măsura în care Irakul abia ieşise din ultima sa revoluţie
ce a instaurat puterea ba’thistă, şahul, dorind să reînvie autoritatea de altădată a Persiei,
se erijează acum agentul menţinerii ordinii regionale în Golf. Iranul ajunge cel mai
mare importator de armament din regiune, achiziţionând între 1972-1978 produse
militare în valoare de 18 miliarde de dolari1. Totuşi, el nu este singurul care beneficiază
de asistenţa militară americană: conform „doctrinei Nixon” în întreg deceniul şapte
există patru ţări care sunt vizate de proiectul SUA în regiune: Israelul, Egiptul, Arabia
Saudită şi Iranul2. Riyadul se teme însă ca puterea militară iraniană să nu fie folosită la

o
un moment dat împotriva sa, mai ales în momentul în care trupele iraniene au venit în
peninsulă, în anii ’60, pentru a ajuta pe3
sultanul Omanului să lupte împotriva rebeliunii
din Dhofar, susţinută de Egipt şi Irak .

.r
Încă din 1965 însă, din momentul în care regele saudit Faysal îşi propune să
utilizeze resursele petroliere pentru realizarea unei ascensiuni regionale şi chiar la
nivelul lumii musulmane a Arabiei Saudite, interesele regatului se lovesc tot mai

ic
mult de veleităţile hegemonice iraniene. Noua geostrategie saudită era bazată în
special pe activarea conştiinţei şi valorilor islamice în interiorul spaţiului musulman;
pentru aceasta Riyadul instituie o serie de politici şi strategii în scopul realizării unui
„spaţiu de sens” islamic favorabil intereselor saudite: finanţarea proiectelor musulmane

lit
îndeosebi prin intermediul Ligii Islamice Mondiale, îndoctrinarea wahhabită a muncitorilor
străini veniţi în regat, crearea Organizaţiei Conferinţei Islamice, elaborarea unui sistem
bancar bazat pe legislaţia canonică musulmană şi implementarea lui în ţările mai sărace,
etc. Această politică, ce avea în spate dorinţa Arabiei Saudite de a prelua leadership-ul
regional nu în numele unui naţionalism pan-arab - care, de altfel, tocmai eşuase după
po
înfrângerea arabă din 1967 şi fractura mişcării ba’thiste, ci a unui pan-islamism, se
loveşte de alteritatea unui Iran, care-şi asumă cu tărie imperativul unei modernităţi
laicizante şi care, aşa cum au dovedit-o serbările din 1971 de la Persepolis, se revendică
mai degrabă de la moştenirea pre-islamică. În concluzie deci, se poate spune că
nici până la revoluţia din 1979 relaţiile saudito-iraniene nu au fost apropiate: singurul
fapt că cele două ţări erau aliate SUA în regiune şi opoziţia lor faţă de URSS erau
eo

elementele ce le conferea o anumită conivenţă: diferenţele structurale dintre ele şi


mai ales suspiciunea permanentă a saudiţilor faţă de tendinţa hegemonică a Şahului a
împiedecat constituirea unui sistem comun de securitate.
După revoluţia din 1979, Riyad-ul, ca şi celelalte state din Golf, vede instalarea
Republicii islamice ca o ameninţare directă la politicile sale regionale: „Cel mai ameninţător
.g

aspect al evenimentelor din 1979-1980 a fost cu siguranţă revoluţia islamică din Iran,
care a dus cu repeziciune la doborârea şahului. Conducătorii din Golful Arab au văzut
cu maximă alarmare această abruptă terminare a celui mai puternic regim monarhic
din Golf... În multe aspecte, Şahul era întocmai ca şi ei: un monarh, un aliat strategic al
Vestului, un inamic nepotolit al comunismului, un apărător al status-quo-ului regional.
w

Brusca sa prăbuşire a fost şocantă”4. Propaganda iraniană împotriva liderilor saudiţi


este la fel de intensă ca şi cea anti-americană sau anti-evreiască: „Din punct de vedere
ideologic, Teheranul reproşează conducătorilor monarhiilor arabe faptul de a se fi
îndepărtat de preceptele Islamului, de a exploata bogăţiile ţării în folosul lor şi, 5mai
w

presus de toate, de a fi aliaţi ai Statelor Unite şi de a face astfel jocurile Israelului” .


Revoluţia iraniană şi alungarea şahului nu doar că a dus la anularea strategiei
de securitate regională elaborată de SUA dar a avut propriile consecinţe geopolitice
majore în zona Golfului. În primul rând, Teheranul – în special în perioada lui Khomeyni,
w

îşi va asuma propria poziţie geopolitică „tiermondistă”, încercând să se erijeze el

1
Paolucci Henry, Iran, Israel and United-States: An American Foreign Policy, Griffon House Publications, 1991.
2
Francis Furuyama, East-West Tensions in the Third World, New-York, 1986.
3
Da Lage Olivier, Géopolitique de l’Arabie Saoudite, Editions Complexe, 1996.
4
Abdul Kahleq Abdulla, „The Gulf Cooperation Council: Nature, Origin, and Process”, în Michael C.
Hudson (ed.), Middle East Dilemma, Tauris &Co. Ltd, 1999.
5
Mohammad Reza Djalili, op. cit.

203
însuşi într-un nou lider regional, nu în siajul Statelor Unite sau al URSS, ci chiar ca
pivot al unei resurecţii a lumii musulmane în numele valorilor religioase şi politice
islamice. În această postură, bazată pe activarea conştiinţei musulmane, mai întâi în
rândul shī’iţilor dar şi în spaţiul sunnit, Iranul nu putea să nu se lovească de propriile
politici pan-islamiste ale Arabiei Saudite. El este perceput de acum de toate statele
din regiunea Golfului ca un agent violent al destabilizării vechiului status-quo. „În faţa
acestei situaţii, ansamblul conducătorilor monarhiilor arabe din regiune au adoptat
o politică fondată pe trei principii: o stare de pasivitate, pentru a linişti regimul revoluţionar,
„reislamizarea” societăţii pentru a încerca o înfrângere a islamiştilor pe propriul teren şi
cooperare mai activă între cele şase state, pentru a reprima orice tentativă de destabilizare”1.

o
Arabia Saudită se teme de creşterea agitaţiei shī’iţilor din regiunea petroliferă Hassa2,
unde ei sunt majoritari şi, în general, de acţiunile radicalilor islamişti care pot, luând ca
model revoluţia iraniană, să producă destabilizări ale regimurilor politice din peninsulă

.r
şi din lumea arabă. În măsura în care, în decursul anilor 1979-1980, la Teheran grupările
moderate erau eliminate de la putere şi gruparea clericilor radicali cu Khomeyni în
frunte acaparau funcţiile în stat, monarhiile din Golf se vor apropia de Irak, care le părea

ic
mai puţin ameninţător decât Iranul. Tocmai această susţinere conjuncturală a Bagdadului
de către vecinii arabi a oferit lui Saddam Hussein iluzia eficienţei unei acţiuni militare
împotriva Iranului, în primă instanţă pentru acapararea provinciei arabofone petroliere
Khuzistan iar apoi, cu scopul probabil chiar de a încerca o răsturnare a regimului

lit
islamist de la Teheran. Liderii saudiţi şi ai emiratelor din Golf nu erau deranjaţi de
începerea ostilităţilor militare irakiene împotriva Iranului, văzând în aceasta atât ocazia
unei epuizări mutuale a puterii militare a celor doi mari rivali din Golf cât şi o modalitate
prin care credeau că politicile islamiste radicale ale Teheranului pot fi limitate. Totuşi,
eşecul ofensivei fulger irakiene şi mobilizarea rapidă a armatei iraniene au modificat
po
optimismul iniţial al monarhiilor petroliere. Pe măsură ce războiul devenea tot mai mult
unul de uzură, poziţia ţărilor de Golf devine mai neutră, deşi susţinerea Irakului este
clară, atât financiar cât şi logistic sau propagandistic. Ca urmare, cele şase monarhii au
luat hotărârea creării unei structuri comune de cooperare şi securitate: Consiliul de Cooperare
al Golfului. Apărut în urma Summitului de la Abu Dhabi din mai 1981, CCG avea atât
scopul creşterii cooperării regionale în plan economic şi comercial, cât mai ales dorea să
eo

fie o structură regională de securitate colectivă pe fondul războiului irano-irakian: „întreaga


regiune era în stare de război nemărturisit; apărarea şi securitatea devin dintr-o dată
cea mai înaltă prioritate”3. Aflate sub ameninţarea revoluţiei iraniene şi a activării
militantismului minorităţilor shī’ite proprii, monarhiile Golfului au acceptat acum o
parţială hegemonie a Arabiei Saudite, îndeplinind astfel unul dintre visele puterii de
.g

la Riyad de a avea un control - chiar şi limitat, asupra vecinilor din peninsulă.


În deceniul opt, statele din Orientul Mijlociu se polarizează în funcţie de cei doi
rivali aflaţi în război: Irakul, susţinut de ţările din CCG şi parţial de Egipt şi Iordania,
şi Iranul, ajutat de Siria şi Libia. Riyadul şi Teheranul se anatemizează reciproc, folosind
resurse imense pentru realizarea unor programe sociale şi religioase în lumea musulmană
w

care să le fidelizeze populaţia. Regatul saudit se simţea de acum direct ameninţat de


radicalii islamişti atraşi de Iran, şi care critică alianţa Riyadului cu statele occidentale
ne-islamice4. Aceasta va da o puternică lovitură imaginii Arabiei Saudite, care se erijase
până atunci în lider al renaşterii islamice, finanţând state, organizaţii, ligi, partide pentru
w

a le atrage spre valorile salafite; el va fi semnul explicit al unei prime mari fracturi
istorice în rândul islamiştilor, care se vor împărţi în susţinători ai Teheranului şi cei ai
Riyadului. Revoluţia iraniană va fi văzută ca model reuşit de instaurare politică a
unui sistem şi ordini islamice conforme Sharī’ei, un mijloc cu mult mai eficace decât paşii
w

moderaţi şi treptaţi ai strategiei saudite. Elanul provocat de succesul său a neliniştit


Arabia Saudită, rivala Iranului, atât datorită caracterului shī’it cât şi mobilizării crescute a

1
Ibidem,
2
François Thual, Géopolitique du chiisme.
3
Abdul Kahleq Abdulla, „The Gulf Cooperation Council: Nature, Origin, and Process”, în Michael C.
Hudson (ed.), Middle East Dilemma, Tauris &Co. Ltd, 1999.
4
Basbours Antoine, L’Arabie Saoudite en question, Perrin, 2002.

204
avântului revoluţionar în lumea sunnită, care ameninţa stabilitatea şi politicile proprii ale
regatului. În plus, „încă de la ajungerea sa la putere, ayatollahul lansează anateme
împotriva familiei regale saudite, o acuză de ipocrizie religioasă, de corupere a
moravurilor, de aservire a Islamului1 faţă de interesele americane şi, ofensă supremă,
cheamă deschis la răsturnarea ei” . Astfel că, în faţa „ameninţării” Iranului „strategia
saudită a rămas aceeaşi din 1979 până astăzi: de a se folosi de opinia sunnită mondială
pentru a descrie Teheranul ca un focar de erezie… de a reafirma primatul său spiritual
asupra Islamului sunnit mondial prin finanţarea regimurilor conservatoare ca şi a
formaţiunilor integriste şi prin propagarea învăţăturii wahhābite; în sfârşit, de a ascuţi
rasismul specific arab împotriva „persanilor””2. Pentru aceasta, Arabia Saudită va pune în

o
practică propria sa „îndiguire” a Iranului: pe de o parte, prin susţinerea Irakului să atace
ţara vecină, blocându-le astfel într-un război costisitor şi de 3
rutină şi care „fisurează axa
naţionalistă şi pro-sovietică ai cărei stâlpi sunt Siria şi Irakul” , pe de alta, participând, alături

.r
de Statele Unite, la susţinerea opoziţiei anti-sovietice din Afganistan, opoziţie care va fi
de acum instrumentalizată în termeni ideologici, de luptă Islam-Comunism (Ateism,
Materialism, etc.). Ea va deveni supapa de care se va folosi regatul saudit, atât pentru

ic
a-şi dovedi ataşamentul faţă de principiile jihad-ului, cât şi pentru a găsi un obiectiv
care să mobilizeze avântul grupărilor radicale, îndepărtându-le astfel de la criticarea
regimului şi oferindu-le prilejul şi susţinerea îndeplinirii dezideratelor militantiste.
La mijlocul deceniului opt, se constată însă o parţială temporare a disputelor

lit
saudito-iraniene, corelativ cu stabilirea unor contacte secrete între cele două părţi ca
şi cu o apropiere în interiorul OPEC. Este perioada în care chiar americanii manifestă
tendinţa de a inaugura anumite contacte cu unele oficialităţi iraniene, terminate însă
în urma scandalului Irangate. Dar, în timpul pelerinajului la Mecca, din iulie 1987, au loc
mai multe înfruntări violente între autorităţile saudite şi pelerinii iranieni, care conduc
po
din nou la tensionarea relaţiilor între cele două ţări, la reluarea discursurilor radicale
şi chiar la ruptura înţelegerii petroliere în interiorul OPEC. Disputele legate de pelerinaj,
la începutul anului 1988, se vor încheia cu ruperea relaţiilor diplomatice ale Riyadului
cu Teheranul în aprilie.
În timpul crizei din Golf din 1990-1991, Iranul a avut o atitudine neutră, ceea ce
i-a adus mai multe beneficii, în primul rând de imagine. Noua putere iraniană, mai
eo

pragmatică, încearcă să profite de noile polarizări din rândul lumii arabe şi îşi lărgeşte
relaţiile cu ţările care au luat partea Irakului (Iordania, Yemen, Sudan) şi care acum îşi
văd poziţia slăbită în raport cu hegemonia celor aliate cu SUA. În măsura în care Irakul
este izolat, iar monarhiile petroliere confruntate cu remedierea costului războiului, Teheranul
speră într-o refacere a poziţiei sale importante în regiunea Golfului, deşi întâmpină
.g

opoziţia Statelor Unite, care continuă să considere regimul drept unul terorist. După
distrugerea armatei irakiene în război, Iranul ajunge cea mai importantă putere militară a
Golfului şi continuă să se înarmeze, beneficiind de sprijinul Rusiei4 şi încercând chiar,
se pare, să-şi creeze un program militar nuclear, sporind angoasele SUA şi mai ales
ale Israelului5. Potrivit lui R. Anciaux, în această perioadă Iranul „încearcă să-şi impună
w

ansamblului regiunii axele sale politice bazate pe patru principii de bază: 1) Alegerea
partenerilor într-un sistem de securitate în regiunea Golfului trebuie să se refere la
legăturile istorice, religioase şi economice care le sunt comune; 2) Este imperativ să
se dezvolte cooperarea între toate statele din regiunea Golfului; 3) Iranul respinge categoric
w

orice intervenţie străină, ne-musulmană, într-un sistem de securitate regional; 4) Iranul


refuză să recunoască un sistem de securitate apărut din Declaraţia de la Damasc, în
măsura în care ea implică state ne-riverane Golfului”6. La fel, conform unui studiu
elaborat de James Baker III Institute for Public Policy, în iunie 1998, intitulat Iran and its
w

1
Barry Michel, „Le détonateur Afgan”, Politique Internationale, n°4, 2001.
2
Ibidem.
3
Nohra Fouad, Stratégies americaines pour le Moyen Orient, al-Bouraq, Beyrouth, 1999.
4
Robert Freedman, „Russian-Iranian Relations in the 1990s”, Middle East Review of International Affairs, vol 4, No. 2, 2000.
5
W. Seth Carus, „Iranian Nuclear, Biological and Chemical Weapons: Implications and Responses”,
Middle East Review of International Affairs, vol 2, No. 1, 1998.
6
Robert Anciaux, op.cit..

