UN PUNCT DE VEDERE PRIVIND HIDROGRAFIA CURSULUI SUPERIOR AL

VĂII AMPOIŢA ŞI FORMAREA CARSTULUI DIN ZONA HĂLDĂHAIA

Evoluţia hidrografică a bazinului superior al Văii Ampoiţei, cunoscut sub numele de

Valea Muntelui şi formarea actualei reţele hidrografice în zonă, este un proces evolutiv
compelx, puternic influenţat de structura litologică a fundamentului pe care aceasta s-a
dezvoltat, cât şi de poziţia emisarului final.
Bazinul hidrografic al văii Muntelui are o suprafaţă de peste 1200 ha (1217 ha), din
care cea mai mare parte se dezvoltă în cadrul depozitelor deritice ale flişului cretacic,
necarstificabil, aparţinând Stratelor de Feneş inferioare şi superioare şi circa. 350 ha
deţinute de rocile carbonatice ale platformei Ciumerna. Prezena acestora induce în
sistemul de alimentare a reţelei hidrografice influenţe specifice, datorate sistemului de
alimentare şi curgere, caracteristice carstului.
În zonă, procesul de sedimentare a depozitelor neojurasice este vizibil la nivelul
platoului Ciumerna. Acesta formează o vastă suprafaţă de nivelare, cu o altitudine de 1200
- 1300 m, puternic marcat de relieful carstic specific (doline, dâlme). S-a format prin
depunerea peste un fundament vulcanic, în facies recifal şi pelagic a stratelor succesive
de calcare cu accidente silicioase, a calcare masive de Stramberg şi calcarelor cu
Aptycus. Aceste calcare, la rândul lor, sunt suprapuse de către depozite sedimentare
cretacice în facies de fliş, formate din calcare neocomiene şi strate de Feneş inferioare 1,
continuate cu stratele de Feneş superioare, aparţinând Barrenin-Albianului. Astăzi peste
aceste depozitele se mai păstrează aflorimente de keratofire şi gresii vaconian-
cenomaniene, care favorizează formarea unor mici acvifere, cu debite reduse şi
descărcare locală, sub forma unor izvoare de platou, care după scurte parcursuri
subaeriene se pierd în depozitele carbonatice, prin receptori dezvoltaţi sub forma unor
cavităţi puternic descendente (Peştera Calului) sau ponoare (Ponorul de sub Ţuţuleu) 2.
La limita vestică a platformei Ciumerna, necarsificabilul este format în cea mai mare
parte din depozitele sedimentare neocomiene ale stratelor de Feneş inferioare, formate
din şisturi silitice, de culoare violacee verzuie, uşor metamorfizate, cu elemente de cuarţ
detritic, de muscovit şi biotit, atribuite neocomianului (barremian şi barremian-apţian
inferior)3.

Evoluţia reţelei hidrografice

Valea Muntelui, izvoreşte de sub vâful Muncel, de unde, până la confluenţa cu
valea Muguieştilor, în amonte de Lunca Meteş, are o lungime de 7 km, din care 1,7 km, pe
sectorul Pârâul Hăldăhaia - Pârăul Curugu, unde curge la limita sau în imediata apropiere
a depozitelor de calcar ce formează platoul Ciumerna.
Bazinului de colectare, cu cei mai semnificativi afluenţii, care îşi adună apele de pe
necarstificabil sunt pâraiele: Bilceru, a Casoi şi Pâraile Căsuţii. O menţiune specială
trebuie acordată Pârăului Hăldăhaia, cunoscut şi sub numele de pârâul Casoiu Mare,
dezvoltat la limita depozitelor calcaroase ale platformei Ciumerna cu cele de fliş cretacic.
Calcarele platformei Ciumerna, cu o lăţime de peste 3 km, formează cel mai
important sistem orohidrografic al Trascăului 4, care odată cu exondarea platformei
Ciumerna şi a lanţului ofiolitic marginal şi-au început procesului de eroziune subaeriană.
Fenomenul se amplifică după încheierea mişcărilor austrice, favorizând formarea reţelei
hidrografice locale spre bazinele de sedimentare marginale, reprezentate în zonă de către
resturile golfului Feneş.

