3.

SISTEME INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE A

DREPTURILOR OMULUI

3.1. Sistemul european de protecție a drepturilor omului .............................................. 44

3.1.1. Carta Socială Europeană ..................................................................................... 44
3.1.2. Actul final de la Helsinki nu este un tratat ......................................................... 48
3.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului .......................................................... 51
3.2.1. Introducere ............................................................................................................ 51
3.2.2. Convenția Americană a Drepturilor Omului ..................................................... 53
3.2.3. Organismele Convenției Americane a Drepturilor Omului .............................. 54
3.3. Sistemul african al drepturilor omului și popoarelor .............................................. 59
3.3.1. Carta Africană privind Drepturile Omului și Popoarelor ................................ 59
3.3.2. Comisia Africană pentru Drepturile Omului și Popoarelor ............................. 61
Rezumat ............................................................................................................................... 63
Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 64
Bibliografie minimală ......................................................................................................... 65

Obiective specifice:
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să descrii sistemului european regional de protecție a drepturilor

civile, politice, economice și sociale;
 să dezvolți într-un text de o pagină ideea legăturii între drepturile
omului și preocupările pentru securitate
 să rezumi drepturile fundamentale prevăzute în Declarația
Americană
 să relaționezi dispozițiile Cartei cu ale Pactelor internaționale
privind drepturile omului;
 să prezinți sistemul african al drepturilor omului și popoarelor.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului

3.1. Sistemul european de protecție a drepturilor omului

3.1.1. Carta Socială Europeană

Carta Socială Europeană, la fel ca și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, a fost elaborată sub auspiciile Consiliului Europei. Ea completează
Convenția care garantează numai drepturi civile și politice, stabilind un sistem
european regional de protecție pentru drepturile economice și sociale.

Carta a fost deschisă spre semnare la 18 octombrie 1961 și a intrat în vigoare la

26 februarie 1965. La 5 mai 1988; a fost încheiat un Protocol adițional la Cartă,
prin aceasta lărgindu-se lista de drepturi. Astfel, Carta proclamă o listă de 19
categorii de “drepturi și principii”, incluzând dreptul la muncă, la condiții
prielnice de muncă, la muncă în condiții de siguranță, la remunerație echitabilă,
la organizare și la negociere colectivă. Carta proclamă dreptul la protecție al
copiilor, al tinerilor și femeilor angajate. De asemenea, sunt recunoscute dreptul
familiei la protecția socială, juridică și economică, dreptul mamelor și al copiilor
la protecție socială și economică și dreptul lucrătorilor migranți și al familiilor
lor la protecție și asistență; dreptul la pregătire și îndrumare profesională, la
îngrijire socială și medicală și dreptul de a beneficia de servicii de asistență
socială. Este statuat, de asemenea, dreptul la pregătire și recuperare al
persoanelor handicapate fizic sau psihic, și dreptul de a desfășura activități
lucrative pe teritoriul altor Părți Contractante.
În Partea I a Cartei și Protocolului adițional, în care Înaltele Părți Contractante
declară că
„….acceptă drept scop al politicii lor, pentru atingerea căruia vor fi luate măsuri adecvate cu
caracter atât național cât și internațional, realizarea unor condiții care să facă posibil
beneficiul efectiv al acestor drepturi și principii”.
Prin urmare; este vorba despre obiective de ordin politic, scopul Cartei fiind
acela de a le transforma în drepturi care pot fi puse în practică.
Partea a II-a a Cartei și a Protocolului adițional definește și detaliază înțelesul
„drepturilor și principiilor” enumerate, doar în termeni generali, în Partea I.
Astfel, dreptul la condiții de muncă igienice și în siguranță, care este doar enunțat
în partea I a Cartei, este detaliat în articolul 3 din Partea a II-a. Această dublă
abordare a fost concepută în scopul de a institui tipuri diferite de obligații și a
oferi statelor diverse opțiuni de conformare. Acest sistem de opțiuni încurajează
statele să ratifice Carta fără a le obliga să accepte toate drepturile pe care aceasta
le proclamă. Carta este elaborată în așa fel, încât să asigure asumarea de către
toate statele părți a obligației respectării a cel puțin câtorva dintre drepturile de
bază.
Carta instituie un sistem de rapoarte, aplicabil și Protocolului adițional, pentru
monitorizarea respectării de către state a obligațiilor ce le revin. Ea indică două
tipuri de rapoarte. În prima categorie intră rapoartele care trebuie întocmite la
fiecare doi ani și care se referă la punerea în practică, la nivel național, a
drepturilor enunțate în Partea a II-a acceptate de statul respectiv. Al doilea tip de
raport se referă la statutul drepturilor enumerate în Partea a II-a pe care
respectivul stat nu le-a acceptat. Ambele rapoarte trebuie prezentate la intervale
precise, stabilite de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 44
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
Rapoartele statelor sunt examinate de diverse organisme ale Consiliului Europei.
Analiza inițială este făcută de Comitetul de Experți, alcătuit din șapte experți
independenți „de integritate ireproșabilă și cu o competență recunoscută în
probleme sociale internaționale”, aleși de Comitetul de Miniștri. Comitetul de
Experți este asistat de un consultant desemnat de Organizația Internațională a
Muncii. Concluziile Comitetului de Experți, împreună cu rapoartele statelor,
sunt înaintate Comitetului Guvernamental al Consiliului Europei care, în urma
propriei analize, își prezintă opiniile Comitetului de Miniștri. Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei primește, de asemenea, concluziile
Comitetului de Experți și își prezintă punctul de vedere Comitetului de Miniștri.
Acesta din urmă, pe baza raportului Comitetului Guvernamental și după
consultări cu Adunarea Parlamentară, face - oricăreia dintre Înaltele Părți
Contractante - recomandările necesare.
Între experții independenți, sprijiniți de Adunarea Parlamentară, pe de o parte, și
Comitetul de Miniștri, pe de altă parte, s-a dat o adevărată luptă de-a lungul
anilor. Experții independenți au cerut Comitetului de Miniștri să pretindă
guvernelor să se conformeze obligațiilor într-un mod efectiv și să evidențieze
cazuri specifice de nerespectare a obligațiilor de către state individuale.
Comitetul de Miniștri a preferat să facă recomandări generale adresate tuturor
statelor. O asemenea practică, însă, a fost criticată de Adunarea Parlamentară.

Protocolul de Amendare a Cartei Social Europeană, încheiat în 1991, dar

neintrat încă în vigoare, era menit să se ocupe de unele dintre aceste acuzații
prin îmbunătățirea mecanismului de supraveghere ale Cartei, astfel încât
acesta să fie mai eficient. Cele mai importante schimbări inițiate de Protocol
ar împuternici Comitetul de Experți Independenți să dea avize juridice care să
constate dacă legislația și practica națională a statelor părți sunt în
conformitate cu obligațiile lor în temeiul Cartei, și să facă publice aceste avize.
De asemenea, el ar lărgi componența Comitetului la cel puțin nouă membri
aleși de Adunarea Parlamentară pe baza candidaturilor propuse de statele părți.
În prezent, membrii comitetului sunt aleși de Comitetul de Miniștri. Ca urmare
a acestei modificări, membrii Comitetului de Experți independenți nu ar
depinde exclusiv de alegerea făcută de guverne. Respectivul Protocol ar
atribui o competență lărgită Adunării Parlamentare privind examinarea
modului în care Comitetul de Miniștri se achită de atribuțiile sale în virtutea
prevederilor Cartei și, în general, ar face ca întregul proces de examinare să
fie mai transparent.

Cu toate criticile aduse Cartei și mecanismului său de supraveghere, trebuie

subliniat că statele părți la Cartă au adoptat, de-a lungul timpului, măsuri
importante, legislative și de altă natură, în scopul de a duce la îndeplinire
obligațiile ce le revin. Deși Carta a contribuit la un mai larg beneficiu al
drepturilor economice și sociale pe teritoriile statelor părți, în trecut au fost
avansate și diverse propuneri prin care se intenționa să se acorde Comisiei
Europene și Curții Europene a Drepturilor Omului competența de a supraveghea
punerea în practică a acestor drepturi.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 45

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului

Sarcina de lucru 1
Rezumați în 5-7 rânduri categoriile de drepturi și principii incluse în
Protocolul adițional la Cartă. Raportează aceste drepturi și principii la
cazuri concrete.

Organizația pentru Securitatea și Cooperarea în Europa

La 1 august 1975, s-a adoptat și s-a semnat Actul final al Conferinței de la
Helsinki, care a marcat nașterea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în
Europa (care, în 1994, a devenit Organizația pentru Securitate și Cooperare în
Europa (O.S.C.E.). A fost momentul când s-a pus baza unui proces ce a
determinat marile transformări petrecute pe continentul nostru. Deși include
toate țările europene, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa nu
este o organizație strict europeană, ci include Statele Unite și Canada, care au
fost membre chiar de la început.

Actul Final de la Helsinki (AFA) a fost semnat, în 1975, de 33 de state

europene, inclusiv fosta Uniune Sovietică, și de Statele Unite și Canada. După
încheierea războiului rece, componența O.S.C.E. s-a lărgit la 52 de state,
incluzând Albania și noile state independente din fosta Uniune Sovietică.

Actul Final de la Helsinki a deschis o nouă etapă în procesul de negociere,

statornicind o legătură deosebit de ingenioasă între drepturile omului și
preocupările pentru securitate. Această legătură, care plasa drepturile omului pe
un loc important în relațiile politice Est-Vest, nu și-a pierdut însemnătatea o dată
cu încheierea războiului rece. O.S.C.E. joacă și astăzi un rol important în Europa
și influențează politicile privind drepturile omului în multe dintre țările membre.
Din analiza conținutului Actului Final de la Helsinki, s-au putut observa
principiile fundamentale și direcțiile de acțiune pe care acest instrument le
propune.
În literatura de specialitate sunt subliniate două mari perioade ale procesului
Helsinki: din 1975 până în 1990 și din noiembrie 1990 în continuare. Prima
perioadă reprezintă etapa în care s-a cristalizat și s-a consolidat procesul, iar cea
de-a doua etapă ar fi ceea ce am putea numi „etapa instituțională”.

În desfășurarea activității, O.S.C.E. și-a creat un sistem de organizare, și

anume:

Protecţia internaţională a drepturilor omului 46

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
- Consiliul care cuprinde miniștrii de externe ai țărilor membre și se reunește
cel puțin o dată pe an. El are, printre alte atribuții, și pe cea a pregătirii
întâlnirilor la vârf ale șefilor de state și de guverne;
- Comitetul funcționarilor superiori, care, printre alte atribuții, se
întrunește și pentru a pregăti reuniunile consiliului;
- Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minoritățile Naționale, care urmărește
respectarea drepturilor minorităților naționale pentru a detensiona problemele
legate de acestea, astfel încât să nu degenereze în conflicte în zona O.S.C.E.;
- Secretariatul O.S.C.E., cu sarcini administrative;
- Centrul de prevenire a conflictelor, compus dintr-un secretariat și un
comitet consultativ;
- Biroul pentru alegeri libere facilitează contacte și schimb de informații
cu privire la alegerile din statele participante.

Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzând patru

capitole. Primul capitol, intitulat „Aspecte legate de securitatea în Europa”,
conține două secțiuni (relații între statele participante și aspecte ale securității și
dezarmării). Capitolul II se referă la „Cooperarea în domeniul economiei, științei
și tehnologiei și mediului înconjurător”. Subiectul capitolului III este
„Cooperarea în domeniul umanitar și alte domenii”. Capitolul IV, ultimul, face
precizări referitoare la așa-numitul proces „de urmare”.
În domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale, statele participante
au acționat în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite și
Declarației Universale a Drepturilor Omului. Ele și-au îndeplinit, de asemenea,
obligațiile ce le-au revenit în virtutea declarațiilor și acordurilor internaționale
în acest domeniu la care au fost părți, inclusiv, Pactele internaționale privind
drepturile omului.
Trebuie menționat faptul că unele dintre statele participante, inclusiv fosta
Uniune Sovietică, nu au recunoscut niciodată în mod formal obligația de a se
conforma Declarației Universale a Drepturilor Omului. După asumarea
angajamentului de a respecta drepturile egale pentru popoare și dreptul acestora
la autodeterminare, statele participante au recunoscut că popoarele au
întotdeauna dreptul de a hotărî, în deplină libertate, statutul lor politic intern și
extern, când și cum doresc, fără amestec din afară.
Cele două principii: drepturi egale pentru popoare și dreptul acestora la
autodeterminare, au suscitat vii discuții în cadrul dialogului Est-Vest. Eforturile
fostei Uniuni Sovietice și a aliaților săi de a înăbuși discuțiile pe marginea acestui
subiect, prin invocarea principiului neamestecului în treburile interne, a periclitat
uneori existența O.S.C.E. Aceste încercări, însă, s-au redus și, spre sfârșitul
Reţine anilor 1980, abordarea unor încălcări specifice drepturilor omului a devenit o
cele două chestiune obișnuită în cadrul reuniunilor O.S.C.E. Aceste reuniuni au lărgit în
principii!
mod substanțial catalogul drepturilor omului al Actului Final de la Helsinki.

Procesul O.S.C.E
Procesul O.S.C.E. rezidă în convocarea, de către statele participante, a unor
conferințe interguvernamentale periodice, în scopul de a realiza „un schimb de
vederi aprofundate atât asupra implementării prevederilor Actului Final de la
Protecţia internaţională a drepturilor omului 47
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
Helsinki, cât și asupra intensificării relațiilor reciproce, întăririi securității și
dezvoltării cooperării în Europa, și dezvoltării procesului de destindere în
viitor”. Aceste reuniuni au avut un dublu rol: să funcționeze drept cadru pentru
examinarea respectării angajamentelor privind drepturile omului și să ofere un
mecanism pentru lărgirea catalogului drepturilor omului.

Impactul important pe care îl are O.S.C.E. în sfera drepturilor omului poate fi

atribuit în parte procesului de continuare a demersurilor prevăzute în Capitolul
IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut sub denumirea „Procesul
O.S.C.E.”

Existența acestui proces de negociere a permis completarea prin revizuire

extensivă, a Actului Final de la Helsinki, cu ocazia conferințelor ulterioare.
Aceste reuniuni au constituit un prilej pentru a atrage atenția opiniei publice
asupra unor state care nu erau la înălțimea angajamentelor asumate privind
drepturile omului.
Fiecare acțiune este finalizată prin încheierea unui “document final” adoptat prin
consens. În aceste documente sunt enunțate noi angajamente în cadrul O.S.C.E.,
sau sunt extinse, modificate sau interpretate, din punct de vedere al întinderii și
al înțelesului, cele existente. Este vorba de un proces dinamic și creator care a
generat un ansamblu din ce în ce mai cuprinzător de angajamente O.S.C.E. în
sfera drepturilor omului. Pentru a înțelege natura și evoluția acestora, este
necesar a examina documentele adoptate la încheierea fiecăreia dintre
conferințele O.S.C.E. la care au fost abordate aspecte legate de drepturile
omului.

Sarcina de lucru 2
Rezumă în 5 fraze principiile fundamentale și direcțiile de acțiune pe care
le propune Actului Final de la Helsinki. Fiecare frază va avea minim 5
rânduri.

3.1.2. Actul final de la Helsinki nu este un tratat

Actul final de la Helsinki a fost conceput ca un instrument conținând

declarațiile de angajare politică. Prin urmare, nerespectarea de către un stat a
unuia dintre aceste angajamente va atrage după sine consecințe politice și nu
juridice. Cu alte cuvinte, nerespectarea unui angajament nu va constitui un
motiv pentru tragerea la răspundere în baza dreptului internațional, dar ar
putea avea repercusiuni politice. Nici documentele O.S.C.E. încheiate ulterior
nu au urmărit instituirea unei obligații juridice, cu excepția cazurilor când s-a
convenit altfel.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 48
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
Numeroasele instrumente cărora le-a dat naștere Actul Final de la Helsinki,
relevă faptul că acest caracter de neobligativitate nu a fost în detrimentul
obiectivelor pentru atingerea cărora au fost create. Ele s-au dovedit deseori utile
ca standarde ce puteau fi invocate pe plan național și internațional pentru a
îndemna statele să remedieze încălcări ale drepturilor omului.
În elaborarea, interpretarea și aplicarea legilor și reglementărilor naționale,
organele executive și legislative naționale, instanțele judecătorești și
administrative interne au recurs la aceste instrumente. Ele și-au demonstrat
utilitatea și pentru organizațiile neguvernamentale naționale și internaționale în
efortul acestora de a sprijini respectarea drepturilor omului.
Catalogul Organizației pentru Securitatea și Cooperarea în Europa al drepturilor
Pe lângă enunțarea drepturilor de bază din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului sau Pactele Internaționale, Catalogul O.S.C.E. abordează și drepturile
minorităților, aspecte legate de preeminența dreptului, valorile democrației,
alegeri etc.

Este neîndoielnic faptul că O.S.C.E. a deschis calea abordării drepturilor

omului care pornește de la premisa că drepturile individuale sunt cel mai bine
ocrotite în statele care sunt adepte ale preeminenței valorilor democrației și
care sunt astfel organizate încât permit înflorirea acestor concepte. O dată cu
încheierea Războiului Rece, această idee a fost îmbrățișată și în alte părți ale
lumii.

Documentul final al Conferinței de la Madrid (1983) și cel al Conferinței de la

Viena (1989) au lărgit catalogul O. S. C. E. al Drepturilor Omului, dar realizarea
cea mai importantă a fost adoptarea Documentului final al Conferinței de la
Copenhaga (1990). Acest instrument conține capitole privitoare la preeminența
dreptului, alegeri libere și valorile democrației, care conferă noi dimensiuni
catalogului O.S.C.E. al drepturilor omului. Documentele O.S.C.E. ulterioare, de
la Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990), Documentul final de la
Moscova (1991), Documentul din 1992 de la Helsinki („Sfidările schimbării”),
până la Documentul de la Budapesta din 1994 („Către un Parteneriat autentic
într-o nouă eră”), au extins aceste angajamente, fiind incluse și referirile la
dreptul internațional umanitar și drepturile refugiaților. În Capitolul VIII,
paragraful 2, al Documentului de la Budapesta, se arată: „Drepturile omului și
libertățile fundamentale, preeminența dreptului și instituțiile democratice stau la
baza păcii și securității, constituind o contribuție majoră la prevenirea
conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor
aparținând minorităților naționale, este o componentă de bază esențială a
societății democratice civile”.
De la preocuparea internațională tradițională pentru drepturile omului, O.S.C.E.
a trecut la emiterea cu claritate a acelor principii democratice constituționale de
bază și a mijloacelor juridice care să garanteze exercitarea de către toate
instituțiile statale a autorității de stat în conformitate cu legile adoptate.
Mecanismul Dimensiunii Umane al O.S.C.E.
Documentul final adoptat ca urmare a Conferinței de la Viena (1989), reafirmă,
încă din preambul, dorința statelor participante de a „promova cooperarea și
Protecţia internaţională a drepturilor omului 49
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
dialogul dintre ele, de a asigura exercițiul efectiv al drepturilor omului și
libertăților fundamentale și de a facilita contactele și comunicarea dintre
popoare”. Documentele conferințelor O.S.C.E. care au urmat, printre care cele
de la Copenhaga (1990), Moscova (1991) și Helsinki (1992), au lărgit sfera de
cuprindere a acestui mecanism pentru a-l face mai eficace. Menționăm că
Documentul Conferinței de la Viena din 1989 stabilea Mecanismul privind
Dimensiunea Umană care să abordeze cazurile de nerespectare de către state a
angajamentelor legate de dimensiunea umană.
În prezent acest mecanism rezidă într-un proces de negociere, mediere și
investigație, ce se desfășoară în mai multe etape și presupune negocieri
multilaterale, misiuni O.S.C.E. de experți și raportori cu sprijinul Biroului
O.S.C.E. pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului. Un astfel de proces
este, de obicei, declanșat de o plângere a unuia sau mai multor state, prin care
unui alt stat i se impută că nu este la înălțimea angajamentelor sale din cadrul O.
S. C. E., referitoare la dimensiunea umană. Urmează schimburi diplomatice între
statele interesate, pentru care sunt stabilite termene limită. Dacă problema nu se
soluționează, statele în cauză pot supune atenției tuturor statelor O. S. C. E.
diferendul respectiv, pe care îl pot, de asemenea, include pe agenda conferințelor
O. S. C. E. Dacă acest procedeu nu dă rezultate, există posibilitatea constituirii
unor misiuni O.S.C.E. de experți sau de raportori care să investigheze acuzațiile.
Aceste misiuni sunt stabilite, de regulă, cu asentimentul statelor interesate, deși
acest acord nu este necesar în situații grave.
Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale

Documentul Conferinței de la Copenhaga (1990) este cel care proclamă o serie

de angajamente O.S.C.E. cu referire la drepturile persoanelor aparținând
minorităților naționale. Aceste angajamente au fost extinse în Raportul
Reuniunii de la Geneva la nivel de experți privind minoritățile naționale
(1991). Acest raport a fost, la rândul său, inclus în Documentul Conferinței de
la Moscova (1991).

După sfârșitul Războiului Rece, problemele legate de minorități au început să

constituie o amenințare la adresa tranziției pașnice către democrație în Europa
Centrală și de Est și în fostele Republici Sovietice.
În 1992, O.S.C.E. a înființat instituția Înaltului Comisar pentru Minoritățile
Naționale.
Principala funcție a Înaltului Comisar este de a se ocupa de problemele legate de
minorități înainte ca aceste probleme să degenereze în conflicte grave. În
îndeplinirea mandatului său, Înaltul Comisar trebuie să se conducă după
„principiile și angajamentele O.S.C.E. și să își desfășoare activitatea în
confidențialitate și să acționeze independent de toate părțile implicate în
tensiune. Conferința de la Copenhaga (1990) și tragicele evenimente din fosta
Iugoslavie și din alte părți ale lumii, explică interesul renăscut pentru normele și
instituțiile internaționale vizând protecția minorităților. Ca urmare, în 1992,
Națiunile Unite au adoptat „Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând
minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice”. În 1995, Consiliul
Europei a adoptat la Strasbourg „Convenția cadru pentru protecția minorităților
naționale”, care este primul instrument multilateral juridic obligatoriu.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 50
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
Obiectivul Convenției este acela de a specifica principiile juridice pe care Statele
se angajează să le respecte în vederea asigurării protecției minorităților naționale.
Aceste noi instrumente ale Organizației Națiunilor Unite și Consiliului Europei,
consolidează cadrul normativ care stă la baza mandatului încredințat Înaltului
Comisar pentru Minorități Naționale.

Sarcina de lucru 3
Argumentează în 10-12 rânduri impactul noilor instrumente ale
Organizației Națiunilor Unite și Consiliului Europei asupra cadrului
normativ existent.

3.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului

3.2.1. Introducere
După cel de-al doilea război mondial, pe continentul american a fost înființată
Organizația Statelor Americane (OSA), care are la bază Tratatul interamerican
de asistență reciprocă de la Rio de Janeiro din 1947, care instituie un sistem de
autoapărare colectivă, și Pactul de la Bogota din 1948 (Bolintineanu & Năstase,
Drept internaţional contemporan, 1995, p. 113).

OSA este o organizație interguvernamentală compusă din 35 de membri,

printre care toate statele suverane de pe cele două continente americane.

Aceste state sunt: Antigua și Barbuda, Argentina, Bahamas, Barbados, Belize,

Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Dominica,
Republica Dominicană, Ecuador, El Salvador, Grenada, Guatemala, Guyana,
Haiti, Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Sf.
Cristofor și Nevis, Sf. Lucia, Sf. Vicențiu și Grenadine, Surinam, Trinidad-
Tobago, Statele Unite, Uruguay și Venezuela. Deși guvernul Castro a fost
exclus din Organizație în 1962, Cuba rămâne stat membru.

