Plērōma anul XIX nr.

1 (2017) 25‑61

Conceptul teologic de îndreptățire prin credință în

gândirea lui Martin Luther, expusă în Comentariul la
epistola către Romani și în Articolele schmalkaldice

Lector univ. dr. Eugen Jugaru

Institutul Teologic Penticostal din București

Abstract
The Protestant World celebrates this year the fifth centenary of Martin Luther’s
Reformation, creating an appropriate occasion for scholars to address one of the fun-
damental doctrines promoted by Luther, namely justification by faith. The current
paper discusses Luther’s theological concept of justification by faith based on two of
his works: The Commentary on the Epistle to the Romans and The Schmalkald
Articles. In the first part of the article we will define the theological concept of justi-
fication by faith and show the importance of this concept for the Christian faith. In
The Commentary on the Epistle to the Romans, Luther puts faith and works in
a correct relationship; righteousness before God is not based on good works; rather,
because the believer is justified by faith, his works are of value to God. An important
aspect in Luther’s teaching is “grief.” The believer is at the same time upset about evil
works, but humble and confident that he is justified before God through faith. In
The Schmalkald Articles, Luther mostly depicts concepts such as: the importance,
value and mode of justification by faith; these concepts appear in many other writ-
ings of the great German reformer.

Keywords: Martin Luther, justification, faith, theology, church, righteousness

Anul acesta vom sărbători împreună cu întreaga lume evanghelică, trecerea unei
jumătăți de mileniu de la Reforma protestantă inițiată de teologul german Mar‑
tin Luther, motiv suficient de puternic pentru a acorda atenție sporită unui su‑

25
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

biect teologic –îndreptățirea prin credință – care a suscitat nu doar un viu inte‑
res, ci a stârnit pasiuni și controverse puternice, făcând să curgă râuri de cerneală
în ultimii cinci sute de ani.
Reforma a fost un fenomen complex, cu reverberații adânci în domeniul vieții
economice, politice, sociale și mai ales religioase. Potrivit lui Timothy George,
un influent profesor contemporan de istorie a bisericii, „trebuie să recunoaștem
că Reforma a fost esențialmente un fapt religios, iar mizele sale fundamentale
erau teologice.”1 Jaroslav Pelikan la rândul său, evidenția faptul că, deși existau
anumite disensiuni de ordin teologic între urmașii lui Calvin și cei ai lui Luther,
totuși în privința doctrinei îndreptățirii prin credință ei au avut o perspectivă
comună, acest principiu doctrinar – temelia întregii Reforme – fiind considera‑
tă „doctrina principală a creștinismului și elementul‑cheie care despărțea protes‑
tantismul de romano‑catolicism.”2

1. Noțiuni introductive despre conceptul teologic de îndreptățire prin

credință
În prefața lucrării Doctrina justificării, teologul Alister McGrath accentuează
rolul și poziția centrală a doctrinei îndreptățirii prin credință în teologia sec.
al XVI‑lea astfel: „Pentru reformatorii din secolul al XVI‑lea, doctrina despre
justificarea prin credință era centrul credinței creștine, temelia programului lor
de reformă și de înnoire a bisericii;”3 cu alte cuvinte, această doctrină este pi‑
lonul care susține Biserica. Efectul teologiei luterane a fost răsunător, pentru
că „a zguduit din temelii întreg edificiul teologic al meritelor și chiar și baza
sacramental‑penitențială a Bisericii înseși.”4 Chiar și acum, la o jumătate de mi‑
leniu de la intensele dispute teologice privind îndreptățirea prin credință, tre‑
buie să recunoaștem că nu se poate spune suficient de mult despre importanța
și influența acestei doctrine asupra creștinismului, care pe de o parte a clătinat
1
Timothy George, Teologia reformatorilor, Teofil Stanciu (trad.), Oradea, Editura Casa Cărții,
2017, p. 26.
2
Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. 4, S. Palade și M. S.
Chirilă (traducători), Iași, Polirom, 2006, p. 182.
3
Alister McGrath, Doctrina justificării, C. Simuț (trad.), Cluj‑Napoca, Logos, 2006, p. 7.
4
George, Teologia reformatorilor, p. 81.

