SOCIOLOGIE PASTORALĂ

RECENSĂMINTELE IN ROMÂNIA
Recensămintele se efectuează în prezent pe baza metodologiei ONU, pentru comparabilitate, de
preferință din 10 în 10 ani (în anii terminați cu 0 sau 5).
Istoricul înregistrării populației pe teritoriul țării noastre începe imediat după cucerirea Daciei, prin „cens” –
ul dispus de Împăratul Traian (98-117 e.n.) care nu s-a păstrat.
În perioada Statelor Feudale, evidența populației se făcea pe baza listelor de dări față de biserică, prin
catastifele vistieriei. Catastiful din 1591 al Domnitorului Petru Şchiopul este cunoscut ca prima
înregistrare în limba română a populației. Un al doilea catastif se păstrează din timpul domniei lui Mihai
Viteazul (1599). Sub domnia lui Constantin Brâncoveanu în 1713 s-a efectuat o cuprinzătoare înregistrare a
populaţiei pt. stabilirea tributului datorat turcilor.
Primul recensământ modern din ţara noastră are loc în 1838 şi cuprinde întreg teritoriul Moldovei,
populaţia înregistrându-se nominal. (până în prezent s-au efectuat 12 recensăminte într-un interval de peste
150 de ani).
Recensământul din 7 ianuarie 1992 s-a desfășurat în climatul încă tensionat al schimbărilor radicale
produse în România după evenimentele din decembrie 1989 (aici s-a aflat nr. de 22,810,035 + distribuţia
teritorială a populaţiei + s-a înregistrat şi structura pe naţionalităţi).
La recensământul populației din 18 martie 2002 s-au urmărit aflarea numărului, structurii demografice şi
socioeconomice ale populației, precum şi stabilirea numărului și structurii clădirilor, locuințelor şi
gospodăriilor. Rezultatele definitive ale acestui recensământ arată că, în perioada intercenzitară, volumul
total al populației a scăzut cu 1,129,061, fiind de 21,680,974 de persoane (bărbaţi - 10,568,741, femei –
11,112,233).
Ultimul Recensământ National al populației în România s-a realizat în octombrie 2011, încercandu-se
astfel treptat ca România să ajungă la recenzarea populației în anii cu 0 sau 5 (conform metodologiei
ONU), pentru o mai bună compatibilizare a datelor interne cu cele internaţionale.
Alte documente cifrice publice şi oficiale: Alături de recensăminte, indispensabile cercetării socioumane
sunt şi statisticile economice, culturale, juridice; Anuarul Static al României conţinând bogate informaţii
utile cercetătorului.
Anuarul static al României, apare prima dată în 1902, publicat de Direcţiunea statistică din Ministerul
Finaţelor. Următoarele apariții ale Anuarului (1909 şi 1912) au fost asigurate de Ministerul Industriei şi
Comerţului. Anuarul din 1922 e editat de Institutul de Statistică Generală a Statului şi prezintă date cu
privire la România întregită (din 1922 anuarul apare cu regularitate).
În perioada de după cel de-al doilea război mondial s-a continuat publicarea Anuarului statistic. Cenzura
absurdă practicată anterior prăbuşirii comunismului în România a făcut ca datele statistice din Anuar să fie
din ce în ce mai sărace. (o diferență notabilă între cel din 1983 şi cel din 1999).
În prezent, Anuarul statistic al României, în cele aproximativ o mie de pagini ale sale, cuprinde 18 capitole:
Cap.1 - geografia şi mediul înconjurător; Cap. 2 – populaţia; Cap. 3 - forţa de muncă; Cap. 4 – veniturile,
cheltuielile şi consumul populaţiei; Cap. 5 – protecţia socială; Cap. 6 – sănătate; Cap.7- învăţământ,
industrie, cercetare; Cap.8 – cultură, sport; Cap. 9- indicatori sintetici; Cap. 10- preţuri; Cap. 11-
agricultură, silvicultură; Cap. 12- industrie, construcţii; Cap. 13- transporturi, telecomunicaţii; Cap. 14-
comerţ, turism, servicii; Cap. 15- justiţie; Cap. 16- finanţe; Cap. 17- teritorii; Cap. 18- statistica
internaţională;
Alte izvoare de informaţie statistică sunt: Indicatorul statistic al statelor şi unităţilor administrative din
România (apărut în 1922); Statistica învăţământului din România (apărut în 1922), buletinul muncii
(apărut în 1920).
Documente cifrice publice neoficiale: Putem afla date statistice si din carti sau ziare, dar acestea sunt
documente neoficiale şi pot fi utilizate pentru comparaţii sau ca bază pentru noi cercetări.
Documente cifrice personale oficiale şi neoficiale: mai rar utilizate în cercetările sociologice, constituie o
sursă de informaţii extrem de valoroasă. Listele de venituri şi cheltuieli ale familiei - ca documente cifrice
neoficiale, pot furniza informaţii dintre cele mai semnificative referitoare la calitatea vieţii şi evoluţia ei.

Valoarea şi limitele utilizării documentelor cifrice în cercetarea sociologică

Documentele cifrice asigură o determinare cantitativă a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale.
Valoarea informativă a datelor statistice sociale depinde, în principal, de doi factori, şi anume : de sistemul
de recoltare şi prelucrare a datelor statistice şi de „vizibilitatea” faptelor, documentelor cifrice conţin
informaţii în ansamblu valide. Este greşit să se acorde încredere deplină doar uneia dintre statistici. Pentru a
le stabili valoarea, statisticile trebuie raportate la sistemul de evidenţă general.
Vizibilitatea faptelor, fenomenelor şi proceselor ce urmează a fi înregistrate condiţionează
valabilitatea statisticilor sociale. Chiar recensămintele populaţiei, atât de perfecţionare sub raport
metodologic, nu sunt ferite de distorsiuni. Există o atracţie către rotunjirea numerelor, ca să nu mai vorbim
de erorile de înregistrare nesistematice. Persoanele care au 49 de ani, ca şi cele de 51 de ani- de exemplu –au
tendinţa de rotunjire a vârstei, declarând pur şi simplu că au vârsta de 50 de ani. Alcătuind piramida
vârstelor, se observă o supradimensionare a claselor de vârstă terminate cu zero (30, 40, 50, ş.a.m.d).
Uneori, rezultatele recensămintelor sunt în mod voluntar trucate. În urma recensământului din 1980 din
SUA, municipalitatea din New York a intentat o acţiune în justiţie împotriva biroului de recensământ,
apreciind că populaţia newyorkeză a fost subestimată. Se pare că eroarea nu a fost deloc întâmplătoare: în
SUA, în funcţie de rezultatele recensămintelor se stabileste numărul locuitorilor pentru alegerea membrilor
din Camera reprezentanţilor, precum şi ajutorul federal pentru fiecare stat în parte. Informaţiile statistice
cuprinse în documentele cifrice se impun dintru inceput atenţiei sociologului, care trebuie să le verifice
autenticitatea şi să le integreze cu alte informaţii, astfel încât să obţină o descriere cantitativ-calitativă a
vieţii sociale în dinamica ei.
Dar să nu uităm ceea ce a spus Constantin Noica (1985) referitor la statistici : „să fim prudenţi în faţa
exactităţii goale”.

Efectele concurentei religioase măsurate in funcţie de Recensământul Naţional al populaţiei din 1992,
2002, 2011; studiu pe documentele statistice ale recensămintelor naţionale si alte statistici in domeniu;
După 1989, Bisericile si Cultele religioase din România au intrat intr-o serie de schimbări interne in
consonanta cu schimbările prin care trecea întreaga societate romaneasca. Este semnificativ, in acest sens,
faptul ca numărul total de biserici nou construite in România intre 1990 si 2005 a fost de aprox. 3500 de
lăcaşuri de cult ceea ce reprezintă o creştere cu 19.2% in 15 ani fata de numărul total de biserici
construite in România pana atunci, in decursul istoriei.
In primii ani după 1990 o serie de ierarhi ai Bisericii in Parlamentul României, parintele Tatu de la
Manastirea Plumbuita sau Episcopul Calinic de Argeş. Competiţia religioasa a înregistrat cote ridicate, prin
sosirea a numeroase organizaţii religioase noi, majoritatea venite din America. Totusi, noile mişcări
religioase rămânând marginale ca număr de adepţi in pofida eforturilor depuse de acestea sub aspect
misionar si economic.

ROMANIA – configuraţia religioasa a populatiei. Interpretare comparativă intre Recensamântul

national al populatiei din 1992 şi 2002
In aceasta perioada Bisericile tradiţionale (ortodoxa, catolica, greco-catolica sau protestante), au
înregistrat o diminuare a numărului de credincioşi. In acelaşi timp Bisericile neo-protestante (adventista,
baptista, penticostala), si comunitatea musulmana înregistrează procente importante de creştere. Evident
sunt numeroase cauzele care au stat la baza acestor evoluţii dar, nu vom intra in alte detalii in afara celor
generale, cu precădere verificabile.

Religia - fenomen social; diversificare, pluralizare, pluralism religios in România.

SCURTA PREZENTARE A DIVERSIFICĂRII VIEȚII RELIGIOASE IN ROMANIA LA
ÎNCEPUTUL SEC. AL XX-LEA
în România creştinismul ortodox a fost un factor central de constituire a statului român. Formarea
statului român modern la începutul secolului al XX-lea, a reprezentant un moment istoric de o importanţă
deosebită. Unirea provinciilor românești la 1 Decembrie 1918, Ţara Românească, Moldova, Transilvania,
Bucovina si Basarabia, a fost posibila ca urmare a victoriei României in Primul război mondial si s-a putut
realiza si datorita sprijinului susținut pe care l-a primit din partea celorlalte tari europene învingătoare, in
special din partea Franței.
Provinciile romanești, care au constituit Romania, ca stat european in 1918, se caracterizau printr-o
cultura si o spiritualitate comuna, românească. In afara limbii române vorbita majoritar in toate provinciile
religia creștina ortodoxă a constituit matricea cultural-spirituala a noului stat, România.
De aceea, elementul religios a jucat în mod deosebit un rol important în procesul de legitimare al puterii
politice pentru tânărul stat european. Crearea naţiunii române moderne, s-a făcut dând politicului, bazele
unor legitimităţi teologice. Această legătură strânsă între Stat şi Biserica Ortodoxă a condus diverşi analişti
să vorbească despre sufletul românesc, înţeles ca o formă culturală şi spirituală specifica poporului roman,
sau să utilizeze termenul de simfonie, pentru a defini un raport strâns intre aceste aspecte definitorii ale
istoriografiei moderne.
Din perspectiva sociologiei religiei perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea si începutul secolului
XX este în mod deosebit interesantă şi importantă ajutându-ne să înţelegem procesul de diversificare al
societății românești, si mai apoi pe cel de pluralism religios modern. Putem afirma că la începutul secolului
XX, pot fi identificate primele semne concrete de diversificare reală a câmpului religios românesc, dominat
până atunci de elementul majoritar ortodox. Populaţia noilor teritorii care intrau in componenta României
era eterogena atât pe plan confesional religios cat mai ales etnic. Credincioşii de confesiune ortodoxa erau
majoritari dar întâlnim si catolici, greco-catolici, protestanţi, evrei si musulmani. In plus, in Transilvania,
provincie care a fost o lunga perioada de timp sub ocupaţia austr-ungara, coexista deja un număr mare de
secte si culte protestante: baptiste, adventiste, penticostale si evanghelice. Se poate observa aşadar ca
România trece, după primul război mondial, de la o structura sociala mono-confesionala si mono-etnica, la
una pluri-confesională si pluri-etnică.
In acelaşi timp trebuie remarcat si faptul ca s-a dublat suprafaţa tarii prin unirea cu noi provincii
romaneşti: Transilvania, Bucovina si Basarabia. Catherine Durandin3 un istoric francez contemporan
afirma ca micul regat moldovlah s-a mărit astfel încât a devenit o mare putere regională, o nouă Românie.
populaţia si-a dublat numărul trecând de la 7.235.919 la 15.541.424 de locuitori in numai 8 ani, intre 1912
pana in 1920. Înaintea primului război mondial populaţia de etnie românească înregistra 92% de locuitori,
formând un stat etnic aproape omogen.

Structura etnică a României conform recensământului naţional din 1899: In 1899, la o populaţie de
5.956.690 de locuitori avem 91,5% creştini ortodocşi, 4,5% evrei, 2,5% catolici, 0,7% musulmani, 0,4%
protestanţi si 0,4% aparținând altor religii. Aşadar putem identifica o particularitate istorica a României care
era structurata pe baza identităţii etnico-religioase fiind o tara majoritar ortodoxa si de etnie româneasca.

Recensământul din 1930 prezintă o alta configurație etnica si confesionala (graficul G3), păstrând o
majoritate ortodoxa asemănătoare structurii etnice a romanilor. Totuși ortodoxia diminuase la 72.59% din
totalul locuitorilor in timp ce greco-catolicii înregistrau (uniații) (7.9%), catolicii (6.83%), evreii (4.19%),
reformații (3.93%), luteranii (2.2%), musulmanii (1.02%) si alte religii (1.34%). In cazul configurației etnice
avem 71.9% romani si 28.1% minorităţi diverse, altfel spus, minoritățile reprezintă aproape o treime din
populație, adică 5.069.000 locuitori cifra echivalenta cu populația generala a României după recensământul
din 1899 !

Romania: structura etnica a tarii conform Recensământului din 1930 la o populaţie de 18.057.028
de locuitori: Mai precis, la o populaţie de 18.057.028 de locuitori, in afara celor 13 milioane de Romani,
restul locuitorilor erau: 1.425.000 Unguri, 745.000 Germani, 728.000 Evrei, 582.115 Ukrainieni, 409.150
Ruși, 366.384 Bulgari, 262.561 ţigani si 154.772 Turci, fara însa a cita si alte minoritati mai puţin
numeroase.

Transilvania si pluralismul religios

 Transilvania reprezenta o provincie deschisa la pluralismul religios ca urmare a evoluţiei ei istorice si a
apartenenţei la spaţiul Europei Centrale. Daca privim datele recensământului din 1930 si ecuaţia
etnie/confesiune vedem ca dintre cei 3.218.000 de locuitori, 57,6% sunt romani, 29,1 unguri, 7,9% germani,
2,4% evrei si 2,4% ţigani, amintind astfel doar minoritățile care treceau de pragul de 0,5%.
Transilvania: structura etnica conform recensământului din 1930 la o populaţie de 3.218.000 de
locuitori: Pe plan confesional avem o mare diversificare creştina astfel: 31.1% uniaţi, 27.7% ortodocşi,
25.2% protestanţi, 12.8 de catolici si 2.5% evrei. Observam ca procentajul ortodocşilor este inferior celui al
etniei romane (57,6%), dar ținând cont ca greco-catolicii (uniţii) se considera tot cetățeni ai etniei romaneşti,
prin comasarea celor doua confesiuni creştine (ortodocşi si uniţi), ajungem la un procentaj sensibil egal cu
cel al etnicilor romani.
Putem afirma asadar că la sfârşitul secolului al XIX-lea, putem identifica primele semne concrete de
diversificare reală a câmpului religios românesc, dominat până atunci de elementul ortodox, în
majoritate. Compoziţia etnică a teritoriilor recuperate (Transilvania, Basarabia si Bucovina) era foarte
variată în aşa măsură încât România înregistra după 1918 o diversificare etnică fără precedent si, în
consecinţă o importanta diversificare religioasă. Romania cunoaște primii germeni ai unei pluralizări
religioase într-un context dominat de prezenta majoritara a Bisericii Ortodoxe Române, biserică ridicata, in
1924, la rang de Patriarhat, ceea ce a a contribuit la intarirea relaţiei acesteia cu Statul român, fiind declarată
prin lege, Biserică de Stat (1925).

Statutul juridic al Bisericilor si Cultelor din România, in perioada interbelica

Diferitele grupuri religioase trăiau in bune relaţii cu Ortodocşii, fie ca erau Evrei, Armeni, Musulmani
sau cu adepţii Miscarii Raskolnice. Ei erau acceptaţi fara sa existe discriminări religioase reale, putându-si,
manifesta liber identitatea religioasa chiar diferita de a majoritatii ortodoxe. Uneori, si doar sporadic,
domnitorii decideau fie unele facilitaţi fie unele restricţii referitoare, in special la viata comunitatilor
religioase minoritare. In general nu existau restricţii pentru majoritatea religioasa, Biserica Ortodoxa si
ortodoxia fiind o componenta esenţiala a structurii politice.
Înainte de perioada interbelica, in afara Bisericii Ortodoxe, toate celelalte credinţe religioase erau
considerate culte străine. Acest statut insa nu avea nici prevederi discriminatorii si nici nu oferea un statut
privilegiat. Romanii nu erau interesaţi de alte credinţe si identitati religioase.
Percepţia populaţiei fata de un eventual pericol sectar era adesea opus discursului promovat de Biserica
Ortodoxa. Odată cu diversificarea religioasa de la începutul secolului al XIX-lea, in realitate, cu cat
atitudinea si predicile Bisericii Oxe. incriminau pericolul sectar cu atât, practic, declanşau curiozitatea
populaţiei sa se intereseze de doctrina NMR. Mai mult chiar, credincioşii ortodocşi participau adesea măcar
o data, din curiozitate, la o adunare a acestora. De exemplu, intr-o scrisoare pastorala in 1910, episcopul
ortodox Nifon sublinia ca: „persecuţia sectelor a avut un efect contrar fata de cel care era aşteptat.
Credincioşii noştri, preocupaţi de problemele religioase, au început sa se intereseze despre invataturile
credinţei adventiste, iar unii chiar dintre cei care criticau invataturile adventiste despre Evanghelie, au ajuns
in cele din urma credincioşi adventişti misionari.
După primul război mondial, statutul organizaţiilor religioase in România avea reglementari diferite in
funcţie de specificul istoric al diferitelor provincii de provenienţa. Aceste deosebiri au fost evidenţiate in
expunerea de motive, care preceda Legea Cultelor din 1928, si au constituit una dintre motivaţiile care au
condus la gândirea si legiferarea unui sistem unitar legislativ specific noului stat, România. Alexandru
Lepadatu, ministrul cultelor si artelor din perioada respectiva.
Înainte insa de Legea Cultelor din 1928, au fost identificate dificultati in uniformizarea statutului
Bisericii ortodoxe din provinciile Romaneşti. Era necesar sa se tina cont, in special de contextul pluralist de
ordin cultural si spiritual care definea situaţia din Transilvania. Avem in vedere prezenta in Transilvania a
Bisericii Unite cu Roma, Greco-catolica, având un ritual religios si dogme foarte apropiate cu cele ale
Bisericii ortodoxe. In acelaşi timp, dorind sa încurajeze apropierea frateasca intre credincioşii ortodocşi din
Vechiul Regat (Moldova si Tara Romaneasca) si cei din Transilvania, au fost adoptate, in cea mai mare
parte prevederile Statutului lui Andrei Saguna, episcop ortodox din Transilvania (1808-1873), chiar daca
acestea integrau dese influente calviniste.
In Basarabia, ortodoxia era eterogena, atât din punct de vedere lingvistic dar si etnic si religios.
O alta problema pe care trebuia s-o aibă in vedere Biserica Ortodoxa era cea referitoare la prosperitatea
economica a parohiilor. In Transilvania parohiile erau mult mai prospere din punct de vedere economic in
timp ce parohiile din sud, unde întâlnim si numeroşi refugiaţi din zonele lovite devastator de război, erau
dezorganizate si cu venituri foarte reduse. Aceleaşi diferenţe le observam intre Transilvania si celelalte
provincii romaneşti si in ceea ce priveşte pregătirea preoţilor, cei din Transilvania fiind scoliti, deseori la
universitati teologice de prestigiu din Apus.
Acelaşi decalaj economic era observat si intre Biserica Ortodoxa si celelalte Biserici, cea Catolica, cea
Luterana sau cea Calvina, acestea din urma fiind multa vreme privilegiate de politica oficiala din
Transilvania. Mai mult, ştim ca in Vechiul Regat, bunurile Bisericii Ortodoxe au fost secularizate si luate de
către Stat in timp ce in Transilvania, Biserica Romano-catolica, de exemplu, au fost chiar susţinuta politic si
economic de Stat in special in timpul dominaţiei de Habsbourg.
In Constituţia României din 1923 se preciza ca « Romanii, fără deosebire de origine etnica, de limba sau
de religie, se bucura de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea
întrunirilor, de libertatea de asociaţie si de toate libertățile si drepturile stabilite prin legi» (art. 5). Credinţa
religioasa nu mai constituia aşadar un obstacol pentru exercitarea drepturilor politice si civile, (art.7), cum
era situaţia in trecut in Transilvania pentru romanii ortodocşi. Mai mult chiar, Biserica ortodoxa capătă
treptat un statut privilegiat. Caracterul majoritar al B.O.R. era recunoscut in Constituţie prin sintagma de
Biserica dominanta (deoarece era religia marii majoritati a roamanilor), in timp ce Biserica romano-
catolica era definita ca prioritara (avea intâietate față de celelalte culte – art. 22.)
Constituţia însa nu mulţumea, prin precizările referitoare la libertatea religioasa, si cultele minoritare.
Acestea erau trecute cu vederea.
Pentru a diminua însa din nemulţumirile celorlalte Culte, Constituţia instituia demnitatea de senator de
drept pentru : « mitropoliţii tarii ; episcopii eparhioti ai Bisericilor ortodoxe române si greco-catolice (…),
capii confesiunilor recunoscute de Stat, cate unul de fiecare confesiune, întrucât sunt aleşi sau numiţi
conform legilor tarii si reprezintă un număr de peste 200.000 de credincioşi ; precum si reprezentantul
superior religios al musulmanilor din Regat. » (art. 72, b-e). Si starea civila cu componenta ei religioasa era
reglementata. La naştere, casatorie sau la deces, erau cerute actele laice dar ele trebuia « precedate mereu de
binecuvântarea religioasa » (art23). Regele României trebuia sa fie de religie ortodoxa la fel ca si urmaşii
familiei regale la tron (art. 77).
Aşadar Biserica ortodoxa dominanta ocupă o importanta dimensiune politica. Aceasta poziţie a fost întărita
prin lege in 1925 când scaunul arhiepiscopal din București a fost ridicat la rangul de Patriarhat. Pana atunci
legăturile canonice se derulau in principal cu Biserica Ecumenica a Răsăritului cu sediul la Constantinopol.
Cu noul statut de Patriarhat, Biserica ortodoxa a fost recunoscuta prin lege ca Biserica de Stat.
Celelalte Culte recunoscute de Statul roman prin Legea Cutelor din 1928 sunt : 1. Cultul roman greco-
catolic (unit), 2. cultul catolic [de rit grec-rutean (ucrainean) si armean], 3. cultul reformat (calvin), 4.
cultul evanghelic-luteran ; 5. cultul unitarian ; 6. cultul armeano-gregorian ; 7. cultul mozaic, 8. cultul
mahomedan. (art. 21/ Legea Cultelor 1928).

