Sunteți pe pagina 1din 15

BAZELE CONTABILITĂȚII – CURS

Repere privind evoluția contabilă


Contabilitatea este știința socială care a apărut din necesități practice și
care s-a dezvoltat și perfecționat constant, astfel încât să satisfacă nevoile
informaționale din fiecare treaptă a evoluției societății omenești.
Originea contabilității trebuie căutată în Antichitate pentru că din acea
perioadă datează primele izvoare documentare care atestă preocupări legate de
cunoașterea averii din punct de vedere contabil.
Apariția elementelor din progres în viața oamenilor a generat evoluția și
în planul contabilității. Marele profesor C.G. Dumitrescu scria în anul 1947
faptul că apariția schimbului, a monedei, a cifrelor, a literelor, a materialelor
necesare scrisului, reprezintă factorii cărora li se datoreză existența primelor
însemnări contabile.
Treptat, rolul inițial al contablității de cunoaștere a averii din punct de
vedere contabil a fost extins datorită apariției unor mijloace noi de comunicare
și a unor forme noi de comerț la reflectarea cererii din punct de vedere valoic,
dublate de consemnarea tranzacțiilor în cadrul unor documente.
Un moment important în evoluția contabilității a fost apariția sistemului
de reflectare a averii în partidă simplă, conform căruia se înregistrează în
contabilitate numai raportul dintre interprindere și terți (parteneri).
Acest sistem de cotă s-a practicat inițial în Italia și apoi în principalele
țări din Europa Centrală din secolele XII și XIII și continuă să se aplice și astăzi
în mod izolat, numai la acele entități pentru care legea nu prevede sistemu de
contabilitate în partidă dublă.
Stabilirea unui echilibru între bunurile economice, existente într-o entitate
(resurse) și sursele de finanțare ale acestora face obiectul sistemului de
contabilitate în partidă dublă care se aplică astăzi pe scară largă.
Prima lucrare de contabilitate în care este descris sistemul de contabilitate
în partidă dublă așa cum a fost practicat de negustorii venețieni în secolul XVI,
a fost scrisă de călugărul Luca Paciolo în anul 1494, de formație matematician.
Sistemul de contabilitate în partidă dublă descris de Paciolo are la bază ecuația
fundamentală AVERE=CAPITAL. Acest sistem de contabilitate a cunoscut
conacrarea fiindu-i aduse multe modificări de forme dar nu și de fonduri.
După marea criză economică din perioada 1929 – 1933 au apărut
reglementări clare în contabilitate cu privire la prezentarea situației financiare
ale entităților la un moment dat.
În anii 70 ai secolului trecut, s-au accentuat preocupările cu privire la
reglementarile contabilității la nivel internațional, fiind creeat în acest scop un
organism care este cunoscut astăzi sub numele ,,Consiliul pentru standardele
internaționale ale contabilității” (IASB). Principala misiune a acestui organism
este aceea de a emite standarde internaționale de raportare financiară.
În România, pria lucrare de contabilitate a apărut la Brașov în anul 1837
sub denumirea de ,,Prareia comercială”, fiind o traducere realizată de către E.
Nichifor.
În secolul XX, în literatura de specialitate, au existat o serie de
controverse în legătură cu obiectul de studiu al contabilității, fiind contestate
două accepțiuni:
a) Accepțiunea potivit căreia obiectul de studiu al contabilității este
patrimoniul unei persoane fizice sau juridice, teorie susținnută de adepții
curentului juridic, potrivit căruia ecuația generala a contabilității este:
TOTAL ACTIVE = TOTAL PASIVE
b) Acceptarea contabilității din perspectivă economică care susține ecuația
fundaentala ACTIVE (avere) = CAPITAL;
În România, în ultimul deceniu, elaborarea contabilității din perspectivă
economică a câștigat teren.

