REPUBLICA MOLDOVA ÎN CADRUL SISTEMULUI INTERNAȚIONAL

Din cele mai vechi timpuri dezvoltarea socio-economică moldovenească, ca şi a întregului

spaţiu etno-cultural românesc, a fost legată de ciclurile (geo)politice şi (geo)economice din zona
Mării Negre. Fiind integrat în acest areal geografic, s-a bucurat şi de importanţa regiunii care lega
o serie de rute comerciale, iar participarea la tranzitul comercial al acestui înfloritor comerţ pontic
asigura un relativ proces de dezvoltare. Statul feudal moldovenesc, apărut în secolul al XIV-lea,
continua această dezvoltare susţinută economică şi socio-politică. Se baza pe un sistem fiscal
centralizat, care împreună cu vămile şi minele de sare, alcătuiau sursele principale de completare
a visteriei. Treptat se intensifică producţia agricolă şi meşteşugărească, precum şi o reţea internă
de pieţe şi rute comerciale [3.122, p.14].
Articularea în Europa de Vest a sistemului eurocentric a avut şi repercusiuni „induse”
asupra Principatelor Româneşti, inclusiv asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. Descoperirea
Atlanticului şi înglobarea Americii Latine în cadrul sistemului, precum şi deschiderea rutelor
comerciale spre Asia, via Oceanul Indian, au reorientat fluxurile comerciale şi interesul puterilor
europene dinspre Mediterană şi Marea Neagră spre oceanul planetar. Regiunea, astfel, a fost
lăsată la discreţia şi apoi „inclusă” în posesiunile Imperiului Otoman în sec. XVI care, pe lângă
influenţa politică, a reorientat economiile şi comerţul Principatelor către piaţa turcească. Mai întâi
de toate, cucerirea de către otomani a porturilor de la Marea Neagră deturnează rutele comerciale
internaţionale care traversau Moldova, având ca efect scăderea veniturilor vamale, iar impozitarea
excesivă practicată de către turci, pentru a putea susţine maşina de război otomană (de altfel cum
am susţinut ulterior prin aceleaşi metode şi armata rusească) reduce la minim volumul investiţiilor
locale. Ulterior, „ specializarea îngustă a economiei, care este impusă să furnizeze pieţelor
metropolitane volume în creştere de produse agricole, împiedică dezvoltarea industriei” [3.122,
p.15].
Pe măsură ce sistemul politic internaţional s-a extins şi a înglobat treptat tot spaţiul sud-est
european, Basarabia devine „indicatorul” marilor transformări sistemice de-a lungul evoluţiei
sale. Astfel, prima mare transformare a sistemului de la confluenţa secolelor XVIII-XIX,
încheiată la anul 1815, s-a soldat cu anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus,
unde devine rapid o „colonie” internă a acestuia. Cucerirea, de la 1812, nu aduce cu sine şi
schimbări de substanţă în economia Basarabiei, iar aspectele benefice ale capitalismului industrial
occidental nu a dat rădăcini în regiune. Noua orientare a rutelor comerciale a fost conturată de
reţeaua de căi ferate, construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, îndreptate către Odessa
şi Transnistria. A fost unul din principalele obstacole care nu au permis economiei moldoveneşti
să absoarbă efectele revoluţiei industriale târzii din Estul Europei. Producţia industrială
nesemnificativă, dominată de micile ateliere meşteşugăreşti, împreună cu agricultura puţin
performantă, alcătuiau întreaga economie.
Următoarea reconfigurare sistemică de la începutul secolului trecut, exprimată prin primul
război mondial, readuce Basarabia în spaţiul etno-cultural românesc şi, de rând cu întreaga
Românie, intră sub influenţa puterilor europene. Deşi nu a beneficiat de cel mai ortodox tratament
(de altfel nici realităţile social-politice din România, nici conjunctura internaţională nu au fost
favorabile unei adevărate relansări socio-economice), a cunoscut, totuşi un proces (adevărat că
lent) de dezvoltare. Status-quoul sistemului, însă, nu a durat mult şi în urma transformării
structurale a acestuia, cauzată de cea de-a doua conflagraţie mondială, Basarabia „schimbă” din
nou polii şi este cucerită încă pentru jumătate de secol de către Rusia sovietică. Experienţa
economiei planificate, dacă facem abstracţie de teroarea politică, a adus relative îmbunătăţiri în
RSSM (era totuşi perioada relansării economice globale postbelice) de ordin economic şi social,
dar teritoriul a rămas o periferie dependentă de centru. De la Imperiul Ţarist s-a păstrat tradiţia
unei periferii furnizoare de produse alimentare, iar industrializarea nu a fost uniformă. Programul
de industrializare a concentrat cele mai importante sectoare industriale – producerea oţelului,
energiei electrice, maşinilor – pe malul stâng al Nistrului, astfel încât în anul 1989 cca 40% din
PIB-ul moldovenesc îşi avea originea în Transnistria. Este adevărat că economia moldovenească
era aprovizionată cu resurse energetice şi materii prime la preţuri mai mici decât cele mondiale şi,
în acelaşi timp, republica avea pentru mărfurile sale de calitate inferioară o piaţă de desfacere
imensă şi stabilă. Dar la fel de adevărat este şi faptul că nu se prea consuma foarte multă energie,
inclusiv din cauza faptului că nu era atât de multă industrie consumatoare de energie, iar mărfurile
pe care le exportam erau tot sub preţul pieţei mondiale, doar că cererea garantată nu a mai
stimulat investiţiile orientate spre sporirea calităţii. Erau locuri de muncă şi salarii relativ decente,
doar că oferta de bunuri era insuficientă şi statul „strângea” lichidităţile de la populaţie prin
depozite, lichidităţi care au dispărut odată cu URSS. Aceasta ca să facem doar o radiografie mai
curând economică a acelor timpuri, fără a aminti de deportările în masă a populaţiei băştinaşe sau
despre alte atrocităţi ale unui regim totalitar. Cert este că RSSM se izola tot mai mult de piaţa
mondială, devenind de pe atunci dublu dependentă de Rusia, atât în ceea ce priveşte
aprovizionarea cu resurse energetice, cât şi în ceea ce priveşte piaţa de desfacere a producţiei
autohtone. Ca urmare a unei asemenea politici, în anii 1980, RSSM exporta peste hotarele Uniunii
Sovietice 5-6% din volumul produselor ce nu se vindeau pe piaţa „internă. De altfel, cele mai
bune produse autohtone, în special cele crescute în complexurile de bovine şi fabricile de pui din
toată republica, se duceau spre centru – spre Fondul Unional, iar moldovenii de multe ori se
alimentau pe bază de taloane. Specializarea în cadrul diviziunii unionale a muncii o reflectă şi
faptul că cu o populaţie de 1,5% din populaţia imensului imperiu, RSSM deţinea 3,5% din
volumul unional al producţiei agricole şi doar 1,2% al celei industriale [3.93, p.239].
În anii 1989-1991, când sistemul politic internaţional îşi modifică din nou structura (de la
bipolaritate la unipolaritate) Republica Moldova cunoaşte pentru a câta oară, o repoziţionare în
cadrul arhitecturii internaţionale şi îşi dobândeşte independenţa. Spre deosebire de statele baltice,
care reuşesc să preia rapid controlul asupra elementelor de bază ale suveranităţii de stat şi să
impună evacuarea trupelor militare ruseşti – adevărat că cu concursul Occidentului – Republica
Moldova este atrasă într-un conflict militar în Transnistria, în urma căruia rămânem cu o regiune
secesionistă în estul ţării şi cu trupe militare ruseşti. Chişinăul intră în Comunitatea Statelor
Independente (CSI), prin care se stabileşte instituţional apartenenţa la sfera de interes rusească.
Insuccesele în materie de (geo)politică sunt dublate de contra-performanţele în materie de
(geo)economie. Tranziţia de la economia planificată la cea de piaţă, care a luat forma terapiei de
şoc, a fost una din cele mai nereuşite din tot fostul lagăr socialist. Liberalizarea bruscă a preţurilor
a generat hiperinflaţie, care a redus enorm economiile populaţiei (adică capacitatea de cumpărare
a cesteia), iar statul a fost nevoit să se apuce de stabilizare. Odată ce resurse interne nu erau
suficiente, s-a recurs la împrumuturi externe şi, astfel, apar datoriile externe. După liberalizare şi
stabilizare a urmat privatizarea activelor statului, iar în contextul când populaţia nu mai avea deja
capacitatea să participe masiv la procurarea de active (pentru că menţionam că economiile au fost
înghiţite de inflaţie), s-a recurs la modelul bonurilor de privatizare împărţite populaţiei şi strânse,
ulterior, de la aceasta (prin cumpărare directă sau atragerea în societăţi în calitate de acţionari
minoritari) de către un „cerc select” de cetăţeni. Ca ulterior producţia să scadă dramadic,
aruncând în şomaj sute de mii de muncitori. Nici programul „Pământ” de împroprietărire a
ţăranilor, care a urmat, nu a fost unul de succes. Parcelarea terenurilor agricole, lipsa de bani şi
investiţii, lipsa de expertiză şi a pieţelor de desfacere, au lăsat ţăranii la discreţia cămătarilor şi a
băncilor comerciale sau au dus la îmbogăţirea doar a unor aşa-numiţi lideri de asociaţii (de multe
ori foşti preşedinţi de colhozuri sau alţi nomenclaturişti) şi, prin urmare, la o involuţie dramatică a
sectorului agricol. Cea mai sugestivă expresie a primului deceniu de tranziţie este că Produsul
Intern Brut (PIB) constituia în anul 1999 doar 33% din cel al anului 1990 [3.93, p.143].
La începutul secolului XXI, în condiţiile prefigurării unor seisme sistemice majore,
Republica Moldova rămâne un stat periferic de frontieră, cu perspective geopolitice încă incerte.
Diferendul transnistrean şi trupele militare ruseşti din estul ţării, precum şi riscurile conexe la
adresa integrităţii teritoriale, suveranităţii şi independenţei statului este de departe cea mai gravă
problemă a Republicii Moldova. Este principala pârghie de control pe care o are Rusia asupra
Chişinăului. Ecoul transformărilor geopolitice a ajuns în regiunea pontică, iar R. Moldova va fi
marcată de evoluţia confruntării dintre Rusia, SUA şi Uniunea Europeană pentru controlul acestei
regiuni. Extinderea NATO şi a UE până la frontiera ţării noastre au reprezentat o schimbare
majoră în geopolitică regiunii şi o perspectivă probabilă pentru R. Moldova de a „schimba” din
nou polii, însă evenimentele din august 2008 din Georgia, au demonstrant că Rusia nu este
dispusă să se retragă din spaţiul ex-sovietic. Mai mult, instalarea de baze militare americane în
Bulgaria şi România şi proiectul Scutului Antirachetă American din Europa (cu elemente în Cehia
şi Polonia) a determinat Rusia să se retragă la 12 decembrie 2007 din Tratatul Forţelor
Convenţionale din Europa (FACE) şi să ameninţe cu instalarea de rachete balistice în Kaliningrad
şi cu ţintirea acestor obiective militare americane. Şi ce este mai important pentru noi, Rusia nu-şi
mai justifică nicicum nerespectarea angajamentelor de la Istanbul (1999) privind retragerea
muniţiilor şi militarilor din R. Moldova. După evenimentele din Georgia, se schimbă optica în
privinţa destinului Crimeii şi a Ucrainei în ansamblu, de a cărui destin depinde în mare măsură
viitorul R. Moldova. În cazul Transnistriei, Kremlinul speculează „demonstraţia de forţe” din
Georgia (reamintind de fiecare dată despre Kossovo) şi incertitudinea campaniei electorale din
2009, încearcând să ocolească formatul de negocieri „5+2” şi să impună pe bilaterală Chişinăului
un „Plan de Soluţionare”, care cu certitudine nu prevede retragerea trupelor ruse de pe teritoriul
R. Moldova sau crearea unui stat unitar moldovenesc.
Republica Moldova importă o mare parte a ţiţeiului şi tot gazul consumat din Rusia, care a
ajuns până la 322 $ pentru 1000 m³. Acest fapt accentuează vulnerabilitatea R. Moldova şi
constituie o sursă suplimentară de control din partea Rusiei. Republica Moldova nu s-a văzut
interesată şi, prin urmare, nu este parte a vreunui proiect de conducte care vor scoate alternativ
gaz şi petrol din zona caspică şi Orientul Mijlociu, deşi însăşi realizarea unor asemenea proiecte
este încă incertă. Două treimi din energia electrică este importată din Ucraina, iar preţurile relativ
scăzute pentru import se datorează infrastructurii de tranzit sovietice în care regiunea Odessa este
alimentată cu energie via Republica Moldova, însă guvernul de la Kiev a demarat construcţia de
linii electrice prin care va alimenta direct regiunea, iar preţul pentru R. Moldova va creşte
considerabil.