In aceste condiţii, Biserica majoritara, preocupata mai mult de problemele ei interne in special de cele
referitoare la asigurare unitatii administrative si cultice in toate provinciile romaneşti, nu va acorda decât o
atenţie nesemnificativa expansiunii fenomenului sectar.

Recunoașterea legala a noilor miscari religioase; dimensiunea naționalista a discursului anti-secta

După anul 1920, cuvântul secta rezervat pana atunci doar limbajului comun teologic, va intra in
vocabularul oficial al Statului si va fi in mod sistematic folosit in legislație si in sistemul politic. Înaintea
utilizării cuvântului latin secta era preferate cuvintele grecești de erezie (haeresis) si schisma (skisma).
Daca adepții miscarii Raskol, cunoscuți sub numele de lipoveni, puteau fi considerați ca o mișcare
sectara (secare=a rupe) pentru Biserica Ortodoxa din Rusia, in schimb Adventiștii, Baptiștii, Penticostalii
sau Martorii lui Iehova nu aveau decât puține elemente considerate ca schismatice. Acestea reprezentau
miscari religioase originale, cu propriul lor profet întemeietor. Ele au apărut in spatii geografice mult
îndepărtate de granițele specifice Ortodoxiei. Puteau fi considerați ca religii străine fata de spațiul ortodox
romanesc sau mai precis ca noi miscari religioase.
Fiind recepționate ca străine de interesele tarii si ale culturii si spiritualității romanești, sectele si noile
miscari religioase au început sa fie considerate adevărate pericole la adresa religiei si politicii statului.
Treptat, treptat, Biserica ortodoxa a dezvoltat o întreaga literatura defensiva dar foarte agresiva, împotriva
noțiunii de secta. Statul n-a fost preocupat sa reglementeze in nici un fel situația, preferând mai ales sa nu
decidă masuri speciale tocmai pentru a nu atrage atenția asupra fenomenului.
 Totuși, inexistenta unor reglementari concrete referitoare la viața religioasa a favorizat implantarea a
numeroase secte pe teritoriul tanarului stat, Romania. In egala masura, grupurile religioase care in anumite
provincii se bucurau de anumite privilegii au reușit sa-si extindă statutul asupra întregului teritoriu al
României. Acesta este cazul comunitatii Baptiste din Basarabia si Transilvania care avea o existenta
îndelungata in aceste provincii, reușind pe baza acestui argument sa obtina recunoașterea sociala in toata
Romania. Cu toate acestea, prin Legea Cultelor din 1928 nu li s-a acordat statutul de cult religios, asa cum
aveau bisericile protestante istorice, calvina sau luterana. Din acest motiv, publicațiile baptiste din tara, au
acuzat aceasta decizie restrictiva a autoritatilor romane si au protestat pe langa Guvernul american ca in
Romania nu exista libertate religioasa
Statutul de cult religios era acordat religiilor care aveau o îndelungata existenta istorica pe teritoriul
Romaniei. Ele se caracterizau printr-o organizare unitara, un mare număr de credincioși, numeroase lacasuri
de cult si dispuneau de mijloacele economice pentru întreținerea si dezvoltarea comunitatii. Mai mult chiar,
erau deja integrate societatii romanești si contribuiau la prosperitatea materiala si spirituala a acesteia, având
o serie de personalitati ale comunitatii printre cei care au susținut idealurile Unirii din decembrie 1918.
Contrar acestora, miscarile religioase de data recenta, promovau o atitudine isolationista si de opoziție
către Biserica majoritara. Prin dimensiunea lor internationala, ele nu contribuiau la integrarea sociala de care
tara avea atât de mare nevoie. Mulți analiști le considerau mai degrabă dezintegratoare ale societatii decât
grupări coagulante social.

Miscari Neo - Protestante in perioada interbelica, pe teritoriul României: ADVENTIŞTII, BAPTIŞTI

MILENARIŞTII SAU STUDENTII IN BIBLIE, POCAITII EVANGHELISTII, PENTICOSTALII.
Miscari ortodoxe sectare desprinse din Raskol (sec al XVII – lea): POPOVŢII, BEZPOPOVŢII,
NEMOLECII, DUHOBORTII, MOLOCANII, STUNDISTII, HLÂŞTII, SCAPEŢII, INOCHENTIŞTII.

VIATA RELIGIOASĂ DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ; LIMITELE LIBERTĂŢII