1
Argeşel 1977, p. 24-25.
2
Orăşanu et al. 2010, p. (p.1)
3
Ianovici et alii, 1969, p. 179.
4
Ştef 1998, p. 12.

1
Evoluţia ulterioară a acesteia, a fost puternic influenţată de prezenţa barei calcaroase din
Dosul Blidarului şi a sinclinalului aflat la nord de aceasta.
La nivel microzonal aceste caracteristici se regăsesc în evoluţia probabilă a pârâului
Hăldăhaia. Iniţial actualul aparat hidrografic s-a structurat pe două bazine distincte (Pl 1).
- Primul, cel vestic, format după confluenţa a două cursuri fosile (honci), în
jumătatea superioară a bazinului îşi are originea sub actualul vârf al Casoiului. Şi-a
dezvoltat un curs linear nord-sud cu o lungime de cca. 1,5 km, în cadrul depozitelor de fliş,
formând pârâului Runculeţelor.
- Pârâul Hăldăhaia propriu-zis, cu o lungime de cca. 1,9 km, avea cursul iniţial pe
direcţia N-S, cu o mică abatere spre vest în zona de izvoare. El s-a dezvoltat în cadrul
depozitelor cretacic timpurii, care acopereau depozitele mai vechi, neojurasice, din sud-
vestul platoului Ciumerna. Odată cu coborârea nivelului de bază a colectorului principal
reprezentat de cursul văii Muntelui, adâncirea albiei acestuia a intersectat epigenetic limita
sud-vestică a calcarelor, care au acţionat ca un nivel de bază, limitând adâncirea albiei. În
acela-şi trimp pârâul Runculeţelor îşi adânceşte semnificativ albia, la contactul dintre limita
calcarelor şi cea a depozitelor de fliş, favorizate şi de pierderile pârâului Hăldăhaia în
masa calcarelor. Aceste pierderi drenau spre limita exterioară a calcarelor, fiind vizibile
astăzi în versantul calcaros Hăldăhaia sub forma unor mici cavităţi dispuse pe mai multe
nivele. Aceste pierderi au favorizat conturarea unui afluent de stânga pentru pârâul
Runculeţelor, a cărui înaintare regresivă, în zona de contact dintre cele două tipuri de
sedimente a interceptat cursul superior al pârâului Hăldăhaia, schimbându-i direcţia de
curgere spre sud-vest, vechiul curs, peste sectorul calcarelor rămânând suspendat.
Paleohidrografia zonei şi descărcările hidrologice spre Valea Muntelui sunt
evidenţiate şi de existenţa altor cavităţi carstice, care păstrează urme clare de curgere
vaduasă, cum sunt: P. 3154/1, P. 3154/6 (Peştera Mare sau Frumoasă) şi P. 3154/10, din
bazinul Pârâului Hăldăhaia, cu o dezvoltare cuprinsă între 164 m şi 1160 m.
Spre Pârâul Topliţei au funcţionat ca emergenţe Peştera „Păianjenul” şi peştera de
la Izvorul Topliţei. Exceptând peştera de la Izvorul Topliţei, ce reprezintă un nivel de
descărcare a supraplinului a actualei reţele Gaura Calului – Izvorul Topliţei, celălalte
peşteri sunt fosile, sau parţial active în perioadele cu umiditate ridicată: primăvara sau
după ploi prelungite (P. 3154/10). Prezenţa reţelei amintite a fost evidenţiată în vara anului
1984 de către membrii cercului de speologie „Emilian Cristea”din Alba Iulia 5, prin colorări
cu floresceină efectuate în ponorul Gaura Calului. Experimentul a pus în evidenţă legătura
clară dintre acesta şi Izvorul Topliţei. Marcatorul parcurgând distanţa aeriană de 2 km, cu
o denivelare de 300 m dintre cele două puncte în 42 de ore, cu o viteză de cca. 48 m/oră;
fapt ce scoate în evidenţă existenţa unei curgeri vaduoase cu importante volume de apă.