26
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

monolitul teologiei și instituției Bisericii Catolice, iar pe de altă parte a deschis

noi orizonturi și noi ramificații ale teologiei pauline pentru secolele următoare.
Dar ce este de fapt această sintagmă teologică„îndreptățire/justificare prin
credință”, care a ajuns să fie o cheie de boltă a teologiei reformatorilor și o „pia‑
tră de poticnire” pentru catolicismul sec. al. XVI‑lea? O definiție clară a acestui
concept poate fi găsită în Dicționarul de temeni teologici:
Justificarea se referă la actul divin prin care Dumnezeu îi face pe oameni, altfel
păcătoși și vrednici de condamnare, acceptabili înaintea unui Dumnezeu sfânt și
neprihănit. Această doctrină‑cheie a Reformei numită și „justificare prin har, prin
credință” susține că păcătosul este justificat (absolvit de pedeapsa și condamnarea
pentru păcat) și repus în relație cu Dumnezeu, prin credință, exclusiv în temeiul
harului.5

Doctrina îndreptățirii prin credință pune în antiteză clară mântuirea pe baza

faptelor, a tradițiilor omenești sau a meritelor personale, cu mântuirea oferită
de Dumnezeu prin har și acceptată prin credință în lucrarea finalizată a lui Isus
Hristos. Deși mereu a existat o dorință izvorâtă din orgoliul omenesc de a obține
ceva pe baza meritelor și a efortului, această ecuație nu poate funcționa în dome‑
niul îndreptățirii. Din punctul de vedere al lui Luther, care a devenit cunoscut
drept „apărătorul îndreptățirii doar prin har, prin credință”6, săvârșirea faptelor
bune cu speranța că astfel ne vom bucura de favoarea divină echivala atât cu
îndepărtarea de Dumnezeu, cât și cu săvârșirea unui păcat.7 Din această per‑
spectivă, era exclus orice fel de merit personal, atât meritul conformității (acele
acțiuni pe care omul păcătos le face pentru sine), cât și meritul virtuții (ceea ce
face omul virtuos, sub imboldul harului, pentru sine sau pentru alții), Luther
considerând că orice idee de merit însemna de fapt „o recădere în pelagianism”,8
iar dreptatea de care se bucura credinciosul, dreptate care îndreptățește prin
credință, era dreptatea lui Hristos, o „dreptate străină.”9 Nu trebuie înțeles că
Luther interzicea faptele bune; dimpotrivă, el încuraja practicarea faptelor bune,
5
Stanley J. Grenz, David Guretzky și Cherith Fee Nordling, Dicționar de termeni teologici, E.
Conțac (trad.), Cluj‑Napoca, Logos, 2005, p. 73.
6
Gregg R. Allison, Historical Theology, Grand Rapids, Zondervan, 2011, p. 509.
7
Pelikan, Tradiția creștină, vol. 4, p. 189.
8
Pelikan, Tradiția creștină, vol. 4, p. 188‑189.
9
Pelikan, Tradiția creștină, vol. 4, p. 192.