ROLUL CONTABILITĂȚII
Contabilitatea este disciplina informațională care analizează efectele
tranzacțiilor economico-financiare, asupra situației financiare a unei entități în
scopul informătii utilizatorilor (investitoti, stat, parteneri de afaceri, salariați,
instituții de credit, manager și public). Prin limbajul său specific, prin sistemul
de concepte, contabilitatea este singura în măsură să descrie realitatea dintr-o
singură organizație.
În România, prin legea contabilității nr. 82/1991, entitățiile au obligația
de a-și organiza contabilitatea societății comerciale, instituției publice,
asociațiile, fundațiile, industrie personală care exercită o profesie liberă.
Contabilitatea este organizată în două circuite informaționale distincte:
 CONTABILITATE FINANCIARĂ – produce informații distincte
utililizărilor externe;
 CONTABILITATE DE GESTIUNE (managerială) – axată pe
determinarea costurilor de producție aferente produselor fabricate de
companie;
Originea contabilității trebuie căutată în Antichitate, odată cu apariția
trocului (schimbul de mărfuri în absența monedei).
Profesionistul contabil produce informații financiare care trebuie să ofere
o imagine fidelă a poziției financiare și a performanțelor financiare ale entității
la un moment dat. În România, organizarea contabilității este reglementată de
legea cotabilității nr. 87/1991, republicată, cu modificări și completări
ulterioare. Potrivit acestei legi, toate entitățile au obligația să-și organizeze
contabilitatea.
Profesionistul contabil descrie REALITATEA ECONOMICĂ
(responsabilitatea, totalitatea BUNURILOR ECONOMICE și ansamblul
DREPTURILOR și OBLIGAȚIILOR entității) cu ajutorul conceptelor
fundamentale ale contabilității:
 ACTIVE
 DATORII
 CAPITALURI PROPRII
 VENITURI
 CHELTUIELI

CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE CONTABILITĂȚII


Contabilitatea produce informații financiare care descriu poziția
financiară și performanțele financiare ale entității cu ajutorul conceptelor
fundamentale ale contabilității:
 ACTIVE, DATORII, CAPITALURI PROPRII – poziția financiară a
entității care este redată prin documentul BILANȚ;
 VENITURI, CHELTUIELI – descriu performanțele financiare ale
entității prezentate în documentul CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE;
ACTIVELE

1. Definirea și clasificarea activelor – un activ este o resursă controlată de


enitate care provine din evenimente trecute și de la care se așteaptă să
genereze beneficii economice viitoare, în folosul entității. Potivit
reglementărilor contabile din România aprobate prin O.M.F.P. nr.
1802/2014, activele sunt clasificate în trei categorii:
a. Active imobilizate (active necurente) – reprezintă bunuri și valori
care se află la dispoziția entității pentru a fi exploatate pe o
perioadă mai mare de un an și care nu se consumă la prima
utilizare. Sunt reprezentate de trei structuri:
i. Imobilizări necorporale – reprezintă acele active sub formă
de bunuri fără suport material și cu o capacitate redusă de a
fi transformate în bani (lichiditate redusă). Conform
reglementărilor contabile, imobilizările necorporale
reprezintă active identificabile, fără suport material care sunt
utilizate în procesul de producție sau furnizarea de bunuri și
servicii în scopuri administrative sau pentru a fi închiriate
terților. Valoarea investită în imobilizările necorporale se
amortizează pe toată durata de viață utilă prin mecanismul
amortizării. În structura imobilizărilor necorporale se
regăsesc:
1. Cheltuieli de constituire – reprezintă costuri
ocazionate de înființare, dezvoltare și fuziunea
companiilor, taxe de înregistrare, etc, recuperându-se
aceste costuri prin amortizare într-o perioadă de
maxim 5 ani.
2. Cheltuieli de dezvoltare – reprezintă costuri
ocazionate de realizarea unor obiective strict
individualizate, a căror dezvoltare tehnologică a fost
demonstrată și care sunt utilizate de enitate sau
comercializate: se amortizează de regulă în 5 ani, dar
nu mai mult de 10 ani.
3. Concesiuni, brevete, licențe, mărci comerciale –
reprezintă costuri suportate de entitate pentru
dobândirea dreptului de a exploata un bun sau
activitatea de serviciu, se amortizează pe întreaga
perioadă prevăzută în contract.
4. Fondul comercial – apare în momentul achiziției unei
companii, atunci când costul de achiziție este superior
valorii de piață a activelor nete dobandite (activele
deținute mai putin din datoriile preluate). Această
diferență este determinată de existența unor elemente
necorporale generate de enitate, cumpărate și care nu
pot fi recunoscute distinct în contabilitate: brandul,
lista de clienți, valul comercial, reputația, etc. Fondul
comercial se amortizează de regulă în 5 ani, dar nu
mai mult de 10 ani.
5. Alte imobilizări necorporale – sunt reprezentate în
principal de programele informatice produse de
entitate sau cumpărate de a furizori pentru a fi
exploatate de entitate.
6. Active necorporale pentru exploatarea și evaluarea
resurselor minerale

