Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni

din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.

Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a
procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.

Cuprins

 1Caracterul și cauzele cruciadelor

 2Cruciada I (1096–1099)
 3Cruciada a II-a (1147–1149)
 4Cruciada a III-a (1189–1192)
 5Cruciada a IV-a (1202–1204)
 6Cruciada a V-a (1217–1221)
 7Cruciada a VI-a (1228–1229)
 8Cruciada a VII-a (1248–1254)
 9Cruciada a VIII-a (1270)
 10Urmările cruciadelor
 11Bibliografie
o 11.1Lectură suplimentară
 12Vezi și
 13Legături externe

Caracterul și cauzele cruciadelor[modificare | modificare sursă]

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de
o ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa
numitelor "locuri sfinte", în principal, Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană.
Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe
plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.
Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de
vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică
atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de
criză, ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a
instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații,
secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domeniale, pe cale de
a se dezvolta, cât și celei orășenești.
Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție fericită. La
ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de
desfacere și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin
pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în Evul
Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat și ei cruciadelor
deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar,
de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o prăpastie.
Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări de mase a fost creată de însăși
situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după
ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de
Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc și a
celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într-un
moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. În această situație,
împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa s-a
născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera
de influență, mai întâi, prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolice și ortodoxe,
apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont din 1095,
apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.

Cruciada I (1096–1099)[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Prima cruciadă.

Raimond al IV-lea
 

Robert Curthose
 

Godfrey de Bouillon
 
Drumul primei cruciade

Cei patru șefi ai cruciadei: Godefroy de Bouillon, Boemund de Taranto, Raimond al IV-lea de

Toulouse și Tancred de Taranto.

În Consiliul de la Clermont din 1095, în cadrul sinodului(adunare bisericeasca), Papa Urban al II-

lea a anunțat public cruciada pentru eliberarea Țării Sfinte de sub ocupația musulmanilor,
declarând "nimicirea dușmanilor creștinătății și iertarea eternă a păcatelor pentru cei care vor lupta
sub semnul crucii". Răspunsul a fost pozitiv, iar papa le-a spus episcopilor să se întoarcă în parohiile
lor și să obțină susținere pentru cruciadă pe fondul slǎbirii puterii selgiucizilor din Orient.
Fiecare grup de creștini trebuia să se supună seniorului local și să se autofinanțeze. Grupurile
trebuiau să se mobilizeze în august 1096 și să pornească spre Constantinopol, unde aveau să se
alăture armatei gigantice a Bizanțului, să-i izgonească pe turcii selgiucizi din Asia Mică și să
înainteze spre sud, prin Siria, până la Ierusalim. Cavaleri și oameni de rând, țărani și meșteșugari,
chiar și hoți și călugări , au pornit la drum, conduși de Petru Eremitul și Walter cel Sărac. Cea mai
mare parte dintre ei n-au ajuns niciodată în Palestina, fiind uciși, iar ceilalți au devenit hoarde de
sălbatici și flămânzi.
Patru mari armate de cruciați s-au format și au ajuns până la Constantinopol pe rute diferite. Primul
care a sosit, în decembrie 1096, a fost grupul din Lorena, din Franța de Nord și Germania, condus
de Godefroy de Bouillon. Al doilea sosit a fost un contigent de normanzi din sudul Italiei, condus de
către ducele Boemund de Taranto și contele Tancret. Un al treilea grup a ajuns din sudul Franței,
sub contele Raimond al IV-lea de Toulouse. Cel de-al patrulea era compus din francezi, normanzi și
englezi, sub comanda ducelui Hugh de Vermandoi, a lui Robert Curthose de Normandia și a lui
Stephen de Blois, sosind în mai 1097.
Când au ajuns la Constantinopol, liderii cruciaților au fost supuși presiunilor de către
împăratul Alexios I Comnen pentru a fi de acord că orice foste teritorii bizantine să-i revină lui. Pe
cruciați aceste revendicări i-au nemulțumit și au început să-l bănuiască pe Alexios de motive
oportuniste.
Traversând Asia Mică, cruciații s-au îndreptat spre Niceea, capitala turcilor anatolieni. Alexios a
convins garnizoana de acolo să i se predea lui personal, și nu cruciaților, fapt care a întărit
suspiciunile cruciaților în privința împăratului bizantin. Armata s-a divizat, diferite grupuri cucerind
orașele Tarsos, Antiohia și dincolo de Eufrat, Edessa. Bohemund din Taranto se proclama prinț de
Antiohia, iar Baudouin din Flandra ataca orașul Edes (Urfa sau Osroen), de dincolo de Eufrat.
Majoritatea obiectivelor cruciaților au cedat ușor în față forțelor uriașe, predându-se înainte ca o
armata turcească să le vină în ajutor. După Antiohia, cruciații s-au îndreptat spre Ierusalim.

Confruntare din timpul asediului Antiohiei (1097–98).

Au ajuns în preajma Ierusalimului la 7 iunie 1099, găsind orașul sub control musulman și păzit de o

garnizoană egipteană. Un alt grup de cruciați a sosit de la Genova cu mașinăriile de asediu
necesare pentru atacul decisiv asupra zidurilor orașului. Bine pregătiți, cruciații au asediat
Ierusalimul cu o armatǎ de 1300 de cǎlǎreți (cavaleri) și 12 000 de infanteriști cruciați englezi,
francezi și germani, conduși de cavalerii nobili ca Raimond al IV-lea de Toulouse (Conte de
Toulouse, marchiz de Provența și conte de Tripoli), Tancred de Taranto (cavaler normand, Principe
de Galileea și regent al Antiohiei), Robert al II-lea de Flandra, Robert Curthose și Godefroy de
Bouillon (Senior de Bouillon, Duce al Lotharingiei Inferioare și viitor suveran al regatului
Ierusalimului).
Cetatea era apǎratǎ de doar 400 de cǎlǎreți fatimizi , trupe musulmane și mercenari nubieni conduși
de guvernatorul fatimid Iftikhar ad-Dawla. După ce creștinii au năvălit peste zidurile exterioare și au
intrat în oraș, aproape toți locuitorii au fost uciși în acea după-amiază, în noaptea care a urmat și a
două zi dimineață. Musulmanii, evreii și chiar câțiva creștinii care mai erau în oraș au fost masacrați
fără nicio deosebire. 70.000 de civili au fost măcelăriți. Mulți musulmani s-au refugiat în Moscheia Al-
Aqsa, unde, în conformitate cu o însemnare din Gestă, "...măcelul a fost așa de mare, că oamenii
noștri se bălăceau în sânge până la glezne..." După cum scria Raymond de Aguilers "...oamenii
călăreau în sânge până la genunchi și la brida frâielor."
Tancred a cerut ca pradă de război cartierul templului și a oferit aici protecție celor câțiva musulmani
de aici, dar nu a putut împiedică uciderea lor de