205
Strategic Role in the Persian Gulf, priorităţile politicii externe şi de securitate a Iranului
în a doua jumătate a deceniului nouă se considerau a fi: „1) Iranul, ca şi putere regională,
va continua să lucreze la extinderea influenţei sale în Golful Persic şi în împrejurimi
şi să caute o egalitate în înţelegerile internaţionale; interesele sale resping orice prezenţă
militară străină în regiune; 2) Iranul va rămâne cu tărie conştient de influenţa sa asupra
strâmtorii Ormuz; 3) Iranul, ca şi naţiune islamică, va căuta să păstreze moştenirea
sa unică şi va încerca să revitalizeze într-o măsură şi mai mare sentimentul naţionalist…
Scopurile militare strategice ale Teheranului vor fi definite de capacităţile statelor
regionale precum India, Pakistan, Irak şi Israel;1 4) ca şi putere regională, Iranul va
căuta să dezvolte arme de distrugere în masă” .

o
O schimbare majoră în politica regională a Iranului post-khomeynist este deci 2
încercarea sa treptată de a-şi recăpăta poziţia dominantă, militară, economică şi
geostrategică în zona Golfului, aşa cum era pe vremea şahului. Pragmatismul regimului

.r
Rafsandjani acorda mai multă importanţă imperativelor etatiste iraniene, limitând
agresivitatea propagandei islamiste în exteriorul ţării3. Una dintre importantele
caracteristici ale deceniului nouă va fi tocmai parţiala apropiere între Iran şi Arabia

ic
Saudită. Inaugurată oarecum imediat după războiul din Golf, odată cu reluarea relaţiilor
diplomatice în martie 1991 şi cu reluarea pelerinajului de către iranieni, ea îşi va
atinge un apogeu spre sfârşitul anilor ’90. Există mai multe cauze care au condus la
această schimbare: deteriorarea condiţiilor economice din cele două ţări, ceea ce a

lit
impus necesitatea unei colaborări regionale sporite ca şi în interiorul OPEC, problema
viitorului Irakului - devenită vitală pentru ambele părţi, eşecul procesului de pace israelo-
palestinian, schimbările politice la vârf, odată cu creşterea puterii prinţului moştenitor
Abdallah şi cu alegerea lui Khatami4. Din punct de vedere economic, ambele state
au cunoscut o agravare a situaţiei, pe fondul unor cauze externe şi dificultăţi interne.
po
Pentru Arabia Saudită, războiul din Golf a însemnat cheltuieli de peste 80 de miliarde
de dolari şi deşi în următorii ani Riyadul a sporit producţia pentru a suplini ieşirea
Irakului de pe piaţa petrolieră iar preţul la baril a crescut (de la 16 dolari în 1991 la
20,91 în martie 19965) situaţia economică a ţării s-a deteriorat, cu efecte asupra
limitării statului de stat „providenţă”. La rândul său Iranul, după 1979, a fost înfruntat
cu o serie de dificultăţi economice, provocate, în deceniul opt îndeosebi de războiul cu
eo

Irakul, iar apoi de proasta gestionare, de embargoul comercial american, de explozia


demografică, etc. Totuşi, regimul Rafsanjani va practica o politică de deschidere,
promovând mai mult sectorul privat, încercând să atragă companii străine care să
investească, îndeosebi în sectorul petrolier. După blocarea Irakului, Iranul devine al
doilea producător de petrol din Orientul Mijlociu şi îşi sporeşte colaborarea atât cu statele
.g

europene, mai puţin sensibile la condiţionările ideologice ale Teheranului, cât şi cu


Comunitatea Statelor Independente. În 1997-1998 are loc însă o scădere drastică
a preţurilor la petrol, ce a antrenat mari pierderi financiare pentru ţările producătoare
(Arabia Saudită - 2,5 miliarde dolari, Iran - 1 miliard). Tocmai acesta a fost unul dintre
factorii care contribuit la intensificarea dialogului iraniano-saudit: la întâlnirea miniştrilor
w

petrolului din OPEC, din martie 1999 de la Viena, Arabia Saudită şi Iranul se pun
de acord asupra unei strategii comune pentru stabilizarea preţului petrolier.
Alegerea lui Khatami la preşedinţia Iranului, în 1997, a întărit imaginea pozitivă a
Teheranului, atât în spaţiul regional cât şi internaţional, dar ea a însemnat mai ales
w

o accentuare a strategiilor 6
de real-politik, în dauna unei politici externe motivate pe
considerente ideologice . Interesul major al Iranului este acum îndeosebi păstrarea
unităţii statale, a regimului politic, integrarea cât mai intensă în plan regional şi internaţional,
w

1
Iran and its Strategic Role in the Persian Gulf, Baker Institut Studies, No. 7, June, 1998.
2
Fariba Adelkhan, Le retour de Sindbad. L’Iran dans le Golfe, Les Études du CERI, n° 53, 1999.
3
Ziba Moshaver, „Revolution, Theocratic Leadership and Iran’s Foreign Policy”, The Review of
International Affairs, Vol. 3, Nr. 5, 2003.
4
Gawdat Bahgat, „Iranian-Saudi Rapprochement: Prospects and Implications”, World Affairs, Nr. 162, vol. 2, 2000.
5
Nouschi André, op. cit..
6
Anthony Cordesman, Saudi Arabia and Iran, Center for Strategic and International Studies,
Washington DC, June, 2001.

206
participarea chiar la procesele de globalizare, fără totuşi ca Teheranul să renunţe
la fundamentele teocratice proprii. Reprezentativ pentru această nouă deschidere iraniană
este faptul că Summitul Organizaţiei Conferinţei Islamice din 1997 s-a ţinut la Teheran,
unde au loc mai multe discuţii între factorii de decizie iranieni şi saudiţi, iar în mai 1999,
noul preşedinte iranian va face o vizită în Arabia Saudită, prima de acest fel după 1979.
Dincolo de interesele economice comune, cele două ţări manifestă această conivenţă
mai degrabă din considerente pragmatice, vizând în special crearea unui climat de
securitate în Golf. Din punct de vedere militar, în întreg deceniul nouă, ambele ţări
şi-au continuat politica accelerată de înarmare, ceea ce, în lipsa Irakului, face ca
ele să se afle într-un echilibru dual. Noua elită iraniană conştientizează în plus faptul

o
că, în pofida dorinţei lui Abdallah de a elimina prezenţa americană din Golf, legăturile
militare dintre SUA şi Riyad sunt prea strânse pentru a putea fi1 anulate, în măsura
în care „clanul Sudayriţilor”, puternic încă, este pro-american . Pentru Iran deci,

.r
este vital ca de acum să împiedice orice ameninţare militară care ar putea veni din
partea saudită, ceea ce ar contribui la creşterea vechii percepţii iraniene de ţară
„încercuită”. În plus chiar, o anumită percepţie în epocă lăsa să se spere că Arabia

ic
Saudită ar putea servi ca şi mediator pentru o detensionare iraniano-americană. În
sfârşit, cele două ţări se regăsesc împreună de aceeaşi parte în atitudinea critică faţă
de politicile Israelului. Blocarea procesului de pace, după venirea guvernului Netanyahu
în 1996, pe care ţările musulmane îl atribuie şi poziţiei prea pro-israeliene a administraţiei

lit
Clinton, a fost neîndoielnic un catalizator al apropierii dintre Teheran şi Riyad. Dincolo
de eşecul procesului de pace şi, eventual, de situaţia locurilor sfinte din Ierusalim,
ambele ţări sunt convergente în îngrijorarea faţă de capabilităţile nucleare ale Israelului,
considerate ca cea mai mare ameninţare la adresa securităţii regionale în Orientul
Mijlociu. Şi, deşi sunt semnatare ale Tratatului de Neproliferare Nucleară din 1995 (spre
po
deosebire de Israel care nu e), Iranul şi Arabia Saudită par a fi fascinate, la rândul
lor, de echilibrarea balanţei militare în regiune prin inaugurarea unor programe militare
nucleare proprii2. La fel, semnarea acordului de cooperare militară Turcia-Israel din
1996 a provocat o mobilizare a puterilor arabe (Siria, Arabia Saudită) la care3 se
adaugă Iranul, care s-a simţit cel mai direct ameninţat de o axă Ankara-Tel-Aviv .
O altă schimbare decisivă a deceniul nouă în zona Golfului a fost ameliorarea
eo

relaţiilor dintre Iran şi emiratele şi monarhiile din CCG. Omanul, cea mai independentă
ţară din Consiliu, împarte împreună cu Iranul poziţia geostrategică fundamentală de
a controla strâmtorea Ormuz, prin care se iese din Golf în Oceanul Indian4. După
războiul din Golf, fidel politicii sale autonome, Omanul iniţiază o deschidere spre Iran.
Qatarul, marele rival al Arabiei Saudite, tocmai în virtutea sentimentului de încercuire şi
.g

ameninţare resimţit din partea vecinului saudit, va încerca după 1991 să ducă o politică
diplomatică prin care să-şi asigure şi alte deschideri geopolitice: ca şi Omanul, el se va
apropia de Iran, din dorinţa de a echilibra ponderea influenţei saudite în regiune. În interiorul
Emiratelor Arabe Unite, Dubai-ul, spre deosebire de Abu Dhabi, întreţine vechi legături
comerciale, familiale şi religioase cu Iranul5. În plus, există o legătură de familie
w

între emirii Qatar-ului şi Dubai-ului, ceea ce face ca ei să adopte adesea poziţii comune
în diferite probleme de politică externă (apropierea de Teheran, de exemplu)6. Cu
toate acestea, raporturile între EAU şi Iran rămân tensionate datorită revendicării de către
federaţie a celor trei insule (Tomb Mare şi Mic, Abou Moussa), plasate în Golf, în
w

faţa strâmtorii Ormuz, ocupate de trupele iraniene în 1971, şi a căror importanţă economică
7
şi geostrategică este fundamentală pentru traficul între Golf şi Oceanul Indian .
w

1
Gawdat Bahgat, op. cit.
2
Bruno Tertrais, „Riyad: la tentation nucléaire”, Politique internationale, n° 103, 2004.
3
Geoffrey Kemp, America and Iran: Road Maps and Realism, Nixon Center, Washington DC, 1998.
4
François Thual, Abrégé géopolitique du Golfe.
5
Fariba Adelkhan, Le retour de Sindbad. L’Iran dans le Golfe.
6
Seal Foley, „The UAE: political issues and security dilemmas”, Middle East Review of International
Affairs, Vol. 3, Nr. 1, 1999.
7
Mohamad Abdullah Al Roken, „Dimensions of the UAE-Iran Dispute Over Three Islands”, în United
Arab Emirates: A New Perspective, The Emirates Center for Strategic Studies and Research, 1999.

207
În sfârşit, chiar şi raporturile între Bahreyn şi Iran au devenit mai puţin tensionate.
Arhipelagul Bahreyn a făcut parte, încă din perioada medievală, din imperiul persan; în
1825 el a fost pus sub protecţie britanică, ajungând încă de acum să fie condus de
familia al-Khalifa, sunnită. De atunci, Persia, apoi Iranul, nu a încetat să spere într-o
recuperare a fostului teritoriu, fapt pentru care liderii Bahreyn-ului vor prefera, după
obţinerea independenţei, în 1971, să se pună sub tutela vecinului saudit. Situaţia este
dificilă mai ales datorită faptului că majoritatea populaţiei (60%) este shī’ită; după
revoluţia iraniană din 1979, liderii din Teheran vor încerca să provoace o mişcare
în interiorul acestei comunităţi, care1 să conducă la alungarea conducerii sunnite şi,
în final, la o integrare a ţării în Iran . Agitaţia shī’ită a rămas de atunci o constantă

o
internă a emiratului, care s-a atenuat vizibil abia în ultimii ani ai deceniului nouă2.
Pentru limitarea intruziunii iraniene, puterea de la Manama s-a bazat atât pe
sprijinul saudit cât mai ales pe acordurile militare cu Statele Unite.

.r
Dincolo de aceste realizări ale diplomaţiei lui Khatami în zona Golfului, faptul că
puterea clerului conservator din Teheran rămâne esenţială în toate problemele statului,
face ca ţările din Golf să păstreze încă o distanţă prudentă şi o mare parte din ele

ic
continuă să se bazeze pe securitatea americană decât să accepte o imprevizibilă
ascensiune sporită a ponderii Iranului în regiune3.
3. MIZELE GEOPOLITICE ÎNTRE IRAN ŞI IRAK.
Irakul a fost întotdeauna „copilul teribil” al Orientului Mijlociu, o permanentă

lit
sursă de destabilizare pentru vecinii săi. Înfiinţat în urma „ingineriei sociale” de după primul
război mondial, din combinarea a trei foste vilayete otomane, eterogene ca şi compoziţie
religioasă, etnică şi culturală, Irakul va cunoaşte o succesiune de regimuri, toate sunnite
şi arabe, precum şi o serie de revolte, mai întâi pentru independenţă, apoi pentru
po
hegemonie politică şi pentru autonomie etnică. Potrivit lui André Dulait şi François
Thual, din punct de vedere geopolitic, situaţia Irakului poate fi definită, de-a lungul
timpului, prin cinci mari constante. Mai întâi, şi structural, ţara a fost, încă de la formarea
sa, supusă unei instabilităţi politice: „Irakul a fost o regiune marcată de o mare instabilitate
la fel ca şi de o mare violenţă politică (…) Încorsetată de aparatul ba’thist şi aparatul de
stat, instabilitatea politică a ţării este o constantă explozivă a Irakului de ieri ca şi de
eo

azi”4. Apoi, legată de aceasta, 5vine problema unităţii, care „a fost şi rămâne problema
centrală a istoriei acestei ţări” , reprezentată de dorinţa kurzilor de a forma un stat
unitar al întregii comunităţi, inclusiv din celelalte ţări vecine, şi de speranţele politice ale
comunităţii shīite, grupate în sudul ţării. O eventuală partajare a Irakului, urmând
aceste glisaje etnice şi religioase a fost concepută întotdeauna ca ameninţătoare,
atât de către elita pan-arabă ba’thistă cât şi de vecinii ţării, Turcia şi Arabia Saudită
.g

în primul rând. A treia caracteristică se referă la „constanta izolare pe care această


ţară pare a fi cunoscut-o de la crearea sa. Întreţinând contenciosuri teritoriale şi litigii
politice cu practic toate ţările riverane, Irakul reprezintă, indiferent de regimul său, o
ţară încercuită”6. Această caracteristică decurge în mare parte din faptul că regimurile
w

irakiene au manifestat întotdeauna, în spiritul regiunii de alminteri, constante expansioniste:


„dacă se face abstracţie de contestările privind o mică parte din Kurdistanul turc, acest
expansionism a fost întotdeauna îndreptat spre sud, spre mare şi petrol”7 (Khouzistan,
Kuweit). În sfârşit, existenţa zăcămintelor de petrol şi gaze şi mai ales a apei, au
w

conferit întotdeauna o siguranţă sporită liderilor irakieni, care au dorit să valorifice nu


doar economic aceste resurse ci şi să facă din ele motorul modernizării ţării şi mai ales
w

1
Uzi Rabi, Joseph Kostiner, „The Shi‘is in Bahrain: Class and Religious Protest”, în Ofra Bengio,
Gabriel Ben-Dor (eds.), Minorities and the State in Arab World, Lynne Rienner Publishers, Inc., 1999.
2
Adel Darwish, „Rebellion in Bahrain”, Middle East Review of International Affairs, Vol. 3, Nr. 1, 1999.
3
Darius Bazargan, „Iran: Politics, the Military and Gulf Security”, Middle East Review of International
Affairs, Vol. 1, Nr. 3, 1997.
4
André Dulait, François Thual, Bagdad 2000. L’avenir géopolitique de l’Irak, Ellipses, 1999.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Ibidem.