Organizația Statelor Americane își îndeplinește atribuțiile prin diverse

organisme, care include Adunarea Generală și Consiliul Permanent. Adunarea
Generală este organul suprem care se întrunește anual și ori de câte ori este
necesar în sesiuni extraordinare. Fiecare stat membru are un vot în cadrul
Adunării Generale. Consiliul Permanent este format din reprezentanții
permanenți în OSA ai fiecărui stat membru. Consiliul este organul decizional al
Organizației în perioada dintre sesiunile Adunării Generale, îndeplinind și
Protecţia internaţională a drepturilor omului 51
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
diverse alte funcții legate de soluționarea diferendelor și menținerea păcii.
Ambele organisme au competența de a se ocupa de chestiunile referitoare la
drepturile omului (Ciucă, 1998, p. 146).
Sistemul interamerican privind drepturile omului, provine din două surse
juridice distincte: Carta OSA și Convenția americană a drepturilor omului.
Sistemul ce se bazează pe Cartă se aplică tuturor celor 35 de state membre ale
OSA. Sistemul Convenției este obligatoriu numai pentru statele părți la această
Convenție. Cele două sisteme se suprapun și interacționează în mai multe
moduri, ceea ce face uneori dificilă o delimitare între ele.
Sistemul bazat pe Carta OSA
Normele și instituțiile sistemului interamerican care privesc drepturile omului și
sunt bazate pe Cartă, s-au dezvoltat de-a lungul unei perioade de 60 de ani,
această evoluție fiind influențată de diverse considerente juridice și politice. Cele
mai importante momente legate de aspectul juridic, au fost: promulgarea
Declarației Americane a Drepturilor și Îndatoririlor Omului, înființarea Comisiei
Interamericane pentru Drepturile Omului, amendarea Cartei OSA în 1970 și
intrarea în vigoare a Convenției Americane a Drepturilor Omului.

Carta, tratat multilateral care este actul de constituire al OSA, a fost deschisă
spre semnare în 1948 la Bogota, Columbia și a intrat în vigoare în 1951. Ea
a fost amendată prin Protocolul de la Buenos Aires, încheiat în 1967 și a
intrat în vigoare în 1970.

Carta făcea puține referiri la drepturile omului, totuși conferința la nivel

diplomatic, care a adoptat-o în 1948, a adoptat și declarația Americană a
Drepturilor și Îndatoririlor Omului. Amendamentele la Carta OSA, aduse prin
Protocolul de la Buenos Aires, au introdus câteva schimbări importante
referitoare la drepturile omului, consolidând în mod semnificativ caracterul
normativ al Declarației Americane.

Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului

Adoptată la 2 mai 1948, în cadrul Conferinței Internaționale a statelor americane,
include cele mai importante drepturi fundamentale prevăzute de Declarația
Universală, cu care, de altfel, are multe lucruri în comun. Preambulul Declarației
Americane subliniază că „protecția internațională a drepturilor omului trebuie să
fie principiul conducător în elaborarea unui drept American”. Declarația
Americană enunță 27 de drepturi și zece îndatoriri. Catalogul drepturilor
cuprinde atât drepturi civile și politice, cât și economice, sociale și culturale.
Cele 27 de drepturi recunoscute de acest document, sunt: dreptul la viață, la
libertatea și securitatea persoanei (art.1); dreptul la egalitate în față legii (art.II);
dreptul la libertate religioasă și credință; dreptul la libertatea de investigație,
opinie și expresie; dreptul la protecția onoarei, a reputației personale a vieții
private și de familie; dreptul la familie și la protecția acesteia; dreptul la protecție
pentru mame și copii; dreptul de reședință și de mișcare; dreptul la
inviolabilitatea domiciliului; dreptul la inviolabilitatea și trimiterea
corespondenței; dreptul la păstrarea sănătății și a bunăstării; dreptul la educație
Protecţia internaţională a drepturilor omului 52
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
(art. XII); dreptul de a beneficia de cultură; dreptul la muncă și la remunerație
echitabilă; dreptul la odihnă și la folosința acestuia; dreptul la asigurări sociale;
dreptul la recunoașterea personalității juridice și a drepturilor civile (art.XVII);
dreptul la un proces echitabil; dreptul la naționalitate; dreptul la vot și de a
participa la guvernare; dreptul de întrunire; dreptul de asociere; dreptul de
proprietate; dreptul de petiționare; dreptul la protecție împotriva arestării
arbitrare; dreptul la un proces judiciar corespunzător (art. XXVI); dreptul de azil.
După cum rezultă din titlul declarației, aceasta prevede, în capitolul al doilea,
îndatoriri ale omului (zece îndatoriri) incluzând: datoria față de societate, față de
copii și părinți, de a primi educație, de a vota, de a respecta legea, de a fi util
comunității și națiunii, de a plăti taxele și de a munci. De asemenea, sunt
enumerate îndatoririle legate de securitate și bunăstare socială, precum și datoria
de a se abține de la activități politice într-o țară străină.
În acest document există referiri la posibilitatea restrângerii drepturilor
prevăzute în art. XXVIII impuse de „drepturile altora, de securitatea tuturor și
de necesitatea justă a bunăstării generale și de promovarea democrației”.

Deși, inițial, a fost considerată fără obligativitate juridică de cei care au

elaborat-o încetul cu încetul, statutul juridic al Declarației Americane a
început să se schimbe. Astăzi, Declarația este considerată a fi instrumentul
normativ care reprezintă interpretarea de autoritate a „drepturilor
fundamentale ale persoanei” proclamate de articolul 3 (K) al cartei OSA. În
acest sens, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului s-a pronunțat că
“pentru statele membre ale Organizației, Declarația este textul care definește
drepturile omului la care face referire Carta Declarația este, pentru aceste
state, sursă de obligații internaționale legate de Carta Organizației”.

Prin urmare, Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului are

caracter normativ pentru statele membre ale organizației.

Sarcina de lucru 4
Argumentează într-un eseu de o pagină rațiunile pentru care în
Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului se prevede
posibilitatea restrângerii anumitor drepturi și impactul pe care acestea
îl au pentru cetățeni.

3.2.2. Convenția Americană a Drepturilor Omului

Convenția Americană a Drepturilor Omului a fost deschisă spre semnare la

20 noiembrie 1969, la conferința diplomatică interamericană de la San Jose,
Costa Rica. A intrat în vigoare la 18 iulie 1978 și a fost ratificată, până în
Protecţia internaţională a drepturilor omului 53
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
prezent, de 25 state membre ale OSA. Statele părți la Convenție sunt
următoarele: Argentina, Barbados, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa
Rica, Domenica, Republica Dominicană, Ecuador, El Salvador, Grenada,
Guatemala, Haiti, Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay,
Peru, Surinam, Trinidad-Tobago, Uruguay și Venezuala. Lipsesc Canada,
Statele Unite ale Americii și câteva dintre națiunile mai mici vorbitoare de
engleză din regiunea Mării Caraibilor. Statele Unite au semnat Convenția,
apoi a fost supusă Senatului spre avizare și aprobare a ratificării.

Acest document garantează în jur de douăzeci de categorii largi de drepturi civile

și politice prevăzute atât în sistemul Națiunilor Unite, cât și în cel european.
Printre aceste drepturi, pot fi enumerate: dreptul de a avea personalitate juridică
(art.3), dreptul la viață (art.4), dreptul la tratament uman, dreptul de a nu fi ținut
în sclavie (art.6), dreptul la libertate personală, dreptul la un proces corect (art.8),
libertatea de a nu fi supus retroactivității legilor, dreptul la compensare pentru
erori judiciare (art.10), dreptul la viață particulară, libertatea conștiinței și religie,
libertatea de gândire și expresie (art.13), dreptul la replică, dreptul de întrunire,
dreptul de asociere (art.16), dreptul de a avea o familie, dreptul la nume (art.18),
drepturile copilului, dreptul la naționalitate, dreptul de proprietate, libertatea de
mișcare și de rezidență (art.22), dreptul de a participa la guvernare, dreptul la
protecție egală în față legii (art.24), dreptul la protecția juridică. La aceste
garantări se adaugă o clauză de nediscriminare cuprinzătoare și angajamentul
statelor părți de a lua măsuri în mod progresiv pentru înfăptuirea deplină a
drepturilor pe care le implică standardele în domeniul economic, social, ale
educației, științei și culturii enunțate în Carta Organizației Statelor Americane
(art.26).