27
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

căci omul trebuie să fie preocupat de aproapele său, așa cum a fost Hristos pen‑
tru omenire10, însă faptele în mod necesar trebuie să izvorască din credință. Alt­
minteri, cei care urmăresc obținerea de favoruri din partea lui Dumnezeu, prin
intermediul faptelor bune, promovează o doctrină a meritului.
Un element‑cheie al doctrinei îndreptățirii prin credință este cel de „im‑
putare a neprihănirii lui Hristos” credinciosului, prin credință, imputarea
neavând aici conotație negativă, ci fiind un termen consacrat pentru acțiunea
de însușire prin credință, de către credincios, a lucrării jertfitoare a lui Hris‑
tos. În urma studierii teologiei pauline și augustiniene, Luther a ajuns la
concluzia că o există deosebire între dreptatea activă și dreptatea pasivă a lui
Dumnezeu (iustitia Dei activa et pasiva), unde prima are de‑a face cu mani‑
festarea mâniei divine asupra păcătosului care se luptă în zadar să‑i fie plăcut
lui Dumnezeu prin fapte meritorii, iar cea de a doua este manifestarea mi‑
lei față de păcătosul care este restaurat înaintea lui Dumnezeu prin jertfa de
ispășire a lui Hristos.11
Îndreptățirea nu‑l are în centru pe om, nu este un umanism deghizat în
straie teologice, ci îl are în centru pe Dumnezeu. El este Cel care îndreptățește
și care acordă acest dar, omul fiind doar beneficiarul nemerituos, dar cuprins
în îmbrățișarea dragostei divine. Îndreptățirea prin credință este o celebrare
a libertății, o eliberare de teologia faptelor în favoarea teologiei dragostei lui
Dumnezeu. Noua poziție de care se bucură credinciosul este una de acceptare
înaintea lui Dumnezeu pe baza meritelor lui Hristos, de deschidere spre Dum‑
nezeu în dragoste pentru harul acordat și de deschidere spre semeni în slujire
dezinteresată, cu bunăvoință.
Un aspect specific al doctrinei îndreptățirii prin credință, accentuat de
Luther și remarcat cu un profund simț dogmatic de Jaroslav Pelikan, este urmă‑
torul: persoana îndreptățită de Dumnezeu este concomitent dreaptă în privința
asumării prin credință a lucrării lui Hristos, și păcătoasă în realitatea condiției
umane (simul iustus et peccator).12

10
Martin Luther, Scrieri, vol. 1, Petru Forna (trad.), Cluj‑Napoca, Logos, 2003, p. 174.
11
Erich W. Gritsch, Martin: God’s Court Jester, Eugene, Oregon, Wipf & Stock, 2009, p. 165.
12
Pelikan, Tradiția creștină, p. 197.

28
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

2. Conceptul de îndreptățire prin credință în teologia lui Martin Luther

Teologia lui Luther este concomitent vastă, profundă, biblică, Luther fiind un
exeget al Cuvântului. Totodată, este existențială – prin faptul că implică întreaga
existență a omului –, și dialectică, fiindcă presupune o tensiune între perechile
Lege – Evanghelie, mânie divină – har, credință – fapte, carne – duh, libertate
– robie și altele.13
Jaroslav Pelikan leagă oarecum această doctrină de anumite aspecte de or‑
din subiectiv experimentate de Luther, anume de frământările lăuntrice trăite
de către reformator în încercarea de a‑i fi plăcut lui Dumnezeu, și în același timp
prezintă doctrina ca un factor constant, întâlnit invariabil în cadrul tuturor
Bisericilor reformate.14 Este știut faptul că Luther nu a fost un sistematician, ci
și‑a expus convingerile teologice în comentarii biblice sau în opuscule care nu
tratau în mod explicit doctrina îndreptățirii prin credință. O cheie de înțelegere
a acestui fapt o reprezintă faptul că Luther era o fire practică. Pentru el, teologia
nu era gândire abstractă, ci mod de viață: teologia trebuia să fie aplicată practic
la viața de zi cu zi, pentru a fi considerată pe drept cuvânt teologie. Apoi, este
posibil ca Luther să nu‑și fi sistematizat teologia pentru că era puternic prins
în lupta împotriva catolicismului instituțional, acțiune care îi consuma multă
energie și mult timp.
Dat fiind că teologia lui Luther nu se prezintă în formă sistematică, identi‑
ficarea unei anumite doctrine necesită studiul aprofundat asupra mai multor
lucrări scrise de reformator. Două lucrări asupra cărora ne vom opri în cercetarea
noastră sunt Comentariul la epistola către Romani și Articolele schmalkaldice.