ii. Imobilizările coporale – reprezintă bunuri care sunt


deținute de entitate pentru a fi utilizate în procesul de
producție sau furnizarea de servicii pentru a fi închiriate
terților sau în scopuri administrative (sunt utilizate mai multe
exerciții financiare pe an). Investiția realizată în imobilizările
corporale, la fel ca în cazul imobilizărilor necorporale, se
recuperează treptat, pe întreaga durată de viață utilă, prin
folosința acestora, respectiv prin mecanismul amortizării. În
documentul bilanț, amortizarea imobilizărilor corporale și
necorporale, cu excepția terenurilor, se scade din valoarea
activului la care se referă. În structura imobilizărilor
corporale se regăsesc:
1. Terenuri și construcții – terenurile sunt clasificate în
contabilitate în două categorii: terenuri și amenajări de
terenuri. Terenurile au o durată de viață nelimitată și
de aceea nu se amortizează. Amenajările de terenuri
sunt acele investiții realizate pentru amenajarea
terenurilor și se amortizează. Constricțiile reprezintă
clădiri cumpărate cumpărate de la furnizori sau
obținute în regie proprie care au durată de viaâă
limitată și trebuie amortizate.
2. Instalații tehnice și mașini – cuprind echipamentele
tehnologice, aparate de măsurare, control și verificare,
mijloace de transport, etc. În România, un activ,
pentru a fi recunoscut la categoria imobilizări
corporale (mijloace fixe), trebuie să îndeplinească
următoarele condiții: are o durată de viață mai mare de
un an, are o valoare mai mare decât limita stabilită
prin lege (în prezent 2500 lei).
3. Alte instalații, utilaje și mobiliere – cuprind
mobiliere, aparatură birotică, echipamente de protecție
și alte active corporale.
4. Investiții imobiliare – reprezintă proprietatea (clădire
sau teren) dobândite mai degrabă pentru obținerea
unor venituri din chirii sau pentru creșterea valorii
capitalului, decât pentru a fi utiizată în procesul de
producție, în scopuri administrative sau pentru a fi
vândute.
5. Active coporale pentru exploatarea și evaluarea
resurselor minerale
6. Imobilizări corporale în curs de execuție – se referă
la imobilizări corporale care nu au fost finalizate și
recepționate până la sfarșitul exercițiului financiar.

iii. Imobilizările financiare reprezintă valori financiare


investite de entitate mai mare de un an sub forma titlurilor de
valoare, acțiuni sau obligațiuni și creanțelor financiare în
scopul obțierii dividentelor și dobânzilor. În structura
imobilizărilor financiare se află: acțiuni deținute la entități
afiliate, împrumuturi acordate afiliațiilor, interese de
participare, împrumurui acordate entităților de care
compania este legată prin interese de participare, alte
imobilizări financiare, alte împrumuturi acordate.