Statele părți la Convenție au obligația nu numai de „a respecta” drepturile

garantate de Convenție, dar și de „a asigura” exercițiul liber și deplin al
acestora. Prin urmare, statele au îndatoriri de a nu încălca drepturile garantate
de Convenție și de a adopta acele măsuri care ar fi necesare pentru „a asigura”
beneficiul deplin acestor drepturi.

Articolul 27 al Convenției permite statelor părți derogări de la obligațiile

asumate „în timp de război, pericol public sau altă stare de necesitate, care
amenință independența sau securitatea lor”, cu condiția ca măsurile pe care le
iau să nu contravină dreptului internațional și să nu implice discriminări bazate
pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială.
Convenția mai conține o așa-numită „clauză federală”, care permite statului
federal să-și asume obligații mai restrânse (art.28), angajându-se doar în raport
de acele chestiuni asupra cărora își poate „exercita jurisdicția legislativă și
judiciară”. Aceasta înseamnă, practic, o restrângere a obligațiilor favorabile unor
state (Ciucă, 1998, p. 153).

3.2.3. Organismele Convenției Americane a Drepturilor Omului

Convenția prevede înființarea Comisiei Interamericane pentru Drepturile
Omului și a Curții Interamericane a Drepturilor Omului.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 54

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
Ambele instituții au câte 7 membri aleși. Membrii Comisiei sunt aleși de toate
statele membre ale OSA, în timp ce judecătorii Curții sunt aleși numai de statele
părți la Convenție.
Comisia funcționează la sediul OSA din Washington, iar Curtea la San Jose,
Costa Rica. Atât Comisia, cât și Curtea se întrunesc în cel puțin două sesiuni
ordinare pe an, și se pot întruni în sesiuni extraordinare ori de câte ori este
necesar.
Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului

Atribuțiile Comisiei sunt enunțate la articolul 41 al Convenției care codifică

funcțiile existente ale Comisiei ca organ OSA. Comisia se ocupă de petițiile
individuale și comunicările inter-state. Devenind parte la Convenție, un stat
este considerat a fi acceptat jurisdicția Comisiei în privința examinării
plângerilor particulare înaintate împotriva respectivului stat. Comisia se poate
ocupa de plângeri inter-state – plângeri înaintate de un stat parte împotriva
unui alt stat parte – numai în cazul în care ambele state, pe lângă faptul de a fi
ratificat Convenția, au recunoscut și jurisdicția inter-state a Comisiei (art.45).

În Convenția Americană, dreptul de a înainta petiții particulare este acordat nu

numai victimelor violărilor, ci și oricăror persoane sau grup de persoane și
organizații neguvernamentale (art.44). Admisibilitatea unei petiții este
condiționată, printre altele, de epuizare căilor de recurs interne în conformitate
cu principiile general recunoscute de dreptul internațional, și cerința ca petițiile
să fie înaintate Comisiei în termen de șase luni de la data la care victima pretinsei
violări a fost înștiințată asupra hotărârii interne definitive privind cazul său
(art.46 (1)). Îndeplinirea acestor cerințe nu condiționează admisibilitatea unei
petiții, dacă se poate demonstra că: 1) nu există căi de recurs interne de ocrotire
împotriva violării drepturilor în discuție; 2) a existat un refuz de a acorda acces
la căile interne aplicabile în speță sau a existat o ingerință în exercitarea acestora;
3) căile de recurs interne au suferit amânări nejustificate (art.46 (2)).

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a interpretat cerința privind

epuizarea căilor de recurs interne într-un număr important de spețe și avize
consultative, incluzând printre altele, excepțiile preliminare. Regulile de
procedură ale Comisiei stipulează că guvernul reclamat are obligația de a
proba neepuizarea căilor de recurs interne în cazul în care invocă această
obiecție, iar plângerea susține că îndeplinirea acelei cerințe era imposibilă.

În cazul plângerilor care nu sunt respinse ca inadmisibile, Comisia examinează

alegațiile, solicită informații guvernului vizat și anchetează faptele. Ca parte a
acestui demers, Comisia poate organiza audieri la care participă guvernul și
petiționarul. De asemenea, Comisia trebuie “să se pună la dispoziția părților
interesate în scopul de a se ajunge la o rezolvare prin bună înțelegere a
diferendului cu respectarea drepturilor omului recunoscute” în Convenție (art.48
(6)). În cazul obținerii unei rezolvări prin bună înțelegere, Comisia redactează
un raport care descrie faptele și soluția adoptată, ca urmare a rezolvării amiabile.
Dacă părțile nu ajung la o rezolvare amiabilă, Comisia întocmește un raport,
prezentând faptele și concluziile la care a ajuns în privința cauzei (art.50).

Protecţia internaţională a drepturilor omului 55

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
Comisia participă la toate procedurile de examinare în contradictoriu în fața
Curții, atât în cazul petițiilor particulare cât și în cazul petițiilor unui stat
împotriva altuia. Comisia este mai mult decât simplă parte la dezbaterile Curții,
deoarece atunci când înaintează o cauză Curții o înaintează în numele unei
persoane sau al unui stat - și nu în nume propriu. Prin urmare, atunci când
Comisia se prezintă în fața Curții, nu o face în calitate de „parte”, ci având rolul
de „Ministerio Publico” al sistemului interamerican.

Evidențiem faptul că, în fața Curții, Comisia apare ca apărător al ordinii

juridice stabilite prin Convenție.

Anual, Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului întocmește un raport

cu privire la activitățile desfășurate, care cuprinde relatări asupra cauzelor aflate
pe rolul Curții Internaționale a Drepturilor Omului.

Sarcina de lucru 5
Explică în trei fraze prevederea cuprinsă în Convenția Americană a
Drepturilor Omului conform căreia statele părți au obligația nu numai de
„a respecta” drepturile garantate de Convenție, dar și de „a asigura”
exercițiul liber și deplin al acestora.

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului

Curtea are competență contencioasă, ceea ce îi permite să hotărască în cauzele

referitoare la imputări aduse unui stat-parte privind încălcarea Convenției. De
asemenea, Curtea are competența de a formula avize consultative de
interpretare a Convenției și a altor tratate cu privire la drepturile omului.

Competența contencioasă este definită de articolul 62 al Convenției potrivit

căruia „un Stat Parte poate declara că recunoaște ca obligatorie de drept, ipso
facto și fără a fi necesară o convenție specială, jurisdicția Curții în toate
chestiunile referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenției”. O astfel de
declarație poate fi făcută necondiționat pentru o durată determinată sau
pentru anumite cazuri. Jurisdicția Curții va acoperi toate cauzele care îi sunt
supuse privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor Convenției, cu condiția
ca Statele Părți în cauza respectivă să recunoască sau să fie specială în
aplicarea paragrafelor precedente, fie printr-o convenție specială (art. 62 alin.
2 și 3).