Aportul carstic
În bazinul superior al văii Ampoiţa (Valea Muntelui) nivelul precipitaţiilor este
puternic influenţat de circulaţia vestică a curenţilor de aier, înregistrând un nivel minim
multianual al precipitaţiilor de peste 1000 mm/m 2 (1020 mm/m2 la Iezer6). Nivelul
scurgerilor şi a stocurilor anuale de apă sunt totodată puternic influenţate de cele peste
100 zile cât se menţine în medie stratul de zăpadă 7.
Procesele de scurgere au un caracter relativ uniform, în zonele de fliş, fiind
influenţate de nivelul de precipitaţii, de tipul şi gradul de acoperire cu vegetaţie. Prezenţa
unor întinse suprafeţe împădurite accţionează, de asemenea, ca un factor reglator al
debitelor şi turbulenţei apelor, permiţând totodată acumularea şi cedarea treptată a unor
importante cantităţi de apă, concomitent cu limitarea efectelor evapotranspiraţiei.

5
Vezi Buletinul Informativ nr. 1(10)/1986 al F.R. Turism-Alpinism, Comisia Centrală de Speologie Sportivă, p.94.
6
Ştef 1998 p. 36.
7
Moraru et all. 1980, p.48

2
 O situaţie specială se manifestă în bazinele hidrografice dezvoltate sau influenţate
de un substrat calcaros. Aici scurgerea de pe versanţi ajunge în albia minoră într-un
procent mult mai mic (20%), datorită infiltrărilor în subteran prin fisuri, interstiţii, ponoare,
doline etc, deseori prin goluri carstice cabile să depoziteze volume importante de apă.
Prezenţa acestora influenţează nivelul debitelor şi viteza de scurgere prin carst, asigurând
totodată o continuitate mai îndelungată de descărcare, implicit a unor debite mai mai
ridicate şi mai constante la sfârşitul primăverii 8.
În organizarea debitelor văii Muntelui aportul carstic este semnificativ, atât ca debit
dar mai ales ca şi constantă a acestora. Aici, după un maxim de scurgere înregistrat la
topirea zăpezilor, scăderea nu se face brusc ci treptat pe timpul mai multor zile (chiar
săptămâni!), datorită aportului unor emergenţi carstici cum sunt izvoarele de sub Hăldăhia,
Izvorul Topliţei şi cele de pe Pârâul Curugu.
Cu o suprafaţă relativă de peste. 1000 ha, platoul Ciumerna constituie principalul
complex orohidrografic care stă la originea mai multor văi din zonă (Valea Ighielului, Valea
Ţelnei, Valea Bucerzii) sau are un aport semnificativ in alimentarea reţelei hidrografice
limitrofe (Valea Găldiţei, Valea Ampoiţei). Analizând direcţiile de descărcare, frecvenţa şi
distribuirea principalelor emergenţe care descarcă Ciumerna se poate constata că cea mai
mare cantitate de apă este descărcată spre sud, spre Valea Ighielului şi Valea Ampoiţei
(Valea Muntelui) prin izvoarele de la Iezer şi Topliţa, cu un debit mediu cumulat de cca.
145 l/s9 (102 l/s)10.

Nr. Denumirea izvorului Debit Altitudine Direcţie de Bazin hidrografic

Crt. mediu (l/s) descărcare
1 Izbucul Iezerului 100 (94) 850 Sud b.h. Ighiu
2 Izvorul Feredeului 10 950 Nord b.h. Găldiţa
3 Izvorul Burduvoaia 15 1.042 Nord b.h. Găldiţa
4 Izvorul Topliţa 47 (8) 930 Sud-vest b.h. Valea Muntelui
5 Izv.din Pârâul Hăldăhaia 987 - 1255 Vest b.h. Valea Muntelui