208
al unor scenarii hegemonice în regiune. Dar, dacă până în 1980 Irakul a fost, tocmai
valorificând fondurile petroliere şi oportunităţile agricole oferite de bazinul hidrografic,
ţara cu cea mai mare rată de dezvoltare din Orientul Mijlociu1, greşelile politice ale lui
Saddam care va antrena Irakul mai întâi în războiul costisitor cu Iranul, apoi în cel provocat
de ocuparea Kuweitului, vor duce la distrugerea aproape integrală a acestor câştiguri.
Relaţiile dintre Iran şi Irak pot fi definite, în termeni geopolitici, ca fiind structural
conflictuale, concentrate în general în jurul a cinci mari elemente: disputele teritoriale,
bătălia pentru leadership regional, aversiunea arabo-iraniană cu rădăcini în tradiţia
istorică, destinul şi rolul comunităţii shī’ite şi instrumentalizarea în folos propriu a problemei
kurde de către fiecare dintre părţi. Vom încerca să facem o analiză a lor, deşi o abordare

o
diferenţiată este aproape imposibilă: ele se găsesc amestecate într-un mod inextricabil
în mai toate interacţiunile politice sau militare dintre cele două ţări.
a) Rivalitatea regională. „Nici o ţară, chiar şi arabă, nu beneficiază în Irak de o

.r
influenţă comparabilă cu cea a Iranului”2. Raporturile speciale între Irak şi Iran se explică
atât prin tradiţia musulmană comună, cât şi prin legăturile religioase puternice care leagă
comunităţile shī’ite din cele două ţări. Moştenirea istorică este totuşi tributară - până

ic
astăzi, disputei, încă din primii ani ai Islamului, între „arabi” şi „persani” în interiorul noului
califat. După instalarea abbasizilor însă, în 750, şi mai ales odată cu stabilirea capitalei la
Bagdad, influenţa persană devine din ce în ce mai puternică, atât în administraţie,
moravuri, cultură cât şi prin preluarea de către califii abbasizi a obiceiurilor autocratice

lit
ale foştilor suverani sasanizi. Încă de acum, viaţa politică la curte este marcată de
disputele neîncetate între aristocraţia şi oficialităţile arabe şi noua elită administrativă
persană, la care se adaugă, din secolul IX, influenţa crescândă a liderilor militari, formaţi
în mare parte din foşti sclavi turci. Deja odată cu selgiukizii, din secolul XI, persana
devine limba administrativă în cea mai mare parte din Orientul Mijlociu, situaţie care se
po
continuă şi în timpul dominaţiilor mongole şi timuride. Începând cu secolul XVI însă,
teritoriul actualului Irak, integrat în imperiul otoman, va deveni un permanent motiv
de conflict cu noua putere safavidă din Iran. Mizele erau atât teritoriale cât şi religioase:
locurile sfinte shī’ite se găseau astfel în teritoriu sunnit, iar fiecare dintre cele două state
îşi revendica adevărata ortodoxie islamică - unul sunnită (sultanul otoman se considera
şi purtătorul de drept al titlului de calif), celălalt shī’ită. Această rivalitate, care adesea
eo

degenera în lungi războaie, îşi va pune amprenta asupra imaginarului colectiv, atât al
persanilor cât şi al arabilor şi turcilor. Dincolo de controversele religioase, disputele
frontaliere vor avea consecinţe până în prezent. De exemplu, prin tratatul de la Erzorum,
din 1847, canalul Chatt al-Arab intră sub stăpânirea otomană, situaţie care a fost recunoscută
mai apoi, în folosul noului stat irakian, şi de Societatea Naţiunilor, în 1932. Iranul nu a
.g

acceptat însă niciodată prevederile de la Erzerum şi unul dintre obiectivele sale


geopolitice fundamentale era stabilirea frontierei pe mijlocul canalului.
Crearea statului irakian în 1920, în urma împărţirii teritoriilor fostului imperiu
otoman, va fi resimţită ca o ameninţare directă de către Iran. Aflat încă sub impactul
tendinţelor expansioniste britanice şi ruseşti, Teheranul vede în noul stat irakian
w

atât o nouă formă a colonialismului britanic, cât şi o primejdie pentru destinul shī’ismului
din zonă, şi chiar al naţiunii persane, în măsura în care elitele de la Bagdad se revendică
de la sunnism şi proclamă Irakul drept „gardian” al naţiunii arabe împotriva Persiei3.
Tocmai de aceea, Iranul va susţine prima revoltă irakiană, îndreptată împotriva prezenţei
w

britanice, în 1920, şi care s-a făcut la apelul şi sub 4


conducerea unor mari lideri shī’iţi
irakieni dar în strânsă legătură cu cei din Iran . Percepţia iraniană despre Irak ca
fiind un stat colonial a dăinuit până la revoluţia irakiană din 1958, şi chiar şi faptul că
ambele ţări au făcut parte din Pactul de la Bagdad, între 1955-1958, nu a condus la o
w

atenuare a mefienţelor şi a disputelor teritoriale, legate în special de Chatt al-Arab.


Revoluţia naţionalistă din 1958, condusă de Kassem, nu duce la o ameliorare a relaţiilor
cu vecinul persan. Iranul şi în general monarhiile din regiune (Iordania, Arabia Saudită)

1
Philippe Rondot, Istoria Irakului, Corint, 2003.
2
Jean-Pierre Luizard, op. cit.
3
Jean-Pierre Luizard, op. cit.
4
Majid Majid, L’Emergence d’un état a l’ombre d’un empire: Irak–Grande-Bretagne, Publications de la Sorbonne, 1996.

209
se simt acum ameninţate de valul revoluţionar din Orientul Mijlociu, axat pe valorile
socialismului şi ale naţionalismului arab, cu Nasser ca vârf de lance. Totuşi, faptul că
între liderul egiptean şi cel irakian exista o puternică aversiune şi rivalitate a contribuit
la menţinerea unei stări mai puţin conflictuale între Irak şi Iran. Încercările de uniune
arabă de la sfârşitul deceniului şase (Republica Arabă Unită - Egipt şi Siria) contribuie
la sporirea angoasei şahului; el va încerca o slăbire a unităţii arabe în Irak ajutând
principalele forţe anti-unioniste: clerul shī’it (familia al-Hakim) şi mişcarea kurdă (familia
Barzani). Situaţia se va înrăutăţi şi mai mult, din momentul ascensiunii politice definitive
a partidului Ba’th, în 1968. Disputele sunt acum multiple. În primul rând ideologice:
naţionalismul agresiv pan-arab vehiculat de noii lideri irakieni se loveşte violent de nou

o
valorificatul naţionalism persan al şahului din această perioadă. Irakul îşi asumă tot
mai mult rolul de apărător al arabităţii în Golf: ajută mişcările revoluţionare antimonarhiste
din Oman, se opune ocupării celor trei insule din strâmtoarea Ormuz, în 1971, de către

.r
Iran în dauna Emiratelor Arabe Unite, nou apărute, revendică periodic provincia iraniană
Khouzistan (Arabistan). Cei doi vecini îşi dublează rivalitatea prin proiectarea ei la nivelul
războiului rece global: în vreme ce Iranul primeşte tot mai mult din partea SUA sarcina de

ic
„jandarm al Golfului” şi agent al îngrădirii sovietice, Irakul încheie în 1972 un tratat de
prietenie şi colaborare cu URSS, care îngăduie sovieticilor utilizarea portului Oum Qasr
- acţiune pe care Teheranul o receptează ca o ameninţare directă la adresa securităţii
sale în Golf. Între 1971-1975, are loc un război de frontieră, pentru dominarea canalului

lit
Chatt al-Arab, pe care Irakul îl dorea să fie integral sub controlul său. Şahul va ajuta
mişcarea kurdă (aripa Barzani) şi militanţii shī’iţi pentru a provoca o destabilizare internă
irakiană. În cele din urmă, prin acordul de la Alger (martie 1975), Irakul a acceptat să
împartă dominaţia asupra canalului împreună cu Iranul, iar şahul va renunţa în schimb
la susţinerea mişcărilor de opoziţie irakiene: în consecinţă, aşa cum se va mai întâmpla
po
şi ulterior, kurzii vor fi supuşi unor puternice represiuni, mulţi refugiindu-se în Iran.
Revoluţia iraniană din 1979 a bulversat însă întreg vechiul status-quo: realizată
în numele valorilor Islamului shī’it, ea a condus la creşterea sentimentului de insecuritate
internă în Irak: liderii ba’thisti din Bagdad se tem ca populaţia shī’ită de aici, ale cărei
legături cu cea din Iran erau foarte strânse, să nu fie angrenată în acelaşi proces
revoluţionar. Pe de altă parte, odată cu dispariţia şahului, Saddam mizează pe slăbiciunea
eo

internă a noului regim iranian şi „vede în căderea dinastiei Pahlavi ocazia nesperată de
a-şi realiza proiectul său unitar: a face ca Golful persic să redevină arab, să ia locul
Egiptului suspendat din Liga Arabă după acordurile de la Camp David şi tratatul de
pace cu Israelul, în sfârşit, să încerce să joace un rol de1 „lider” al lumii arabe lăsată
fără conducător după moartea lui Gamal Abdel Nasser” .
.g

Izbucnirea războiului dintre Iran şi Irak este deci atât o consecinţă a sentimentului
de ameninţare resimţit de Irak pe fondul apelurilor la mobilizare împotriva puterii ba’thiste,
lansate de Khomeyni, cât şi o consecinţă a contextului geopolitic tensionat care a caracterizat
dintotdeauna raporturile dintre cei doi vecini2. Acum, mizând pe slăbiciunea noului
regim de la Teheran, Saddam Hussein (susţinut în intenţia sa de SUA şi Arabia Saudită)
w

urmărea atât blocarea extinderii avântului revoluţionar la shī’iţii irakieni cât şi ocuparea
unor teritorii arabofone petroliere (Khouzistan), a canalului Chatt el-Arab şi a celor trei
mici insule din Golf ocupate de Iran în 1971, şi impunerea sa ca lider al lumii arabe.
Războiul însă a durat opt ani şi a avut consecinţe devastatoare pentru regiune. În
w

afara pierderilor umane imense, el a răvăşit infrastructura celor două ţări, a anulat orice
strategie comună a OPEC (din 1986, Organizaţia a renunţat la sistemul cotelor, fiecare
membru având de acum libertatea de a-şi stabili singur producţia, în funcţie de interesele
proprii) şi nu a dus la câştig de cauză pentru nici una din părţi. El a produs însă alianţe
w

inedite. Irakul este ajutat financiar şi la nivel de imagine de rivalii săi arabi3, monarhiile din
Golf, care se tem de avântul Iranului, dar care trag profit şi din prelungirea războiului care

1
Paul Balta, Iran-Irak: une guerre de 5000 ans, Anthropos, 1988.
2
Efraim Karsh, „Geopolitical Determinism: The Origins of Iran-Iraq War”, The Middle East Journal, Vol.
44, No. 2, 1990.
3
Giles Kepel, Jihad. Expansion et déclin de l’islamisme.

210
slăbeşte pe ambii lor duşmani din Golf1. SUA îndeosebi, se va apropia treptat de
puterea irakiană, până atunci indezirabilă, văzând în ea o modalitate de a bloca extinderea
revoluţiei iraniene în zona Golfului. Deşi Irakul rămânea unul dintre marii sponsori ai
grupărilor teroriste palestiniene (Abu Nidal) şi duşman al Israelului în regiune, precum şi
promotor al unui program de înarmare nucleară
2
(în 1981 Israelul bombardează complexul
industrial nuclear irakian de la Osirak ), administraţia Reagan va relua legăturile cu
Bagdadul încă din 1982; în 1984 relaţiile dintre cele două ţări se reiau la nivel diplomatic.
SUA acordă sprijin militar şi logistic Irakului în războiul cu Iranul, în plus, flota Statelor
Unite intervine în apele Golfului pentru a proteja traficul petrolier împotriva atacurilor
iraniene3. Alături de ea, Franţa şi URSS livrează echipamente militare Bagdadului,

o
inclusiv arme chimice şi biologice, folosite apoi în lupte4. Pe de altă parte însă, interesele
americane nu erau nicidecum să vadă o victorie totală a lui Saddam asupra vecinului său,
ceea ce ar fi făcut din Irak o putere de necontestat a regiunii. Scopul liderilor de la Washington

.r
era de a contribui la menţinerea unui echilibru şi la slăbirea reciprocă a celor două state:
aceasta a fost şi una dintre logicile afacerii Irangate din 1986, prin care se livrau rachete
americane Iranului prin intermedierea Israelului, pe fondul unei ofensive masive irakiene.

ic
Singurele ţări arabe care au sprijinit efectiv Iranul au fost Siria şi Libia, şi parţial
Yemenul de Sud şi Algeria. Apropierea Teheranului faţă de Damasc, dincolo de diferenţele
ideologice care stau la baza celor două regimuri, se explică atât prin rivalitatea siriană
faţă de Irak şi din teama de a vedea ţara vecină ieşind învingătoare (deci mai puternică)

lit
cât şi dintr-o anume solidaritate religioasă, alawismul fiind o schismă în cadrul shī’ismului5.
Pentru Iran, „Siria nu este pur şi simplu un partener care îi permite să aibă acces la lumea
arabă şi prin aceasta să atenueze izolarea sa pe scena politică a Orientului Mijlociu
oferindu-i posibilitatea de a se amesteca în jocul interarab, ea a fost de asemenea
şi îndeosebi un element cheie în înfruntarea sa cu Irakul”6. Siria a devenit pentru Iran
po
ceea ce era Arabia Saudită pentru Irak: un intermediar care facilita aprovizionarea cu
armament din ţările estice sau care furniza iranienilor diverse informaţii militare şi strategice,
în timpul războiului, venite pe filieră sovietică7. Prin medierea Siriei, pentru a bloca
intruziunea occidentală (şi sunnită) de partea Irakului, Iranul deschide un al doilea front în
Liban, aflat din nou în plin război civil din 1982, după ocupaţia israeliană. Pragmatismul
alianţei irano-siriene îşi arată încă o dată puţina sa condiţionare ideologică atunci când, în
eo

februarie 1982, reprimarea violentă de către armata siriană a revoltei islamiste din Hama nu
a stârnit deloc opoziţia liderilor de la Teheran, promotori insistenţi ai reislamizării spaţiului
musulman. Pe de altă parte, nici regimul laic de la Damasc nu era deranjat de politica iraniană
din Liban şi de apariţia unor mişcări radicale islamiste, în care vedea încă un mijloc de a slăbi
coeziunea internă libaneză şi de a atrage şi mai mult ţara vecină în sfera de influenţă siriană.
.g

După opt ani de lupte violente, cu sute de mii de morţi şi răniţi, care a dus la
distrugerea infrastructurilor economice din cele două ţări, în august 1988, Khomeyni
acceptă rezoluţia 598 a Consiliului de Securitate, prin care cei doi beligeranţi se angajau
să revină la graniţele de dinaintea începerii conflictului. Moartea lui Khomeyni în
1989 şi instalarea regimului Rasfandjani, pe fondul lipsei de charismă şi autoritate
w

teologică a noului Ghid, Khamenei, face ca Iranul să intre în ceea ce se numeşte de


acum perioada „post-revoluţionară” sau „post-islamistă”.
În momentul crizei din 1990-1991, Iranul a avut o atitudine ambiguă, rezultat al
diverselor centre de putere de la Teheran. Au existat trei mari opţiuni, fiecare expresie a
w

unei anumite grupări ce-şi disputau acum strategiile de politică externă. Pe de o parte, în
special liderii militari, Gardienii revoluţiei, unii dintre liderii conservatori - cei care erau
marcaţi încă de violenţa celor opt ani de război, erau încântaţi de înfrângerea militară a
w

1
Paul Balta, op. cit.
2
Pierre Marie Gallois, Le sang du pétrole. Guerres d’Irak 1990-2003, L’Age d’Homme, 2003
3
Despre „relaţia specială” dintre Irak şi Statele Unite în timpul războiului Iran-Irak, în Judith Miller,
Laurie Mylroie, Saddam Hussein and the Crisis in the Gulf, Random House, 1991.
4
Ibidem.
5
Paul Balta, op. cit
6
Mohammad Reza Djalili, op. cit.
7
Shahram Chubin, „Iran and its Neighbors. The Impact of the Gulf War”, Conflict Studies, Nr. 204, 1987.

211
vechiului rival, chiar dacă asta însemna şi o ascensiune sporită în regiune a unui alt
mare duşman, Statele Unite. Alţii în schimb, printre care foşti „studenţi pe linia Imamului”
ce au participat la criza ostaticilor, şi ajunşi acum la nivelele superioare de decizie, erau
dispuşi să creadă în încercările de apropiere ale Irakului faţă de Iran şi să-şi închipuie
chiar posibilitatea unei alianţe între cele două ţări, pentru a se opune sosirii trupelor
străine în zona Golfului. În sfârşit, gruparea moderată, din jurul lui Rafsandjani, preocupată
prioritar de reconstrucţia ţării, dezvoltarea economică, inaugurarea unor relaţii mai strânse
în regiune, limitarea influenţelor occidentale în Golf, vede acţiunea Irakului ca o mare
eroare, permiţând o creştere sporită a prezenţei americane - de acum şi militare, prin
noile baze din Arabia Saudită, Kuweit şi Qatar, în regiune1.

o
În întreg deceniul nouă, politica Iranului faţă de vecinul său va fi supusă unei
permanente re-elaborări pe baze pragmatice, în funcţie de situaţia evenimentelor
din regiune şi de ceea ce era receptat ca posibilă ameninţare la adresa securităţii iraniene.

.r
Probabil că în nici un alt caz nu se poate vedea mai bine lipsa de condiţionare ideologică
a Teheranului post-khomeynist, precum în politica externă faţă de Irak, bazată structural
pe specularea cât mai eficientă a oricăror evenimente în scopul obţinerii dezideratului

ic
fundamental al regimurilor Rafsandjani şi apoi Khatami: creşterea autorităţii şi a implicării
regionale a Iranului, limitarea ameninţărilor la adresa securităţii şi a stabilităţii interne
iraniene. Ca urmare, poziţia Teheranului faţă de Bagdad nu este univocă ci bazată
pe multiple strategii, nu de puţine ori divergente. Astfel, pe de o parte, „dacă Iranul nu

lit
pare a ştii foarte bine ce vrea în Irak, el ştie în schimb foarte bine ce nu vrea: un regim
irakian aliat Statelor Unite, ce riscă să evolueze într-o alianţă irako-turcă sau o alianţă
arabă pro-americană împotriva Iranului. Teheranul se opune staţionării oricărei forţe
străine în Irak precum şi oricărui acord militar între Irak şi o putere ne-regională. În plus,
Iranul nu vrea un regim laic democratic la Bagdad, convins că un astfel de regim ar
po
fi o poartă de intrare pentru occidentali. În ochii Teheranului, regimul irakian ideal ar fi
cel care ar2 permite vecinului său să reia un loc pe scena regională dar în poziţie de
slăbiciune” . Pe de altă parte însă, în imposibilitatea realizării unui scenariu pozitiv din
perspectiva iraniană a destinului irakian, între cele două ţări se reiau, chiar din septembrie
1990, relaţiile diplomatice, şi ele se accentuează îndeosebi spre sfârşitul deceniului, pe
fondul unei apropieri vizibile, mediată de Siria, şi motivată de necesitatea de a face un
eo

front comun împotriva politicilor americane de dual containment. Toate acestea erau
motivate însă, în optica liderilor iranieni, nicidecum de o spontană simpatie faţă de Saddam
Hussein sau poporul irakian, ci de o valorificare în nume propriu a oportunităţilor ce
puteau rezulta din lăsarea lui Saddam la putere, de către coaliţia anti-irakiană. Deşi
va critica embargoul internaţional împotriva Irakului, Iranul nu putea fi decât satisfăcut de
.g

fragilizarea vecinului său, de izolarea acestuia faţă de celelalte ţări arabe şi chiar de
conflictul Bagdad-ului cu SUA, prin care liderii iranieni sperau să facă figură de moderaţi şi
chiar să fie facilitată o detensionare a raporturilor cu Washington, corelativ cu recunoaşterea
rolului lor de putere regională în Golf. De altfel, la sfârşitul anilor ’90, chiar va apare o
destindere iraniano-americană, motivată şi de schimbarea strategiei SUA pe baza
w

noii doctrine de „îndiguire diferenţiată”3. Nu în ultimul rând, posibilitatea instalării unui


regim irakian favorabil Iranului a fost şi ea o opţiune din arsenalul strategiilor geopolitice
ale liderilor de la Teheran. În special după războiul din Golf, scenariul unei răsturnări a
puterii ba’thiste şi înlocuirea sa cu un regim shī’it, sub conducerea ayatollahului Muhammad
w

Baqer al-Hakim, liderul grupării irakiene de opoziţie, cu sediul în Iran, Adunarea Supremă
a Revoluţiei Islamice din Irak (ASRII), era una dintre opţiunile des vehiculate. Totuşi,
aşa cum vom vedea imediat, politica iraniană faţă de susţinerea politică a shī’iţilor irakieni
nu este lipsită de propriile sale ambiguităţi. Incertitudinile legate de opţiunile politice ale
w

unui eventual regim irakian shī’it în raport cu vecinul iranian (în măsura în care shī’iţii
irakieni au arătat adesea că, mai importantă decât apartenenţa religioasă este fidelitatea
faţă de Irak şi în măsura în care, din punct de vedere teologic, irakienii nu recunosc
marja’iyya lui Khamenei şi nici nu acceptă principiul velayet-e faqih) fac ca tendinţa de
1
Jean-Pierre Luizard, op. cit.
2
Ibidem.
3
Zbigniew Brzezinski, Brent Scowcroft, Richard Murphy, „Differenciated Containment”, Foreign Affairs, Vol. 76, Nr. 3, 1997.

212
destabilizare a Irakului de către Iran, în numele unui pan-shī’ism, să fie destul de limitată în
deceniul nouă. Totuşi, fiecare dintre cele două ţări se foloseşte de grupările de opoziţie
militare, mai degrabă ca un mijloc de presiune controlată: Irakul finanţează şi antrenează
gruparea Mujahedinii poporului în vreme ce Iranul, recrutând din marea masă de refugiaţi
irakieni (230.000 în 1999), se bazează pe ASRII. Fideli politicii lor duplicitare şi
multidimensionale, liderii de la Teheran se vor folosi, după 1999, de ASRII ca un canal de
inaugurare a unor1 dialoguri cu Washington, în efortul de destindere iraniano-american din
această perioadă . De altfel, în 2000 şi 2001, după mai multe atentate ale Mujahedinilor
poporului şi, corelativ, acţiuni ale ASRII în sudul Irakului, relaţiile dintre cei doi vecini se
tensionează din nou şi, la frontieră, armata irakiană face cea mai mare mobilizare de

o
după 1988. Ca urmare deci, la începutul noului deceniu, atitudinea Teheranului faţă de
Bagdad era strâns corelată cu evoluţia raporturilor dintre Iran şi Statele Unite. Liderii
reformaţi iranieni, ca de altfel însuşi Ghidul Khamenei, sperau că o armonizare a poziţiilor

.r
comune iraniano-americane în privinţa destinului Irakului ar fi antrenat o relaxare a
opoziţiei Washingtonului şi o recunoaştere oficială a rolului sporit al Iranului în Golf.
Alţi lideri de la Teheran, îndeosebi din establishmentul religios, vedeau încă în Statele Unite

ic
cel mai mare pericol la adresa securităţii ţării, suspectând SUA că este motivată fundamental
de intenţia de a-şi asigura o hegemonie, politică şi militară, absolută în Golf, care trebuia să
treacă deci şi prin eliminarea regimului de la Teheran – ei primesc o întărire a suspiciunilor
lor şi odată cu reînnoirea embargoului comercial de către Washington, în martie 2001.

lit
După 11 septembrie 2001, campania anti-talibană din Afganistan a fost primită atât
cu bucurie cât şi îngrijorare de Teheran. Mai întâi, din cauză că elimina o putere sunnită,
avangardă a Pakistanului, care ameninţa interesele pro-persane şi pro-shī’ite iraniene în
Asia Centrală. De altfel, acţiunea militară americană s-a făcut cu ajutorul esenţial al Alianţei
Nordului, formaţiune formată îndeosebi din tadjici, susţinută multă vreme de Iran. Dar,
po
pe de altă parte, instalarea unui regim afgan pro-american la graniţele iraniene sporeşte
şi mai mult angoasele de ţară „încercuită” a Iranului. Deşi după atentate, Teheranul a
denunţat rapid terorismul ca fiind „contrar Islamului”, avântul retoric american împotriva
„terorismului global” reactualizează vechea percepţie negativă asupra Iranului: în
discursul său din 29 ianuarie 2002, George W. Bush integrează Iranul în, deja vestita,
„axă a răului”, alături de Irak şi Coreea de Nord. Convinşi fiind, de acum, de hotărârea
eo

americană de intervenţie în Irak, şi de posibila ameninţare la adresa Iranului, liderii iranieni


par chiar să pună bazele unei coaliţii care să le apere interesele, intensificând legăturile
cu Uniunea Europeană, Arabia Saudită, Rusia, India, China2. Totuşi, trecând dincolo
de discursurile radicale ale SUA, ei nu întrerup şi legăturile cu Washingtonul, în intenţia
de nu pierde eventualele câştiguri pozitive ce ar rezulta dintr-o răsturnare a puterii de la
.g

Bagdad. La rândul lor, autorităţile americane, fidele politicii pragmatice conjuncturale în


regiune, au dat de înţeles că Iranul nu are cum să fie exclus de la hotărârile privitoare
la viitorul destin al Irakului post-Saddam. Pentru Iran însă, în măsura în care cuvântul
decisiv în Irakul eliberat l-ar fi avut neîndoielnic Statele Unite, interesul este de a specula
acum, cât mai mult, acele elemente care i-ar putea spori influenţa în interiorul ţării vecine.
w

După ce, în anii precedenţi, instrumentalizarea shī’ismului irakian devenise o problemă


secundă, de acum viitorul relaţiilor iraniano-irakiene trece în mod esenţial prin intensitatea
şi eficacitatea valorificării moştenirii shī’ite comune.
b) Problema shī’ită. Faptul că majoritatea populaţiei irakiene este shī’ită şi că pe
w

teritoriul irakian se află şi locurile sfinte ale shī’ismului constituie o miză strategică pentru
toate cele trei puteri ale Golfului. Istoria shī’ismului în spaţiul Irakului de azi, începe încă
din primii ani ai Islamului, când regiunea Basra a fost un teritoriu prin excelenţă al fidelilor
shī’iţi: la Kufa se va retrage ’Alī în faţa ofensivei lui Mu’awīyya şi tot aici va fi ucis, în 661,
w

de către un kharidjit. Este regiunea în care se află toate locurile sfinte ale devoţiunii shī’ite
(în Iran doar Mashhad-ul este loc sfânt, aici fiind înmormântat al optulea Imām, ’Alī
Rezā): mormântul lui ’Alī din Najaf, împreună cu cel al fiului său Hussayn, din Karbala -

1
Marvin Zonis, Salman Farmanfarmaian, „All in the Timing: Renewing US-Iran Relations”, World Policy
Journal, Nr. 16, Vol. 4, 2000.
2
Paul Sullivan, „US-Iran Relations Since 9-11: A Monologue of Civilisations”, Alternatives. Turkish
Journal of International Relations, Vol. 1, No. 2, 2002.