2.1. Îndreptățirea prin credință în Comentariul la epistola către Romani

Martin Luther a fost puternic influențat de teologia apostolului Pavel, lucru pe
deplin dovedit de comentariile sale la epistolele pauline, cât și de teologia lui Au‑
gustin, a cărui operă o studiase ca membru al ordinului augustinian. Ceea ce l‑a
determinat pe Luther să se aplece cu atât atenție asupra doctrinei îndreptățirii
a fost lupta sa interioară, strădania personală de a‑i fi plăcut Domnului. Când
Luther a înțeles din exegeza sa asupra pasajului din Romani 1:16‑17 că cel ne‑
13
George, Teologia reformatorilor, p. 66‑71.
14
Pelikan, Tradiția creștină, p. 182.

29
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

prihănit va trăi prin credință, că dreptatea divină este strâns legată de neprihă‑
nirea căpătată prin credință, a simțit cum este renăscut și că a intrat pe porțile
deschise în paradis. Deși au existat dispute teologice puternice între Luther și
reprezentanții Bisericii Catolice, a existat și o perspectivă comună asupra aspec‑
tului progresiv al îndreptățirii. Pentru Luther, omul îndreptățit este pe calea
spre neprihănire, sau cum au subliniat mulți protestanți, acesta este în procesul
sfințirii.15
Potrivit Comentariului la epistola către Romani, nu faptele bune ne fac
drepți înaintea lui Dumnezeu, ci datorită statutului pe care‑L avem înaintea Sa
noi săvârșim fapte bune. Altfel spus, „Domnul nu acceptă persoana de dragul
faptelor, ci faptele de dragul persoanei.”16 Luther critică acea dreptate cu care
omul s‑ar putea autoevalua drept creștin, recomandând „o smulgere din propria
noastră dreptate încuibată” și o acceptare a dreptății „care este în afara noastră
și pe care n‑o cunoaștem.”17 Dreptatea mântuitoare nu izvorăște din meritele
personale – după cum evidenția cu mult timp în urmă Aristotel, care spunea că
din acțiuni răsare virtutea – ci este o dreptate acordată de Dumnezeu omului
din care răsare virtutea, o dreptate primită prin credința în Evanghelie.18 Nicio
lucrare plină de trudă, nicio dărnicie generoasă nu poate duce la iertarea păcate‑
lor sau la îndreptățire, căci îndreptățirea vine exclusiv prin credința în Cuvântul
lui Dumnezeu, în promisiunile Sale, precum în cazul lui Avraam.19 Fapta bună,
nepusă în evidență laudativă de către cel credincios, includea suferința și îm‑
potrivirea, iar în final ducea la smerenie și umilință. Această stare spirituală era
apreciată și dorită de către Dumnezeu, creștinul adevărat trebuind să fie liniștit
chiar dacă lucrurile nu merg după cum și‑ar dori el, sau chiar dacă se desfășoară
contrar așteptărilor lui. Este demn de observat că Luther reușește să pătrundă
în miezul unor concepte teologice și să reliefeze anumite subtilități percepute
doar de un teolog experimentat. Referitor la dreptate, el afirma că „acea dreptate
pasivă a Domnului, prin care ne face pe noi drepți, este în același timp, în sensul
15
Norman Geisler, Systematic Theology, vol. 3, Minneapolis, Bethany House, 2004, p. 260.
16
Martin Luther, Scrieri, vol. I: Comentariu la epistola către Romani, Cluj‑Napoca, Logos,
2013, p. 82‑83.
17
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 19.
18
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 24.
19
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 138.