Acest fapt poate fi explicat prin ridicare mai accentuată a limitei nordice a platoului
Ciumerna, şi înclinarea stratelor de calcare spre sud, fenomen vizibil în morfologia
abruptului nordic mai degrabă sub formă de „cuestă” şi în tendinţa de afundare a
calcarelor jurasice sub depozitele mai noi, în partea sudică (fapt vizibil la izvorul Topliţei,
unde limita acestora se găseşte la mai puţin de 50 m faţă de firul văii Muntelui), precum şi
în dezvoltarea unor cavităţi din zonă pe suprafaţa de strat (Peştera mare din Hăldăhaia
Mare, Gaura Calului, Peştera de la Izvorul Topliţei).
Datele de mai sus arată că peste 80 % din capacitatea de înmagazinare şi drenaj al
Platoului Ciumerna se îndreaptă spre sud, din care cca. o treime revine Văii Muntelui 11, în
timp ce spre nord aceste descărcări sunt mult mai puţin semnificative.
În zona limitrofă calcarelor, continuă procesul de modelare morfologică sub
influenţa factorilor de eroziune şi depunere a materialului aluvionar. Pentru actualul curs al
pârâului Hăldăhaia, stabilitatea albiei privită ca suprafaţă de echilibru între debit şi panta
de curgere, se regăseşte numai pe cursul inferior al acesteia. Aici procesele de eroziune
sunt mult mai lente, datorită talvegului şi a vitezei de curgere mai mică. În schimb pe
cursul mediu, în sectorul amonte de Hăldăhaia Mare până la confluenţa cu pârâul
Runculeţelor procesul de eroziune este mult mai agresiv, şi viteza de curgere mai mare.
Aici linia talvegului cunoaşte o modificare continuă, prin adâncirea albiei în masa
depozitelor de fliş şi apariţia unor trepte de eroziune, datorită întersecătării unor praguri din
roci mai dure; calcare, şi şisturi silitice. Toate aceste caracteristici sunt specifice unei albii
8
Idem, p. 42.
9
Ştef 1998, tabel 4, p. 48
10
Orăşanu (p. 7)
11
Ştef, 1998, tabel 7.

3
tinere, aflată în plină evoluţie, care nu şi-a găsit încă echilibrul de curgere Materialele
rezultate se regăsesc în colmatarea cursului inferior al pârâului şi pe cel al Văii Muntelui.
Analizat comparativ, acest poroces de colmatare credem că poate fi explicat cel
mai bine de rezultatul studiului scurgerilor, realizate pentru Iezerul Ighiel, în perioada 1978
– 1985, la altitudinea de cca. 1000 m şi o suprafaţă de 3,6 km 2, în sectorul Striglău –
Ciumerna12.
Din analiza datelor culese rezultă că pentru sectorul Iezer volumul de aluviuni
depus este de 41,4 m3, cea ce raportat la suprafaţa bazinului hidrografic, rezultă un strat
erodat de 11,5 mm. Extrapolând aceste date la sectorul pârâului Hăldăhaia, cu o suprafaţă
de 140 ha (14 km2) o diferenţă de nivel de cca. 361 m pe o lungime de cca 1800 m, într-o
zonă în care vegetaţia forestieră acoperă mai mult de 60% din suprafaţa bazinului de
alimentare, etc.. . volumul de aluviuni poate atinge 161 mc.

Mircea Gligor

Pl. 1. Schiţă privind evoluţia paleoe-hidrografică a zonei Hăldăhaia.