213
care sunt cele mai venerate, dar şi Kufa sau Samarra. În strânsă legătură cu shī’ismul
iranian, cel irakian va cunoaşte acelaşi statut inferior în raport cu puterile politice sunnite,
în afara unui interludiu între 945-1055 când la Bagdad vor conduce emirii bouyzi, iranieni
duodecimani, şi care au permis o temporară ieşire a shī’ismului din taqīyeh, disimularea,
ascunderea credinţei. În momentul în care safavizii se vor instala în Iran, proclamând
shī’ismul ca religie de stat, Irakul, prin locurile sale sfinte, devine un teren permanent de
conflict cu otomanii sunniţi, sub stăpânirea cărora se va afla de la începutul secolului
XVI. Deşi Iranul îşi va constitui treptat propria sa reţea de instituţii teologice şi mai
ales cunoaşte apariţia tot mai pronunţată a unui cler, Irakul rămâne centrul religios
esenţial al shī’ismului, atât prin prestigiul academiilor sale teologice din Najaf şi

o
Kufa cât prin eminenţa liderilor de aici, respectaţi de întreg spaţiul shī’it1.
Încă de la formarea statului irakian, în 1920, din punct de vedere confesional,
cei care vor acapara funcţiile importanţe în stat vor fi sunniţii; shī’iţii, care populau zona

.r
din sud a ţării, îşi vor păstra acelaşi statut secund deşi în 1920, la instigarea unor lideri
religioşi, ei vor provoca o puternică revoltă împotriva noii puteri mandatare britanice, şi
care a fost brutal reprimată. Nici lovitura de stat din 1958 care a dus la instalarea republicii,

ic
apoi nici cele din 1963 şi 1968, ultima aducând la putere regimul ba’thist, nu au schimbat
radical distribuirea puterii, care rămâne în mâinile clanurilor sunnite. În schimb însă,
dacă-şi văd limitat accesul la conducerea politică, shī’iţii vor constitui, încă din secolul
XIX, cea mai mare parte din elitele culturale, comerciale şi financiare irakiene. Cel puţin

lit
până la embargoul din deceniul nouă, în virtutea reţelei de relaţii, religioase dar şi economice,
care-i leagă de celelalte comunităţi, din Liban până în India, o parte din shī’iţi vor reuşi,
cu binecuvântarea ulemalelor, să dobândească un înalt statut3 financiar2. Astfel că „cei
mai bogaţi irakieni erau shī’iţii, dar şi cei mai săraci erau tot ei” . Zonele mlăştinoase din
sud, locuite exclusiv de shī’iţi („arabii mlaştinilor” cum sunt ei cunoscuţi), erau, până în
po
anii ’70, cele mai defavorizate; o parte din populaţia săracă de aici va emigra în zonele
urbane, întâlnind, în deceniile cinci şi şase, noile partide de stânga unde vor avea o
pondere importantă, spre furia clericilor care dezaprobau comunismul ateu.
De fapt, şi noul regim ba’thist acordă religiei un rol scăzut; el urmăreşte mai degrabă
să instituie un stat laic, bazat pe conştiinţa apartenenţei la naţiunea arabă, care să depăşească
particularismele confesionale sau etnice: „Paradoxul conducerii lui Saddam este că din
eo

această ţară petecită el a căutat să forjeze o singură naţiune în numele unui pan-arabism
care neagă4legitimitatea graniţelor naţionale impuse la începutul acestui secol de colonialismul
european” . În anii ’70, Saddam Hussein încearcă să anihileze eventualele contestări
shī’ite instituind un accelerat program de modernizare şi industrializare a teritoriului
sudic. În acelaşi timp însă, el ţine sub o atentă supraveghere elita religioasă din oraşele
.g

sfinte, pe care Iranul şahului încerca de multă vreme să o mobilizeze pentru slăbirea
vecinului său republican ale cărui pretenţii pan-arabe provocase mai multe dispute de frontieră.
În momentul revoluţiei iraniene şi mai ales după instalarea sigură a regimului
lui Khomeyni, la începutul lui 1980, Saddam începe să se teamă tot mai mult de
apelurile la mobilizare adresate de Teheran populaţiei shī’ite irakiene. Ca atare, sporesc
w

constrângerile asupra elitei religioase shī’ite irakiene din Najaf şi Kufa, culminând
cu uciderea în secret, în aprilie 1980, a ayatollahului Muhammad Baqer al-Sadr, liderul
partidului islamist al-Da’wa. Acesta nu era doar un apropiat al Teheranului (el elaborase
constituţia islamică a Iranului, în 1979) ci mai ales avea titlul de marja’-e taqlid: a
w

fost prima oară în istoria irakiană când puterea îndrăznea să execute pe cineva cu rang atât
de înalt din rândul comunităţii shī’ite. Apoi, luând ca pretext dorinţa de ataşare a provinciei
Khuzistan (populată de arabi shī’iţi) la Irak, Saddam atacă în noiembrie 1980 Iranul, în fapt
sperând să provoace căderea lui Khomeyni. Fiecare dintre cei doi combatanţi a încercat
w

să instrumentalizeze minorităţile celuilalt, dar fără succes. Saddam a mizat pe o revoltă a

1
O istorie a shī’ismului irakian din secolul XVI până în 1958 în Arjomand Said, The Shi’is of Iraq,
Princeton University Press, 1994.
2
Ofra Bengio, „Nation Building in Multiethnic Societies: The Case of Iraq”, în Ofra Bengio and Gabriel
Ben-Dor (eds.), Minorities and the State in the Arab World, Lynne Rienner Publishers Inc, 1999.
3
Jean-Pierre Luizard, op. cit.
4
Judith Miller, Laurie Mylroie, Saddam Hussein and the Crisis in the Gulf, Random House, 1991.

214
arabilor din Khuzistan în numele arabităţii comune în vreme ce Khomeyni conta pe o mobilizare
revoluţionară a shī’iţilor irakieni care să provoace căderea lui Saddam şi alipirea teritoriului lor
la Iran: în fapt, probabil mai ales datorită puternicelor represiuni aduse de fiecare minorităţilor
proprii, acţiunile acestora în sensul dorit au fost minime. Shī’iţi irakieni au fost mult mai
naţionalişti decât a sperat Teheranul şi, deşi se simţeau solidari religios cu cei din Iran,
sentimentul de identitate la comunitatea arabă şi aversiunea faţă de „iranieni” au predominat
şi nu au existat revolte majore sau dezertări masive ale combatanţilor shī’iţi irakieni1.
În toată această perioadă a războiului, Arabia Saudită, dar şi celelalte monarhii din
Golf, vor susţine financiar, militar sau propagandistic Irakul, de teama unei mobilizări shī’ite
sub conducerea Teheranului. Căci, peste 70% din populaţia riverană Golfului Arabo-Persic

o
este de fapt shī’ită dar ea se află, cu excepţia Iranului, în ţări cu conducere sunnită unde are
adesea un statut secund şi fiind, nu de puţine ori, expusă represiunilor. Astfel, în Arabia
Saudită shī’iţii constituie aproximativ 15% din populaţie însă sunt prezenţi tocmai în

.r
provincia petrolieră Hassa, în Kuweit 25%, în Qatar 20%. Dar mai ales Bahreïn-ul
are o situaţie aparte, cu 65% din populaţie de confesiune shī’ită, îndeosebi rurală, în timp
ce sunniţii, care au şi conducerea politică, sunt citadini. Bahreïn-ul fusese încă din timpul şahului

ic
revendicat de Iran, nu doar datorită majorităţii shī’ite ci şi în virtutea unei presupuse iranităţi
a acestora; aceasta face ca emiratul să devină singurul aliat autentic în zonă al Arabiei
Saudite, la care caută protecţie împotriva acţiunilor destabilizatoare iraniene2.
Înfrângerea Irakului de către coaliţia multinaţională, în februarie 1991, a ridicat din

lit
nou problema destinului comunităţii shī’ite. Arabia Saudită şi Kuweitul, care se temeau că
dispariţia puterii ba’thiste ar fi antrenat o criză de autoritate în Irak, urmată de o fragmentare
comunitară şi de posibilitatea apariţiei unui stat shī’it islamic la graniţele lor, au pledat
împotriva continuării campaniei militare pană la alungarea regimului din Bagdad3.
Totuşi, Statele Unite vor instiga la o revoltă împotriva lui Saddam atât pe kurzi cât şi
po
pe shī’iţi. În martie 1991, întreaga parte de sud a ţării, shī’ită, se răscoală şi, în câteva
zile, ea scapă de sub autoritatea guvernului. Însă, din momentul în care liderii de la
Bagdad au înţeles că SUA nu va interveni în ajutorul revoltei, vor lua măsuri iar
represiunea autorităţilor irakiene a fost violentă: Garda republicană va folosi şi arme
chimice, pe lângă bombardamentele aeriene asupra localităţilor shī’ite, inclusiv a
locurilor sfinte. Numai în Karbala au fost aproape treizeci de mii de morţi iar în restul
eo

zonelor shī’ite peste o sută de mii. Ierarhia shī’ită a fost din nou reprimată: familiile
religioase al-Hakim, al-Sadr, Bahr al-Oulum, Khulkhali, Milani sunt strâns restricţionate,
o mare parte din membri clerului sunt închişi şi chiar ucişi. Însuşi ayatollahul Abū’l-
Qasem al-Khoï, marja’ în vârstă de nouăzeci de ani şi cel mai eminent şi respectat
lider shī’it, a fost răpit şi constrâns să apară la televizor alături de Saddam, în vreme ce
armata distrugea monumentele în Karbala şi Najaf4. Unii clerici vor reuşi totuşi să
.g

fugă din ţară, în vreme ce seminariile teologice din Najaf, Kufa, Samarra sunt supuse
de acum unui control şi mai strict, ceea ce are repercusiuni asupra calităţii învăţământului.
Abia în august 1992 Statele Unite iau decizia impunerii unei zone de restricţie aeriană
şi în sudul populat de shī’iţi, sub paralela de 32°.
w

Cu toate aceste represiuni şi constrângeri, după 1991 mişcarea religioasă shī’ită


este cea care va avea cea mai mare audienţă; pe fondul dispariţiei mişcării comuniste
ea rămâne, în interiorul ţării, principala contestatară a puterii. Această contestare se
face atât prin intermediul instanţelor religioase supreme, faţă de care shī’iţii manifestă o
w

devoţiune nelimitată, cât şi prin intermediul unor mişcări militante, a căror opoziţie
faţă de regimul lui Saddam capătă inclusiv forme militare. Comunitatea shī’ită din Irak
este însă departe de a fi un bloc omogen; există de fapt o multitudine de atitudini şi
grupări diverse, a căror specificitate depinde de ideologia şi liderul lor, de reperele în
w

funcţie de care îşi configurează identitatea (unii se recunosc mai întâi de toate ca „irakieni”,
alţii îşi subliniază mai degrabă caracterul shī’it), de raporturile faţă de Iran şi nu în ultimul
rând de percepţia asupra lumii occidentale şi asupra cursului relaţiilor internaţionale.

1
Paul Balta, Iran-Irak, une guerre de 5000 ans.
2
Thual François, Géopolitique du chiisme, Arléa, 2002.
3
Thual François, Abrégé géopolitique du Golfe, Ellipses, 1997.
4
Jean-Pierre Luizard, op. cit.

215
Din punct de vedere al eminenţei teologice în lumea shī’ită, chiar dacă rolul
Qom-ului a crescut neîncetat după 1979, autoritatea liderilor supremi religioşi
(marja’iyya) irakieni a rămas încă fundamentală. Marele ayatollah Abū’l-Qasem al-
Khoï a format la Najaf, de-a lungul anilor, mai mult de trei sferturi din ulemalele
shī’ite din întreaga lume, dintre care multe aflate în înalte funcţii politice în Iran,
Liban sau candidaţi la titlul de marja’. Până la moartea sa, în 1992, el a fost „sursa” pentru
aproape toţi shī’iţii irakieni, deşi preceptele sale pietiste şi respingerea principiului
velayet-e faqīh nu au fost întotdeauna agreate de cei apropiaţi Teheranului. După
dispariţia sa, urmează o perioadă de controverse asupra persoanei care să preia
rolul de marja’ pentru shī’iţii irakieni, în care iranienii s-au implicat intens, încercând

o
să-şi facă recunoscute propriile lor „surse”. Datorită vârstei înaintate, cei promovaţi în
locul lui Khoï vor deceda la scurtă vreme după numire: Abd al-A’la al-Musawi Sabzavari
în 1993, Mohammad Reza Gulpayegani, iranian din Qom, în decembrie acelaşi an,

.r
apoi Muhammad Alī Araki, care moare la scurtă vreme după numire. Ca urmare,
urmează o perioadă de conducere colegială, în lipsa unui candidat acceptat atât1 de
irakieni cât şi de iranieni, ultimii susţinând pretenţiile lui Khamenei la marja’iyya . În

ic
cele din urmă, ayatollahul Alī Sistani (n. 1930), iranian locuind în Najaf, şi el fost discipol al
lui Khoï şi cu mare influenţă în mediile shī’ite din afara Irakului, este recunoscut ca
noua „sursă” a shī’iţilor
2
irakieni, dar el are permanent de înfruntat restricţiile impuse
de regimul irakian . Alături de el, se mai remarcă alţi noi lideri apăruţi din

lit
generaţiile mai recente, precum marii ayatollahi ’Alī al-Gharawi sau ’Alī Muhammad
Burujirdi, adepţi şi ei ai unei atitudini pietiste şi opuşi implicării clerului în politică.
Sistani a rămas până astăzi marja’ recunoscută de majoritatea shī’iţilor irakieni, în
timp ce o altă parte continuă să urmeze o linie apropiată de „sursele” iraniene.
Bagdadul încercase pe de altă parte, fără succes, încă din 1992 să promoveze ca
po
succesor al lui Khoï pe Muhammad Sadeq al-Sadr, din vestita familie de clerici al-
Sadr. Născut în 1943 şi văr al lui Muhammad Baqer al-Sadr, ucis de Saddam în 1980,
Sadeq va aduna în jurul său pe cei din generaţia mai tânără şi militantă, critică la adresa
pasivităţii politice a marilor lideri religioşi, în frunte cu Sistani. La Academia (Hawza) din
Najaf el are ca profesor pe Khomeyni, care se afla aici în exil încă din 1964 astfel că
„sub influenţa lui Khomeyni şi a lui Muhammad Baqer al-Sadr, Muhammad Sadeq
eo

ajunge să creadă în necesitatea stabilirii unui stat islamic. Într-adevăr, el afirmă că


legea islamică nu poate fi implementată integral fără şi un stat care să fie la fel”3.
Închis în 1991, el se dedică, după eliberarea sa, organizării comunităţii shī’ite, în special
în cartierul estic al Bagdadului, şi adesea colaborează cu liderii tribali pentru o mai
eficientă aplicare a regulilor şi chiar normelor juridice shī’ite. Treptat, predicile sale
.g

de vinerea din Najaf au devenit tot mai populare, el atacând aici deopotrivă pe
liderii bat’hişti, Statele Unite şi Israelul. Adept al principiului velayet-e faqīh, Sadeq
îşi îndeamnă discipolii şi auditorul să lupte pentru instalarea unui stat islamic în
Irak, după model iranian. În replică la atitudinea discretă a lui Sistani, mai ales
după uciderea celor doi mari ayatollahi, el formulează teoria despre „jurisprudentul
w

tăcut” şi „jurisprudentul vorbitor”, considerând că doar un activism al „sursei de emulaţie”


poate avea o reală eficienţă împotriva tiraniei. El îşi numeşte ca succesor pe
Sayyid Kazim al-Ha’iri, un cleric irakian stabilit în Iran, la Qom, adept şi el, evident,
al principiului preeminenţei politice a juristului-teolog, şi care, în virtutea legăturilor sale
w

cu gruparea al-Da’wa, a încercat să o fidelizeze faţă de liderii iranieni. Deşi predicile de

1
Saskia Gieling, „The Marja’iyya in Iran and the Nomination of Khamanei in December 1994”, Middle
w

Eastern Studies, Vol. 33, Nr. 4, 1997.