30
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

ei activ, propria‑ne dreptate prin Dumnezeu,”20 astfel că o declarație pasivă a lui

Dumnezeu capătă un sens activ în viața creștinului. Pe de altă parte, deși faptele
bune nu ne fac drepți înaintea lui Dumnezeu, au totuși meritul unei deschideri
spre Dumnezeu în acest fel „pregătim drumul Domnului care trebuie să vină la
noi.”21
Luther nu ezită să atace ipocrizia și nepocăința celor care doreau să‑și etaleze
o aparență evlavioasă și o neprihănire triumfalistă, păcătuind „după firea ascun‑
să”, apreciind în schimb sinceritatea și smerenia celor care‑și recunoșteau nevred‑
nicia înaintea lui Dumnezeu.22 Cel care face fapte de credință se aseamănă cu
preotul care oficiază slujba în virtutea ungerii sale recunoscute, o lucrare primită
de Domnul, pe când cel care face lucrări bune, dar în afara dreptății dobândi‑
te se aseamănă cu mireanul care oficiază slujba, rostește cuvintele ca un preot,
dar lucrarea sa este fără valoare pentru că‑i lipsește ungerea preoțească.23 Cel
îndreptățit înaintea lui Dumnezeu este omul care imploră în mod necontenit
această stare, pe când cel neîndreptățit se complace într‑o falsă siguranță și nu se
îngrijorează de starea sa; în felul acesta el se aseamănă cu credincioșii din Laodi‑
ceea care credeau că sunt bogați, dar de fapt erau într‑o stare de nenorocire.24 La
întrebarea retorică pe care o ridică Luther – „De ce sunt atât de mult lăudate me‑
ritele sfinților?” –, el răspunde spunând că de fapt aceste merite sunt impropriu
numite merite ale sfinților; acestea sunt de fapt meritele lui Hristos făptuite prin
ei, căci altfel Dumnezeu nu le‑ar accepta.25 El i‑a îndemnat continuu pe creștini
la introspecție, la cercetarea de sine, pentru că aceasta implică umilință, suferință
și suspine, ceea ce în definitiv nu înseamnă altceva decât înțelepciune. Luther
nu distruge însemnătatea faptelor, ci recomandă stăruitor ca ele să fie făcute în
umilință, cei care își enumeră faptele fiind „niște nebuni ciudați.”26
Din Comentariul la epistola către Romani se desprinde o notă de deplină
dependență a creștinului de harul lui Dumnezeu și nu de faptele săvârșite pentru
20
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 42.
21
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 49.
22
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 56.
23
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 60.
24
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 89.
25
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 91.
26
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 143.

31
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

a fi declarați drepți. Cei care tind să facă ceea ce de fapt nu pot prin puterile lor ci
doar prin har, suspină după îndreptățire și sunt apreciați de Luther pentru sme‑
renia lor, pe când cei care își bazează dreptatea pe fapte sunt criticați de Luther
pentru aroganța lor, lăudându‑se că sunt deja în posesia îndreptățirii.27 Starea
de drept rămâne astfel o taină a lui Dumnezeu, căci nimeni n‑o cunoaște, dar
credinciosului i se recomandă să se roage și să spere că răspunsul lui Dumnezeu
privind starea personală a credinciosului este unul favorabil.28 Astfel, tot ce
obține un creștin din punct de vedere spiritual este îndurarea Domnului, prin
prisma căreia suntem văzuți concomitent ca sfinți și păcătoși, iar biserica este un
sanatoriu pentru cei care au nevoie de îngrijire.29 Cu toate acestea, gândul că mân‑
tuirea este primită de la Dumnezeu ne aduce o încredere bazată pe credincioșia
Lui. Neîncrederea s‑ar ivi dacă mântuirea ar fi dobândită prin faptele noastre;
atunci totul ar fi o simplă presupunere. Luther evidențiază importanța predes‑
tinării, a voinței ferme a lui Dumnezeu, și nu a noastră, pentru a formula un
argument puternic în sprijinul siguranței mântuirii, în sensul că mântuirea este
exclusiv pentru cei aleși.30 El este foarte categoric în ceea ce privește mântuirea,
susținând în repetate rânduri că ea se întemeiază „pe predestinare și pe faptul
că voia Domnului nu poate fi răsturnată, iar nu pe dreptatea voinței omenești...
alegerea Domnului pentru a fi mântuit este cea care te mântuie, și nu dreptatea
omenească.”31
În ceea ce privește pneumatologia lui Luther din Comentariu, această temă
este prezentată tangențial în contextul limitărilor noastre omenești și a nevoii
personale disperate de a avea un paraclet care să pledeze cauza noastră cu con‑
vingere înaintea lui Dumnezeu.32
Îndreptățirea prin credință aduce încredere, este o lucrare a lui Dumnezeu pe
care creștinul o acceptă prin credință, dar în același timp îl determină pe credin‑
cios să rămână smerit și să simtă întristarea datorită păcatelor săvârșite. În acest
context, mâhnirea are o conotație pozitivă, fiind rezultatul suveranității și al în‑
27
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 77.
28
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 84.
29
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 86.
30
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 121.
31
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 134.
32
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 118.