Protecţia internaţională a drepturilor omului 56

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
Până în prezent, declarații de recunoaștere a jurisdicției Curții au fost făcute de
Argentina, Bolivia, Columbia, Chile, Costa Rica, Ecuador, Guatemala,
Honduras, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Surinam, Trinidad-Tobago,
Uruguay și Venezuela.
În articolul 61 (1), Convenția prevede că numai Statele Părți și Comisia au
dreptul de a deferi o cauză Curții. De aici, rezultă că persoanele fizice care au
înaintat o plângere Comisiei nu pot sesiza Curtea și depind în acest sens de
Comisie sau de un stat. De asemenea, înainte ca o cauză să poată fi deferită
Curții, trebuie să fie îndeplinite procedurile Comisiei aplicabile cauzei. Așa de
exemplu, în prima cauză contencioasă înaintată Curții, Guvernul Costa Rica, a
vrut să renunțe la procedurile Comisiei și cauza să fie examinată direct de
tribunal. Curtea a hotărât că nu are competență de a se ocupa de cauză înainte ca
aceasta să treacă prin Comisie, subliniind că operațiunile procedurale în fața
Comisiei sunt obligatorii atât pentru state cât și pentru persoane fizice. Dacă s-
ar permite să treacă peste Comisie ar însemna că statul ar dobândi un avantaj.
Trebuie menționat că în cauzele contencioase, Curtea sesizată cu o cauză are
puterea de a reexamina în totalitate constatările de fapt și de drept ale Comisiei.
Curtea are și puterea de a se pronunța asupra oricăror contestări privind
jurisdicția sa în cazul invocării nerespectării de către Comisie a procedurilor
stabilite. În cazul în care Curtea constată că există o încălcare a unui drept sau a
unei libertăți protejate de Convenție, va dispune ca părții lezate să i se asigure
beneficiul dreptului sau libertății încălcate. De asemenea, va dispune, dacă este
cazul, îndreptarea consecințelor măsurii sau situației care a constituit încălcarea
dreptului sau libertății respective și plata unei compensații echitabile părții lezate
(art.63 (1)). Prin urmare, Curtea este împuternicită să dispună acordarea unor
despăgubiri bănești și să pronunțe hotărâri explicative, adică să specifice și
modalitatea în care statul ar trebui să îndrepte încălcarea.
Modul în care sunt puse în executare hotărârile pronunțate de Curte este stabilit
de articolul 68 (2), care prevede că “partea unei hotărâri care stipulează
despăgubiri bănești poate fi pusă în executare în țara interesată, în conformitate
cu procedurile interne referitoare la executarea hotărârilor împotriva statului”.
La fiecare sesiunea ordinară a Adunării Generale a Organizației Statelor
Americane, Curtea va supune Adunării, spre examinare, un raport referitor la
activitatea sa în cursul anului precedent. În raport vor fi menționate, în mod
special, cauzele în care un stat nu s-a conformat hotărârilor Curții, formulându-
se recomandări.
Deși Adunarea nu poate adopta rezoluții care să aibă obligativitate juridică
pentru statele membre, rezoluțiile de condamnare ale OSA au o considerabilă
însemnătate politică, putând duce la presiuni din partea opiniei publice.

Convenția Americană este singurul tratat important de drepturile omului care

admite în mod expres emiterea unor ordine de interdicție. Astfel, articolul 63
(2) al Convenției, prevede că „În cazuri de gravitate și urgență extreme, și
atunci când este necesar pentru a evita producerea unor prejudicii ireparabile
pentru persoane, Curtea va adopta acele măsuri conservatorii considerate
adecvate în cauzele ce le are în curs de examinare. În privința unui caz încă
nededus Curții, aceasta poate acționa la cererea Comisiei. „Această dispoziție

Protecţia internaţională a drepturilor omului 57

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
permite Curții să emită ordine de interdicție temporare în cauzele în curs de
examinare la Curte și în cazurile supuse Comisiei dar încă nedeferite Curții.

Curtea are competența consultativă. Această competență este descrisă la articolul

64 al Convenției, astfel:
„1. Statele membre ale Organizației pot consulta Curtea privind interpretarea
prezentei Convenții sau a altor tratate referitoare la protecția drepturilor omului
în statele americane.
2. Curtea, la cererea unui stat membru al Organizației, poate furniza statului
respectiv avize referitoare la compatibilitatea oricăror legi interne ale acestuia
cu prevederile instrumentelor internaționale susnumite”.

Competența consultativă a Curții nu este însă limitată la interpretarea

Convenției, ci se extinde asupra oricăror alte tratate referitoare la protecția
drepturilor omului în statele americane. Toate organele OSA, Adunarea
Generală, Consiliul Permanent etc., inclusiv Comisia Interamericană pentru
Drepturile Omului, pot solicita avize consultative. Curtea este, de asemenea,
împuternicită, la cererea oricărui stat membru al OSA, să formuleze avize
consultative care să constate dacă legile interne ale statului sunt compatibile
cu Convenția sau cu tratatele de drepturile omului (art.64 (2)).

De la înființarea sa în 1979, Curtea a formulat un mare număr de avize

consultative. Interpretând articolul 64 (2), Curtea a opinat că, în anumite condiții,
se poate considera că referirea la “legi interne” poate fi aplicată și proiectelor de
legi sau legilor în curs de adoptare, nu numai legislației deja în vigoare.

Curtea este o „instanța judiciară al cărei obiectiv este aplicarea și interpretarea

Convenției americane a drepturilor omului” (Statutul Curții, art. 1) și este un
organ având „competență în privința chestiunilor legate de îndeplinirea
angajamentelor asumate de Statele Părți la Convenție” (art.33).

Pronunțările Curții dobândesc valoare de autoritate juridică din caracterul de

instanță judiciară împuternicită să interpreteze și să aplice respectivul
instrument.
Deși Curtea nu a pronunțat, până în prezent, un număr mare de hotărâri și avize,
acestea au avut o importantă contribuție la evoluția dreptului legat de Convenție
și pentru dreptul internațional privind drepturile omului în general.

Sarcina de lucru 6
Descrie în 5-10 rânduri competența cu care este învestită Curtea
Interamericană a Drepturilor Omului.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 58

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului

3.3. Sistemul african al drepturilor omului și popoarelor

3.3.1. Carta Africană privind Drepturile Omului și Popoarelor

Când a fost creată Organizația Națiunilor Unite în anul 1945, numai trei state
africane erau independente: Egiptul, Etiopia și Liberia. În perioada ce a urmat,
un număr din ce în ce mai mare de state africane au luptat pentru cucerirea
independenței și, în acest context, s-a pus problema creării unui sistem
regional de protecție a drepturilor (Ciucă, 1998, p. 154). Încă din 1958, când
Ghana și Guineea au format Uniunea Statelor Africane, încep tentativele de
constituire a unei federații panafricane. În perioada 1961-1963 au avut loc mai
multe conferințe, care au culminat cu cea de la Addis Abeba din 1963, unde s-
a impus ideea promovării unității și solidarității tuturor statelor africane. Carta
Organizației Unității Africane, semnată la 25 mai 1963 de reprezentanții a 30
de state, reafirmă, încă din preambul, adeziunea față de Carta ONU și de
Declarația Universală a Drepturilor Omului, ca fundament al cooperării între
state (Bolintineanu & Năstase, 2000, p. 115).

Carta Africană privind Drepturile Omului și Popoarelor a intrat în vigoare la 21

octombrie 1986. Ea instituie un sistem de protecție și promovare a drepturilor
omului menit să funcționeze în cadrul instituțional al Organizației Unității
Africane (OUA). Această organizație interguvernamentală regională operează
printr-un Secretariat permanent, diverse Conferințe la nivel ministerial, un
Consiliu de Miniștri și Adunarea Șefilor de Stat și de Guvern. Adunarea se
întrunește o dată pe an și este organul politic suprem al OUA.
Carta Africană diferă de Convenția Europeană și de cea Americană din mai
multe puncte de vedere. În primul rând, Carta Africană nu proclamă numai
drepturi, ci și îndatoriri. În al doilea rând, codifică atât drepturi ale individului,
cât și ale popoarelor. În al treilea rând pe lângă faptul că garantează drepturi
civile și politice, protejează, de asemenea, drepturi economice, sociale și
culturale. În al patrulea rând, tratatul este elaborat într-o formă care să permită
statelor-părți impunerea unor restrângeri și limitări extensive în privința
exercițiului drepturilor proclamate.

Între dispozițiile Cartei și Pactele internaționale privind drepturile omului

există o puternică asemănare, mai mult decât cu celelalte două tratate regionale
ale drepturilor omului. Multe dintre drepturile și îndatoririle enunțate în Cartă,
pun accent pe tradiția africană. Astfel, în preambul se vorbește despre
“virtuțile tradiției istorice africane și valorile civilizației africane care trebuie
să constituie o sursă de inspirație și să-și pună amprenta asupra conceptului de
drepturile omului și popoarelor”. Tot în preambul sunt enunțate și alte principii
care stau la baza Cartei Africane și în care, din punct de vedere conceptual,
accentul pus pe dreptul la dezvoltare, drept al popoarelor și corelarea
diferitelor categorii de drepturi individuale, își au izvorul în practica ONU
generatoare de standarde.