2
În 1996 chiar are loc un atentat eşuat împotriva sa, dar în urma căruia au murit doi angajaţi ai biroului
său din Najaf (al-Hayat, 03.12.1996). În aprilie 1998, marele ayatollah ’Alī al-Gharawi este împuşcat dar
supravieţuieşte; în schimb, în iunie acelaşi an, Burujirdi este ucis în maşina sa, laolaltă cu alte trei
persoane. Toate acestea, regimul de la Bagdad le va atribui de fapt unor reglări de conturi între
diferitele facţiuni clericale shī’ite şi, la rândul său, va executa câţiva clerici de mică importanţă acuzaţi că
au pus la cale aceste asasinate.
3
Juan Cole, „The United States and Shi’ite Religious Factions in Post-Ba’thist Iraq”, the Middle East
Journal, Vol. 57, Nr. 4, 2003.

216
vinerea, care au o mare importanţă în tradiţia shī’ită, au fost interzise după 1991, Sadeq
continuă să respecte această normă religioasă, mai mult chiar, el trimite reprezentanţi
(wukala’) care predică în întreg Irakul. În jurul său se creează un adevărat cult,
care depăşeşte chiar şi limitele presupuse de un titlu de marja’, şi care, în plus,
neagă autoritatea celorlalţi mari lideri religioşi irakieni, într-o opoziţie clară cu
pluralismul ce caracterizează instituţia marja’iyya. Consecinţa acţiunilor sale a fost
previzibilă: în 19 februarie 1999 el este ucis de autorităţi, împreună cu doi fii ai săi,
act care a provocat cea mai mare insurecţie shī’ită după cea din martie 1991, care
se extinde din sud până în Bagdadul de est, soldată cu peste 200 de morţi.
Totuşi, cel mai mare impact îl vor avea mişcările militante shī’ite, care vor constitui,

o
vreme de decenii, principala forţă de opoziţie faţă de regimul ba’thist. Ele sunt însă fidele
Iranului doar în grade diferite şi strategiile lor nu se identifică întotdeauna cu cele ale
elitei iraniene. La fel, raporturile între aceste grupări de opoziţie sunt tributare în mare măsură

.r
rivalităţilor personale, gradului de conformare cu directivele autorităţilor de la Teheran
şi chiar alianţelor, uneori divergente, cu diversele grupuri care îşi împart puterea în Iran.
Primul partid islamist, al-Da’wa al-islamiyya se formează încă din anii ’50 când

ic
este îndreptat atât împotriva comunismului, în vogă atunci, cât şi a laicismului ba’thist;
după 1958 el va fi nevoit însă să acţioneze în clandestinitate. Deşi legat la început puternic
de Iran, unde se află şi unii dintre liderii săi, al-Da’wa ajunge treptat, mai ales după uciderea
liderului său Muhammad Baqer al-Sadr, cel mai „irakian” partid. El preconiza lupta

lit
în interiorul ţării împotriva regimului lui Saddam ducând, de-a lungul anilor, numeroase
acţiuni de gherilă, prin grupările sale militare Hezbollahul irakian sau „Forţele martirului
al-Sadr”1. După 1991 însă, el respinge categoric intruziunea americană în soarta Irakului.
În bună tradiţie arabă, mişcarea s-a divizat în mai multe facţiuni, unii recunoscând marja’iyya
lui Sistani, deci fiind mai fideli unei identităţi irakiene, alţii, apropiaţi de Iran, urmând
po
marja’iyya lui Khamenei. Ramura „irakiană”, condusă de Izz al-dīn Salim, se consideră
continuatoarea luptei lui Muhammad Baqer al-Sadr şi a lui Muhammad Sadeq al-
Sadr, a căror arabitate o opun adesea împotriva iranităţii unora dintre liderii shī’iţi.
Aceştia din urmă sunt prezenţi în special în a doua, ca importanţă, mişcare islamistă
shī’ită din Irak, Adunarea supremă a revoluţiei islamice în Irak (ASRII), fondată în 1982 în
Iran de către Mohammad Baqer al-Hakim, fiu al lui Muhsin al-Hakim, unul dintre foştii
eo

marja’ irakieni. Apropiată la început de Da’wa şi de alte grupuri islamiste shī’ite, ASRII
ajunge treptat „principalul braţ politic iranian în Irak”2 dar şi intermediar al Teheranului pe
lângă autorităţile americane sau celelalte ţări arabe. Aripa sa armată, „Brigăzile Badr”,
care cuprindea în anii ’90 cam 20.000 de soldaţi, era recrutată în special din rândul
refugiaţilor irakieni din Iran şi în timpul revoltei din martie 1991 a trecut în Irak unde a
.g

avut mai multe ciocniri violente cu Garda republicană. Cu toate acestea, ca şi Da’wa,
ASRII avea în program ideea unor alegeri libere, un regim parlamentar şi constituţional şi
multipartitism, care să înlocuiască dictatura exclusivistă a clanului takriţilor.
Câmpul politic shī’it cuprinde şi alte organizaţii, cu influenţă mai limitată, unele
aliate ASRII (Organizaţia Acţiunii islamice, Soldaţii Imamului), altele formate în jurul
w

unor personalităţi religioase parţial independente (Mişcarea islamică din Irak, Adunarea
islamică3 irakiană, Adunarea forţelor islamice). Din punct de vedere al „geografiei
politice” , repartiţia topografică a populaţiei shī’ite se însoţeşte şi cu un ataşament
diferenţiat faţă de aceste facţiuni politice.
w

În ajunul ofensivei americane împotriva regimului irakian, două vor fi atitudinile


grupărilor shī’ite faţă de această acţiune. Paradoxal, ASRII, cu acordul iranian, s-a
arătat dispusă să acorde sprijin Statelor Unite pentru răsturnarea lui Saddam: în august
2002, un reprezentant al ASRII a participat oficial la Washington la reuniunile
w

opoziţiei din Congresul Naţional Irakian4. Pe de altă parte însă, partidul Da’wa şi
Mişcarea Islamică din Irak se vor alia cu mişcările islamiste sunnite, aflate pe linia

1
Rodger Shanahan, „The Islamic Da’wa Party: Past Development and Future Prospects”, Middle East
Review of International Affairs, Vol. 8, Nr. 2, 2004.
2
Jean-Pierre Luizard, op. cit.
3
Juan Cole, „The United States and Shi’ite Religious Factions in Post-Ba’thist Iraq”.
4
Juan Cole, „Les partis religieux chiites comblent le vide en Irak du sud”, La Gauche, 27 avril, 2003.

217
anti-saudită, şi ele se vor opune oricărei „soluţii americane” în Irak1.
După alungarea lui Saddam, fragmentarea în interiorul comunităţii shī’ite devine
tot mai acută, pe măsură ce sporesc decepţiile provocate de atitudinea Statelor Unite
faţă de destinul Irakului. Dacă la început shī’iţii au primit favorabil trupele americane,
treptat însă, chiar din primele săptămâni, atitudinea lor faţă de administraţia plasată de
Washington se schimbă în mod negativ, pe măsură ce aceasta părea puţin permeabilă
la vocile şi proiectele dorite de reprezentanţii irakieni2. Deşi la început grupările shī’ite,
inclusiv cele islamiste (ASRII, al-Da’wa) au fost incluse în coaliţia provizorie de guvernare,
totuşi, treptat, Statele Unite îşi vor impune în mod decisiv opţiunile în materie de politică
internă şi externă. O parte din grupările shī’ite devine tot mai critică faţă de prezenţa

o
americană şi mai ales faţă de lipsa de cooperare în promovarea unui statut specific
pentru Irak. De fapt, încă din 15 aprilie, la Nassiriyah, peste 20.000 de shī’iţi, încadraţi de
militanţi ASRII, demonstrează împotriva prezenţei americane. Statele Unite avertizează

.r
Iranul să limiteze infiltrarea brigăzilor Badr, conduse de Abdul Aziz al-Hakim, fratele
ayatollahului Baqer al-Hakim, liderul ASRII. Totuşi, Abdul Aziz Al Hakim îşi anunţă
disponibilitatea de a colabora cu Gardner cu condiţia ca viitorul guvern să fie ales

ic
democratic. În 10 mai 2003, Muhammad Baqer al-Hakim revine din exilul său iranian
în Irak; în Basra, în faţa a 10.000 de simpatizanţi el afirmă că „viitorul Irakului
aparţine Islamului” şi cheamă la instalarea unei republici islamice3.
În fapt, odată regimul lui Saddam prăbuşit, fiecare dintre puterile regionale

lit
vecine încearcă să-şi instrumentalizeze favoriţii şi să impună cât mai mult propriile
strategii. Militanţii sunniţi, susţinuţi de unele instanţe saudite, vor să blocheze cât
mai mult ascensiunea shī’iţilor4. Dar Iranul este în special marele jucător al crizei
irakiene, de rezolvarea căreia poate depinde viitorul său destin5. O stabilizare a situaţiei
în Irak, în favoarea planurilor americane, ar contribui şi mai mult la încercuirea Teheranului,
po
după ce, parţial, Afganistanul se află sub conducerea guvernului Karzai, aliat fidel al
Washingtonului6. Utilizarea shī’iţilor irakieni în scopul menţinerii unei permanente
situaţii tensionate şi dificile este una dintre strategiile Iranului, deşi, pe de altă parte,
oficial, reprezentanţii săi în Irak, în special CSRII, îşi vor manifesta sprijinul faţă de
guvernul provizoriu. Dificultatea, pentru liderii conservatori din Teheran, este aceea
că majoritatea shī’iţilor irakieni îşi manifestă ascultarea faţă de Alī Sistani, cel mai
eo

venerat dintre cei patru marja’ din Irak, care, deşi iranian, se opune supunerii faţă
de Iran şi mai ales contestă intruziunea teologilor în planul politic conform principiului
velayet-e faqih. Mai mult decât atât, el deranjează prin insistenţa cu care doreşte să
păstreze Najaf-ul ca principalul centru spiritual şi de învăţământ în lumea shī’ită, pe când
Iranul vrea acelaşi lucru în ce priveşte Qom-ul7. Sistani este opus oricărei rezistenţe
.g

armate împotriva coaliţiei, dar totuşi rămâne ferm în special asupra a două probleme:
ca străinii să nu intervină în Constituţia Irakului şi alegerile să se facă prin sufragiu universal.
Fără să atingă radicalismul partidelor islamiste, el militează însă permanent pe lângă
consiliul provizoriu de guvernare ca noile legi să păstreze un caracter islamic. Lipsa de
unitate a diferitelor comunităţi irakiene face însă dificilă mobilizarea lor colectivă; în
w

plus, un rol important îl are prestanţa liderilor, în jurul cărora se configurează adeziunea
şi acţiunile maselor. Aceste dispute între sunniţi şi shī’iţi, ca de altfel şi între diferitele
facţiuni shī’ite au făcut o serie de victime în rândul liderilor sau personalităţilor religioase.
w

1
Robert Rabil, „The Iraqi Opposition’s Evolutions: From Conflict to Unity?”, Middle East Review of
International Affairs, Vol. 6, Nr. 4, 2002.
2
Yitzhak Nakash, „The Shi’its and the Future of Iraq”, Foreign Affairs, July/August 2003.
w

3
Loulouwa al-Rachid, "Du bon usage du chiisme irakien", Politique internationale, n° 101 – automne, 2003.
4
Vali Nasr, „Regional Implications of Shi’a Revival in Iraq”, The Washington Quarterly, Vol. 27, No. 3, 2004, p. 19.
5
Anoushiravan Ehteshami, „Iran-Iraq Relations after Saddam”, The Washington Quarterly, Vol. 26, No. 4.
6
Într-un discurs pronunţat în 8 aprilie 2004 la Universitatea din Teheran, Hashemi Rafsandjani,
preşedinte al Consiliului pentru interese superioare, a declarat: „situaţia actuală din Irak atât o
ameninţare cât şi o ocazie (…) Este o ameninţare pentru că fiara americană rănită poate lua măsuri
violente, dar aceasta poate fi de asemenea ocazia de a da fiarei o lecţie care o va opri să mai atace o
altă ţară” (al-Siyassah, Kuwait, 10 aprilie 2004).
7
Nimrod Raphaeli, „Ingérence iranienne en Irak”, Middle East Media Research Institut, 2003.

218
Astfel, în 10 aprilie 2003, Abdul Majid al-Khoï, fiul marelui marja’ Abū’l-Qasem al-
Khoï, care conducea o fundaţie la Londra, va fi ucis chiar în moscheea Alī din Najaf, de
către mulţimea mobilizată de membri ai mişcării lui Moqtada al-Sadr, care-i reproşau
revenirea sa în Irak alături de trupele americane. Mai apoi, însăşi Muhammad Baqer
al-Hakim va muri, în 29 august 2003, într-un atentat sângeros la ieşirea din moscheea
din Najaf, se pare că tot la instigarea lui Moqtada, în virtutea vechii concurenţe între
familiile religioase Hakim şi Sadr, care persistă încă din timpul vechiului regim şi
care are şi un substrat social: Moqtada este apărătorul celor săraci şi al tinerilor din mediul
urban fără perspective de viitor, pe când cei din familia Hakim au sprijinul claselor medii
şi chiar al burgheziei comerciale, precum şi susţinerea instituţiei religioase din Najaf.

o
Astfel că, încă de la sfârşitul anului 2003 şi mai ales în primele luni ale lui 2004,
principalul pion al Iranului în criza irakiană devine tânărul Moqtada al-Sadr a cărui audienţă
în rândul maselor shī’ite defavorizate şi sărace creşte neîncetat. Multă vreme herald al