32
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

durării lui Dumnezeu. Totodată, ea este o lucrare a Duhului Sfânt în om, ade‑
vărata Cruce a lui Hristos, testul în urma căruia cineva poate fi declarat drept.33
Pentru ca un om să fie mântuit, el trebuie să parcurgă cele trei trepte: pe prima
treaptă se află cei care au încredere că fac parte dintre aleșii lui Dumnezeu și care
au dat astfel curs voinței lui Dumnezeu; pe treapta a doua se află cei care sunt
mulțumiți, chiar dacă Domnul nu‑i mântuiește, iar pe treapta a treia se găsesc
cei care de dragul lui Dumnezeu acceptă chinurile iadului, aceștia fiind complet
eliberați de propria lor voință.34
Pentru Luther, a fi mântuit înseamnă a vrea să faci voia lui Dumnezeu, a‑L
cinsti pe El și a nu‑ți dori nimic pentru tine, nici acum și nici în viitor. Cei
credincioși se supun de bunăvoie judecății divine, nepăsându‑le de ce este al lor;
lor le place ce‑i place Domnului, ceea ce înseamnă că sunt aleși, iar dacă sunt
aleși sunt mântuiți.35

2.2. Îndreptățirea prin credință în Articolele schmalkaldice

Articolele schmalkaldice, scrise de Luther în anul 1537, reprezintă un rezumat al
doctrinei promovate de către reformator, rezumat care ulterior a fost inclus în
Cartea Concordiei. Articolele cuprind trei părți inegal dezvoltate, împărțite pe
secțiuni.36
Doctrina lui Luther privind îndreptățirea prin credință este expusă în cea
de a doua parte a Articolelor, parte care tratează tema despre oficiul și lucrarea
lui Isus Hristos, despre Cina Domnului, despre papă, dar și despre păcat, lege și
pocăință. Luther afirmă fără echivoc următoarele: „Este limpede și sigur că doar
această credință ne îndreptățește după cum a spus Sfântul Pavel (Rom. 3:28).
«Pentru că noi socotim că prin  credință este îndreptățit omul, fără faptele
Legii.” Tot astfel în v. 26: «astfel încât să fie drept și să îndreptățească pe cel ce

33
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 96‑97.
34
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 127.
35
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 130.
36
Prima parte cuprinde articole despre divinitate, a doua parte despre oficiul și lucrarea lui Hris‑
tos sau despre răscumpărare, aici fiind incluse articole despre ecleziologie și soteriologie. Partea
a treia conține despre hamartiologie și ecleziologie. Extras din R. Kolb; T. J. Wengert și C. P.
Arand, The Book of Concord: The Confessions of the Evangelical Lutheran Church, Minneapolis,
Fortress Press, 2000, p. 297‑ 326.

33
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

are credință în Isus.»”37 Pentru Luther, doctrina îndreptățirii prin credință nu

putea să fie negociată, ci era puternic argumentată biblic și, în consecință, trebuia
proclamată cu convingere în auzul tuturor. Credința la care se referea Luther nu
era una despre Isus Hristos, nu era o simplă cunoaștere istorică și nici nu consti‑
tuia o virtute personală, ci era un act de încredere fermă (fiducia) în Isus Hristos.
Era credința puternică ce acceptă lucrarea jertfitoare a lui Hristos prin care pă‑
cătosul este iertat de păcate și îndreptățit înaintea lui Dumnezeu. În acest fel,
credința devine „organul receptor al îndreptățirii”, iar a avea credință înseamnă
a accepta acceptarea noastră în Isus Hristos.38 Esența îndreptățirii prin credință
este deci pur hristologică, fiindcă are în centru jertfa și meritele lui Hristos, re‑
pudiază cu tărie meritele personale în obținerea mântuirii, Luther nepermițând
sub nicio formă ca meritele personale să se strecoare în vreun fel în paradigma
îndreptățirii omului înaintea lui Dumnezeu. Caracterul acestui topos teologic
este rezumat astfel:
De acest articol depind toate lucrurile pe care le predicăm și le practicăm în
opoziție cu Papa, cu diavolul și cu lumea întreagă. De aceea trebuie să fim siguri
în privința acestei doctrine și să nu avem nicio îndoială; pentru că dacă nu este
așa, totul este pierdut, iar Papa și diavolul și toate lucrurile dobândesc biruință și
sunt dovediți că au dreptate.39

Îndreptățirea prin credință, pe lângă faptul că trebuia acceptată pe de‑a‑ntregul

și cu toată inima, era o chestiune ce nu putea fi intermediată de cler sau de vreo
instituție bisericească, ci era o lucrare săvârșită de Hristos „pentru mine”, o treaptă
a credinței susținută biblic și acceptată personal și subiectiv.
Tot în această scriere, în art. 13, intitulat „Cum este justificată o persoană
și privind faptele bune”, Luther reafirmă că viața reînnoită este primită prin
credință în Hristos, iar Dumnezeu ne consideră drepți înaintea Sa nu pen‑
tru meritele personale, ci de dragul lui Hristos, care este Mediatorul nostru.40
Credința la care făcea referire Luther, cea care îl îndreptățește pe păcătos, nu este
„o credință în credință”, ci „abilitatea creată de divinitate (în credincios) spre a
37
Kolb, Wengert, Arand, The Book of Concord: The Confessions of the Evangelical Lutheran
Church, Minneapolis, Fortress Press, 2000, p. 301.
38
George, Teologia reformatorilor, p. 84‑85.
39
Kolb, Wengert, Arand, The Book of Concord, p. 301.
40
Kolb, Wengert, Arand, The Book of Concord, p. 325.

34
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

dobândi promisiunea harului lui Hristos.”41 Păstrând totuși în minte realitatea

păcătoșeniei omului, prin faptul că păcatul este încă viu în om, dar și realitatea
sfințeniei lui Dumnezeu, Luther afirmă pe baza lucrării săvârșite de Hristos că
celui credincios nu i se va mai aminti de păcatele săvârșite și cu atât mai mult
nici nu va mai fi pedepsit pentru ele. Din noua poziție pe care o dobândește
creștinul, și anume din păcătos iertat prin credință, și din înnoirea vieții izvorăsc
lucrările sau faptele bune:
Și orice în aceste lucrări este încă păcătos sau imperfect nu va fi socotit ca păcat
sau imperfecțiune, în mod sigur de dragul acestui și aceluiași Hristos. În schimb,
creatura umană ar fi chemată și ar fi complet neprihănită și sfântă - conform
ambelor, a persoanei și a lucrării sale - doar pe baza purului har și a milei care
a fost revărsată și răspândită peste noi în Hristos. De aceea nu ne putem lăuda
cu marele merit al lucrărilor noastre, unde acestea sunt văzute separat de har și
milă.42