Tot în prima parte a Cartei sunt enumerate drepturile economice, sociale și

culturale: dreptul de proprietate (articolul 14), dreptul la muncă, la condiții
corespunzătoare de muncă și la retribuție egală pentru muncă egală (art.15),
Protecţia internaţională a drepturilor omului 59
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
dreptul de a se bucura de „cea mai bună sănătate fizică și mentală care se poate
atinge” (art.16 (1)), dreptul la educație și dreptul de a participa la viața culturală
a comunității (art.17). Un concept similar se găsește la articolul 18, în care
familia este caracterizată drept „unitatea firească și baza societății” și care
enunță, printre altele, că „Statul va avea obligația de a acorda sprijin familiei,
care este ocrotitorul moralei și valorilor tradiționale recunoscute de comunitate”.
Articolul 18(3) prevede că „Statul va asigura eliminarea oricărei discriminări
față de femei și va asigura protecția drepturilor femeii și copilului astfel cum se
stipulează în declarațiile și convențiile internaționale”.
Trebuie menționat că deși catalogul de drepturi individuale mai sus menționat
este cuprinzător, formularea unora dintre drepturi pare să restrângă exercițiul
unor drepturi și libertăți. Așa de pildă, articolul 8 proclamă „libertatea de
conștiință, libera profesare și practicare a religiei”, enunță că “nimeni,
respectând legea și ordinea, nu poate fi supus unor măsuri care să restrângă
exercițiul acestor libertăți”. De asemenea, articolul 10 (1) prevede că “fiecare
individ are dreptul la libera asociere cu condiția respectării legii”. În mod
similar este proclamat dreptul la libertatea de exprimare în articolul 9(2), care
prevede că “fiecare individ are dreptul de a-și exprima și a-și răspândi opiniile
în conformitate cu legea”. Celelalte drepturi, în special cele referitoare la
integritatea fizică a individului și la un proces corect, nu îngăduie restricțiile care
sunt permise în privința drepturilor aplicabile exercitării libertăților politice.

O altă particularitate a Cartei o constituie includerea drepturilor popoarelor

în cuprinsul său, descrise uneori ca fiind drepturi de “a treia generație”. Printre
aceste drepturi se numără dreptul popoarelor la auto-determinare și la deplina
suveranitate asupra propriilor resurse naturale. Catalogul drepturilor
popoarelor mai cuprinde dreptul la dezvoltare, dreptul la pace, și “dreptul la
un mediu general satisfăcător, prielnic pentru dezvoltarea lor” (art. 24).
Dreptul la dezvoltare este formulat în articolul 22 (1), după cum urmează:
„Toate popoarele au dreptul la dezvoltarea lor economică, socială și culturală
cu respectarea libertății și identității lor și beneficiind în mod egal de
patrimoniul comun al umanității”. Această formulare consolidează agenda
politică a OUA la ONU, conferindu-i statutul de tratat.

În capitolul al II-lea al Cartei Africane sunt proclamate și îndatoriri, nu numai

drepturi. Îndatoririle proclamate de Carta Africană se împart în două categorii.
Prima categorie cuprinde obligațiile ce pot fi caracterizate ca fiind corelative
drepturilor. Cealaltă categorie poate fi descrisă ca înglobând restricții ale
beneficiilor drepturilor, înfățișate drept îndatoriri. Așa de exemplu, articolul 27
(2), care enunță că “drepturile și libertățile fiecărui individ sunt exercitate în
condițiile respectării drepturilor celorlalți, a securității colective, a moralei și
interesului comun”, pare să codifice ambele categorii de obligații. Obligațiile din
cea de a doua categorie sunt vag definite în articolele 28 și 29, care se referă la
principalele obligații ce revin persoanei de “a-și respecta părinții în orice
împrejurare, de a-i întreține la nevoie” și de “a păstra și consolida solidaritatea
socială și națională, în special atunci când cea din urmă este în pericol”. Este de
asemenea, instituită obligația de “a păstra și întări valorile culturale africane
pozitive în relația cu alți membri ai societății, în spiritul toleranței, dialogului și

Protecţia internaţională a drepturilor omului 60

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
consultării și, în general, a contribui la promovarea bunăstării morale a
societății”.

Carta Africană conține prevederi referitoare la obligațiile care revin statelor-

părți. Acestea sunt formulate într-o manieră diferită de Pactele Internaționale
privind Drepturile Omului, decât Convenția Americană sau cea Europeană.
Obligația de bază a statelor părți la Carta Africană, este statuată la articolul 1,
care prevede că statele-părți “recunosc drepturile, îndatoririle și libertățile
consacrate de prezenta Cartă și se angajează să adopte măsurile legislative sau
de altă natură pentru a le face efective”. Această obligație este completată prin
articolul 62, care obligă statele-părți să prezinte rapoarte din doi în doi ani
“referitor la măsurile legislative sau de altă natură” pe care le-au adoptat
pentru a înfăptui drepturile garantate de Cartă.

Carta mai statuează două obligații importante. Astfel, impune statelor-părți

„îndatorirea” de „a promova și a asigura prin învățământ, educație și publicații,
respectarea drepturilor” garantate de Cartă și de „a avea grijă ca aceste…
drepturi precum și obligațiile și îndatoririle corespondente să fie înțelese” (art.
25). Cealaltă obligație este enunțată la articolul 26 și anume aceea de „a garanta
independența tribunalelor”. Acest articol mai prevede că statele “vor permite
înființarea și îmbunătățirea instituțiilor naționale însărcinate cu promovarea și
protecția” drepturilor consacrate în Cartă.
În vederea aplicării dispoziției Convenției, Carta Africană dispune înființarea și
organizarea Comisiei Africane pentru Drepturile Omului și Popoarelor.

Sarcina de lucru 7
Selectează din curs 4 argumente pentru care Carta Africană privind
Drepturile Omului și Popoarelor diferă de Convenția Europeană și de
cea Americană.

3.3.2. Comisia Africană pentru Drepturile Omului și Popoarelor

Comisia prevăzută de Cartă este menită „să promoveze drepturile omului și
popoarelor și să asigure protecția acestora în Africa” (art.30). Comisia are în
componența sa 11 membri, aleși de Adunarea Șefilor de Stat și de Guvern a OUA
de pe o listă de persoane propuse de state. Membrii Comisiei sunt aleși pentru
un mandat de șase ani și activează cu titlu personal. Comisia îndeplinește
atribuțiile de promovare și cvasi-judiciare, cum ar fi: elaborarea de studii,
convocarea unor conferințe, inițierea unor programe de publicare, răspândirea
de informații și colaborarea cu instituțiile naționale și locale cu preocupări în
sfera drepturilor omului. Comisia poate face cunoscute opiniile sale, sau formula

Protecţia internaţională a drepturilor omului 61

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
recomandări guvernelor (art. 45 (1) (a)). Comisia este abilitată să supună atenției
unor guverne individuale “domeniile cu probleme” relevate de studiile sale.

Atribuțiile Comisiei Africane pot fi împărțite în două categorii: atribuții

interpretative și atribuții referitoare la soluționarea diferendelor privind
pretinse violări ale drepturilor omului. Atribuțiile interpretative sunt
cuprinzătoare și se aseamănă competenței consultative a unora dintre
tribunalele internaționale (art. 45(3)).