b. Activele circulante – reprezintă bunuri și valori care rămân la


dispoziția entității o perioadă mai mică de un an, participă la un
singur circuit economic, modificându-și permanent forma. Activele
circulante cuprind numerarul sau ate active care urmează a fi
transformate în numerar în perioada viitoare și care sunt parte din
activitatea curentă (operațională) a entității. Activele circulante
cuprind:
i. Stocuri – reprezintă bunurile șii serviciile de care dispune
entitatea, destinate fie vânzării în aceiași stare sau după
prelucrarea lor în procesul de producție, fie destinate
consumului la prima utilizare. Stocurile cuprind:
1. Materii prime și materialele consumabile – bunuri
cumpărate pentru a fi utiizate în procesul de producție,
proces în urma căruia își modifică forma inițială,
regăsindu-se total sau parțial în substanța produsului
finit. Materialele consumabile (combustibil,
materiale auxiliare pentru ambalat, piese de schimb,
semințe, furaje, etc.) reprezintă bunuri utilizate în
procesul de producție dar care nu se regăsesc în
substanța produsului finit sau sunt utilizate în procesul
de exploatare al entității. Materialele de natura
obiectelor de inventar reprezintă bunurile al căror
valoare nu depășește imita valorilor stabilită prin lege
pentru a fi recunoscute ca imobilizări corporale,
indiferent de perioada lor de utilizare, fie reprezintă
bunuri care depășesc acest prag valoric dar durata lor
de utilizare este mai mică de un an. (scule, unelte,
cântare, echipamente de protecție, etc.). Stocuri aflate
la terți reprezintă bunuri de natura stocurilor aflate în
proprietatea entității care temporar au fost trimise spre
prelucrare, în custodie sau în regim de consignație
altor companii. Ambalajele reprezintă bunuri care
sunt destinate protejării mărfurilor și produselor în
timpul transportului sau a depozitării altor active.
2. Producția în curs de execuție – reprezintă bunuri
care nu au parcurs toate etapele procesului tehnologic,
producția apropiindu-se la un moment dat, dar care
urmează a fi reluată în perioada următoare pentru
obținerea produsului final, aici se regăsesc și lucrările,
studiile și serviciile în curs de execuție.
3. Produse finite și mărfuri – cuprind:
a. Semifabricatele – reprezintă bunuri care nu au
parcurs toate etapele procesului tehnologic dar
pot fi vândute ca atare sau utilizate în
continuare pentru obținerea produsului finit.
b. Produse finite – reprezintă bunuri care au
parcurs toate fazele procesului tehnologic și
sunt depozitate în vederea vânzării.
c. Produse reziduale – reprezintă bunuri care
sunt rezultate din procesul de producție sub
formă de rebuturi, deșeuri sau materiale
recuperabile.
d. Produse agricole – reprezintă acele bunuri care
sunt recoltate de la animale și plante vii (lapte,
lână, struguri, etc.)
e. Active biologice de natura stocurilor –
reprezintă animale și plante vii care sunt
destinate fie recoltării pentru obținerea
peroduselor agricole, fie destinate vânzării.
f. Mărfuri – reprezintă bunuri care sunt
cumpărate de la furnizori în vederea
comercializării în aceiași stare.
4. Avansuri pentru cumpărări de stcuri – reprezintă
sume de bani plătite furnizorilor cu titlu de avans în
vederea cumpărării de stocuri.

ii. Creanțele – reprezintă valori avansate de enitate terților


(persoane fizice sau persoane juridice) pentru care entitatea
urmează să primească un echivalent valoric (bun sau
serviciu). Generic, persoanele cărora li s-a avansat o valoare
și care trebuie să ofere un echivalent valoric sunt denumite
DEBITORI. Creanțele cuprind:
1. Creanțele comerciale – sunt creanțele cele mai
semnificative ale unei companii și cuprind clienții și
efectele de primit. Clienții reprezintă creanțe care apar
din vânzări de bunuri, executări de vânzări sau prestări
de servicii cu încasări ulterioare. Efectele de primit
reprezintă titluri negociabile sub formă de conturi sau
bilete la ordin care atestă existența unei creanțe
comerciale și a căror termeni de încasare este de cel
mult 90 de zile.
2. Creanțe în cadrul grupului – reprezintă creanțe care
apar din relațiile de decontare între societatea mamă (o
entitate care controlează una sau mai multe filiale) și
filialele sale.
3. Creanțele din interese de paticipare – reprezintă
creanțe generate de relația de decontare a companiei
cu entitățile asociate (entități la care se exercită o
influență semnificativă prin deținerea unei cote din
captalul social cuprinsă între 20% și 49%).
4. Alte creanțe – apar din relația entoității cu salariații,
bugetul statului, organisme publice, asigurări sociale,
debitori diverși, etc.
5. Creanțe în legătură cu capitalul subscris și
nevărsat – se referă la creanțe ale entității care provin
din subscrierile de capital social realizate de
proprietarii entității dar nervărsate.

iii. Investiții pe termen scurt – reprezintă valori financiare


achiziționate în vederea obținerii unui câștig pe termen scurt,
în structura sa regăsindu-se: acțiuni deținute la entități
afiliate pe o perioadă mai mică de un an, alte investiții
financiare pe termen scurt: obligațiuni emise de entitate și
răscumpărate, obigațiuni achiziționate pentru a fi deținute
mai puțin de un an, depozite bancare deschise la termen, alte
valori financiare achiziționate în vederea obținerii unui
câștig imediat.

iv. Casa și conturi în bănci – această structură cuprinde:


1. Conturile la bănci – reunesc cecurile de încasat,
disponibilitățile bănești în lei sau valută existente în
conturile curente deschise la diferite bănci și sumele în
curs de deschidere.
2. Casa – reprezintă numărul în lei sau valută gestionat
prin caseria entității sau alte valori (timbre fiscale și
poștale, bilete de tratament și odihnă, tichete și bilete
de călătorie).
3. Acreditive – reprezintă costuri bancare deschise în lei
sau valută la dispoziția unui furnizor din care urmează
a se efectua ulterior plăți pentru cumpărători de bunuri
sau prestări de servicii.
4. Avansuri de trezorerie – reprezintă bani ai
companiei virați în diferite conturi sub formă de
numerar puși la dispoziția unor salariați sau terți în lei
sau valută în vederea efectuării unor plăți în normele
companiei.

CHELTUIELILE ÎN AVANS
Portivit reglementărilor contabile din România, în structura activelor se
regăsesc alături de activele imobilizate și activele circulante, cheltuielile în
avans. Acestea reprezintă elemente care asigură alocarea pe fiecare exercițiu
financiar (lună/an) a cheltuieilor care se referă strict la acel exercițiu financiar.
În structura lor se regăsesc cheltuielile înregistrate în avans care reprezintă
cheltuielile efectuate în exercițiul financiar curent în contul unor exerciții
viitore, exempluȘ chirii și abonamente plătite in anul n pentru anul n+1.

DATORIILE
Definiția și clasificarea datoriilor – datoriile reprezintă o obligație
actuală a entității care provine din evenimente trecute și pentru decontarea
căreia este probabilă o ieșire de resurse purtătoare de beneficii economice
viitoare.
Datoriile reprezintă modalități de finanțare ale entității puse la dispoziția
acesteia de către bănci, alte instituții financiare, de către furnizori sau terți
pentru care trebuie să se acorde o prestație sau un echivalent valoric. Potrivir
reglementărilor actuare, datoriile sunt clasificate în două categorii:
DATORII CURENTE – reprezintă obligații actuale ale entității care:
a. se așteaptă să fie decontate în cursul normal al ciclului de
expoatare al entității;
b. are data scadentă într-un termen de cel mult 12 luni;
DATORII PE TERMEN LUNG - toate celălalte datorii trebuie
clasificate în categoria datoriilor pe termen lung.
Datoriile sunt recunoscute în contabilitate din momentul apariției
obligației de plată și până în momentul rambursării (în cursul creditelor) sau
plății. În structura datoriilor se regăsesc:
1. Împrumuturi și datorii asimilate – cuprind toate datoriile financiare ale
entității, de regulă cu o scadență mai mare de 1 an care apar din
împrumuturile din emisiunea de obligațiuni și creditele contractate la
bănci împreună cu dobânzile datorate aferente acestor împrumuturi.
2. Datoriile comerciale – apar din relațiie entității cu furnizorii din
cmpărări de bunuri, executări de lucrări, prestări de servicii, cu plată
ulterioară. Datoriile comerciale cuprind:
a. Furnizorii – reprezintă datorii ale entității care provin din
cumpărări de bunuri, executări de lucrări, prestări de servicii cu
plata ulterioare;
b. Efectele de plătit – reprezintă titluri negociabile sub forma
efectelor comerciale care atestă existența unor datorii din relațiile
de decontare cu entități din relațiile de decontare cu furnizorii;
3. Datorii în cadrul grupului – apar din relațiile de decontare cu entități
din cadrul grupului.
4. Datorii din interese de participare – apar din relația de decontare ale
companiei cu entitățile asociate.
5. Alte datorii – reprezintă datoriile salariale fiscale ale entității către
bugetul de stat (impozite și taxe), către angajați (salariu și alte drepturi
asimilate), către asigurări sociale (contribuții sociale), către proprietari,
dividente de plătit și capitalul de rambursat față de creditori diverși și
față de clienți pentru încasarea unor sume de banii de la aceștia cu titlul
de avans.
O categorie contabiă distinctă dar apropiată de conceptul de datorie este
PROVILIONUL care reprezintă obligații actuale ale entității incerte din punct
de vedere al valorii și scadenței.