12
V. Ştef, 1998, p. 187, tab. 31,

4
BIBILIOGRAFIE:

Bleahu, M. Captarea carstică şi importanţa ei pentru evoluţia morfologică a

Bleahu 1957 -
regiunilor carstice, Probleme de Geografie, vol. V. 1957.
Bleahu 1974 - Bleahu, M. Morfologia carstică, edit. Şttiinşifică, Bucureşti, 1974
Bleahu, M., Damian M. Studii de stratigrafie si tectonice în regiunea Feneş –
Bleahu, Damian,
- Ighiel – Întregalde (M. Metaliferi), D.d.S.Inst.Geol. Vol. LIII/1, Bucureşti,
1967
1967.
Bulgăr Al., Diaconu V., Oancea V., Metode actuale în studiul hidrologic al
Bulgăr et al. 1984 -
carstului, în Theoretical and applied Carstology, vol. I, 1984.
Diaconu C., Probleme ale scurgerii de aluviuni a râurilor României, în Studii
Diaconu 1971 -
de hidrologie, vol. XXXI, Bucureşti, 1971.
Diaconu, Diaconu C., Lăzărescu D., Hidrologie, manual pentru Scolile tehnice, ed. Did.
-
Lăzărescu, 1965 şi Pedag., Bucureşti, 1965.
Diaconu C., Muscanu M., În problema determinării timpului de concentrare a
Diaconu,
- scurgerilor din ploi în bazinele mici, în Studii de hidrologie, vol XLII,
Muscanu, 1974
Bucureşti, 1974.
Florea 1968 - Florea N., Geografia solurilor României, edit. Ştiinşifică, Bucureşti, 1968.
Iacob E., Consideraţii asupra bilanţului hidrologic al M. Apuseni, în Studia
Iacob 1965 -
Universitas Babeş-Bolyai, Cluj, fasc. L., 1965
Ianovici şi col. Ianovici V şi colaboratorii, Evoluţia geologică a M. Metaliferi, edit. Academiei,
-
1970 Bucureşti, 1970
Moraru, et al, 1960 - Moraru T., Bogdan O., Maier A., Judeşul Alba, Bucureşti, 1980.
Moraru, Pişota, Moraru T., Pişota I., Buta I., Hidrologie generală, edit. Pedag. Bucureşti,
-
Buta, 1960 1962.
Moraru, Savu, Moraru T., Savu Al., Regiuni hidrografice din Transilvania, în în Studia
-
1956 Universitas Babeş-Bolyai, Cluj, 1956.
Nicolae I., Ofiolitele din Munţii Trascău, în Anuarul Inst. de geog. vol. 65,
Nicolae 1983 -
Bucureşti, 1983.
Oncescu 1968 - Oncescu N., Geologia României, edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Orăşanu -
Orghidan N., Văile transversale din România, edit. Academiei RSR,
Orghidan 1969 -
Bucureşti, 1969.
Pişotă, Trufaş, Pişotă I. Trufaş V., Hidrologia R.S.R., C.M.U. Bucureşti, 1971.
-
1971
Platagea Gh. Calculul debitelor maxime pluviale pe râurile din R.S.R. în
Platagea, 1965 - cazul când lipsesc date din observaţii directe, în Studii de hidrologie, vol XII,
Bucureşti, 1965.
Pop, Măhăra 1965 - Pop Gr., Măhăra Gh., Lacul Ighiu, în Natura, nr. 4, 1965.
Popescu Argeşel, Popescu Argeşel I., Munţii Trascău – Studiu geomorfologic, edit. Academiei,
-
1977 Bucureşti, 1977.
Preda, Marossi Preda I., Marossi P., Hidrogeologie, edit. Did. şi Ped., Bucureşti, 1971
-
1971
Ştef V., Munţii Trascău – Studiu hidrologic, în Studii şi cercetări, Hidrologie
Ştef 1998 -
66, Bucureşti, 1998.
Trufescu V., Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată, edit.
Trufescu 1966 -
Academiei, Bucureşti, 1966.
Ujvarii 1972 - Ujvari I., Geografia Apelor României, edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Zăvoianu I., Morfometria bazinelor hidrografice, edit. Academiei R.S.R.,
Zăvoianu, 1977 -
Bucureşti. 1977.
* * * - Clima R.P.R. vol I şi II, edit I.M.H. Bucureşti, 1961
* * * - Atlasul cadastral al apelor din R.P.R. C.S.A. Bucureşti, 1964
Monofrafia hidrologică a bazinului hidrografic Mureş, în Stidii de Hidrologie,
* * * -
vol. VI, 1963
Harta geologică a R.S.R. Foaia Turda, scara 1:20 000 000, comitetul de stat
* * * -
al Geologiei, Bucureşti, 1968.

5
 Monografia geografică a R.P.R. cap. Hidrografie, edit. Academiei, Bucureşti,
* * * -
1960.
* * * - Atlasul climatologic al R.S.R. I.M.H. Bucureşti, 1966.