Estul a reprezentat, până de curând, principala piaţă de desfacere pentru produsele
moldoveneşti, iar producţia sensibilă ca cea vinicolă, care nu este absorbită de cotele europene,
are tot în est principala piaţă de desfacere. Sistarea importurilor de către Rusia în primăvara lui
2006 a avut consecinţe grave asupra întregii economii moldoveneşti, iar Uniunea Europeană,
inclusiv România, nu s-a grăbit să deschidă gradual această piaţă.
Aproximativ un milion de cetăţeni moldoveni sunt plecaţi la muncă peste hotare, iar banii
trimişi acasă de către aceştia (remitenţe) constituie o treime din PIB-ul ţării, bani care alimentează
o economie de altfel falimentară. În Rusia muncesc cca jumătate de milion de moldoveni, iar în
contextul în care economia este dependentă de aceste injecţii de capital sub formă de remitenţe şi
a unor proceduri mult mai dificile de angajare pe piaţa muncii europeană, aceasta reprezintă altă
pârghie de presiune şi control pentru marele vecin estic. Pentru a nu aminti că Rusia controlează
mediatic Republica Moldova sau că are forţe politice în statul moldovenesc loiale acesteia.
Cleştele geopolitic rusesc este asociat în Republica Moldova cu o vulnerabilitate economică, care
face şi mai dificilă existenţa statului şi a cetăţenilor acestuia într-o lume în schimbare. Începând
cu anul 2000, economia moldovenească cunoaşte o creştere continuă. De la 19% în anul 2000, la
6,1% în 2001... până la 4% în 2006 şi 3% în 2007. PIB-ul nominal a crescut de la aproximativ 16
mlrd lei la 19 mlrd în 2001, până la 53354 mln lei (cca 5 mlrd $) în 2007 [4.6]. Totuşi, creşterea
economică a avut la bază cererea internă (consumul) stimulată de injecţiile de lichidităţi în
economie efectuate de moldovenii care muncesc peste hotare. Transferurile băneşti (remitenţe)
efectuate de către persoanele fizice prin băncile comerciale au crescut de 152,94 mln $ în 2000
până la 1.218.23 mln $ în 2007, iar în primele două trimestre ale anului 2008 au ajuns deja la
755,95 mln $ [4.46]. Transferurile totale au fost însă mai mari şi după estimări au crescut de la
peste 200 mln $ în 2000 la cca 1,5 mlrd $ în 2007, iar estimările pentru 2008 sunt între 2-3 mlrd
$. Cea mai mare parte a acestor bani se duc în consum (precum şi în sectorul imobiliar) şi
stimulează astfel cererea. Creşterea cererii de pe piaţă nu este însoţită de investiţii pe măsură, care
să o satisfacă. Cheltuielile publice sunt cronic insuficiente (din varii motive, pe care nu le
descriem aici), mediul local de afaceri este precar, iar capitalul străin nu a fost tentat de economia
moldovenească, astfel stocul de investiţii externe directe (IED) în economia ţării este de cca 1,6
mlrd $ (adică echivalentul remitenţelor pe anul 2007). Astfel, producţia nu este în cadenţă cu
cererea, iar aceasta din urmă este asigurată din importuri. Conform datelor Biroului Naţional de
Statistică al Republicii Moldova, deficitul comercial a crescut de la 327 mln $ în 2001 la 2348
mln $ în 2007, iar în primul semestru a anului 2008 deficitul a ajuns la 1595,3 mln $ [4.6]. Un
asemenea deficit comercial nu a putut fi acoperit nici de către IED (care am văzut că au fost
limitate), nici de către remitenţe, iar singura soluţie a rămas împrumutul extern. Conform datelor
Băncii Naţionale a Moldovei, datoria externă brută a Republicii Moldova a crescut de la cca 1,7
mlrd $ (dintre care 815 mln $ guvernamentală) în anul 2000, până la cca 3,5 mlrd $ (800 mln $ -
guvernamentală) la sfârşitul primului trimestru a anului 2008 [4.12]. Deci dacă datoria publică
garantată a rămas practic constantă, sectorul privat este puternic îndatorat, lucru extrem de
periculos în contextul crizei financiare globale contemporane.