.r
arabităţii shī’ite1 şi critic al supunerii ASRII faţă de Iran, Moqtada Sadr se va
îndrepta şi el treptat spre Teheran, mai ales după vizita făcută liderilor conservatori iranieni2 la
începutul lui 2004. Opoziţia sa faţă de trupele americane s-a manifestat încă din

ic
primele zile de după alungarea lui Saddam: în 20 iulie 2003 el anunţă crearea unei miliţii
armate, numită „armata lui Mahdi”, ca replică la „brigăzile Badr” ale concurentului său
ASRII, care participă activ, alături de facţiunile radicale sunnite, la viitoarele numeroase
atentate. De la începutul lui 2004, prestanţa lui Sadr creşte neîncetat; în afară de

lit
Sadr City, el câştigă tot mai mulţi aderenţi (care se numesc pe sine sadriyyn) în celelalte
oraşe shī’ite: Basra, Kufa, Nassiriyya şi mai ales Najaf, şi care s-au antrenat în cea mai
violentă şi sângeroasă opoziţie armată faţă de trupele coaliţiei de după căderea
regimului Saddam. Susţinut financiar şi logistic de către Teheran3, Sadr, în pofida
faptului că nu are titluri teologice (nu este nici măcar mujtahid, adică abilitat să interpreteze
po
şi să aplice textele sacre, el urmând încă hawza, universitatea teologică shī’ită), va
propovădui şi instala în zonele aflate sub autoritatea sa o formă rigidă şi puritană de
shī’ism care seamănă mai degrabă cu viziunea talibanilor, intenţionând, în cele din urmă,
să impună în Irak un regim islamic după model iranian. Mare predicator, ca şi tatăl său,
Sadr are un succes sporit în rândul populaţiei defavorizate din suburbiile marilor oraşe,
a cărei condiţie mizeră nu s-a îmbunătăţit cu nimic după înlăturarea lui Saddam. Prin
eo

activismul său, el a căpătat o legitimitate care duce la scăderea prestigiului şi audienţei


lui Sistani, obligând chiar pe acesta, pentru a nu-şi pierde prestanţa, să-şi radicalizeze
atitudinile. În fapt, deşi nu lipsit de patriotism în acţiunile sale (el este arab şi cultivă cu
tărie o viziune panarabă), Moqtada al-Sadr face în Irak jocurile conservatorilor iranieni
din jurul lui Khamenei, a căror importanţă a crescut după câştigarea alegerilor legislative
.g

din februarie 2004. Convinşi că obiectivul ultim al Statelor Unite este răsturnarea regimului
lor, ei încearcă să blocheze cât mai mult pe americani în Irak şi eventual, să facă din
mişcarea lui Sadr un fel de Hezbollah după model libanez, care prin acţiunile sale violente
să determine retragerea trupelor coaliţiei din ţară, aşa cum s-a reuşit în 1984 în Liban.
De la sfârşitul anului 2003, nu doar Sadr City ci şi Karbala şi Najaf sunt împânzite4 de
w

drapele şi simboluri iraniene, inclusiv inevitabilele portrete ale lui Khomeyni şi Khamenei .
În fapt, tocmai oraşul Najaf devine miza majoră a disputelor dintre adepţii lui Sistani
w

1
Graham E. Fuller, „Islamist Politics in Iraq after Saddam Hussein”, Special Report, Nr. 108, August, 2003.
2
În special Hashemi Rafsandjani, Murtadha Radhai – şeful direcţiei de informaţii a Gărzii Revoluţionare,
generalul de brigadă Qassim Suleimani, comandantul armatei al-Qods şi responsabil cu problemele irakiene.
3
Potrivit jurnalului de limbă arabă, care apare la Londra, al-Sharq al-Aswat (9 aprilie 2004), Iranul a
w

construit trei noi tabere de antrenament la graniţa cu Irakul, destinate pregătirii membrilor din „armata
Mahdi-ului”, unde s-ar fi antrenat până la acea dată între 800 şi 1200 de partizani ai lui Sadr. Prin
ambasada sa din Bagdad, Iranul a distribuit de asemenea tehnologie de comunicaţii grupării, fără a
socoti agenţii Gărzii revoluţionare sau ai Armatei al-Quds, mulţi foşti refugiaţi irakieni, infiltraţi în Irak
încă din martie 2003, dintre care unii au ocupat funcţii în noile structuri politico-administrative ale ţării.
Potrivit cotidianului irakian al-Nahdha (17 februarie 2004), numărul agenţilor iranieni în Irak ar fi în jurul
cifrei de 14000. La fel, sumele alocate de Teheran doar susţinerii lui Sadr ar depăşi cifra de 80 de
milioane de dolari, în primele luni ale lui 2004.
4
Al-Mashreq (Irak), 17 februarie, 2004.

219
şi cei ai lui Moqtada, ultimul încercând să elimine autoritatea liderilor religioşi „naţionalişti”,
opuşi liniei shī’ite iraniene. Disputa este deci atât teologică cât şi politică: hawza din Najaf
rămâne încă cea mai venerată de lumea shī’ită, dar ea se află sub conducerea lui Sistani,
care, în linia lui Abū’l-Qasem al-Khoï, este adeptă a unei atitudini pietiste, în tradiţia Akhbari,
reticentă la validitatea unei intruziuni a teologilor în câmpul politic. Sadr devine astfel
atât agentul de luptă împotriva prezenţei americane cât şi cel care încearcă să submineze
autoritatea şi poziţia marilor clerici în rândul populaţiei shī’ite, acuzându-i de pasivitate şi
trădare a intereselor comunităţii în faţa ocupantului străin. De altfel, se pare că Teheranul
1
a
şi încercat un atentat asupra lui Sistani şi asupra ayatollahului Ishaq al-Fayadh . Sistani
speră că alegerile libere din Irak vor impune fără îndoială pe shī’iţi în fruntea noilor instanţe

o
politice şi vede demersul violent al lui Sadr nu doar ca o sfidare adusă autorităţii sale
religioase ci şi ca o un element care ar putea perturba acest obiectiv. El are încă sprijinul
unei mari părţi a shī’iţilor ca şi cel al liderilor tribali din Najaf, deranjaţi de insistenţa cu

.r
care Sadr vrea să-şi implementeze autoritatea asupra locuitorilor de aici.
Viitorul relaţiilor dintre Iran şi Irak rămâne puţin predictibil, el fluctuând în funcţie
de factori interni şi externi. Pentru Irak, în care alegerile au adus la putere o coaliţie

ic
shī’ită, cu un guvern condus de un moderat, dar care a făcut parte din ASRII, priorităţile
sunt stabilitatea internă, restabilirea unui climat economic şi social care să scoată ţara
din criză, atenuarea nemulţumirii populaţiei şi instanţelor sunnite, care se vede pentru
prima oară scoasă în afara marilor decizii politice. Iranul a încercat deopotrivă, în toată

lit
această perioadă, atât să practice o politică de colaborare cu Irakul şi cu autorităţile
americane de aici, încercând să-şi impună cât mai mult favoriţii în noile instituţii ale
statului irakian, cât şi să menţină un climat de instabilitate pe teritoriul vecin, în preocuparea
de a nu permite o fidelizare a ţării faţă de SUA. Ca de obicei, după 1990, Iranul este un
jucător prudent, care practică o diplomaţie a echivocităţii, pe mai multe nivele, fără
po
ca să lase impresia că îşi asumă o anume opţiune tranşantă, fiecare constituind o
posibilă deschidere spre un anumit tip de comportament internaţional.
4. COMPETIŢIA GEOPOLITICĂ ÎN CAUCAZ ŞI ASIA CENTRALĂ.
Pe de altă parte, Teheranul încearcă să-şi continue şi mai mult politica de influenţă
în noile state post-sovietice din Caucaz2 şi Asia Centrală, spaţiu care a fost multă vreme
eo

unul cu o cultură şi tradiţii persanofone: „Ambiţia afirmată a Iranului 3este de a deveni


axa dezenclavizării Asiei Centrale graţie reabilitării drumului mătăsii” . Prin aceasta el
intră într-o concurenţă sporită cu strategiile Turciei şi ale Pakistanului dar întâlneşte
şi opoziţia americană: „secretarul de stat James Baker declara în 1992 că
Washingtonul va face totul pentru a contra influenţa iraniană în Asia Centrală”4.
a) Strategii iraniene vs. pan-turcism. După „liberalizarea” câmpului geopolitic
.g

din Asia Centrală, odată cu dispariţia puterii sovietice, disputa între Turcia şi Iran se
accelerează: „În particular, bătălia turco-iraniană a luat forma unei bătălii între „modele” -
Turcia prezintă un model secular, democratic, orientat spre Occident, în vreme ce
Iranul propune o perspectivă islamică, anti-occidentală. În această privinţă, şi poate
w

cu excepţia Tadjikistanului, Turcia pare în general să aibă câştig de cauză, în măsura


în care mulţi lideri din Caucaz şi Asia Centrală şi-au exprimat simpatia faţă de modelul
turcesc şi au fost foarte ostili faţă de Islamul politic şi astfel s-au reţinut de a avea relaţii
prea strânse cu Iranul”5. Statele Unite, a căror interese geopolitice şi economice se
w

îndreaptă tot mai mult înspre spaţiul caspic şi din Asia Centrală, văd în Iran un competitor
indezirabil; promovându-şi propriile structuri ideologice occidentale (democraţie, liberalism,
drepturile omului, etc.) ca suporturi „soft” ale unei politici de fidelizare a structurilor socio-
politice de aici, SUA este agresată de insistenţa cu care Iranul îi opune un model ancorat în
w

tradiţia islamică. În acest caz, „Turcia este considerată de Washington ca vitrina ideală a

1
al-Sharq al-Aswat, 3 aprilie, 2004.
2
Bülent Aras, „The Caspian Region and Middle East Security”, Mediterranean Quarterly, Winter, 2002.
3
Fariba Adelkhan, Le retour de Sindbad. L’Iran dans le Golfe.
4
Ahmed Rashid, L’Ombre des talibans, Autrement, 2001.
5
Svante E. Cornell, „Iran and the Caucasus”, Middle East Policy Council, Vol. V, Nr. 4, 1998.

220
modelului de societate occidentală versus modelul de republică islamică prezentat de Iran”1.
Totuşi, până la revoluţia islamică, relaţiile dintre Turcia şi Iran, la fel ca şi cele cu
Pakistanul, erau moderate, în măsura în care cele trei ţări participau la aceeaşi alianţă
militară pro-occidentală şi aveau contacte economice strânse2. După 1979 însă,
relaţiile dintre Teheran şi Ankara se deteriorează, în virtutea reticenţelor ideologice ale
lui Khomeyni faţă de modelul laic al Turciei. Totuşi, imperativele pragmatice au
întâietate: Iranul încearcă să păstreze relaţii amiabile cu vecinul său, pe fondul războiului cu
Irakul şi în preocuparea comună faţă de ameninţările kurde, în timp ce Turcia 3
are
interese economice, în plus, ambele întreţin relaţii reci cu puterea sovietică . După
prăbuşirea blocului comunist şi mai ales odată cu noile restructurări geopolitice din

o
Orientul Mijlociu marcate de ascensiunea Statelor Unite în regiune, relaţiile turco-iraniene
devin ambivalente, oscilând între cooperare controlată şi rivalităţi făţişe. Rivalităţile sunt
legate în primul rând de competiţia, îndeosebi între 1991-1992, pentru extinderea influenţei

.r
în bazinul energetic al Mării Caspice, în Asia Centrală şi în Caucaz. Extinderea influenţei
Turciei înspre regiunile turcofone din Caucaz şi Asia Centrală face parte dintr-o strategie
de „geopolitică culturală” ce urmăreşte, de decenii dar îndeosebi după 1990, reiterarea

ic
unui panturcism „soft”, nu ca unitate politică ci ca un spaţiu geostrategic şi de cooperare
economică şi culturală intensă, evident sub hegemonia Turciei4. Nou înfiinţata Agenţie
Internaţională Turcă pentru Cooperare avea rolul de a coordona şi acorda asistenţă
financiară şi tehnică în regiune. În 1992, sub auspiciile guvernului turc, are loc primul

lit
Summit Turcesc Mondial, care şi-a propus îndeosebi respingerea influenţelor ruseşti şi
comuniste din noile foste republici sovietice turcofone5. Tot acum însă, puterea de la
Teheran încearcă, la rândul său, să limiteze ascensiunea Turciei şi a SUA în zona caspică,
pe fondul unui gol de putere provocat de scăderea influenţei ruseşti. Se observă chiar
o apropiere iraniană faţă de Moscova, văzută ca un aliat strategic împotriva Turciei
po
şi a Statelor Unite: unei axe Washington-Ankara-Baku-Tashkent opunându-i-se o axă
Moscova-Erevan-Teheran. Însă, după 1993, pe fondul unor opţiuni de independenţă
sporită a majorităţii noilor republici din Asia Centrală şi a unor dificultăţi interne, Iranul şi
Turcia au părăsit parţial starea de rivalitate şi au antrenat o serie de discuţii şi proiecte
referitoare la o cooperare mutuală în domeniile culturale, economice, politice şi comerciale
- acestea din urmă în special pe fondul unor dezechilibre economice comune6. În
eo

special guvernul islamist al lui Necmetin Erbakan a arătat o disponibilitate sporită de


dialog şi cooperare cu regimul din Teheran, dar şi cu Indonezia sau Libia. Destituirea
lui Erbakan în 1997 sub presiunea Consiliului Naţional de Securitate, dominat de
militari, a blocat parţial această apropiere faţă de Iran. Totuşi, odată cu alegerea lui Khatami
în 1997, legăturile continuă să fie multiple, noul preşedinte ducând o politică mai pragmatică
.g

faţă de Turcia. Există însă şi elemente care tensionează încă relaţiile dintre cei doi
vecini: „În special Ankara este deranjată de politicile şi atitudinile grupului conservator
din Iran care ajută grupările radicale islamice în Turcia, Liban şi Palestina şi de cooperarea
militară între Iran şi Rusia. Trebuie la fel să fie notat antagonismul Teheranului faţă
de înţelegerea militară între Turcia şi Israel”7. În special colaborarea militară Ankara-Tel
w

Aviv este privită cu cea mai mare suspiciune. Pentru Turcia, ea a avut mai multe
motivaţii: pierderea rolului de protector al flancului sud-estic al NATO împotriva
ameninţărilor sovietice, reticenţa Europei de a accepta Turcia ca membru al ei, importanţa
w

1
Robert Anciaux, op. cit..
2
Michael Bishku, „Turkey and Iran During the Cold War”, Journal of Third World Studies, Nr. 16, Vol. 1, 1999.
w

3
Unal Gundogan, „Islamist Iran and Turkey, 1979-1989. State Pragmatism and Ideological Influences”,
Middle East Review of International Affairs, Vol. 7, Nr. 1, 2003.
4
Pierre Cyril Cyrus Teymour Pahlavi, La diplomatie culturelle à l’ère de l’Interdependence Globale. La
Turquie à la recherche des éléments fédérateurs de l’Identité Panturque, 2002, www.diploweb.com.
5
Ertan Efegil, Leonard Stone, „Iran and Turkey in Central Asia: Opportunities For Rapprochement in the
Post-Cold War Era”, Journal of Third World Studies, Nr. 20, Vol. 1, 2003.
6
Bulent Aras, „Turkish Foreign Policy Towards Iran: Ideology and Foreign Policy in Flux, Journal of
Third World Studies, Nr. 18, Vol. 1, 2001.
7
Ertan Efegil, Leonard Stone, op. cit.