Comisia este împuternicită să formuleze și să stabilească principii și norme

vizând soluționarea problemelor juridice legate de drepturile omului și ale
popoarelor și libertățile fundamentale, pe baza cărora guvernele africane își pot
fundamenta legislația (art.45 (1)(b)). În activitatea pe care o desfășoară, comisia
se inspiră din dreptul internațional privind drepturile omului și ale popoarelor.
Izvoarele normative ale acestui drept, sunt: Carta ONU, Carta OUA, Declarația
Universală a Drepturilor Omului și alte instrumente adoptate de Națiunile Unite
și țările africane în domeniul drepturilor omului și ale popoarelor. În
interpretarea și aplicarea Cartei Africane, Comisia este abilitată să se inspire
dintr-un vast corpus de norme de drept încorporate Cartei Africane.
Mecanismul de plângeri inter-state
Carta Africană înființează un mecanism de plângeri inter-state care prevede două
modalități distincte de soluționare a unui litigiu. Prima modalitate este de a oferi
statului parte care consideră că un alt stat a încălcat Carta, posibilitatea de a
supune respectiva chestiune atenției statului vizat într-o comunicare oficială,
transmisă în copie Comisiei. În cazul în care „chestiunea nu este reglementată,
prin negocieri bilaterale sau prin orice altă procedură pașnică, spre satisfacția
celor două state implicate, oricare dintre cele două state se poate adresa Comisiei
în termen de trei luni de la data primirii comunicării inițiale de către statul
reclamat” (art.48). Cealaltă modalitate este enunțată la art. 47 al Cartei. Statul-
parte poate înainta o plângere inter-state direct Comisiei, fără a parcurge
procedura descrisă mai sus. O plângere deferită în mod oficial Comisiei este
tratată în același mod, iar procedurile aplicabile sunt identice. Plângerea trebuie
să îndeplinească cerința ca “toate remediile locale, dacă acestea există, să fie
epuizate, în afară de cazul în care este evident pentru Comisie că procedura de
realizare a acestor remedii ar fi prelungită în mod nejustificat” (art. 50). Dacă
această condiție de admisibilitate este îndeplinită, Comisia procedează la
investigarea faptelor, pentru a obține informațiile pertinente legate de caz.
Comisia poate utiliza și alte surse în afara informațiilor furnizate de părți (art.
52). Dacă nu se ajunge la o soluționare amiabilă, Comisia va întocmi un raport
expunând faptele și concluziile (art. 52). Raportul este transmis statelor implicate
și Adunării Șefilor de Stat și de Guvern a OUA. Comisia poate prezenta Adunării
orice recomandări pe care le consideră utile (art.50).
Mecanismul de plângeri individuale
Potrivit articolului 55 al Cartei Africane, Secretariatul Comisiei are sarcina de a
întocmi „o listă a comunicărilor altele decât cele provenite de la statele părți la
prezenta Cartă și a le transmite membrilor Comisiei”. Respectivele comunicări
pot emana de la persoane fizice, organizații neguvernamentale și diverse alte

Protecţia internaţională a drepturilor omului 62

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
entități. Pentru a se lua în dezbatere o comunicare este suficientă majoritatea
simplă a membrilor Comisiei. Comunicarea este supusă diverselor condiții
privind admisibilitatea, și anume: epuizarea căilor de recurs interne și cerința ca
plângerea să nu se bazeze în mod exclusiv pe informații difuzate prin mass-
media (art. 56 (4)). Dacă o comunicare particulară nu dezvăluie fie o serie de
încălcări grave fie încălcări masive, atunci nu constituie o cale de atac în
aplicarea Cartei.
După ce Comisia Africană pentru Drepturile Omului și Popoarelor a stabilit că
o plângere este admisibilă și întrunește condițiile cerute (încălcări grave sau
masive ale drepturilor omului sau ale popoarelor), Comisia trebuie să o transmită
Adunării Șefilor de Stat și de Guvern, care este abilitată să decidă dacă Comisia
urmează să întocmească elaborarea unui studiu aprofundat și să prezinte un
raport privind faptele, însoțit de concluziile și recomandările sale (art. 58 (2)).
Fac excepție cazurile de necesitate, în care Comisia poate adresa sesizarea direct
Președintelui Adunării Șefilor de Stat și de Guvern care poate cere un studiu
aprofundat (art. 58 (3)). Studiul aprofundat împreună cu raportul, întocmite de
Comisie în urma autorizării date de Adunare, rămân confidențiale până în
momentul în care Adunarea hotărăște publicarea (art. 59 (3)). Rezultă că singura
sancțiune reală la îndemâna Comisiei, și anume publicitatea, este în mod evident
îngrădită prin puterile conferite de Carta Africană Adunării, care este un
organism politic.

Sarcina de lucru 8
Enumeră atribuțiile Comisiei Africane pentru Drepturile Omului și
Popoarelor (3-5 rânduri) și compară-le cu atribuțiile celorlalte două
Comisii (7-12 rânduri).

Rezumat
În domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale, statele
participante au acționat în conformitate cu scopurile și principiile Cartei
Națiunilor Unite și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Documentele adoptate de conferințele O. S. C. E., reafirmă dorința statelor
participante de a promova cooperarea și dialogul dintre ele, de a asigura
exercițiul efectiv al drepturilor omului și libertăților fundamentale și de a
facilita contactele și comunicarea dintre popoare. În 1992, O.S.C.E. a
înființat instituția Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale, care are
misiunea de a se ocupa de probleme legate de minorități înainte ca aceste
probleme să degenereze în conflicte grave. Sistemul interamerican al
drepturilor omului este bazat pe Carta O.S.A. care s-a dezvoltat în decursul
Protecţia internaţională a drepturilor omului 63
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
celor peste 60 de ani. Evoluția acestui sistem a fost influențată de diverse
considerente juridice și politice. Cele mai importante momente legate de
aspectul juridic, au fost: promulgarea Declarației Americane a Drepturilor
și Îndatoririlor Omului, Convenția Americană a Drepturilor Omului,
înființarea Comisiei Interamericane pentru Drepturile Omului, amendarea
Cartei O.S.A. în 1970 și intrarea în vigoare a Convenției Americane a
Drepturilor Omului. Sistemul african al drepturilor omului și popoarelor
este bazat pe Carta Organizației Unității Africane, semnată la 25 mai 1963.
Carta Organizației Unității Africane instituie un sistem de protecție și
promovare a drepturilor omului menit să funcționeze în cadrul instituțional
al Organizației Unității Africane. Între dispozițiile Cartei și Pactele
internaționale privind drepturile omului, există o puternică asemănare.
Pentru promovarea drepturilor omului și popoarelor, dar și pentru
asigurarea protecției acestora a fost înființată Comisia Africană pentru
Drepturile Omului și Popoarelor. Comisia îndeplinește atribuțiile de
promovare și cvasi-judiciare, cum ar fi: elaborarea de studii, convocarea
unor conferințe, inițierea unor programe de publicare, răspândirea de
informații și colaborarea cu instituțiile naționale și locale cu preocupări în
sfera drepturilor omului.

Teste de autoevaluare
1. Carta Socială Europeană a intrat în vigoare la:
a. 26 februarie 1965;
b. 18 octombrie 1988;
c. 5 mai 1988.

2. Actul final de la Helsinki a fost conceput ca un instrument conținând:

a. declarațiile de angajare juridică;
b. declarațiile de angajare politică și juridică;
c. declarațiile de angajare politică.

3. Instituția Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale a fost înființată de

O.S.C.E. în anul:
a. 1990;
b. 1992;
c. 1994.

4. Declarația americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului a fost adoptată la:

a. 2 mai 1948;
b. 1 august 1950;
c. 15 septembrie 1970.

5. Carta Africană privind Drepturile Omului și Popoarelor a intrat în vigoare la:

a. 25 mai 1963;
b. 25 iunie 1945;
c. 21 octombrie 1986.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 64

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului

Bibliografie minimală
Bolintineanu, A., & Năstase, A. (1995). Drept internaţional contemporan.
Bucureşti: Institutul Român de Studii Internaţionale.
Bolintineanu, A., & Năstase, A. (2000). Drept internaţional. Bucureşti: All
Beck.
Ciucă, A. (1998). Protecţia internaţională a drepturilor omului. Iaşi: Sanvialy.
Curelaru, M. (2006). Reprezentări sociale. Iaşi: Polirom.
Mazilu, D. (2003). Drepturile omului. București: Lumina Lex, pp. 142-150.
Miga Beșteliu, Raluca (2007). Protecția internațională a drepturilor omului.
București: Universul Juridic, pp. 40-94.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 65