Comunicarea didactică la elevul cu deficiență mintală/ tulburări de

comportament

Studiul limbii şi literaturii române în întregul învăţământ obligatoriu are ca obiectiv central
dezvoltarea competenţelor elementelor de comunicare, orală şi scrisă, ale elevilor, precum şi familiarizarea
acestora cu texte literare şi nonliterare semnificative vârstei lor.
La nivel şcolar, actul de comunicare este necesar atât pentru fiecare profesor, cât şi pentru elevi,
întrucât aceştia trebuie să se sprijine reciproc, să coopereze, să răspundă la lecţii, fie în procesul de
verificare a cunoştinţelor, fie în cel de predare. Profesorul fără elevi nu exista, dar nici elevii fără profesor.
Astfel, comunicarea este un act în care nu se ştie cine dă şi cine primeşte (Leon Bloy), chiar şi profesorul
putând învăţa de la elevii săi, dacă nu neapărat cunoştinţe, atunci atitudine şi lecţii de viaţă.
Schimbările care au loc în toate domeniile vieţii sociale, au afectat în primul rând viaţa şcolară,
astfel încât noile prevederi ale şcolii moderne propun ca toţi elevii să aibă şanse la educaţie şi să li se ofere
posibilitatea de a fi integraţi în societate. Totuşi acest lucru devine uneori destul de dificil atunci când
elevul suferă de anumite deficienţe care fac aproape imposibil accesul lui la educaţie.
Tocmai de aceea, conform principiului respectării particularităţilor individuale ale elevului, şi
educaţia trebuie adaptată la nevoile copilului. Astfel comunicarea didactică capătă din ce în ce mai mult
valenţele unei comunicări terapeutice, devine mai profundă, căpătând forma comunicării totale prin tot
felul de mijloace care îi sporesc eficienţa: jocul, modelarea, comunicarea cu ajutorul imaginilor sau a
gesturilor.
Deficienţa mintală este un complex de manifestări foarte eterogene sub aspectul cauzelor, gradelor
sau a complicaţiilor. Trăsătura comună este incapacitatea de a desfăşura activităţi ce implică operaţii ale
gândirii la nivelul realizării lor de către indivizii de aceeaşi vârstă, pentru că funcţiile psihice (în special
cognitive) se dezvoltă într-un ritm încetinit şi rămân la un nivel scăzut faţă de nivelul indivizilor normali de
aceeaşi vârstă.
Deficienţa mintală este o deficienţă globală ( nu numai sub aspect cognitiv) care vizează întreaga
personalitate (structură, organizare, dezvoltate afectivă, psiho-motorie, comportamentală) şi se manifestă în
grade diferite în raport cu nivelul mediu al populaţiei, pe parcursul vieţii cu urmări diferite în privinţa
adaptării.
Caracteristicile copiilor cu deficienţă mintală fac uneori imposibil însuşirea unei modalităţi de a
comunica eficient, rămân la anumite etape ale comunicării, la cea concretă, de exemplu, neputând depăşi
anumite limite determinate de propriul deficit cognitiv. De aceea cadrul didactic trebuie să identifice
numeroase modalităţi de a transmite informaţia şi de a obţine feed-backul.
Comportamentul elevilor este o forma de comunicare, iar atunci cand comportamentele sunt
negative, intotdeauna exista o cauza: o abilitate pe care copilul inca nu si-a dezvoltat-o suficient sau o
nevoie (de atentie, de razbunare sau de control, de exemplu).
Se pot distinge trei tipuri de dificultati de ordin comportamental: nivel scazut: comportamentul
nepotrivit care este, de obicei, intalnit in clasa, cum ar fi vorbitul fara intrebat, intreruperea celorlalti, etc;
nivel mediu: comportamentul provocator, care poate fi intalnit si in clasa, dar si in afara ei, cum ar fi
strigatul, cearta cu profesorii, intimidarea celorlalti elevi; nivel ridicat: comportament distructiv accentuat
cum ar fi sfidarea, hartuiala, agresiunea si violenta.

1
 Cauzele cele mai semnificative ale comportamentului nepotrivit in scoli includ: slabe abilitati de
baza, oportunitati si aspiratii limitate, slabe relatii cu alti elevi, cu parinti/ supraveghetori sau profesori,
presiune din partea celorlalti de a se purta intr-un anume fel, fapt care poate duce la conflicte cu autoritatea,
parinti sau supraveghetori incapabili de a-si exercita controlul, expunerea la abuzul fizic sau sexual, faptul
ca au fost victime ale rasismului si discriminarii.
Un rol important in cadrul integrarii copiilor cu tulburari de comportament, in scoli, ii revine
consilierului scolar care, avand o pregatire psihopedagogica, poate folosi o varietate de metode si tehnici de
consiliere destinate schimbarii sentimentelor si atitudinilor care stau la baza aparitiei tulburarilor de
comportament. Pentru a consolida efectul recuperator al programelor de consiliere este necesar ca fiecare
profesor unde sunt integrati copiii cu tulburari de comportament sa colaboreze permanent cu consilierul sau
psihologul din scoala si sa manifeste anumite deprinderi sociale si pedagogice, sa aiba o viziune pozitiva
asupra elevilor clasei, sa stabileasca cu usurinta relatii interpersonale si sa poata comunica cu orice elev,
indiferent de potentialul sau intelectual si aptitudinal si de manifestarile psihocomportamentale ale
acestuia. In cadrul activitatilor didactice, o atentie deosebita va fi acordata procesului de evaluare, care ar
putea sa sprijine metodele si tehnicile folosite la activitatile de consiliere, unde prin acordarea anumitor
recompense, pot fi stinse unele comportamente nedorite sau consolidate anumite comportamente pozitive.
In plus, activitatea educativa cu elevii care prezinta tulburari de comportament solicita din partea fiecarui
profesor o foarte buna cunoastere a naturii umane, a strategiilor de cunoastere a personalitatii elevilor si o
capacitate empatica deosebita necesara intelegerii si acceptarii celor din jur asa cum sunt ei in realitate, cu
calitatile si defectele lor.
Potrivit statisticilor realizate de Organizatia Mondiala a Sanatatii, la nivel global, 20% dintre copii
si adolescenti au probleme de sanatate mintala, cele mai frecvente fiind tulburarile de anxietate. Anxietatea
este urmata de ADHD, depresie, probleme de comportament agresiv.
In acest context, devine evident ca profesorii si invatatorii au nevoie de pregatire speciala pentru a
identifica in mod corect elevii cu probleme emotionale si de comportament, dar si pentru a interactiona cu ei
eficient.
Comunicarea face posibilă coexistenţa oamenilor. Este un mod fundamental de interacţiune psiho-
socială a persoanelor, realizat în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii,
a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.
Asa cum afirma Constantin Cucos in “Pedagogie”, ”Comunicarea pedagogica reprezinta un transfer
complex, multifunctional, prin mai multe canale ale informatiilor intre doua entitati (indivizi sau grupuri),
ce-si asuma simultan sau succesiv rolurile de emitatori si receptori, semnificand continuturi dezirabile in
contextual procesului instructiv-educativ.”
Comunicarea reprezintă o modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială, un schimb de
mesaje între indivizi, menit să realizeze relaţii interpersonale durabile. De aceea, comunicarea este
interpretată ca o interacţiune prin care subiecţii schimbă mesaje, ating obiective, dirijează şi controlează
activitatea unei persoane sau a unui grup, se influenţează reciproc şi aşteaptă reacţii de răspuns (pozitive
sau negative).
„Comunicarea se referă la acţiunea uneia sau mai multor persoane de transmitere şi receptare a unor
mesaje care pot fi deformate de zgomote, are loc într-un context, presupune anumite efecte şi furnizează
oportunităţi de feed-back” (De Vito, apud. Pânişoara, 2003, p.14).
Esenţiale pentru actul comunicării sunt: relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri; schimbul,
transmiterea şi receptarea de semnificaţii; modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajati.
Elementele comunicării didactice sunt: emiterea mesajului didactic de către profesor sau de o altă
sursă de informaţie, de la o anumită distanţă; canalul prin care se transmite mesajul; receptarea mesajului

2
de către elevi; stocarea şi prelucrarea lui în scopul luării deciziilor (formularea răspunsurilor de către elev,
a corectărilor sau a completărilor de către profesor).
Comunicarea este o necesitate vitală a omului, ea caracterizează fiinţa umană încă de la apariţia
acesteia. Comunicarea evoluează odată cu societatea şi, ca să trăieşti în societate trebuie să comunici. Actul
comunicării se constituie din procedeele şi mijloacele de transmitere a informaţiilor între persoane. Se
cunosc patru moduri de comunicare: directă – se desfăşoară între două persoane, fiind necesare anumite
condiţii: emiţătorul şi receptorul să fie apropiaţi în spaţiu şi cei doi să se cunoască şi să folosească acelaşi
cod; indirectă – nu este necesară apropierea în spaţiu a partenerilor. Scrisul realizează un transfer vizual al
mesajului şi asigură păstrarea acestuia în timp; multiplă – răspândirea mesajului tipărit ( scrisul şi
audiovizualul ); colectivă – emiţătorii sunt grupuri de indivizi care, prin intermediul purtătorului de
informaţie, transmit mesajul altor grupuri, care la rândul lor, pot deveni emiţători.
Expresivitatea comunicarii didactice este influentata de tinuta fizica, expresivitatea fetei, gesturi,
stralucirea privirii, contactul vizual. Elementele limbajului nonverbal prelungesc semnificatia cuvintelor.
De exemplu, un profesor care intra în clasa si se aseaza la catedra sau se lipeste de tabla si ramâne acolo
toata ora, îsi diminueaza mult din forta discursului. Limbajul nonverbal are semnificatii la fel de profunde
ca si cel verbal.
Scopul comunicarii didactice este acela de a forma convingeri prin organizarea activitatii didactice
si alegerea acelor procedee favorabile formarii convingerilor privind toate domeniile cognitiei si practicii
umane. Atunci când formarea de convingeri nu este posibila, se apeleaza la persuadare, prin care întelegem
influentarea persoanei mai mult decât prin formare de convingeri, prin argumentare, dar si prin vizarea
afectivitatii, de exemplu atunci cât apelam la flatare pentru a convinge mai usor. Persuasiunea însoteste
convingerea atingând atât ratiunea cât si sentimentele.
Profesorul dispune de multiple responsabilităţi/roluri în relaţie cu elevii.
J. Withal (1949) distingea şapte roluri ale profesorului în raport cu elevii:
- îi ajută
- îi sprijină
- îi confirmă
- le pune probleme
- se arată indiferent
- îi îndrumă
- îi dezaprobă
- îi încurajează să se ajute singuri
În acest sens, am putea sublinia că ajutorul profesional pe care îl oferă profesorul trebuie să îl educe
pe elev să se ajute singur, să se spijine pe picioarele sale. Desigur, orice persoană şi, mai ales tinerii, au
nevoi de stimă de sine, de aceea, rolul profesorului este şi acela de a-i spijni pe aceştia să îşi descopere
adevărata chemare şi potenţialul pe care îl pot dezvolta.
Totodată, este important ca profesorul să manifeste o dezaprobare fermă faţă de o conduită
reprobabilă a elevilor (înjurii, fumat, consum de alcool şi droguri, mai ales în cadrul unităţii şcolare), să
desfăşoare un act de comunicare atât informativ, cât şi formativ. Este utilă evidenţierea consecinţelor
negative ale comportamentelor menţionate asupra sănătăţi propriii, ca şi a celor din jur.
În plus, profesorul poate trece cu vederea anumite comportamente necorespunzătoare ale elevilor,
dar lipsite de gravitate (de exemplu: întoarce capul în spate, în timpul orei, se uită pe fereastră, îşi
înghionteşte colegul de bancă), dacă nu se repetă în mod supărător.
Este, de asemenea, recomandabil, să manifeste indiferenţă la eventuale injurii pe care le poate primi
din partea elevilor (adică să nu riposteze verbal/fizic), mai ales când aceştia suferă de anumite dizabilităţi.

3
În măsura posibilului, când situaţia se calmează, profesorul poate să încerce, cu vorba bună şi cu exemplul
personal, corectarea acestor conduite greşite.
În cadrul actului educaţional, comunicarea presupune existenţa a cinci elemente distincte:
1. Emiţătorul: este profesorul ce are rolul de a transmite informaţia către receptor, sub forma unui
sistem de semnale;
2. Receptorul: este clasa de elevi ce trebuie să-şi însuşească informaţia comunicată;
3. Informaţia: reprezintă mesajul (conţinutul de cunoştinţe) transmis de emiţător receptorului;
După Constantin Cucoş, în lucrarea Pedagogie, pot fi distinse trei categorii de semne, folosite în
activitatea de predare – învăţare, respectiv: verbal, paraverbal şi nonverbal:
-Sistemul verbal reprezintă totalitatea cuvintelor folosite în comunicarea didactică în scopul de
comunicare, de apel – orientată spre destinatar şi expresiv, ce vizează locutorul.
-Sistemul paraverbal reprezintă coeficientul afectiv al comunicării didactice. Constantin Cucos
sublinia: „modul cum sunt pronunţate sau rostite cuvintele încarcă emoţional ideile circumscrise de acestea,
transformând dialogurile obişnuite – aparent banale – în instanţe expresive modelatoare.”
-Sistemul nonverbal include gesturile (dactileme ş.a.), mimica feţei şi ţinuta fizică a profesorului,
care însoţesc limbajul verbal, adăugând semnificaţii suplimentare mesajului predat.
4. Feedback-ul: confirmă emiţătorului primirea şi însuşirea de către receptor a informaţiei trasmise
şi care, totodată, ajută emiţătorul să-şi realizeze activitatea de comunicare educaţională;
5. Feedback-ul invers: confirmă receptorului corectitudinea informaţiilor primite şi este specific
doar activităţii didactice de predare-învăţare.
Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale comunicării
interumane:
• se desfăşoară între doi sau mai mulţi agenţi: profesor şi elevi, având ca scop comun instruirea
acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbalk, paraverbală şi vizuală, dar mai ales forma
combinată;
• mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de către profesor, pe baza
unor obiective didactice precise, prevăzute în programele şcolare;
• stilul didactic al comunicării este determinat de concepţia didactică a profesorului şi de structura
lui psihică;
• mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ- demonstrativă şi este transmis elevilor
folosind strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a acestora şi nivelului de cunoştinţe pentni a fi
înţeles de elevi;
- comunicarea se reglează şi autoreglează cu ajutonil unor retroac¬ţiuni (feed-back şi feed-farward),
înlocuind blocajele care pot apare pe parcurs.
In cadrul interactiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogica indeplineste mai multe
FUNCTII:
• funcţia informativă, de transmitere a mesajului didactic şi educativ;
• funcţia formativă, de stimulare a gândirii şi a imaginaţiei la elevi;
• funcţia educativă, de transmitere a influenţelor educaţionale, de coeziune şi afirmare a grupurilor
şcolare;
• funcţia de evaluare şi reglare a procesului de predare - învăţare;
• funcţia de rezolvare a problemelor educaţionale şi a conflictelor şcolare.
În comunicarea şcolară un rol important îl are comunicarea orală şi comunicarea scrisă. Prin noua
programă se reechilibrează ponderea exprimării orale faţă de cea scrisă precum şi ponderea de producere a
unor mesaje proprii faţă de cele de receptare a mesajelor. Accentul se pune pe centrarea obiectivelor de
formare a unor capacităţi proprii de formare a limbii în contexte concrete de comunicare. Comunicarea
4
orală are influenţă asupra comunicării scrise. Cu cât un copil se va exprima mai bine oral, cu atât va
întâmpina puţine greutăţi în comunicarea scrisă.
Desigur, între cele două tipuri de comunicare există unele deosebiri. În timp ce în comunicarea
orală există un partener ( parteneri ), se asigură condiţii temporale sau spaţiale, iar emiţătorul poate apela la
gesturi, mimică, limbajul corpului – importante pentru înţelegerea mesajului, în comunicarea scrisă
emiţătorul şi receptorul sunt despărţiţi temporal şi spaţial, nu se poate folosi limbajul nonverbal, lipseşte
forma de control prin reacţia spontană a receptorului. De asemenea, comunicarea scrisă presupune
cunoaşterea regulilor de scriere, o anumită grijă pentru estetica redactării şi nu în ultimul rând, folosirea
unui limbaj controlat şi controlabil din punctul de vedere al corectitudinii ortografice, gramaticale şi
stilistice.
REGULILE comunicarii didactice eficiente sunt: sa asculti, adica sa tii cont de parerea si
interesele celorlalti; sa observi adica sa te intereseze ceea ce se întâmpla în cadrul situatiei de comunicare si
sa întelegi starea receptorilor; sa analizezi si sa cunosti situatia receptorilor; sa te exprimi adica sa-ti expui
punctele de vedere si sentimentele vis-a-vis de obiectul comunicarii; sa controlezi adica sa urmaresti
calitatea si eficienta comunicarii.
Competenta comunicationala pentru profesor presupune achizitii de cunostinte si abilitati din mai
multe domenii: cunoasterea influentei contextului comunicational asupra continutului si formei
comunicarii, precum si adaptarea comportamentului de comunicare la acesta; cunoasterea regulilor
comunicationale si a impactului comunicarii paraverbale si nonverbale în cadrul comunicarii didactice;
cunoasterea psihologiei umane si scolare, abilitate de relationare cu elevii; cunoasterea culturii
interlocutorilor, deoarece limbajul nonverbal difera de la o cultura la alta, iar ceea ce este considerat
eficient în comunicare pentru o cultura poate fi ineficient pentru o alta.
În comunicarea didactica profesorul trebuie sa-i faca pe elevi sa simta ca are o vocatie în aceasta
directie, ca este un partener de încredere, care doreste un dialog autentic. Competenta de comunicare se va
manifesta si prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei mai apreciati profesori sunt cei care permit
libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici sa se simt a judecati, nici manipulati, nici sfatuiti, ci cei
care le ofera sentimentul de siguranta si libertatea comunicarii.
Până la intrarea în şcoală, atât în grădiniţă, cât şi în familie, precum şi în activităţile libere de joc,
împrejurările în care copiii exersează verbalizarea în mod liber sunt frecvente. Odată cu intrarea în şcoală,
rigorile procesului de învăţământ reduc simţitor ocaziile în care şcolarii pot să se exprime liber, să exerseze
liber actul vorbirii. Totuşi, folosindu-se strategii diverse, în scopul exersării actului vorbirii, este important
ca elevii să fie stimulaţi şi încurajaţi în a-şi reda liber observaţiile, impresiile, părerile, simţămintele.
Pentru a-şi exprima ideile şi a le face înţelese, elevul trebuie să dispună de un vocabular
corespunzător.
Încă de la primele exerciţii de exprimare orală este necesar să se pretindă elevilor formularea
corectă şi clară a propoziţiilor. De asemenea se urmăreşte înlăturarea din vorbirea copiilor a unor
construcţii improprii, a unor cuvinte de prisos şi a expresiilor vulgare. Puritatea vorbirii, folosirea
limbajului literar, stau permanent în atenţia învăţătorului prin înţelegerea expresiilor plastice din operele
literare, folosirea în mod conştient în lucrările personale.
Caracteristicile copiilor cu dizabilităţi severe sau asociate si a celor cu tulburari comportamentale,
fac uneori imposibilă însuşirea unei modalităţi de a comunica eficient, rămân la anumite etape ale
comunicării, neputând depăşi anumite limite determinate de propriul deficit cognitiv.De aceea este nevoie
de unitate în acţiunile cadrelor didactice, importantă fiind munca în echipă, făcându-se astfel posibilă
identificarea numeroaselor modalităţi de a transmite informaţia şi de obţinere a feed-back-ului.
Competenţa profesională a psihopedagogului este evidenţiată în cunoaşterea de către acesta cât mai
exactă a particularităţilor psihice şi psiho –sociale a unui copil cu CES , precum şi capacitatea acestuia de a
5
 elabora pe această bază a celor mai eficiente strategii corectiv –recuperative şi educaţional incluzive şi nu
în ultimul rând a măiestriei cu care el poate să adapteze aceste strategii pentru fiecare copil în parte.
In scoala speciala comunicarea didactica se realizeaza uneori deficitar din anumite considerente
care tin de colectivul de elevi,de structura sa,de individualitatile care constituie acest colectiv, de
particularitatile de varsta si individuale ale fiecarui receptor. Pentru a asigura comunicarea cu elevii,
transmiterea informatiei, emitatorul foloseste mijloace, resurse, metode specifice. Este nevoie, inainte de
toate sa construim un proiect pedagogic viabil luand in considerare toate observatiile efectuate asupra
receptorilor pana atunci si intreaga activitate,cel putin pe secvente de invatare,pe unitati de invatare.Nu
intamplator avem in vedere obiectivele operationale cognitive ,afective si psihomotorii. Intregul colectiv de
elevi este un angrenaj in care fiecare rotita isi are roluri bine definite in vederea unei bune
functionari.Calitatea comunicarii depinde de strategia utilizata si urmareste un anumit scop.
In scoala speciala nu se poate vorbi de comunicarea formala.Comunicarea este imbogatita prin
utilizarea semnelor:limbajul verbal leste insotit de artificii paraverbale sau nonverbale.In activitatea la clasa
se foloseste mult material care este destinat sa-i ajute pe elevi- receptori sa inteleaga informatia ce i se
transmite.
In afara activitatii la clasa,in completare,se desfasoara activitati specifice terapiilor de corectare sau
recuperare,pe cabinete de :terapia tulburarilor de limbaj si a deficientelor senzoriale,psihodiagnoza,cultura
fizica medicala.In aceste cazuri comunicarea se desfasoara mai greu deoarece elevul prezinta diferite
deficiente sau lacune in limbaj(scris sau verbal),cunostinte,comportament si exprimare in general(verbala
sau nonverbala).
Unul dintre elementele importante ale procesului terapeutic-educativ realizat în cadrul şcolii speciale
este acela al echipei interdisciplinare, al parteneriatului funcţional pentru o mai bună adaptare a metodelor la
specificul elevului.
Studiul de caz evidenţiază modul în care problematica elevului cu deficienţă mintală şi deficienţe
asociate este analizat secvenţial şi sunt adaptate metodelor şi strategiilor didactice tocmai în vederea realiării
unui demers terapeutic-educativ eficient.
În cadrul comunicării urmărim câteva scopuri principale, şi anume: receptorul să ne citească/asculte
cu atenţie mesajul; să ne înţeleagă mesajul; să accepte comunicarea cu noi: emiţătorul să poată produce
schimbări asupra receptorului ( îmbogăţirea cunoştinţelor, schimbări atitudinale).
Elevul cu c.e.s.(cerinte educative speciale) nu se mai comporta ca si elevul din scolile de masa:acesta
nu recepteaza si nu-si insuseste informatia asa cum si-o insuseste cel inscris in invatamantul de
masa….Este cu cateva “trepte “in urma ,se lucreaza si se comunica in functie de programa scolara pentru
invatamantul special si asa cum activitatea la clasa se desfasoara diferentiat si comunicarea se va desfasura la
fel:emitatorul se adapteaza situatiei,adopta metode si strategii care sa-l faca inteles si se asigura ca receptorul
are atentia indreptata spre ceea ce doreste sa comunice.Limbajul utilizat de emitator trebuie sa se inscrie in
contextul in care se desfasoara comunicarea,transmiterea informatiei.Transmiterea informatiei este clar
conditionata de particularitatile de varsta si individuale ale elevilor.
Inca de la inceputul activitatii,de la momentul “Captarea atentiei” emitatorul are datoria sa mentina
atentia elevului treaza pe tot parcursul activitatii,dar apar o serie de obstacole in comunicare, aceasta
nemaifiind continua la un moment dat. Pot fi considerate “mici obstacole” unele intreruperi care survin in
activitate din cauza elevilor, printre care amintesc: lipsa unui obiect pentru scris (elevul il cere tuturor cu
voce tare), scaparea unui obiect pe banca sau pe jos, comentariul unui elev caruia nu-i convine un gest el
unui coleg, cererea de a merge la baie, izbucnirea nervoasa a altuia etc. Toate acestea si altele nespecificate
aici pot sa intrerupa activitatea de transmitere a informatiei daca aceste momente nu sunt gestionate
corespunzator de profesor,daca nu se trece”lin “peste ele,daca nu sunt reduse pana la a fi neobservabile.Prin
atitudine,prin gesture,mimica se poate dirija sau indrepta atentia elevilor numai spre ceea ce ne intereseaza in
6
acel moment.Cu tact pedagogic se pot depasi momentele de criza,se pot face gesturi,din care elevul sa
inteleaga imediat ce dorim de la el(spre exemplu i se poate face semn ,incuviintand cu o miscare a capului
sau cu o privire ca-i dam voie la baie,in liniste,sau ii inmanam un creion sau un pix,tot in tacere,atunci cand
are nevoie pentru ca…”nu mai scrie pixul,doamna profesoara”.
Ceilalti elevi isi vor continua activitatea fara sa se loveasca de pragul observatiei facute unui coleg
care a deranjat din intamplare sau pentru ca a vrut…Iata cum intervine aici tacerea,care poate fi,uneori,
interpretata ca pedeapsa pentru deranjul orei. Elevul trebuie sa fie inteles ,sa intelegem ca are nevoie de
ascultare din partea noastra si ca nu trebuie sa neglijam niciun aspect din comportamentul lui.
Observatiile pot fi facute dupa ce se incheie activitatea,intr-un timp foarte scurt,ca sa nu vitregim
elevul de minutele oferite recreatiei sau ,atunci cand permite timpul, pot fi purtate discutii individuale cu
elevii- problema si pot fi determinati sa se comporte conform cerintelor.Trebuie sa le acordam increderea
noastra si trebuie sa le aratam ca avem incredere in ei si astfel,comunicarea va fi mult usurata,de orice tip ar
fi aceasta.
Cadrul didactic trebuie sa se adapteze la toate situatiile ce pot aparea in actul educational.Iata cum
este definita “Arta comunicarii pedagogice”,in lucrarea amintita anterior:autorul afirma ca aceasta”consta in
adaptarea permanenta a cadrului didactic la o situatie sau la un context care trebuie cunoscut si controlat ca
procesul de invatamant sa capete sansa de a fi eficient.”
Pentru a ne asigura ca informatia a fost receptata corect de catre elev (receptor),rolurile trebuie sa fie
inversate in momentul evaluarii,iar anterior acestui moment sa avem asigurat feed-back-ul.Si vorbim aici cu
insistenta pe feed-back-ul invatarii, pentru ora urmatoare intervenind in pregatirea elevilor si educatorul cu
activitatile specifice muncii lui,iar prin repetare si reluare elevii reusesc sa retina informatia.Urmatoarea
secventa de invatare va fi realizata tinand seama de cele observate anterior,de ceea ce au reusit sa asimileze
elevii.Se poate vorbi aici si de un feed-back indirect,unde intermediarul este educatorul clasei,iar in
invatamantul special educatorul are un rol foarte important in consolidarea informatiei primite de elevi in
activitatea de dimineata.
Se are in vedere cantitatea de informatie,se preda treptat,pe secvente,pe unitati de invatare.In
procesul comunicarii elevul este ajutat sa decodeze informatia,mesajul,cantitatea de cunostinte asimilate;in
raspunsurile date de elevi se pleaca de la exprimare in propozitii simple la exprimare in propozitii
dezvoltate,corecte din punct de vedere semantic si gramatical(se corecteaza exprimarea elevului ori de cate
ori este necesar),iar elevii sunt incurajati sa comunice cu cuvinte proprii asa cum inteleg ei.
În activităţile pe care le desfăşurăm este necesar să ţinem seama de faptul că există modalităţi
ineficiente de comunicare pe care trebuie să le eliminăm treptat pentru a putea realiza o mai eficientă
comunicare cu copiii, cum sunt: Critica–adică judecarea în sens negativ a comportamentelor,
atitudinilor,acţiunilor copiilor (“Numai tu eşti vinovat pentru ce s-a întâmplat” ); Etichetarea-caracterizarea
persoanei şi nu a faptei ( „ca de obicei, eşti neatent, nici nu se putea altfel”); Lauda evaluativă- evaluarea în
termeni generali a unei persoane în scopul obţinerii unui beneficiu ( “ Ştii doar că întotdeauna ţi-am apreciat
ideile, am încredere în tine, nu mă poţi refuza”); Oferirea de sfaturi-oferi soluţii în locul altei persoane („Eu
nu m-aş fi emoţionat ştiam eu ce să-i spun”).
Folosirea unor întrebări închise ,la care se poate răspunde printr-un singur cuvânt
( „Regreţi ce ai făcut?”).A da ordine – a comanda unei persoane să facă ceea ce vrei tu să facă provocând
reacţii de rezistenţă,agresive ( „Cere-ţi iertare imediat!”); Ameninţarea –încercarea de a comanda acţiunile
celeilalte persoane prin ameninţarea ei cu privire la consecinţele negative care vor urma ( „Faci ce spun eu
altfel o vei păţi!”); Moralizarea –se referă la faptul că spui altei persoane ce ar trebui să facă sau să nu facă,a
ţine predici („Ar trebui să te oferi să ajuţi ,asta trebuie să gândeşti!”); Argumentarea logică impusă –
încercarea de a convinge cealaltă persoană prin argumente logice fără a ţine seama de implicarea emoţională
a acestuia ( „Dacă nu-l iei în seamă nu mai suferi”).
7
 Abaterea sau devierea-încercarea de a schimba cursul discuţiei de la preocupările celeilalte persoane
la propriile preocupări ( „Nu te mai enerva mai bine spune-mi ce avem de făcut mâine!”).
O altă cauză care blochează comunicarea o reprezintă lipsa recunoaşterii şi exprimării emoţiilor atât
prin însuşirea unor stereotipii sociale de tipul: „eşti bărbat, nu trebuie să plângi!”, cât şi prin negarea
emoţiilor si sentimentelor proprii sau ale celorlalţi.
Se întâmplă adesea ca un copil, care e foarte degajat în mod obişnuit, pus într-o situaţie cu mare
încărcătură emoţională să se blocheze sau să comunice cu greutate :să-şi uite poezia la serbare, să plângă, să
nu-şi poată controla gesturile, să i se accelereze respiraţia.
Comunicarea nonverbala e foarte importantă : o îmbrăţişare, o mângâiere, o bătaie pe umăr,semnul
victoriei sunt tot atâtea semne nonverbale pe care copilul le traduce în manifestări de încredere şi respect, la
fel încurajările scurte care întăresc comportamentul, amplifică efortul de învăţare : „aşa, bine, mai încearcă,
eşti pe aproape, asta e, bravo, aşa te vreau”.
Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care noi ne naştem. Noi învăţăm să
comunicăm . De aceea trebuie să studiem ce învăţăm ca să putem folosi cunoştinţele noastre mai eficient.
Orice comunicare implică creaţie şi schimb de înţelesuri. Aceste înţelesuri sunt reprezentate prin
„semne” şi „ coduri” . Se pare că oamenii au o adevărată nevoie să „citească” înţelesul tuturor acţiunilor
umane. Observarea şi înţelegerea acestui proces poate să ne facă să fim mai conştienţi referitor la ce se
întâmplă când comunicăm.
Educatorului îi revine sarcina ca, pornind de la situaţiile cunoscute, obişnuite, să provoace exerciţii
de comunicare, prin punerea în situaţii de comunicare. Asemenea exerciţii urmăresc ambele posibilităţi cu
scopul de a se sprijini unele pe altele , ştiut fiind că, în realitate, actul de comunicare este ireversibil,
irepetabil, iar reuşita lui nu poate fi neglijată. Nici o comunicare nu poate semăna cu cealaltă, chiar dacă are
aceeaşi temă, aceeaşi eroi şi se desfăşoară în acelaşi loc. Deci , pornindu-se de la situaţii în general ştiute, se
vor căuta forme şi strategii pentru neprevăzut.
Educatorul va preveni doar situaţiile traumatizante, intervenind pentru a aprecia că ceea ce s-a rostit ,
sugerat sau arătat nu este decât o variantă de interpretare ce poate genera efecte ca cele constatate , dar
subliniind că mai sunt şi alte posibilităţi de analiză , oferindu-se exemple şi solicitându-se identificarea
altora.
Neobişnuitul poate fi ameliorat prin ştiinţa întâlnirii cu el. Comunicarea interpersonală şi de grup are
farmecul provenit dintr-o percepere de transformare a noului în elemente complementare şi necesare celor
deja cunoscute şi trăite. Educatorul pregăteşte aceste întâlniri , învăţându-i pe ceilalţi şi pe sine formule şi
structuri , tactici şi metode de valorificare a mijloacelor şi atribuţiilor de care dispune. Asemenea oricărei
învăţări , învăţarea comunicării obligă la adaptări şi acomodări ( Piaget).
Până ce va şti ce face , copilul se va bucura de reuşitele şi nereuşitele altora. Bucuria se dobândeşte
descoperind cu ajutorul educatorului ,că prin comunicare la fel ca prin frumuseţe , oamenii „se distribuie fără
să se împartă” ( Noica) . Comunicând nu te sărăceşti de gândul transmis , ci, mai curând, te umpli de el.
Copiii trebuie să dobândească încă de la vârsta preşcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de
a-şi exprima în mod inteligibil: impresiile, gândurile, ideile – ceea ce va constitui o bază în activitatea
şcolară de mai târziu. Folosind cuvintele, copilul dobândeşte mijlocul prin care poate realiza comunicarea cu
cei din jur în forme superioare. Pe măsură ce îşi însuşeşte vorbirea copilul poate fi educat mai uşor.
Comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării educaţionale şi presupune o
interacţiune cooperantă.În mediul educaţional, comunicarea este influenţată în forme, mijloace şi conţinut de
scopurile specifice acestui domeniu de activitate. Comunicarea în clasa de elevi are specificul său,
determinat de cadrul instituţional în care se desfăşoară şi de logica specifică activităţii dominante –
învăţarea.

8
 Pentru copil – cuvântul ţine locul explicaţiei şi al justificării. Limbajul copiilor este egocentric şi
socializat.
Randamentul comunicării didactice nu se reduce la formularea conţinuturilor verbale. Dacă prin
componenta verbală se exprimă un anumit conţinut în acelaşi timp, prin componenta para şi nonverbală se
exprimă atitudini. Prin orientările lor atitudinale, pozitive, neutre sau negative, educatoarea şi preşcolarul
potenţează sau frânează comunicarea sau anulează efectele conţinutului didactic.
Comunicarea para şi nonverbală pregăteşte terenul pentru comunicarea verbală. S-a demonstrat că
informaţiile recepţionate pe un fond afectiv pozitiv sunt mai bine reţinute, în timp ce un climat afectiv
stresant (frică, neplăcere, efort excesiv) facilitează uitarea.
O comunicare complexă (verbală, paraverbală şi nonverbală) uşurează îndeplinirea unor sarcini
diferite prin realizarea lor concomitentă dar şi prin mijloace diferite.
Folosirea multicanalităţii în transmiterea şi receptarea mesajului facilitează prelucrarea şi reţinerea
unei mari cantităţi de informaţii şi, în acelaşi timp, sporeşte varietatea şi atractivitatea actului de
comunicare.
Combinarea variată şi convergentă a mesajelor verbale, paraverbale şi nonverbale, poate reprezenta
un spor de claritate.Comunicarea divergentă poate produce confuzii, nesiguranţă şi chiar refuzul
conţinuturilor transmise. Ceea ce nu ne interesează pe noi şi ceea ce nu ne pasionează nu are de ce să-i
atragă mai mult pe copii.
Comunicarea învăţător - copil nu se reduce la un schimb verbal care angajează, doar forţele
intelectual, ea are şi o importanţă afectiv- emoţională. Subtextul emotiv al vorbirii, calitatea gesticii şi a
mimicii vin să sporească forţa de influenţare educativă a conţinuturilor verbale.
D. Sălăvăstru (2004) arată că barierele care stau în faţa comunicării didactice sunt de o mare
diversitate şi le sistematizează în funcţie de natura elementului structural afectat într-o relaţie de
comunicare: a)blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea didactică;
b)blocaje determinate de relaţiile social-valorice existente între participanţii la relaţia de comunicare
didactică; c)blocaje determinate de canalul de transmisie; d)blocaje determinate de particularităţile
domeniului în care se realizează comunicarea didactică.
Pentru perfecţionarea comunicării didactice, învăţătorul trebuie să cunoască şi să respecte anumite
cerinţe: vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor); încurajarea
feedback-ului din partea copiilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele transmise au fost corect
recepţionate şi înţelese); ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a me¬sajelor primite din partea
preşcolarilor, concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul acestor mesaje; folosirea mai multor forme
de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje; repetarea mesajelor mai complexe.
Dacă trebuie să le comunice unor copii decizii, învăţătorul va avea grijă să facă acest lucru după o
pregătire prealabilă a celor vizaţi, cu tactul necesar şi, în orice caz, să explice, să argumenteze (să
motiveze) decizia, pentru ca aceasta (bună sau rea) să aibă şi o valoare educativă. A fi educator înseamnă a
avea cunoştinţe de specialitate temeinic (premisă necesară dar nu şi suficientă), dar şi a avea capacitatea de
a le „traduce"didactic sau, altfel spus, posibilitatea de a şti „ce", „cât", „cum", „când", „în ce fel", „cu ce",
„cui", oferi.
Randamentul comunicării didactice nu se reduce la stapânirea conţinuturilor verbale. Pentru
contemporaneitate, a fi pedagog înseamnă, înainte de toate, a şti să explici, să etalezi clar în faţa elevilor un
anumit conţinut, să clarifici şi să rezolvi metodic sarcini didactice, prin stăpânire a ceea ce Comenius
spunea: „arta de a-i învăţa pe toţi totul”.
În procesul de formare la elevi a capacităţii de comunicare, învăţătorul trebuie să
facă dovada competenţei sale comunicative. Exprimarea sa trebuie: să fie întotdeauna corectă, clară,

9
stimulativă, încurajatoare; să nu fie niciodată inhibitoare, jignitoare, supărătoare, iritantă, încărcată de
reproşuri.
Aria informaţiilor pe care le stăpâneşte, în legătură cu procesul comunicării, să fie
cât mai cuprinzătoare.
Totuşi – în condiţiile didacticii actuale care aşează copilul în centrul educaţiei şi nu informaţia –
cadrul didactic nu mai poate fi canalul prin care se scurg spre copil informaţii. Asimilând un conţinut
didactic dat, copilul experimentează de fapt cu sine însuşi. Acest proces este unul complicat care necesită,
ca o premisă obligatorie, asigurarea unui exerciţiu didactic adecvat, a unui univers în care copilului să-i fie
recunoscut „dreptul” de a face „propriile” experienţe, de a încerca „propriile idei, de a greşi, de a avea
„propriul” ritm, „propriile” preferinţe şi antipatii. ( Mircea Radu,Învăţământul primar, nr. 2-3/1998).
Actul de comunicare educaţională este important atât prin rolul său informativ, dar şi prin cel de
formare de caractere, de educare a voinţei. O comunicarea educaţională reuşită presupune întotdeauna o
relaţie. Emiţătorul împrumută rolul receptorului, îl ascultă, se pune în locul său, adică empatizează cu
acesta. Receptorul, poate împrumuta şi el rolul emiţătorului atunci când formulează întrebări, pune
probleme sau le identifică, exprimă în propriile sale cuvinte mesajul comunicat de emiţătorul-profesor.
Relaţia dintre cei doi termeni – emiţătorul şi receptorul necesită întodeauna o atmosferă afectuoasă, dar şi
rigoare, obiectivitate şi implicarea a receptorului în actul de autoevaluare, pentru dezamorsarea unor situaţii
cu potenţial conflictual. De aceea, se recomandă tranparenţă în formularea criteriilor de evaluare, aducerea
lor la cunoştinţa tuturor elevilor.
„Orice educaţie este autoeducaţie, iar noi, ca dascali şi educatori creăm de fapt doar contextul în
care copilul se autoeducă. Trebuie să realizăm contextul optim, pentru ca, prin noi, copilul să se educe
singur, aşa cum trebuie să se educe el prin propriul său destin lăuntric.” ( Rudolf Steiner)
Nu trebuie doar sa transmitem informatie.In activitatea noastra la clasa trebuie sa “comunicam” in
adevaratul sens al cuvantului , sa ne intelegem elevii,sa intelegem ca vin din medii sociale diferite sa-i
ascultam si sa-i ajutam sa depaseasca diferentele existente intre ei si ceilalti copii,sa nu simta ca pe o
povara handicapul pe care-l au ,sa-i pregatim pentru integrare intr-o societate care-i va primi mai tarziu sa
presteze activitati potrivite dezvoltarii lor.

10