Mai departe, această explozie a importurilor a dus şi la creşterea impozitelor indirecte (taxe
vamale, accize şi TVA) şi, respectiv la creşterea bugetului de stat, or, aceste impozite indirecte
formează două treimi din Bugetul Statului. Orientarea socială a guvernului de la Chişinău, a dus
la o creştere nesustenabilă a pensiilor şi salariilor. Salariaţii şi pensionarii moldoveni merită,
desigur, mult mai mult, doar că trebuie să fie o creştere sustenabilă – adică salariile trebuie să
crească proporţional cu creşterea productivităţii muncii. Din 2001 până în 2006 salariile s-au
majorat de 1,9 ori, iar pensiile de 2,4 ori, însă productivitatea muncii a crescut de numai 1,6 ori.
Unde s-au stins aceşti bani „suplimentari” de la consumatori – evident că în inflaţie. Acest factor,
alături de remitenţele însăşi, au dus la o creştere riscantă a inflaţiei, care a ajuns la 14,1% în 2007
şi 13,3% în 2008.
Inflaţia ridicată, pe lângă pagubele aduse pentru consumatori şi economie în general,
impune politici macroeconomice austere. Guvernul, spre exemplu, nu poate intra pe deficit
bugetar (pentru a investi în sănătate, educaţie şi infrastructură – atât de necesare unei dezvoltări
socioeconomice), iar Banca Naţională răspunde cu o politică monetară restrictivă care
descurajează încă o dată investiţiile, pentru că băncile finanţează economia reală la dobânzi foarte
mari. Mai mult, de rând cu cumpărarea masivă de valută naţională pe contul banilor trimişi din
afară, această dobândă foarte ridicată atrage capital speculativ care intră în ţară şi se depozitează
în leul moldovenesc, deci creşte încă o odată cererea pentru leu. Sporind cererea pentru leu,
aceasta duce la întărirea acestuia în raport cu principalele valute de referinţă, iar întărirea leului
este în detrimentul producătorilor moldoveni şi stimulează încă odată importurile în detrimentul
exporturilor. Astfel cresc în continuare exporturile, deficitul şi datoria externă a R. Moldova...
este un cerc vicios caracteristic unei economii periferice, iar actuala criză financiară globală va
pune presiune suplimentară pe economia moldovenească. Creditarea externă, de care depindem,
va deveni mai scumpă; recesiunea din UE va duce la o scădere a consumului pieţei europene,
piaţă care absoarbe aproximativ jumătate din exporturile moldoveneşti; recesiunea economică din
UE, dar şi din Rusia, lasă mulţi şomeri, inclusiv străini, şi poate să aducă acasă mulţi muncitori
moldoveni, muncitori, care după cum am menţionat, menţin funcţionabilitatea economiei
moldoveneşti.
Contextul internaţional dificil, conjugat cu realităţile socio-economice interne precare, ne
orientează demersul teoretic spre evidenţierea alternativelor pentru Republica Mpldova, precum şi
argumentarea în favoarea consolidării a relaţiilor cu Uniunea Europeană. Or, constatăm a priori
că evoluţia ulterioară a Republicii Moldova are doar o dublă alternativă, Est sau Vest, şi oricare ar
fi conjunctura internaţională, pentru a cunoaşte o adevărată dezvoltare într-o lume ierarhic
interdependentă, aceasta are nevoie de stabilitate politică (care presupune printre altele
integritatea teritorială şi guverne competente şi responsabile), capital/investiţii, tehnologie şi
resurse/energie. Dacă guvernările responsabile ne sunt cumva în putinţă, în sensul că ar trebui să
le producem acasă, celelalte, în cazul în care ţintim o reală dezvoltare a tuturor sferelor sociale,
suntem nevoiţi să le importăm.
Una din cauzele majore a aderării noastre la CSI, a fost perspectiva unei soluţionări a
diferendului transnistrean şi, respectiv, asigurarea integrităţii teritoriale a ţării. După aproape două
decenii de prezenţă în această structură, nu am evoluat practic deloc în această direcţie, doar că
timp de aproape două decenii în stânga Nistrului s-au consolidat o serie de structuri
(pseudo)statale, inclusiv militare, care administrează o serie de întreprinderi şi care îşi bat o
monedă proprie. Mai mult, Rusia nu şi-a retras militarii şi muniţiile din Transnistria (şi nu
transmite deloc semnale că ar dori să o facă), a susţinut prin toate mijloacele posibile regimul
secesionist, iar GAZPROM-ul, care în aceşti ani a livrat în regiune gaze pe credit, sugerează de la
un timp Republicii Moldova că dacă îşi doreşte o unificare a ţării, ar trebui să achite şi datoriile
istorice ale Tiraspolului pentru gazul consumat de cca 1,3 mlrd $. Altfel spus, regimul secesionist
de la Tiraspol a fost şi este susţinut, într-o mare măsură, de către cetăţenii din dreapta Nistrului.
Combinaţie practicată mai degrabă în secolul al XIX-lea, când spre exemplu Compania Indiilor
de Est britanică controla părţi ale Indostanului prin intermediul unei armate plătite de către
indieni şi formată, cu excepţia ofiţerilor superiori, din militari recrutaţi din rândurile populaţiei
indiene. Se va modifica comportamentul Rusiei? Evident că nu. Singura schimbare posibilă
gestionată de către Rusia a fost cea din Georgia. Pentru că Kremlinul a creat aceste regiuni
separatiste anume pentru a putea ţine în sfera sa de influenţă R. Moldova, Georgia sau
Azerbaidjanul, nu pentru a le asigura ulterior unitatea şi a le scăpa de sub control, altfel nu avea
de ce să se compromită în ochii comunităţii internaţionale. De cealaltă parte, Uniunea Europeană
nu dispune, cel puţin deocamdată, de mecanismele necesare soluţionării rapide a problemei, or,
majoritatea acestor mecanisme sunt a Kremlin. Însă pe termen mediu şi lung UE, alături de
Statele Unite ale Americii, ar putea să ne faciliteze realizarea bunăstării şi prosperităţii, care ne-ar
face mai tentanţi pentru populaţia transnistreană (indiferent de apartenenţa etnică), şi să propună o
formulă de pacificatori, în cadrul PESA, mult mai favorabilă Republicii Moldova. Mai mult, UE
are deja o misiune de frontieră – EUBAM – care ajută mult la reintroducerea graniţei de est şi
vămilor sub controlul guvernului central. Evident că sunt o serie de variabile care vor conta mult
în perspectiva soluţionării diferendului, însă este cert că Uniunea Europeană, spre deosebire de
Rusia, este realmente interesată de soluţionarea acestui conflict de la frontierele sale.
Energia, inclusiv hidrocarburile, este o componentă indispensabilă a unei dezvoltări
economice durabile, iar dependenţa exclusivă faţă de gazul rusesc a constituit de fiecare dată un
argument pentru acceptarea influenţei ruseşti şi aparenţa la CSI. De fiecare dată apologeţii
integrării treptate într-un spaţiu euro-asiatic dominat de Rusia, au invocat posibilitatea
aprovizionării cu energie ieftină. Pe parcursul anilor 90 ai secolului trecut Gazprom-ul, cu
concursul guvernului moldovenesc, a vâdut Republicii Moldova gazul la cel mai mare preţ din
CSI - 80$ pentru 1000m³ -, a crescut artificial datoriile ţării pentru gazul consumat, a scăzut
artificial preţul patrimoniului moldovenesc din sector şi, în final, a preluat (în contul a unei părţi
minore din datoriile acumulate) controlul acestui patrimoniu prin crearea S.A. Moldovagaz [3.100,
p.5-22]. După lansarea politicii „preţurilor de piaţă” pentru gazul livrat statelor CSI din iarna
2005/2006, monopolistul rus a scumpit treptat preţul gazului livrat Republicii Moldova şi a ajuns
la 322$ pentru 1000m³ la începutul anului 2009, pe o formulă care va majora în continuare preţul
până în 2011. Făcând abstracţie de politica deliberată a Rusiei de a pune presiune pe foştii sateliţi,
aceasta chiar nu mai poate să vândă gazul la preţurile de acum un deceniu. Nu doar pentru că s-au
inflamat preţurile pe piaţa mondială, ci şi pentru că importă la alte preţuri gazul din Asia
Centrală, iar din 2011 (conform angajamentelor luate înainte de aderarea la OMC) va trebui să
vândă şi pentru consumatorii ruşi gaz la preţul de 125 $ pentru 1000 m³. Mai mult, presiunea
Rusiei nu a permis Republicii Moldova să participe la proiecte alternative de alimentare cu gaze a
Europei, iar acum Gazprom-ul, ca unic furnizor, poate să ceară orice preţ. Astfel, era
hidrocarburilor ieftine a luat sfârşit, alte elemente vor face diferinţa în competivitatea economiilor
lumii. Uniunea Europeană nu poate să ne asigure cu hidrocarburi ieftine, poate, în schimb, să ne
asigurare o parte din elementele care să contribuie la dezvoltarea competitivităţii economiei şi
societăţii moldoveneşti.