În baza acestei logici, termen față de care Luther de obicei are rezerve, mai
ales când el era văzut în antiteză cu credința, reformatorul anulează orice prilej
de laudă de sine, orice merit personal bazat pe fapte bune, care ne‑a putea reco‑
manda înaintea lui Dumnezeu. Mai mult, Luther îi contestă vehement pe cei
care se declarau drepți, care spuneau că au dreptatea de partea lor, el afirmând că
prefera mai bine să fie jefuit, decât să fie lăudat că este drept.43

Concluzii
Tema îndreptățirii prin credință este o temă recurentă în scrierile lui Martin
Luther. Datorită bogăției sale, ea a avut un mare impact asupra gândirii teolo‑
gice din sec. al XVI‑lea și din cele următoare. Acest subiect este menționat con‑
secvent în lucrările teologice ale lui Luther, nu doar în Articolele schmalkaldice,
în Comentariul la epistola către Romani, cât și în alte lucrări ale sale, precum
Comentariul la epistola către Galateni, Comentariul la Psalmi, Catehismul mic
și Catehismul mare, precum și în nenumăratele comentarii la diferite cărți ale
Vechiului, respectiv Noului Testament.

41
Pelikan, Tradiția creștină, vol. 4, p. 196‑197.
42
Kolb, Wengert, Arand, The Book of Concord, p. 325.
43
Luther, Scrieri vol. I: Comentariu la epistola către Romani, p. 151.

35
 Eugen Jugaru / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 25‑36

Prin aprofundarea cercetării biblice și prin exegeza serioasă pe care a între‑

prins‑o, Luther a ajuns la convingerea fermă că singura cale prin care cineva pu‑
tea să fie declarat drept înaintea lui Dumnezeu era în exclusivitate prin credința
în lucrarea jertfitoare a lui Hristos. Având această convingere, care era contrară
direcției teologice a Bisericii Catolice, Luther a folosit orice ocazie pentru a o
argumenta și difuza, în pofida riscurilor care îi amenințau viața.
Conceptul teologic de îndreptățire prin credință este actual deoarece, pe
lângă fundamentul biblic înrădăcinat în teologia paulină, aduce o smerenie bi‑
ne‑venită a omului post‑modern, expune incapacitatea spirituală a acestuia de
a‑și căpăta mântuirea pe baza meritelor personale și‑I înalță pe Dumnezeu și pe
Hristos, Cel care continuă să aducă prin har mântuire omenirii.

Bibliografie
Allison, R. Gregg, Historical Theology, Grand Rapids, Zondervan, 2011.
Geisler, Norman, Systematic Theology, vol. 3, Minneapolis, Bethany House,
2004.
George, Timothy, Teologia reformatorilor, Teofil Stanciu (trad.), Oradea,
Editura Casa Cărții, 2017.
Grenz, J. Stanley; Guretzky, David; Nordling, Cherith Fee, Dicționar de
termeni teologici, E. Conțac (trad.), Cluj‑Napoca, Logos, 2005.
Gritsch, Erich W., Martin: God’s Court Jester, Eugene, OR, Wipf & Stock,
2009.
Kolb, R.; Wengert, T. J.; Arand, C. P., The Book of Concord: The Confessions
of the Evangelical Lutheran Church, Minneapolis, Fortress Press, 2000.
Luther, Martin, Scrieri, vol. I, Petru Forna (trad.), Cluj‑Napoca, Logos, 2003.
McGrath, Alister, Doctrina justificării, C. Simuț (trad.), Cluj‑Napoca, Logos,
2006.
Pelikan, Jaroslav, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. 4, S.
Palade și M. S. Chirilă (traducători), Iași, Polirom, 2006.

36