CALITĂȚILE GENERALE ALE STILURILOR

Corectitudinea

Corectitudinea este respectarea strictă a regulilor gramaticale, a ortografiei în

vigoare. Abaterea de la corectitudine duce la soiecism. De exemplu: dezacordul
(„ziariştii a participat la manifestare...”), folosirea incorectă a acuzativului
(„cartea care am luat-o...”), cuvinte sau expresii enunţate greşit („servici”, „în
ceea ce privesc problemele”) etc.

Claritatea

Claritatea este dată de folosirea cuvintelor cu sensurile lor de bază, bine

cunoscute. Abaterile de la claritate sunt:

obscuritatea - stilul confuz, greoi;

stilul echivoc - confuzie în exprimare, astfel încât nu se poate şti exact la ce se

referă vorbitorul;

nonsensul - exprimare fără logică, fără sens, deseori aberantă („Industria

română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”- I.L.
Caragiale).

Proprietatea

Proprietatea este calitatea stilului privind folosirea cuvintelor ce exprimă exact

ideea, apelând la sensul propriu, cel mai potrivit al cuvântului. Abaterile se
produc din cauza necunoaşterii sensurilor unor cuvinte şi duc la un stil
impropriu.

Precizia

Precizia este capacitatea de a folosi cuvintele strict necesare comunicării, de a

găsi acele cuvinte care să exprime cel mai bine ideea pe care vorbitorul doreşte
să o transmită. Abaterile de Ia precizia exprimării pot duce la:

stilul prolix, difuz, bombastic, printr-o aglomerare obositoare de cuvinte inutile,

ceea ce produce digresiunea. Definind un astfel de stil, Voltaire îl numea „o
mare de cuvinte într-un pustiu de idei”, iar Titu Maiorescu, referindu-se la
„beţia de cuvinte”, afirma că „boala se numeşte lipsa de idei”.

pleonasmul este greşeala de exprimare prin repetarea inutilă a unor cuvinte ce

exprimă aceeaşi idee ( „şi-a adus aportul”).

Puritatea

Puritatea este dată de folosirea strictă a cuvintelor admise de simţul cultivat al

limbii. Abaterile de la această calitate a exprimării reies din incultură, din lipsa
lecturii, din imitarea fără discernământ („faci mişto!”), precum şi din folosirea
abuzivă ori nejustificată de provincialisme, arhaisme, neologisme, barbarisme
etc.

Calităţile particulare ale stilului

Stilul particular asigură originalitate operelor literare, scriitorilor şi vorbitorilor,

individualizându-i şi conferindu-le personalitate.
 - naturaleţea este exprimarea firească, curgătoare, necăutată a ideilor, ce
se înlănţuie coerent, logic şi clar, fiind receptate cu uşurinţă şi cu plăcere
de cei cărora le sunt adresate. Abaterea de la naturaleţe duce la un stil
afectat (căutat, teatral) sau la un stil emfatic (bombastic, declamator,
umflat).
- concizia este exprimarea concentrată, lapidară, care apelează numai la
cuvintele absolut necesare transmiterii ideii vorbitorului spre a fi înţeleasă
corect de receptor.

simplitatea este capacitatea de a folosi cuvinte accesibile, de a acorda o atenţie

migăloasă în alegerea riguroasă a cuvântului care să exprime cel mai elocvent
ideea susţinută.

- armonia (muzicalitatea) este dată de sonoritatea caldă, firească, ce

încântă auzul şi este ilustrată mai ales de poezie, dar este necesară şi în
exprimarea cotidiană. Abaterea de la armonia fonetică duce la cacofonie,
adică alăturarea supărătoare a unor grupuri de sunete ce poate deveni
uneori vulgară („face ce poate”, „cu rugămintea”, „economică care”).
- demnitatea stilului este dată de folosirea cuvintelor cuviincioase,
conferind exprimării delicateţe, fineţe, discreţie şi eleganţă. Abaterea de
la ceasta calitate duce la o exprimare vulgară, de prost gust, supărătoare.
- fineţea stilului se realizează prin întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă
în mod subtil ideea, sensul, apelându-se la aluzie, urmând ca cititorul
(interlocutorul) să descopere esenţa comunicării.

Referindu-se la stilurile funcţionale ale limbii române, Ion Coteanu consideră că

acestea constituie „un sistem lingvistic mai mult ori mai puţin specializat în
redarea conţinutului de idei specifice unei activităţi profesionale”.

Tudor Arghezi defineşte stilul ca fiind „meşteşugul de a da cuvintelor duritate,

relief, culoare şi însufleţire”.

O sugestivă şi metaforică viziune asupra calităţilor pe care trebuie să le respecte

stilurile folosite în comunicare o exprimă poetul Lucian Blaga: „întâia şi
suprema lege a stilului literar ţine de regulile politicii financiare. Această regulă
te învaţă să nu emiţi cuvinte pentru care n-ai acoperire în aur. Orice abatere de
la această normă duce la inflaţie”.