Capitalul/investiţiile şi tehnologia, alături de resursa umană, sunt elementele care vor face
diferinţa între economiile lumii. Acestea pot intra în abundenţă în R. Moldova doar dinspre vest.
Rusia nu are tehnologie şi capital productiv de exportat şi îşi leagă, la rându-i, speranţele unei
relansări economice reale (nu bazate pe preţuri mari la materii prime) de tehnologia şi investiţiile
occidentale. Singurul sector, unde Rusia este competitivă tehnologic este industria militară. Ar fi
cel puţin neserios dacă ne aşteptăm ca la Orhei să se construiască rachete balistice
intercontinentale „Topol-M”. Mai mult, IED ruseşti care au intrat în Republica Moldova s-au
orientat în mare parte spre sectorul vinicol şi au produs, în special, pentru piaţa rusească. Dacă
dăm credit motivaţiei oficiale invocate de Rusia în primăvara lui 2006 când îşi închidea piaţa
pentru vinurile moldoveneşti, fără a scoate în evidenţă motivaţia eminamente politică, reiese că
vinurile noastre sunt de proastă calitate. Şi pe bună dreptate sunt vinuri moldoveneşti şi de proastă
calitate, adevărat că mai puţine. Atunci în ce măsură trebuie să ne legăm speranţele de relansare
economică de investiţiile care intră într-un sector destul de competitiv, poate cel mai competitiv
pe care îl avem deocamdată, ca ulterior statul de origine a acestor investiţii să conteste calitatea
produsulor realizate de către acestea şi să-şi închidă piaţa pentru aceste produse?!
Uniunea Europeană, pe de altă parte, ar oferi Republicii Moldova beneficiile politicii
europene de coeziune, care, după cum menţionam mai sus, dispune, pentru exerciţiul bugetar
2007 – 2013, de un buget de 347 mlrd €. Dacă această politică rezistă recesiunii economice
europene, generată de criza financiară globală contemporană, o eventuală aderare a Republicii
Moldova la UE ar însemna bani nerambursabili pentru infrastructură, educaţie, sănătate şi
întreprinderi Mici şi Mijlocii, sectoare vitale pentru o creştere economică sustenabilă. România,
spre exemplu, are alocate pentru perioada menţionată fonduri în valoare de 19,7 mlrd €, care pot
ajunge, alături de cofinanţarea publică şi privată, la 25-31 mlrd € şi care se aşteaptă să aducă o
creştere suplimentară a PIB până în 2015 [2.4]. Această injecţie masivă de capital în economie,
poate să suscite pe viitor şi mai multe investiţii private, pentru că având o infrastructură de bază
modernă, spre exemplu, devii mult mai tentant pentru investitori. În cel de-al patrulea raport al
Comisiei Europene privind coeziunea economică şi socială – Regiuni în dezvoltare, Europa în
dezvoltare – este menţionat că fiecare euro investit din Instrumentele Structurale între 2000 şi
2006, au atras în medie 0,9 euro pentru obiectivul convergenţă şi până la 3 euro pentru obiectivul
competitivitate [3.21, p.IX]. Cetăţenii moldoveni care muncesc în afară au devenit, între timp,
buni specialişti în construcţii, iar proiecte ample de infrastructură finanţate din fondurile europene
ar oferi mii de locuri de muncă. Cererea de forţă de muncă ar atrage mai întâi de toate muncitorii
din Rusia, pentru că aceştia au salarii mai mici comparativ cu cei din vest. Aceasta nu doar că ar
putea aduce câteva sute de mii de concetăţeni să muncească şi să plătească impozite în ţară, dar
reduce dependenţa de Rusia, or factorul muncitorilor moldoveni este unul din „argumentele”
grele ale Kremlinului în dialogul cu Republica Moldova.
O parte din fonduri ar putea fi alocate spre dezvoltarea IMM-urilor şi a sectorului privat în
ansamblu, care ar avea şi acces la imensa piaţă europeană. Aceasta „... va permite întreprinderilor
moldoveneşti să-şi fortifice poziţiile prin lărgirea pieţei de desfacere, precum şi prin posibilităţile
strategice, manageriale şi logistice absolut noi.” [3.116, p.27]. Pe lângă acestea, un mare flux de
IED s-ar orienta spre economia moldovenească. În România, ca să continuăm exemplul statului
vecin, după semnarea tratatului de Aderare în 2005, fluxul anual de IED sunt de 7-10 mlrd €, care
alături de banii intraţi din fondurile europene, reprezintă intrări enorme de capital pentru o
dezvoltare sustenabilă a ţării.
Uniunea Europeană, din nou în condiţiile în care va păstra realocările bugetare existente în
perioada de până în 2013, ar oferi R. Moldova fonduri nerambursabile din cadrul Politicii
Agricole Comune. Fiind o ţară preponderent agrară, cu cca 40% din populaţia antrenată în
agricultură, R. Moldova nu va cunoaşte niciodată o dezvoltare durabilă, dacă nu vor fi rezolvate
problemele agriculturii şi a dezvoltării rurale. Până la o reală soluţionare a problemelor din
agricultură, care ar fi un proiect pe termen lung, subvenţiile agricole europene orientate tot mai
mult spre plăţile directe pentru fiecare hectar de pământ (care ajung până la 200-400 € pentru
fiecare hectar), ar creşte automat preţurile la terenurile agricole şi, respectiv, ar creşte valoarea
activelor deţinute de către ţăranii noştri, atât de mult nedreptăţiţi. Iar autorităţile publice locale
(primăriile de la sate) ar avea acces la fonduri pentru proiecte de infrastructură locală. În actualul
exerciţiu bugetar, România va primi prin FEADR cca 12 mlrd € de la UE pentru agricultură şi
dezvoltare rurală.
 Evident că calitatea de membru a Uniunii Europene nu reprezintă un panaceu pentru toate
probleme socio-economice ale statelor membre, iar în primă fază este chiar asociată cu o serie
dezavantaje pentru diferite categorii sociale. Spre exemplu, concurenţa şi normele europene ar
duce la faliment multe întreprinderi moldoveneşti, însă ar permite, totodată, înfiinţarea şi
dezvoltarea altora mult mai competitive. Convergenţa reală europeană, după cum o demonstrează
experienţa statelor din estul Europei, îşi are primele efecte în indicile preţurilor de consum, care
ajung la nivelul celor europene, şi doar apoi în creşterea salariilor la nivelul celor europene. De
altfel, preţurile din Republica Moldova sunt deja comparabile cu cele din UE. Eliminarea tuturor
barierelor comerciale, tarifare şi netarifare, ar pune presiune pe sectorul agroalimentar, în
contextul în care practic nu avem alte sectoare, prin invadarea pieţei de către produsele din vestul
continentului, mult mai competitive. După doi ani de apartenenţă la UE, România importă 70-
80% din producţia agroalimentară din celelalte state membre. Aceasta trebuie să ne mobilizeze
spre o pregătire adecvată, în sensul sporirii competitivităţii, pentru o eventuală aderare. Sunt şi o
serie de norme care ne obligă să renunţăm la multe din elementele tradiţionale ale societăţii
moldoveneşti, iar în plan politic, renunţarea la unele din prerogativele tradiţionale ale suveranităţii
(în cazul în care statul a avut toate elementele suveranităţii). Reieşind, însă, dintr-o logică
machiavelică, care ne orientează spre alegerea răului cel mai bun, vectorul european este, practic,
fără alternativă pentru Republica Moldova. Este, cu alte cuvinte, cea mai mare oportunitate
sistemică pe care R. Moldova a avut-o vreodată. Rămâne de văzut cum putem valorifica această
oportunitate şi în ce măsură aceasta este compatibilă cu interesele Uniunii Europene.