RELIGIOASE;
Perioada de după cel de-al doilea război mondial este marcata de instalarea regimului comunist totalitar,
timp în care aproape 45 de ani viaţa religioasă a stagnat, încercând să găsească diferite forme de comunicare
cu regimul politic, pentru a-şi asigura supravieţuirea. În timpul acestei perioade, nu se poate vorbi despre
pluralism religios, ci despre o pluralitate limitată dependentă de stat.
Victoria politică a partidului comunist şi venirea sa la putere în România a răsturnat un întreg sistem de
valori sociale şi economice, ceea ce a generat o deviere nedorită în evoluţia modernizării ţării. Introducând
alte principii sociale şi politice decât cele practicate de societatea româneasca in perioada interbelică,
comunismul a blocat şi a deviat dezvoltarea normală a societăţii române de pe drumul modernizării. S-a
introdus sistemul economic şi social-politic sovietic, format în perioada când Rusia era mai puţin dezvoltată
decât România (de exemplu abia în cea de-a doua jumătate a secolului XIX au abrogat iobăgia feudală),
sistem care în trei decenii (după 1917) a fost transformat într-un regim rigid şi totalitar. Modelul impus de
către Uniunea Sovietică a reprezentat blocarea dezvoltării normale a României, tara fiind forțata sa meargă
pe un drum iluzoriu timp de o jumătate de secol, până în 1989. Comunismul a reprezentat o întrerupere a
continuităţii istorice românești fireşti, forţând, printr-o strategie mimetistă, integrarea într-un sistem politic
străin care evoluase într-un ritm şi spaţiu geografic diferit. Valorile poporului român au fost înlocuite cu cele
ale comunismului, practicate în Uniunea sovietică creându-se o ruptură dramatică între viaţa reală a
României şi modelul comunist străin, impus în toate domeniile: în industrie, în agricultură, în ştiinţă, în
cultură, în învăţământ, etc. Naţionalizarea, colectivizarea, elogiul culturii şi al ştiinţei sovietice, introducerea
în învăţământ a altor programe şcolare, studiul limbii ruse, al istoriei şi literaturii Uniunii sovietice, sistemul
notelor în şcoli cu calificative (după modelul sovietic), arestarea celor care nu făceau elogiul regimului
comunist, erau forme concrete prin care se încerca înlăturarea specificului şi tradiţiilor naţionale române.
Partidul Comunist, se baza, pentru câştigarea şi menţinerea puterii, 20
Pe populaţia cea mai săracă şi neinstruită pe care o manipula într-un sistem dictatorial. Întreruperea
continuităţii istorice din drumul modernizării României a reprezentat o întârziere de o jumătate de secol şi
crearea unei situaţii care nu a putut fi îndreptată nici în anii de tranziţie după 1989, pentru a se putea
recupera decalajul socio-economic dintre Romania si celelalte tari europene occidentale. Cu toată aparenţa
de constanţă politică, perioada comunistă a fost una dintre cele mai instabile din istoria ţării. După
populismul anilor 1944-1948, a urmat teroarea impusă de partea „moscovită” a partidului şi a purificării
vieţii politice prin înlăturarea partidelor istorice sau a liderilor politici incomozi pentru puterea comunistă.
 Dictatura comunistă (1945-89): doi lideri: G. Gheorghiu-Dej (orientat mai mult spre Moscova) și N.
Ceaușescu (1965-89), orientat mai mult spre naționalism – ambii au avut drept model pe „marele prieten”
(rușii) și au urmărit crearea omului nou. România (dupa WW2) a pierdut mari teritorii în favoarea Rusiei
(Basarabia și Bucovina) și S Dobrogei Bulgariei, în urma acordului secret între Germania și Rusia: pactul
Molotov-Ribbentrop (1939).
Pușcăriile erau pline de intelectuali (oponenți ai comunismului); personalul de cult era arestat și urmărit
permanent pentru că exploata credincioșii săraci ai comunității. Ateu prin definiție („religia este un opiu
pentru popor” Karl Marx), noul regim a încercat să distrugă credința, chiar prin spălarea creierului
(experimentul Pitești), pentru a impune sistemul marxist. În pușcării, insultele cele mai oribile erau adresate
teologilor și clerului.
Denis Deletant scrie în Ceaușescu și Securitatea: „În pușcărie Turcanu râdea mai ales de studenții în
teologie. Unora el le oferea botezul în fiecare săptămână, băgându-i cu capul într-o putină plină cu urină și
materii fecale. ... Creștinul, în pușcărie, era constrâns să-și abandoneze credința, blasfemiând euharistia și
cântând parodii obscene în locul cântecelor liturgice și rugăciunilor.”
Totalitarism comunist: teroare, obediență și frică: persecuțiile politice vroiau să impună prin orice
mijloc ideologia, recurgându-se la umilințe și privări de orice fel – duc la o existență trăită la limita sărăciei.
Această stare de psihoză era provocată și întreținută în toată țara de un organism de opresiune al Statului:
Securitatea.
Pentru a plăti datoria externă a țării, Ceaușescu a introdus măsuri de austeritate: a raționalizat totul,
produsele alimentare și energetice (20l benzină pe lună). Frecventele opriri ale curentului (1984-5) au cauzat
moartea a peste 30 de copii din incubatoare. Fără lumină, hrană, libertate, viitor, românii trăiau în disperare.
Religia în perioada comunistă – elemente juridice constituționale
Contestarea tradiției istorice și spirituale și integrarea într-o spiritualitate atee a întrerupt de asemenea
și evoluția normală a pluralismului religios. 3 etape de analiză:
1. etapa rezistenței (proteste directe și indirecte împotriva regimului, acum au loc arestări masive) 1948-
1965;
2. etapa acceptării regimului 1965-1970;
3. etapa colaborării cu puterea comunistă 1970-1989.
Aprilie 1948, Noua Constituție preciza: „Libertatea de conțtiință și libertatea religioasă sunt garantate de
Stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa în mod liber dacă ritualul și practica lor
nu sunt contrare Constituției, securității publice și bunelor moravuri” (art. 27). „Cetățenii au dreptul să se
asocieze și să se organizeze dacă scopul urmărit nu este direcționat împotriva ordinii democratice” (art. 32).
În domeniul religios nu s-a putut exercita acest drept, deoarece pentru recunoașterea legală era necesară
aprobarea ministerului de competență – în comunism vom constata o divergență fundamentală între
afirmațiile dogmatice exprimate de sistemul legislativ referitoare la respectarea libertății religioase și
realitate.
Moment dramatic și brutal al intervenției statului în viața religioasă: 1948 Biserica Greco-catolică a fost
desființată iar bunurile au fost luate de Stat și date în folosință BO, iar Concordatul care specifica relațiile
între România și Vaican a fost anulat. Clerul și ierarhia superioară a G.-C. a fost trimisă în închisoare.
În acest context tensionat a fost adoptată Legea (Decretul )177 din 4 August 1948: regimul general al
cultelor din România. Cuprindea principiile generale referitoare la organizarea vieții religioase, fiind
aprobate 14 culte: BOR; BRC; Bis. Reformată; Bis. Evang.; Bis. Unitară; Bis. Evangh. S.P. (Sinodo-
prezbiteriana, secuii); Bis. creștină de rit vechi; Bis. armeano-gregoriană; Bis. Penticostală; Bis. Baptistă;
Bis. Adventistă ziua 7; Bis. Creștină după Evanghelie; Musulmanii și evreii.
Libertatea religioasă acordată constituțional în 1948 a fost recunoscută permanent în toată per.
comunistă, dar asupru controlată și cenzurată. Sectele sau N.M.R. nerecunoscute de Statul comunist s-au
auto-dizolvat sau au fost desființate.
BOR în perioada comunistă – prețul supraviețuirii: Compromisurile făcute de BO au permis salvarea
Bisericii și chiar existența sa. „BO a pactizat cu regimul comunist, sacrificând propria sa autoritate morală,
pentru supraviețuirea sa fizică. Biserica nu avea decât 2 posibilități în această situație: a accepta sau a fi în
ilegalitate. Soluția intermediară aleasă implica supunerea.” (O. Gillet)
Doar cei care n-au cunoscut privațiunile și frica Securității pot să discrediteze memoria suferințelor
clerului și credincioșilor (ortodocși ș.a.). Lucrurile s-au petrecut la fel și în țările vecine comuniste, de
tradiție catolică sau protestantă (Polonia, Ungaria etc.).
 BO trebuia să supraviețuiască persecuției atee a regimului pentru că reprezenta cultura și istoria
poporului român; era singura instituție care asigura legătura între trecut și viitor, în timp ce toate instituțiile
țării fuseseră înlocuite de noul regim și de istoria interpretată într-un mod marxist. „Ușile bisericilor au
rămas deschise și bisericile existau în calitate de sanctuar, de refugiu pentru cei care sufereau fără speranță
din cauza regimului ateu”, în timp ce în Rusia zeci de mii de credincioși erau deportați în Siberia.
1958-1963: 2500 preoți, călugări și laici au fost arestați. Mai mult de ½ din mănăstiri au fost închise și
2000 de credincioși au fost obligați să iasă din mănăstiri și 3 seminarii teologice au fost închise. Din peste
200 mănăstiri, 7000 credincioși în 1956, în 1972 mai existau 114 mănăstiri și 1493 de credincioși.
Monahismul român a fost ținta preferată a regimului comunist.
La București s-au distrus mănăstirile (monumente istorice): Văcărești, Cotroceni, Pantelimon și
Schitul Maicilor. În Vrancea, 2 biserici ale mănăstirii Vărzănești au fost transformate în grajduri; măn.
Vladimirești în cazarmă a trupelor Securității; măn. Dervent din Dobrogea și măn. Piteșteanu în cooperative
agricole de producție. În 1961 sihăstria Grotei din Ialomița a devenit colonie pentru muncitorii forestieri.
1948-1987: 18 biserici și o sinagogă au fost demolate pentru a face loc proiectelor arhitecturale ale lui
Ceaușescu. Istoricul R. Theodorescu și pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa au fost arestați în 1979 pentru că au
militat împotriva distrugerii Bisericii Enei.
Toți călugării ortodocși care au făcut parte din „rugul aprins”, de la măn. Antim au fost închiși: Arsenie
Boca; Bartolomeu Anania; Antonie Plămădeală; Justin Pârvu; Arsenie Papacioc etc.
Duminica, transformată din ziua consacrată Domnului într-o zi pentru Partid: Ateismul, propagat
în mod oficial, restrângea în mod sever posibilitățile oamenilor de a participa la activități religioase. Pentru a
împiedica mersul duminica la Biserica, s-au găsit următoarele „soluții”:
 Prezența obligatorie la faimoasele zile de „muncă patriotică” pentru „înfrumusețarea” satului/orașului; se
întâmplau doar duminică dimineața pentru că regulile BO nu permiteau celebrarea liturghiei după-
amiaza;
 singurul moment de divertisment la TV se situa duminica dimineața;
 instituțiile de învățământ erau obligate să organizeze activități suplimentare (politice, patriotice, juridice,
sporitve) la care elevii și profesorii erau obligați să participe; meciurile de fotbal/handal erau doar
duminica dimineața;
 magazinele alimentare erau deschise și aprovizionate în general duminica dimineața;
 pentru repararea mașinilor, garajele erau deschise duminica dimineața;
 în timpul săptămânii, țăranii erau obligați să muncească pe terenurile CAP-ului; nu le rămânea decât
duminica pentru a-și cultiva propriile pământuri;
 întâlnirile Partidului și Sindicatului aveau loc mai ales duminica dimineața.
Prin toate acestea, Partidul încerca să distrugă spiritualitatea oamenilor și de a crea un fel de apartenență
totală la nevoile „superioare” ale societății comuniste.
Sărbătorile laice înlocuiesc treptat sărbătorile religioase: altă metodă de desacralizare a României a
fost transferul comunitar al sărbătorilor religioase spre cele laice, care să preia încărcătura religioasă a
diferitelor perioade ale anului. Aceasta contribuia la accelerarea procedeului de secularizare:
 Bradul de Crăciun a fost înlocuit cu Pomul de iarnă. Partidul oferea gratuit (în urma unor impozite anuale
) „cadouri” pentru „bradul de iarnă”, părinților cu copii sub 18 ani;
 Moș Crăciun devine Moș Gerilă, Moșul frigului, zăpezii, ghețarilor;
 Perioada între 28 dec. – 2 ian. devine sărbătoarea iernii și a zăpezii;
 Martie, Aprilie și Mai (post Paști): 1 martie – ziua cadourilor; 8 martie – ziua femeilor; 1 mai – ziua
muncitorilor; 8 mai – ziua tinerilor;
 23-24 august (post Adormire) – sărbătoarea națională de luptă împotriva fascismului și imperialismului.
În timpul posturilor, magazinele alimentare erau aprovizionate cu cantități suplimentare de mezelărie
și măcelărie; dar pentru a nu le putea stoca, opreau curentul sistematic (apa caldă și curent erau între 6-8:30
și 19-20).
Situația economică dezastruoasă a determinat ca majoritatea populației să găsească în instituțiile
ecleziale, unicul refugiu de libertate și speranță. BO (și în general cultele recunoscute) s-au bucurat de o
mare încredere din partea populației, situație neschimată în cei 18 ani care au urmat, Biserica și Armata fiind
instituțiile publice în care românii au cea mai mare încredere.
Concluzii: în timpul perioadei comuniste, BO a fost obligată si devină un simplu „practicant de
servicii religioase”, care a cauzat atrofierea dimensiunii pedagogice, misionare și sociale, provocând
formarea unei timidități pastorale misionare (care n-a fost depășită nici azi).
 Regimul comunist menținea clientela politică și nu făcea nimic pentru a transforma indivizii în
cetățeni responsabili. Modelul modernizării comuniste est-europene s-a caracterizat printr-o modernizare
fără atingerea modernității (paradox).
Rev. din dec. 1989 vine să restabilească respectul valorilor umane și libertatea individului. Schimbarea
regimului comunist cu unul democratic s-a făcut cu mari sacrificii (mai ales economice). Au fost necesari 16
ani de tranziție dificilă pentru a îndepărta efectele nefaste ale comunismului (1 ian. 2007 UE și NATO
2003).
Criza economică mondială, care a afectat Ro. din 2010, e departe de a-și fi arătat adevăratele
consecințe. Un sprijin real în această perioadă l-a constituit UE, prin care Ro. a putut veneficia de sprijin
economic și împrumuturi avantajoase.
Pentru BOR, perioada de după 1989 a fost f importantă. Provocările social-economice și misionare,
învățarea democrației și a pluralismului, au constituit pentru Cultele și Bisericile din România principalele
dificultăți ale perioadei de tranziție.
II: Redinamizarea vieții religioase după căderea comunismului. Religie și modernitate
În comunism s-a urmărit diminuarea prezenței și importanței religiei în societate. Regimul politic
totalitar a folost o strategie permanentă de intimidare, control și cenzură a tuturor activităților religioase.
Bisericile și cultele, chiar dacă nu erau legal obstrucționate, totuși au fost determinate să se retragă din sfera
publică, înățământul religios a fost interzis iar propaganda politică făcea elogiul ateismului.
Înainte de perioada comunistă, câmpul religios românesc s-a coagulat în jurul BO, element cheie al
identității Statului-Nașiune, acceptându-se, totuși, și primele manifestări publice ale NMR cu toate că erau
strict supravegheate și controlate (dar nu interzise).
Această diversitate religioasă (specifică sec. XX) a fost rapid descurajată în timpul comunismului,
când religia a fost inclusă într-un sistem planificat și controlat, fiind eliminată orice formă de concurență sau
pluralism. Perioada comunistă se caracterizează printr-o pluralitate religioasă, atent controlată și cenzurată
de Statul comunist.
După căderea comunismului, societatea românească cunoaște o importantă etapă de redinamizare
religioasă. Noile forme de manifestare ale fenomenului religios se înscriu în logica raporturilor dintre religie
și modernitate, caracterizată prin prezența numeroasă a NMR.
După 1989 BO și Cultele revin cu entuziasm în prim planul vieții publice, aspirațiile religioase și
actorii religioși jucând un rol important în evenimentele care au marcat căderea comunismului.
După 1990 se accentuează un raport privilegiat de relaționare între stat și BOR, Biserica fiind
principala instituție credibilă pe plan social; devine o instituție ăentru legitimarea publică a noii puteri
politice; România și Polinia sunt 2 dintre țările ex-comuniste cu cel mai înalt nivel de religiozitate.
În decursul istoriei, România n-a înregistrat conflicte majore sub aspectul disputelor religoase, ci chiar
a constituit un loc de refugiu pentru minoritarii religioși persecutați în Europa: adepții lui Jan Hus care s-au
refugiat în E României; adepții mișcării Raskol din Rusia, care trăiesc și azi în Delta Dunării.
După dec. 1989, religia capătă un loc și un rol important în cadrul noii societăți libere și democratice,
conform prestigiului de care s-a bucurat întotdeauna în tradiția culturală și spirituală a pop. român.
Favorabilă aderării la EU și NATO, România a adoptat o serie de reforme pentru revitalizarea
economiei și construirea unei mentalități democratice de tip capitalist, bazată pe principiile libertății și ale
pluralismului.
Bisericile și Cultele religioase din România au intrat într-o serie de schimbări interne administrative în
consonanță cu schimbările prin care trecea societatea. Numărul de biserici nou construite între 1990-2005 a
fost de 3500, ceea ce reprezintă o creștere cu 19.2% în ultimii 15 ani față de numărul total de biserici
construite în România până atunci.
Un alt aspect important observat a fost și entuziasmul religios public, BO a fost creditată cu foarte
mare autoritate în cadrul instituțiilor nou create. După 1990, întâlnim o serie de ierarhi ai BO în Parlament
(pr. Tatu de la măn. Plumbuita; Ep. Calini de Argeș).
Competiția religioasă a înregistrat cote ridicate, prin sosire a numeroase organizații religioase noi (de
expresie evanghelică și harismatică neo-protestantă), mai ales din America (din cadrul bisericilor americane
independente). Noile mișcări religioase rămân marginale ca număr de adepți, în pofida eforturilor
depuse de acestea sub aspect misionar și economic. Totuși, prezența numeroasă a ofertelor religioase noi
a fost percepută de populație ca o invazie a sectelor, creând o stare de iritare și tensiune la nivelul vieții
religioase.
 Evoluția societății contemporane din perspectiva vieții religioase: pentru a putea avea o atitudine
corectă față de societate contemporană, aspectele ei (globalizare, integrare, secularizare, ateism-
indiferentism, pluralizare), trrebuiesc atent studiate în contextul societății moderne. Acestea nu reprezintă
probleme sociale ci fenomene sociale, moduri specifice de exprimare ale societății contemporane.
Religie și modernitate: între religie și modernitate există o antinomie care opunea modernitatea
religiei (încă de la încep. sec. XX). Ideile marxiste și comunismul au accentuat maniera de „a considera
religia ca un fenomen social depășit, incompatibil cu societățile aflate pe drumul progresului economic și
social” (J.P. Willaime).
Aceste raporturi dintre modernitate și religie (+ secularizarea) pot fi înțelese „după logica unui joc cu
rezultat nul: cu cât avansează modernitatea, cu atât va regresa religia” (Willaime). Tot el contrazice
interpretarea lineară de mai sus, considerând că scăderea influenței scoiale a religiei nu semnifică și
dispariția ei, ci numai o scădere relativă a autorității acesteia în societate. Religia nu va dispărea din
societate și din preocupările omului modern, indiferent de influența sau evoluția modernității, ci se va
recompune după alte reguli.
Religiosul contemporan nu se mai exprimă doar în forma sa pur tradiționalistă, ci apar anumite
„religiozități laice”. Aceasta este o formă de tip hibrid, imprăștiată între credință și necredință, definind
raporturile între modernitate și tradiția religioasă.
Această răspândire a religiosului în secular se observă mai ales în absența unei apartenențe
ecleziastice. Grace Davie vorbește despre credință fără apartenență (believing without belonging), fenomen
care conduce la slăbirea instituțiilor religioase tradiționale și la o înflorire a unor forme noi de religiozitate.
T. Luckmann recurge la conceptul de religie invizibila (invisible religion) pentru a defini formele
religioase non-instituționalizate care s-au dezvoltat în soc. moderne în comparație cu Bisericile creștine. El
„deplasează radical analiza clasică” asupra pierderii de plauzabilitate a credințelor religioase spre o
identificare a formelor noi ale religiozității, care se exprimă prin scurte expuneri de credință din ce în ce mai
îndepărtate de expunerile ample folosite în tradițiile religioase consacrate.
Subiectivitatea religioasă se exprimă după principiul „do it yourself”, ceea ce determină un fel de
autonomie a actorului religios care își aranjează singur sistemul de credințe, într-o formă utilitarist-
sincretistă.
Varietatea formelor de expresie a sentimentului religios, plecând de la cele clasice, tradiționale, până
la cele sincretiste (numite „religie a la propria alegere”) – sunt expresia reală a raporturilor dintre religie și
modernitate.
F. Champion și Hervieu-Leger consideră că în modernitate religiosul nu-și diminuează importanța și
rolul social, ci cunoaște o reînnoire emoțională și o întoarcere la extazul mistic.
NMR: Sectele și NMR răspund așteptărilor colective și individuale într-o societate destabilizată, în
care valorile sunt repuse în discuție.
Dacă vrem să ne referim mai exact la actualitatea sectelor și a altor NMR, putem distinge trăsături
determinante: eroziunea religiei instituționalizate; diminuarea practicii religioase; criza recrutării
personalului clerical; scăderea influenței politice direct a Bisericilor; scăderea credinței într-un
Dumnezeu personal; expresia autonomă a conștiinței morale, în raport cu dispozițiile etice ale religiei.
J.P. Willaime identifică o serie de caracteristici ale NMR contemporane:
1. hiper-modernitatea metodelor misionare: NMR folosesc mijloace moderne de difuzare în masă,
publicitate, relații cu media, tehnică modernă, PR etc.;
2. pragmatism: adeptul NMR nu se raportează la un corpul de dogme și tradiții sfinte, ci este invitat să
experimenteze o formă de înțelepciune care să îi ofere o stare de bine;
3. laicizarea autorității religioase: autoritatea instituțională în NMR nu se mai exercită prin intermediul
unui corpus de persoane distincte, ci se transferă către adepți, care își pot impune credința;
4. finalitate intra-mundană: NMR nu mai afișează o legătură cu lumea imaginară de dincolo; finalitatea
acțiunilor religioase este îndreptată în această lume;
5. comuniune emoțională: elementul central al activității NMR se bazează pe expresia emoțiilor;
6. fluiditatea mesajului religios: „veritabile multinaționale de salvare”.
Acest aspect generează o mobilitate și circulație a adepților de la un grup la altul. Instabilitatea
mesajului religios crește în aceeași măsură în care crește mobilitatea individului, cu posibilitatea de a regăsi
parțial în discursul altor MR decât cea care l-a generat.
 Expansiunea NMR este favorizată atât de elemente obiective (secularizarea, pluralismul și
individualizarea), cât și de factori subiectivi (specificitatea cultural-morală a unui popor, similitudini
lingvistice) și diferiți factori socio-economici, care susțin o propagare rapidă a noilor idei religioase.
Mijloacele contemporane de informare în masă reprezintă unul dintre acești factori, în special TV; devin
producători independenți de idei religioase, ca urmare a formării unei mentalități moderne bazate pe emoție
și senzație imediată.
Alt factor subiectiv: literatura religioasă, care alimentează din abundență piața literară cu volume despre
psihologia populară, practicile meditației orientale, bioenergie etc.
Noile tendințe religioase nu aspira la instituționalizare, ci la a deveni organizații ample, favorizând
crearea unor rețele mistice și un spațiu de cult exploatabil într-o manieră comercială, anteprenorială.
Diversitatea fenomenului religios, regresul Bisericilor istorice, apariția noilor credințe, ca și dezvoltarea
unei piețe religioase concurențiale, oferă o perspectivă din ce în ce mai complexă asupra modernității
religioase. Willaime consideră că suntem într-o fază a modernității, o modernitate a dezamăgirii, a lipsei
utopiilor, devenită auto-critică, pe care el o numește ultra modernitate.
Această auto-critică nu este fără precedent. Deziluzia modernității, în capacitatea sa filosofică și politică
de a produce concepții alternative ale omului și ale lumii, a generat o anumită revalorizare socio-culturală a
religiosului. Avem în prezent o altă etapă a modernității care se caracterizează și printr-o importantă re-
desfășurare a religiosului ca răspuns față de procesul secularizării. Există o dificultate reală de a defini o
formulă unică a modernității din perspectiva raporturilor sale cu fenomenul religios.
Secularizare și globalizare religioasă.
Secularizarea, o paradigmă incompletă: evoluția rolului religiei în modernitate a fost exprimată într-o
manieră clasică, prin conceptul de secularizare, ridicat la rangul de paragidmă în anii 1970.
Pentru sociologi, secularizarea apare ca un proces inevitabil, religia găsindu-se descalificată în
raporturile sale cu modernitatea și cu procesul raționalizării. Marx, Durheim sau Weber, toți au anunțat
pierderea influenței și importanței religiei în societățile moderne.
Pentru Marx, care considera religia ca fiind un „opium pentru popor”, aceasta trebuia să dispară odată
cu venirea societăților fără clasă și cu sfârșitul inegalităților sociale.
Pentru Durkheim, religia trebuia să fie înlocuită cu un fel de religie civilă, conținând o morală care să
permită consolidarea coeziunii sociale.
Pentru Weber, dezvrăjirea progresivă a lumii nu conduce în mod sigur la dispariția religiei, ci la
marginalizarea acesteia.
Analiștii au privilegiat interpretările care postulau pierderea, privatizarea sau marginalizarea religiosului
și dispariția credinței. Hamilton anunța chiar „moarte lui Dumnezeu”. Desacralizarea lumii, prin
transformarea domeniului sacru într-un domeniu laic, ne trimite la conceptul lui Durkeim de diferențiere
funcțională care „presupune că societatea își asumă progresiv toate funcțiile laice care aparțiunea anterior
religiei”. A seculariza = a trece în patrimoniul statului un bun aparținând Bisericii.
Secularizarea definește un proces social de marginalizare a religiei, proces rezultat în urma evoluției
societății moderne, fără a presupune entități care să atace religia sau Biserica tradițională instituționalizată.
Fenomenul de secularizare religioasă nu poate fi înțele decât dacă sunt cunoscute și înțelese mecanismele
care definesc societatea modernă contemporană. O. Tschannen: fundamentul paradigmei secularizării se
bazează pe un nucleu format din 3 elemente: diferențiere, raționalizare și mundanizare.
1. Prin diferențiere, viața socială se separă în mai multe sfere distincte: religioasă și non-religioasă.
Procesul de laicizare (autonomia diferitelor câmpuri ale socialului în raport cu religia) a fost adesea
asociat cu cel de secularizare, pentru a sublinia importanta raționalizării asupra fenomenului religios
în modernitate. Odată cu dezvoltarea instanțelor civile, religia devine o instituție între alte instituții și își
pierde dimensiunea globalizantă și dominantă.
2. Prin raționalizare, sfera non-religioasă laică începe să funcționeze conform criteriilor raționale și nu
celor religioase, iar sfera religioasă este supusă criteriului raționalității.
3. Prin mundanizare, sfera religiosului care se naște din propriul său proces de diferențiere, se apropie din
ce în ce mai mult de interesele caracteristice sferei non-religiosului.
Abandonarea teoriilor privin evoluția liniară a secularizării, în sensul dispariției religiosului, a fost
motivată prin reîntoarcerea vizibilă a religiosului (încă din 1990). Dificultatea de a explica această
întoarcere, l-a făcut pe Peter Berger să afirme că lumea în care trăim nu este secularizată și, în consecință,
teoriile secularizării sunt false. El consideră că lumea de azi nu s-a schimbat și rămâne religioasă. În zilele
noastre, religiosul nu numai că a supraviețuit, dar este pretutindeni înfloritor; Berger și-a reiterat opiniile în
De-secularizarea lumii.
Bryan Wilson consideră că există 2 tipuri de secularizare: America și Europa, apreciind că „dacă în
Anglia secularizarea a fost văzută ca o părăsire a Bisericilor, în America ea a fost văzută ca o absorbție a
Bisericilor de către societate și pierderea de conțiunit religios distinct.” Pentru el, secularizarea ar putea să
fie o teorie regională, care este într-o anumită măsură validă în societățile lumii occidentale, dar total
nepotrivită pentru societățile asiatice etc.
Este adevărat că în modernitatea întârziată, principiile generale (raționalizarea, diferențierea și
autonomia-laicizarea) rămân valabile; li se adaugă principii ca globalizarea, apariția comunităților
emoționale etc. Caracteristicile procesului de secularizare la nivel global sunt numeroase și diferite de la o
regiune la alta, dar explicabile în lumina acestor principii generale.
Pluralizarea ofertei religioase
Alt element caracteristic (legat de secularizare) este pluralizarea ofertei în materie religioasă și
intrarea religiei în situația de liberă concurență într-o piață fără reguli.
Pluralismul religios constituie o componentă importantă a societății contemporane. El contribuie la
accelerarea procesului de individualizare al religiei și provoacă efecte secularizatoare. A înțelege și a
conștientiza principiile specifice pluralismului religios este o necesitate și o provocare pentru abordarea unei
strategii pastoral-misionare eficiente.
Pluralismul religios: definește structura pluri-religioasă a societății democratice moderne.
Termenul de pluralism este specific științelor politice (începând cu anii 60), pt. a descrie
funcționarea democrației americane. În Sociologia Rel., termenul exprimă un atribut esențial al
funcționării societăților democratice contemporane, fiind un indicator important alături de
pluralismul politic, cultural sau economic.
Conform pluralismului religios, puterea religioasă într-o societate nu mai este dețiuntă numai de o
singură Biserică. Existența pluralismului religios presupune că puterea religioasă este distribuită după
anumite criterii de vechime istorică, de vizibilitate cultural spirituală sau de reprezentativitate numerică,
între diferite grupuri concurente. Niciunul dintre grupurile religioase nu dețin monopolul absolut, însă
fiecare deține suficientă influență pentru a-și atinge propriile interese legimite.
Existența pluralismului religios = competiție sau concurență religioasă. Aceastăa nu trebuie să se
transforme în conflict deschis ci într-un cadru juridic adecvat care să permită o competiție funcțională. Într-
un astfel de context putem defini pluralismul religios ca fiind o formă de exprimare a civilizației
dialogului și a respectului reciproc între actorii religioși.
Juxtapunerea diverselor culturi religioase în sânul aceleiași societăți contribuie la relativizarea
„adevărului” fiecăreia și, în consecință, „la birocratizarea și standardizarea religiilor, care se vor găsi expuse
preferinței consumatorilor și confruntate cu o logică de piață liberă, concurențială”. Această pierdere a
monopolului în soceitate de către religia tradițională instituționalizată este un proces socio-structural care
modifică statutul social al religiei.
Piața liberă a pluralismului religios – free market religious pluralism: plecând de la acest concept se
poate construi o analiză pertinentă și un întreg discurs despre marketingul religios contemporan, înțeles ca
formă de exprimare concurențială liberă a pluralismului religios.
Termenul de liberă concurență este caracteristic SUA și s-a conturat ca principiu la începutul
secolului. În SUA nicio sectă nu poate deveni vreodată majoritate și să dețină monopolul în societate. Ca
urmare a nevoii permanente de mână de lucru ieftină și calificată, a făcut neprofitabilă disciminarea din
motive religioase, astfel că un bun muncitor nu era refuzat pe considerente de opțiuni religioase.
SUA și Japonia, 2 țări care reprezintă modernitatea, oferă un exemplu de societăți care combină
modernitatea și religia. SUA menține un nivel important de implicare religioasă (40% practicanți) și se poate
observa un rol important al mișcărilor funamentaliste. Japonia este o societate unde industrializarea s-a
produs în cadrul unui sistem teocratic unde mișcările politico-religioase ocupă întotdeauna scena politică.