CAPITALURILE PROPRII
Capitaurile proprii rerpezintă interesu rezidual al investitorilor (proprietari,
acționari sau asociați) în activele entității după deducerea tuturor datoriilor.
Capitalurile proprii reprezintă sursa principala de finanțare a unei entități care
împreună cu datoriile necurente (pe termen lung) au o scadență mai mare de un
an și constituie capitalurile permanente ale companiei. În structura capitalurilor
proprii se regăsesc:
1. Capitalul social – reprezintă sursa proprie de finanțare a unei companii
asigurată de proprietarii acesteia (investitori) care generează raporturi de
drepturi și obligații între entitate și investitori. Capitalul social este
recunoscut în contabilitate în momentul constituirii societății comerciale
când se emit acțiuni sau părți sociale (în cazul SRL, SNC și Societăți în
comandită simplă).
Acțiunea – reprezintă unitatea de bază în relația entității cu proprietarii
săi, iar valoarea înscrisă pe fiecare acțiune este denumită valoare
nominală. (VN);
Evaluarea capitalului social se realizează înmulțiind numărul titlutilor de
valoare (acțiuni sau părți sociale) cu valoarea nominală a acestor tipuri,
astfel: capital social = număr titluri (acțiuni/părți sociale) x VN

Capitalul social este structurat în:


a. Capital subscris nevărsat (CSN) – reprezintă expresia valorică a
tuturor aporturilor în natură și numerar pe care proprietarii sau
angajații le pun la dispoziția entității (conform contractului de
societate);
b. Capital subscris vărsat (CSV) – reprezintă partea din capitalul
subscris de proprietari depusă efectiv la dispoziția companiei;
Capitalul social se constituie în momentul înființării companiei, ulterior
poate fi modificat prin operațiuni de majorare sau reducere a capitalului
social și trebuie lichidat în momentul desființării entității.
2. Primele de capital – reprezintă sursa de finanțare care apare din
operațiuni de majorare a capitalului social prin emisiunea de noi acțiuni,
prin fuziune sau prin aport în natură. Primele de capital sunt de mai multe
tipuri: prime de emisiune și prime de aport ce apar din diferența dintre
prețul de emisiune al noilor acțiuni și valoarea nominală care este mai
mare; prime de fuziune și prime de conversie a obligațiunilor în acțiuni.
3. Rezerve din reevaluare – reprezintă plusul de valoare rezultat din
reevaluarea imobilizărilor corporale atunci când valoarea stabilită de
evaluatorul profesionist este mai mare decât valoarea imobiliărilor
corporale înregistrată în contabilitate. Rezervele se constituie anual din
profitul entității în limitele prevăzute de reglementările în vigoare,
statutul societății sau deciziile AGA (Adunările Generale ale
Acționarilor). Rezervele sunt de mai multe tipuri:
a. Rezerve legale – se constituie anual din profitul brut al entității în
vederea protejării capitalului;
b. Rezervele statutare – se constituie anual din profitul net al
entității conform dispozițiilor formulate în statututul societății;
c. Alte rezerve – se pot constituii din profitul net, acestea nefiind
prevăzute în lege sau în statutul entității;
4. Acțiuni proprii – reprezintă acțiunile companiei răscumpărate pentru a fi
distribuite salariaților sau terților pentru reglarea cursului bursier sau în
vederea reducerii capitalului social prin anularea lor. În documentul bilanț
apar în structura capitalurilor proprii cu semnul minus.
5. Rezultatul raportat – poate lua forma profitului obținut anii precedenți a
cărui repartizare nu a fost stabilită de către AGA sau pierdere din anii
precedenți a cărui acoperire nu a fost descrisă de către proprietari.
6. Rezultatul exercițiului – se referă la profitul sau pierderile anului curent.
Profitul reprezintă o sursă de finanțare proprie pentru entitate până la
momentul repartizării accestuia pe destinațiile legale. Pierderea obținută
de companie trebuie acoperită din alte surse proprii de finanțare și de
aceea se înscrie în documentul bilanț cu semnul minus.
7. Câștigul sau pierderi din instrumente de capitaluri proprii – sunt
generate de operațiuni care vizează acțiunile proprii ale companiei ca
diferență între valorile asociate acestor acțiuni. Câștigurile sunt
recunoscute în documentul bilanț cu semnul plus iar pierderile cu semnul
minus.

CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA DOCUMENTULUI BILANȚ


Relația care apare între activele unei entități, datoriile și capitalurile proprii este
descrisă cu ajutorul documentului bilanț
Bilanțul este documentul contabil care descrie poziția financiară a entității la un
moment dat, momentul de referință fiind sfârșitul anului. În România
documentul de stabilește în format listă și verifică ecuația fundamentală:
TOTAL ACTIVE – TOTAL DATORII = CAPITALURI PROPRII
Bilanțul din România, potrivit reglementărilor contabile are următoarea
structură:
Indicatori 01.01 31.12.2017
I. Active imobile
1. Imobilizări
necorporale
2. Imobilizări
corporale
3. Imobilizări
financiare
TOTAL ACTIVE IMOB
II. Active circulante
1. Stocuri
2. Creanțe
3. Inv. Pe term.
Scurt
4. Casa și conturi la
bănci
TOTAL ACTIVE CIRC
III. Cheltuieli în avans
IV. Dat. cu scadența mai
mică de un an
V. Active circulante
nete
VI. Total Active –
Datorii curente
VII. Dat. cu o scadență
mai mare de un an
VIII. Provizioane
IX. Venituri în avans
X. Capitaluri proprii

VENITURILE ȘI CHELTUIELILE
Întocmirea documentului conturi de profit și pierdere
Măsurarea și raportarea performanțelor financiare reprezintă una dintre
cele mai importante funcții ale contabilității pentru că investitorii, managerii,
băncile și alți actori economici sunt interesați să cunoască cât profit sau piedere
este capabilă să genereze o anumită afacere.
Performanța unei activități este reflectată prin prisma rezultatelor
activității entității care se determină ca diferență între venituri și cheltuieli
astfel:
REZULTAT = VENITURI – CHELTUIELI
Rezultatul poate lua forma profitului când veniturile depășesc cheltuielile
sau forma pierderii atunci când cheltuielile sunt superioare veniturilor.
VENITURILE reprezintă creșteri de beneficii economice apărute în
cursul exercițiului financiar sub forma creșterii activelor sau diminuării
datoriilor care au ca rezultat creșterea capitalurilor proprii din alte cauze decât
aporturile de capitauri proprii ale entității.
CHELTUIELILE reprezintă duminuarea de beneficii economice apărute
în cursul exercițiului financiar sub forma scăderii activelor sau creșterii
datoriilor care au ca rezultat scăderea sau reducerea capitalurilor din alte cauze
decât distribuirile de capital către proprietarii entității.
Potrivit reglementărilor contabile, veniturile și cheltuielile sunt clasificate
după natura activității în două categorii:
1. Venituri și cheltuieli din exploatare – provin din vânzări din bunuri,
executări de lucrări sau prestări de servicii, din producția de stocuri și
producția de imobilizări din despăgubiri primite, din subvenții pentru
investiții și alte venituri din explatare. Cheltuielile de exploatare
clasificate după natura lor cuprind: chletuieli cu materii prime și
materiale consumabile, cheltuieli cu asigurările și protecția socială,
cheltuieli cu amortizările, cheltuieli cu impozite și taxe și vărsăminte
asimilate, cheltuiei pentru despăgubiri, donații, active cedate și alte
cheltuieli de exploatare.
2. Venituri și cheltuieli financiare – provin din dobânzi, dividente,
diferențe de curs valutar sau din reduceri financiare (sconturi) acordate
sau primite. Scontul reprezintă reducerea financiară de preț pe care
vânzătorul (furnizorul) o acordă clientului (cumpărătorului) atunci
când acesta din urmă este dispus să achite niște facturi înainte de
scadența întâlnită inițial.
Procesul de formare a rezultatelor este descris cu ajutorul documentului
contabil de sinteză denumit contul de profit și pierderi (contul de rezultate).
Dacă activele, datoriile și capitalurile proprii sunt elemente componente ale
documentului bilanț, veniturile și cheltuieile sunt elemente componente ale
contului de profit și pierdere.
Contul de profit și pierdere reflectă rezultatul ca efect al activității și
tranzacțiilor efectuate de entitate și raportează performanțele financiare pentru o
anumită perioadă de timp (semestru și an calendaristic). Măsurarea rezultatelor
contului de profit sau pierdere presupune compararea veniturilor și cheltuielilor
angajate într-o anumită perioadă. Potrivit reglementărilor contabile din
România, contul de profit și pierdere se întocmește în format listă cu
clasificarea cheltuielior din explicarea naturii lor. La nivelul acestui document,
sunt determinați o serie de indicatori relevanți pentru aprecierea performanțelor
financiare ale entității după cum urmează: