Colegiul „Alexandru cel Bun” Gura Humorului, prof. Maierean Daniela/cl.

XI
24 martie 2020

UNITATEA: ROMANUL REALIST DE TIP BALZACIAN

TITLUL LECȚIEI: Enigma Otiliei, George Călinescu (lecția nr. 2)

II. Ințelegerea textului. Elemente de structură, conținut și limbaj ale textului narativ

b. Structura compozițională
- fiind un roman realist, ne așteptăm ca structura compozițională a operei să fie echilibrată;
- echilibrul compozițional se obține prin relația dintre incipitul și finalul operei;
- dacă între incipitul și finalul romanului identificăm cel puțin un element comun, putem identifica o structură
compozițională circulară (= circularitate);
- acest element de structură poate fi folosit pentru a demonstra că opera aparține realismului;

ENIGMA OTILIEI, G. Călinescu

- particularităţi de structură şi compoziţie/relaţia dintre incipit şi final -

Sarcini de lucru: INCIPITUL

Dimensiunea spaţio-temporală
Prima apariţie a unui personaj
Descriere amănunţiţă a străzii
Aspectul caselor
“ Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele
zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în
strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în
mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o
mână într-alta. Strada era pustie şi întunecată şi, în ciuda verii, în urma unor ploi
generale, răcoroase şi foşnitoare ca o pădure. Într-adevăr, toate curţile şi mai ales
ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui
sat ce era atunci Capitala. Vântul scutura, după popasuri egale, coamele pomilor,
făcând un tumult nevăzut, şi numai întunecarea şi reaprinderea unui lan de stele
dădea trecătorului bănuiala că mari vârfuri de arbori se mişcau pe cer. Tânărul
mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând, acolo unde lumina slabă a felinarelor
îngăduia, numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un
veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer
bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din
pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a
obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia
impresie. Din chipul dezorientat cum trecea de pe un trotuar pe altul în căutarea
unui anume număr, se vedea că nu cunoştea casa pe care o căuta. Strada era pustie
şi lumea părea adormită, fiindcă lămpile de prin case erau stinse sau ascunse în
mari globuri de sticlă mată, ca să nu dea căldură. În această obscuritate, strada
avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat
superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a
zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a
clădirilor, ciubucăria, ridicolă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi
chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi
uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în
moloz a unei străzi italice. În apropierea mănăstirii şi peste drum de ea, o casă cu
 Colegiul „Alexandru cel Bun” Gura Humorului, prof. Maierean Daniela/cl. XI
Găsirea adresei pe care
personajul o căuta
Descrierea celui de-al doilea
personaj
Dialogul dintre cele două
personaje
Observații:
- incipitul operei se realizează sub forma unei expozițiuni ample în care sunt evidențiate:
Dimensiunea spaţio-temporală
Prima apariţie a unui personaj
Descriere amănunţiţă a străzii
Descrierea personajului
Aspectul caselor
Găsirea adresei pe care personajul o căuta
24 martie 2020
ferestre înalte era încă luminată. În faţa ei staţiona o trăsură luxoasă cu doi cai albi,
înăuntrul căreia dormea, cu capul în piept şi cu hăţurile în mână, un birjar gros,
înfăşurat în tipicul veşmânt lung şi încreţit de catifea. Tânărul ajunsese cu greaua
lui valiză în chip de balercă în dreptul ei şi, după oarecare examen, se opri lăsând o
clipă jos povara. […]
Tânărul, hotărându-se în fine, trase de mânerul clopoţelului. Atunci un
fel de schelălăit metalic răsună de sus ca-n nişte spaţii mari şi goale cu ecou
rău. Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul de jos, apoi scara începu să
scârţâie ca apăsată de o greutate extraordinară şi cu o iritantă încetineală. Când
provocatorul acestor grozave pârâituri fu jos, tânărul văzu mirat un omuleţ
subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea
aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi
galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii
de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu
cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină
bruscă, dar privind întrebător şi vădit contrariat.
- Unchiul Costache? îndrăzni să deschidă gura tânărul, pe urmă,
intimidat, refăcu întrebarea: Aici şade domnul Constantin Giurgiuveanu?
Bătrânul clipi din ochi, ca şi când n-ar fi înţeles întrebarea, mişcă
buzele, dar nu răspunse nimic.
- Eu sunt Felix, adăugă tânărul, uimit de această primire, nepotul
dumnealui.
Omul spân păru tot aşa de plictisit de întrebare, clipi de câteva ori din
ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas neaşteptat de răguşit, aproape şoptit,
duhnind a tutun, răspunse repede:
- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...
Buimăcit, tânărul stătu locului nemişcat, aşteptând o revenire asupra
tăgadei. Dar bătrânul, după ce-l privi clipind, cu acea deferenţă hotărâtă cu
care îndemni pe un individ să plece, zise din fundul gâtlejului: „Bună seara!“ şi
porni iarăşi, în scârţâituri îngrozitoare, pe scări.” (Enigma Otiliei, G. Călinescu
- cap. I)
- acțiunea se petrece la începutul secolulului al XX-lea, in
București, in mediu citadin;
- Felix Sima - protagonistul romanului;
- aspectul străzii nu este întâmplător pentru că astfel ne dăm seama
că avem o clasă socială de mijloc (mica burghezime)
- caracterizarea este directă, făcută de către narator (scopul este de
a crea cititorului o primă imagine și de a ilustra trăsătura principală
- ambiția)
- fără aspirații foarte înalte (de aceea casele nu au cat/etaj), lipsită
de bun gust (de aceea se amestecă stilurile arhitecturale)
- este prilej pentru cititor să își facă o impresie despre locuitorii
 Colegiul „Alexandru cel Bun” Gura Humorului, prof. Maierean Daniela/cl. XI
Descrierea celui de-al doilea personaj
Dialogul dintre cele două personaje
Plecarea inexplicabilă a Otiliei câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr. După încheierea păcii fu
Evoluţia personajului Felix
Evoluţia personajului Stănică
Raţiu
Dialogul dintre Felix si Stănică
Întâlnirea cu Pascalopol
Evoluţia Otiliei
24 martie 2020
acelei case;
- descrierea se face din perspectiva lui Felix care devine astfel
PERSONAJ-REFLECTOR (concept nou: realitatea este observată
de Felix și prezentată din perspectiva lui)
- Costache Giurgiuveanu - aspectul său fizic și bâlbâiala pe care o
are conturează tipul avarului (zgârcitului);
- răspunsul lui Costache Giurgiuveanu este năucitor
FINALUL
“De atunci Felix n-o mai văzu niciodată pe Otilia. Află numai că se
căsătorise cu Pascalopol, pe care-l urî din nou. Războiul dădu lui Felix, peste
aproape numaidecât profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii
şi comunicări ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori
francezi. Se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie,
într-un cerc de persoane influente. Stănică se însură cu Georgeta, cu care nu
avu ,,fii“, dar avu protectori asidui, făcu politică; declară că simte „un ritm
nou“, fu chiar prefect într-o scurtă guvernare, şi acum este proprietarul unui
blockhaus, pe bulevardul Tache Ionescu. Unele gazete de şantaj îl acuză că
patronează tripouri şi cercuri de morfinomani. Felix l-a întâlnit odată,şi
Stănică, bătându-l pe umeri familiar, l-a felicitat:
- Bravo, ştiu că te-ai ajuns. Era şi de prevăzut. Ştii că Otilia nu mai e
cu Pascalopol? Felix nu îndrăzni să întrebe ce s-a făcut, dar aşteptă totul de la
limbuţia lui Stănică:
- A divorţat de Pascalopol, după ce l-a tocat, şi acum e prin Spania,
prin America, nu ştiu pe unde, nevasta unui conte, aşa ceva. Şi aia s-a ajuns.
Pe Pascalopol, Felix îl întâlni, o dată, în tren, în drum spre Constanţa. Era
bătrân de tot, uscat la faţă, dar tot elegant, şi aproape nu mai semăna cu cel de
altădată. Fălcile îi tremurau când vorbea. Fu Pascalopol acela care recunoscu
pe Felix.
- Mă mai cunoşti? Eu sunt Pascalopol! După câteva vorbe banale,
moşierul scoase din buzunar o fotografie care înfăţişa o doamnă foarte picantă,
gen actriţă întreţinută, şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră. Fotografia era
făcută la Buenos Aires.
- Nu ştii cine e? întrebă Pascalopol pe nedumeritul Felix. Otilia!
Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar
nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea
totul. Avusese dreptate fata: „noi nu trăim decât cinci-şase ani!“
 Colegiul „Alexandru cel Bun” Gura Humorului, prof. Maierean Daniela/cl. XI
24 martie 2020

- Şi... şi de ce v-aţi despărţit?

- O! pentru nimic. Eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte, era o

chestiune de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi. S-a
căsătorit bine şi-mi scrie, uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult şi mi-a
spus chiar că, dacă ar şti că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înşela cu
dumneata. Mi-a spus aceasta... dar n-a făcut-o. A fost o fată delicioasă, dar
ciudată. Pentru mine e o enigmă. Felix se închise în biroul lui şi scoase vechea
fotografie pe care i-o dăduse Otilia. Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată?
Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi.

Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu

schimbaseră cu totul caracterul străzii. Casa lui moş Costache era leproasă,
Revederea casei din strada
înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi. Nu
Antim
mai părea să fie locuită. Cele patru ferestre din faţă, de o înălţime absurdă,
înălţau rozetele lor gotice prăfuite, iar marea uşă gotică avea geamurile
plesnite. Felix îşi aduse aminte de seara când venise cu valiza în mână şi
trăsese de schelălăitorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş
Costache apare la uşă şi vechile vorbe şi răsunară limpede la ureche: „Aici nu
stă nimeni!“ (Enigma Otiliei, G. Călinescu - cap. XX)

Observații:
- finalul operei intervine brusc și se realizează sub forma unui rezumat (final rezumativ) în care sunt prezentate
evoluțiile personajelor despre care nu aflasem încă din roman;

Plecarea inexplicabilă a Otiliei
Evoluţia personajului Felix
Evoluţia personajului Stănică Raţiu
Dialogul dintre Felix si Stănică
Întâlnirea cu Pascalopol
Transformarea Otiliei
Revederea casei din strada Antim
- după ce și-a petrecut noaptea în camera lui Felix (fără să se întâmple
nimic necunviincios), a două zi de dimineață Otilia a plecat fără nicio
explicație;
- gestul ei ascunde altruismul pentru că nu a vrut să fie o piedică in calea
realizării profesionale a lui Felix;
- după aproximativ zece ani de la începutul romanului, Felix apare in
postura unui bărbat realizat profesional (ajunsese un medic ilustru așa
cum își propusese) și personal (se căsătorise într-un chip strălucit cu o
fată din lumea bună)
- la scurtă vreme după moartea bătrânului, divorțase de Olimpia, se
căsătorise cu Georgeta și a avut o activitate dubioasă;
- află despre divorțul Otiliei de Pascalopol și despre recăsătorirea
acesteia cu un conte;
- elucidează motivul divorțului (Pascalopol îi redă libertatea fetei care se
plicitsește lângă el);
- aspectul fizic al femeii din fotografia arătată de Pascalopol nu păstrează
mai nimic din înfățișarea fetei de odinioară, astfel îcât Felix aproape că
nu o mai recunoaște;
- ca urmare a acestor evenimente, Felix simte nevoia de a revedea casa
din strada Antim și își amintește cum l-a primit Costache cu zece ani in
urmă
 Colegiul „Alexandru cel Bun” Gura Humorului, prof. Maierean Daniela/cl. XI
24 martie 2020

Concluzii:
- există o relație între incipitul și finalul romanului, obținută prin vorbele bătrânului Costache;
- structura compozițională a romanului este circulară;

TA. 1. Transcrie fișa in caiet, CU EXCEPȚIA CITATELOR DIN ROMAN;

2. Realizează un eseu in care să prezinți relația dintre incipitul și finalul romanului.
In redactarea eseului vei dezvolta ideile cuprinse in observațiile din tabel și vei ajunge la concluziile indicate.