221
legăturii cu Statele Unite şi conştientizarea ponderii lobby-ului evreiesc la Washington1.
În plus, Turcia are astfel ocazia de a cumpăra armament şi tehnologie pe care nu le
putea dobândi din Europa sau chiar din Statele Unite datorită problemelor ridicate
de încălcarea drepturilor omului sau de conflictul cu Grecia2. Alianţa militară între
Israel şi Turcia „a devenit un element fundamental în geopolitica Orientului Mijlociu.
Percepută în general, în pofida dezminţirilor oficiale, ca fiind anti-arabă, această
alianţă a mobilizat în mod semnificativ sectoare ale lumii arabe şi în special Siria, 3
care se nelinişteşte de faptul că ajunge să fie încercuită de state neprietenoase” .
Negociată de Yitzhak Rabin în 1994-1995 şi semnată în secret în 1996, ea va schimba
balanţa puterii în Orientul Mijlociu. Ea conţinea mai multe direcţii de cooperare şi ajutor reciproc:

o
exerciţii militare comune, instalarea unor staţii de supraveghere a Iranului, „lupta împotriva
terorismului”
4
(utilizarea de Turcia împotriva PKK a tehnicilor folosite de Israel în Liban
Sud) . Alianţa nu a fost însă iniţiativa Tel Avivului ci a generalilor turci, a căror influenţă în

.r
politica internă şi externă este decisivă, aşa cum a dovedit-o şi acţiunea lor de îndepărtare de
la putere a partidului islamist Refah, în 1997, deşi acesta a fost ales democratic.
Principalul teren de conflict al Iranului cu Turcia îl reprezintă, evident, Azerbaidjeanul,

ic
ţară cu o structură geopolitică tributară celor trei mari puteri care au disputat-o de-a lungul
vremurilor. Astfel, ca provincie persană până în 1828, când a fost pierdut în favoarea
Rusiei, Azerbaidjeanul de azi a suferit influenţa Iranului, mai ales religioasă - peste
75% din azeri sunt shī’iţi duodecimani. Pe de altă parte însă, populaţia este de origine

lit
turkmenă şi limba azeră face parte din aceeaşi familie de limbi turcice ca şi cea vorbită în
Turcia. În sfârşit, ca teritoriu al Rusiei şi apoi URSS până în 1990, Azerbaidjeanul a
intrat în aceeaşi politică de rusificare şi implementare a structurilor sociale sovietice.
Pentru Iran, Azerbainjeanul istoric (cel de azi şi provincia iraniană cu acelaşi nume)
a avut o importanţă culturală şi simbolică sporită; de aici, de exemplu, a apărut dinastia
po
safavidă în 1501, care a impus shī’ismul ca doctrină oficială în întreaga Persie.
Totuşi, perioada de dominaţie rusească a dus la o ruptură între cele două teritorii
azere: Azerbaidjeanul de nord şi-a format o conştiinţă a unei identităţi naţionale şi,
mai mult, tinde să atragă şi provincia sudică, ce face parte din Iran. Încercată de
Stalin în 1947, reunificarea a eşuat atunci, atât din cauza legăturii strânse între
elitele azere şi cele persane în sud cât şi datorită ofensivei militare iraniene ajutată
eo

de SUA. Tocmai acest scenariu, reactivat după 1990, explică şi o tendinţă, aparent
paradoxală, a geopoliticii Iranului în raport cu Azerbaidjeanul. Astfel, împotriva
faptului că împărtăşesc aceeaşi variantă de Islam (şi împotriva exagerării importanţei
factorului religios în motivarea politicii externe iraniene), Teheranul consideră mai
prioritară păstrarea unităţii de stat şi, dând dovadă de real politik, susţine, în cadrul
.g

conflictului din Nagorno-Karabah, Armenia împotriva Azerbaidjanului. „Un dublu


motiv inspiră atitudinea Teheranului: a reduce ponderea turcească în Azerbaidjan
şi, pe de altă parte, „a ajuta” Moscova să contracareze Turcia în Caucaz – Turcia
percepută ca o avangardă americană”5. Aceste aspecte, în special beneficiile
economice, pot avea un impact mai mare asupra Azerbaidjanului decât sentimentul
w

de solidaritate religioasă cu Iranul, mai ales pe fondul unei laicizări crescute a


societăţii azere în timpul sovietizării, pe care o renaştere religioasă actuală nu o
poate anula. Pe de altă parte chiar, „Teheranul se fereşte de a stimula prea mult
influenţa shī’ită în Azerbaidjan de teama ca un naţionalism azer, galvanizat de o
w

referinţă religioasă comună, să nu ducă, dimpotrivă, la reunificarea celor două


Azerbaidjanuri în beneficiul capitalei Baku şi nu al Teheranului (…) Astfel,
w

1
Efraim Inbar, „Regional Implications of Israeli-Turkish Strategic Partnership”, Middle East Rewiew of
International Affairs, vol 5, No. 2, 2001.
2
Amikam Nachmani, „A Triangular Relationship: Turkish-Israeli Cooperation and Its Implication for
Greece”, Cahiers d’études sur la Méditerranée orientale et le monde turco-iranien, n ° 28, 1999.
3
Alain Gresh, „Turkish-Israeli-Syrian Relations and Their Impact on the Middle East”, The Middle East
Journal, Vol. 52, Nr. 2, 1998.
4
Michael Eisenstadt, „Turkish-Israeli Military Cooperation: an Assessment”, The Washington Institute
for Near East Policy, Policywatch, no. 262, 1997.
5
François Thual, op. cit.

222
Azerbaidjanul apare ca fiind prea shī’it pentru a fi complet pro-turc, nu suficient de
shī’it pentru a fi complet pro-iranian, dar destul de shī’it pentru a evita satelitizarea
completă de către noua Rusie”1.
b) Competiţia Iran-Pakistan. Până la revoluţia islamică, relaţiile dintre Iran şi
Pakistan erau destul de apropiate, atât prin opţiunile lor pro-occidentale cât şi prin
participarea la alianţa militară CENTO şi la o organizaţie regională de cooperare
economică (RCD), împreună cu Turcia. După 1979, deşi moderate, disputele dintre Iran
şi Pakistan au în general o dublă dimensiune: geostrategică, vizând extinderea influenţei
în spaţiul Asiei Centrale, şi ideologico-religioasă, în măsura în care ambele ţări sunt purtătoare
ale unor viziuni radicale şi antitetice despre Islam. Teheranul s-a temut întotdeauna că

o
Pakistanul, deşi regim care se revendică de la tradiţia islamică, va deveni un factor de ameninţare
militară datorită alianţei Islamabadului cu SUA. Totuşi, Pakistanul va avea o atitudine prudentă
faţă de Iran, mai ales după izbucnirea conflictului în Afganistan şi cu dificultăţile relaţiei cu

.r
India datorită Kashmirului. O agravare a raporturilor cu încă un vecin, puternic şi care mai ales
avea capacitatea de a mobiliza militantismul shī’iţilor pakistanezi (douăzeci de milioane)
nu a fost o opţiune voită a liderilor din Islamabad. De exemplu, Zia ul-Haq va păstra o

ic
2
neutralitate în timpul războiului dintre Irak şi Iran , care nu a afectat cu nimic
relaţiile privilegiate ale Pakistanului cu ţările din CCG, în special Arabia Saudită.
Principalul teren de competiţie şi rivalităţi între cele două state (şi totodată al Iranului
cu Arabia Saudită în prima parte a deceniului nouă) va fi însă mai întâi destinul Afganistanului

lit
iar apoi efortul de atragere a noilor naţiuni din Asia Centrală în siajul propriu. Spre
deosebire de Pakistan, Iranul nu a avut în deceniul opt un rol important în evoluţia
războiului afgan, deşi Afganistanul fusese de decenii un spaţiu privilegiat de influenţă
culturală persană. Această reţinere este atât voită cât şi impusă, în măsura în care
actorii majori ai crizei vor deveni repede Statele Unite şi Islamabadul. Teheranul va
po
încerca astfel atât să păstreze bunăvoinţa Moscovei cât şi să nu contribuie la sporirea
influenţei SUA în regiune3. Singurul sprijin efectiv adus mujahedinilor afgani, moderat
şi datorită cheltuielilor războiului cu Irakul, era îndreptat doar spre partidele, puţine,
care recunoşteau autoritatea lui Khomeyni, formate mai ales din shī’iţi (20% din populaţia
Afganistanului), îndeosebi hazari4. Ponderea Iranului în Afganistan creşte abia după
retragerea trupelor sovietice şi restrângerea interesului Statelor Unite faţă de această
eo

regiune, lăsând astfel loc sporit puterilor secunde (Iran, Arabia Saudită, Pakistan). Temându-
se acum că la Kabul se poate instala un 5regim sunnit, ostil, Teheranul se va apropia
după 1989 de guvernul afgan pro-sovietic . Doborârea acestuia în 1992, a lăsat câmp
deschis războiului civil între diferitele facţiuni afgane, care sunt susţinute acum prioritar
de Arabia Saudită şi Pakistan, pe de o parte, şi Iran pe cealaltă. Iranul susţine acum nu
.g

doar grupările shī’ite, supuse de altfel unei puternice epurări de către paştunii sunniţi, ci
încearcă să creeze o coaliţie anti-paştună, adunând grupurile etnice persanofone (în
special tadjici, conduşi de Massud Şah) dar şi uzbece (generalul Dostom). Implicarea
sporită a Iranului va avea ca şi consecinţă o părăsire de către Pakistan a diplomaţiei de
echilibru între Teheran şi Riyad din anii ’80 şi o susţinere făţişă a intereselor saudite, şi
w

mai ales proprii, în Afganistan. Ca urmare, după 1995 Iranul va încerca să echilibreze
această nouă ameninţare, strângând legăturile cu India.
Ascensiunea talibanilor după 1994 şi înfrângerea de către ei a grupărilor pro-
iraniene, împreună cu ocuparea aproape integrală a Afganistanului a sporit îngrijorarea
w

liderilor iranieni, văzând în noua putere ce ocupă Kabulul în 1996 expresia intereselor
pakistaneze şi americane în regiune, pe fondul luptei pentru resursele energetice
din Asia Centrală. De acum, în vreme ce talibanii susţineau în secret grupările iraniene
ostile regimului din Teheran, acesta din urmă îşi sporeşte sprijinul financiar şi militar faţă
w

1
François Thual, op. cit.
2
Suroosh Irfani, „Pakistan and the Iran-Irak War”, Journal of South Asian and Middle Eastern Studies,
vol. IX, n° 2, 1985.
3
A. De Bures, J.M. Chaligny, Le dèfi afghan, Anthropos, 1986.
4
Emadi Hafizullah, „Exporting Iran’s Revolution: the Radicalization of the Shiite Movement in
Afganistan”, Middle Eastern Studies, Vol. 31, Issue 1, 1995.
5
Ahmed Rashid, op. cit.

223
de Alianţa Nordului. După ocuparea oraşului Mazar-e Sharif de către talibani în 1998 şi
masacrarea în masă a hazarilor shī’iţi, împreună cu chiar diplomaţii iranieni din oraş,
aripa dură de la Teheran este pe punctul de a începe o invazie militară în Afganistan,
ca represalii. Totuşi, după 1998, pe fondul răcirii relaţiilor dintre emiratul afgan şi protectorii
saudiţi, opoziţia comună faţă de talibani devine încă un factor ce sporeşte apropierea 1
parţială, începută în 1997 odată cu alegerea lui Khatami, între Iran şi Arabia Saudită .
După 1979, pe fondul hegemoniei americane crescânde în Orientul Mijlociu, Iranul
refuză în continuare sistematic să-şi ataşeze politicile pe linia Washingtonului, rămânând
nucleul opoziţiei islamice faţă de strategiile SUA în regiune, ceea ce-i va aduce permanenţa,
în toată această perioadă, pe listele cu rogues states, elaborate de Departamentul de

o
Stat. Acum, la începutul lui 2005, cheia viitorului Iranului, şi în general a evoluţiei situaţiei
din Orientul Mijlociu şi lumea musulmană, depinde tocmai de evoluţia raporturilor dintre
Washington şi Teheran. Proclamarea afişată de către Statele Unite a continuării eforturilor

.r
de „democratizare” a ţărilor din Orientul Mijlociu Extins, începute odată cu războaiele
din Afganistan şi Irak, lasă se înţeleagă că o soluţie militară americană împotriva Iranului
nu este exclusă de către liderii neo-conservatori americani. Tocmai în perspectiva acestei

ic
ameninţări, Iranul îşi construieşte, în ultimii doi ani, propriul mecanism de apărare. În
primul rând, şi în pofida criticilor chiar şi a aliaţilor europeni, Teheranul îşi accelerează
eforturile de dobândire a unui potenţial militar nuclear, care ar schimba radical poziţiile
de forţă în eventualitatea unei agresiuni împotriva sa. Apoi, Iranul îşi construieşte tot

lit
mai mult o solidaritate regională şi internaţională în jurul său. În afară de raporturile
strânse cu Siria şi de apropierea de Arabia Saudită, Teheranul îşi întăreşte legăturile
politice şi economice cu Rusia, China şi India. La fel, relaţiile cu Uniunea
Europeană s-au îmbunătăţit continuu, UE servind adesea ca intermediar între Iran
şi SUA şi mai ales încercând să găsească o soluţie diplomatică la criza declanşată
po
de programul nuclear iranian. Pentru SUA, o rezolvare a problemei iraniene devine
fundamentală, căci de ea depinde întreg viitorul construcţiei securitare regionale din Golf şi
Asia Centrală, începute odată cu campaniile din Irak şi Afganistan. În virtutea puterii sale
politice, militare, economice în zonă, Iranul are o influenţă decisivă asupra
evenimentelor din Orientul Mijlociu, inclusiv în problemele sensibile, care se doresc a fi
controlate de SUA: procesul de pace israelo-palestinian, stabilitatea în Irak, blocarea
eo

islamismului radical, dominarea resurselor energetice din Golf şi Caucaz, etc. O mare
parte din marile firme americane, cărora legea D’Amato din 1996 le interzice
exploatarea hidrocarburilor iraniene şi libiene, acceptă tot mai puţin să-şi vadă
concurentele europene, ruseşti sau din Asia beneficiind de contracte masive cu Iranul.
Este clar deci că în următorii ani o schimbare a situaţiei din Iran, în favoarea Statelor
.g

Unite, fie prin mijloace paşnice, fie agresive, constituie de acum o prioritate a strategilor
şi mediilor politico-financiare de la Washington. Dorinţa lor este însă îngreunată de
creşterea sporită a sentimentelor anti-americane în întreaga lume musulmană şi,
evident, în Iran, unde ponderea influenţei moderaţilor scade simţitor în favoarea reactivării
discursului radical islamist şi a puterii liderilor conservatori. De acum înainte, viitorul stabilităţii în
w

Orientul Mijlociu trece din ce în ce mai mult prin evoluţia a ceea ce putem numi deja o
„problemă iraniană”, ce se poate adăuga incertitudinilor legate de soluţionarea celei
irakiene. Iranul poate deveni nucleul unei noi crize regionale şi internaţionale, în jurul
căreia să se polarizeze, pe de o parte, ideologiile şi imperativele economico-strategice
w

ale SUA şi ale aliaţilor săi, iar pe de alta, o nouă solidaritate islamică şi islamistă,
care să grupeze, transgresând diferenţele doctrinare sau etnico-politice, pe cei care
resimt politica americană ca o ameninţare la adresa valorilor şi realităţilor din lumea
arabo-musulmană. Pentru a preîntâmpina o astfel de criză, ale cărei efecte ar putea fi
w

dezastruoase asupra stabilităţii economice (îndeosebi asupra pieţei petroliere),


financiare, securitare la nivelul întregului mediu internaţional, ar trebui, aşa cum
consideră şi Bernard Hourcade, „Iranului o bună doză de înţelepciune, Europei o
voinţă politică comună şi Statelor Unite puţin realism”2.

1
Ibidem.
2
Bernard Hourcade, „Quand l’Iran s’éveillera…”, Politique Internationale, n° 101, 2003.

224

S-ar putea să vă placă și