Răscoala Țărănească din 1907

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Răscoala Țărănească din 1907

O patrulă de cavalerie observă casele incendiate de către

răsculați lângă Buzău.

Informații generale

Perioadă

Loc Regatul României

Beligeranți

 Armata Română țărani răsculați

Conducători

 Carol I al României

Pierderi

necunoscute, minore 1786 de morți(Dabija, cel

mai obiectiv raport)
10.000 de arestați

Modifică date / text 

Răscoala țărănească din 1907 a început în data de 21 februarie (8

februarie s.v.) 1907 în Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit, în perioada următoare, în
toată țara. Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-
se cu morți și răniți.[1][2] Cauzele sunt, încă, controversate,[3] au fost ani cu recolte mult
mai slabe (ex. 1899, 1904), țărănimea își mărea constant suprafața agricola, în
detrimentul marii proprietăți, marea majoritate a țărănimii nu participă la revoltă, indivizi
ce nu erau muncitori agricoli participă la evenimente, au fost mobilizați zeci de mii de
țărani, ca soldați, ce nu au susținut revolta, din contră. [3][4][5]
După modul cum s-a extins și conform declarațiilor celor ce au luat parte la
evenimente, socialiștii au avut un rol important în organizarea de agitatori și
 propagandă (ex. Adevărul, pe atunci de factură socialistă, ziarul Dimineața, C.
Mille, Dobrogeanu Gherea, Octav Băncilă, Cristian Rakovski, etc), pe modelul celor
executate în Imperiul Rus.[3][4][5]

Cuprins

 1Cauze
 2Desfășurare
 3Consecințe
 4Impactul în literatură și artă
 5Note
 6Legături externe
 7Bibliografie

Cauze[modificare | modificare sursă]
În acea perioadă, în teritoriile românești (ale României până în 1918: Țara Românească
și Moldova) țăranii dețineau pământul în comun [6] și acesta nu putea fi înstrăinat,
iobăgia era absentă și taxele percepute de domnitori de la țărani erau destul de mici,
majoritatea fondurilor provenind din taxele vamale de tranzit sau import-export. [6] Invazia
și cucerirea principatelor de către turcii otomani va duce la schimbarea radicală, în
sensul rău, a situației pre-existente: în căutare de fonduri pentru plata tributului, clasa
boierească va introduce birul și iobăgia (servitutea, statutul de șerb). [6] La mijlocul
secolului al XVIII-lea, pentru o scurtă perioadă, iobăgia a fost abolită, însă instituția
corvoadei a rămas; iobăgia va fi reintrodusă o dată cu transformarea agriculturii dintr-o
formă agro-pastorală într-o agricultură cerealieră, destinată exporturilor, la începutul
secolului al XIX-lea.[6] O dată cu deschiderea comerțului în Marea Neagră de către
vasele de război britanice, franceze și rusești, în 1828 (după bătălia navală de
la Navarino), și perspectiva atrăgătoare a exporturilor, boierii români devin proprietarii
pământurilor din simpli colectori de taxe. [6]

Ștefan Luchian, La împărțitul porumbului, care reprezintă un grup de țărani, îndreptându-se spre conac pentru
a primi rațiile de porumb.

Iobăgia este din nou abolită o dată cu reforma agrară din 1864, care transformă definitiv
pământul în proprietate privată, satele devălmașe (proprietatea comună a pământului)
fiind desființate.[6] Cu această ocazie boierii au primit pământul cel mai fertil, țăranii
posedând prea puțin pentru a putea supraviețui de pe lotul lor de pământ, obligați fiind
astfel să muncească pe pământul boierilor pentru o cotă-parte din recoltă. [6] Acest
sistem agrar permitea boierilor să exporte cereale, sistemul astfel constituit fiind numit
neo-iobăgie (Mytrani, 1951:27)[6]: țăranii erau obligați să muncească întâi pământul
boierilor, și doar după aceea pe propria fâșie de pământ. Asta făcea ca în perioada
recoltei, țăranii erau obligați să muncească întâi pentru profitul boierilor, și doar după
aceea și dacă mai rămânea timp, înainte de îngheț sau ploi devastatoare, să culeagă și
recolta de pe propriul lor pământ.[6] Țăranii își asumau astfel cele mai mari riscuri în
agricultură, aceștia folosind propriile lor unelte pentru muncă, adesea fiind obligați să
împrumute cereale, la niveluri cămătărești de dobândă, pentru a-și hrăni familiile și a-și
asigura semințele pentru semănatul din primăvara următoare. [6] Sistemul asigura astfel
îndatorarea din ce în ce mai accentuată a țărănimii. În plus, prin măsurători incorecte,
țăranii erau adesea pur și simplu furați de către oamenii boierilor (arendași),
administrația lăsând însă furtul nepedepsit, pentru că trăgea avantaje din situația dată,
ea fiind de partea arendașilor.[7] În 1905, aproximativ jumătate (48,7%) din pâmântul
cultivabil era în proprietatea a 0,6% dintre proprietarii de pământ, acest teren cultivabil
fiind în proprietatea coroanei (monarhului), a câtorva mii de familii de boieri care-și
duceau viețile în capitală și marile orașe, și a Bisericii Ortodoxe Române (mânăstirilor)
[6]
, în timp ce restul de 95,4% din proprietari (aproximativ un million de familii) erau
țărani, care ei posedau 51,3%[5] din pământul arabil. Sistemul agrar din perioada
premergătoare Marii Răscoale (1907 a fost doar una dintr-o serie de răscoale țărănești,
care au fost însă reprimate în fașă, ele necăpătând caracterul general al celei mai mari
dintre ele: 1888, 1889, 1900) mai avea o trăsătură care a fost de natură de a duce
exploatarea țărănimii până peste limitele suportabilului: totalitatea pământurilor în
proprietatea coroanei[6] și majoritatea pământurilor în proprietatea Bisericii
Ortodoxe[6] erau date în arendă, la fel ca cea mai mare parte din pământul aflat în
proprietatea boierilor; aproape 59% din întreg pământul arabil al moșierilor se afla în
regim de arendă. Arendașul plătea o sumă fixă pentru pământul în chirie și
administrație, încercând apoi să scoată un profit maxim prin exploatarea țăranilor. [6] În
Moldova, de unde a izbucnit răscoala, 40% dintre arendași erau evrei și alți 10% indivizi
de altă etnicitate decât cea română. [6] În România anului 1905, neoiobăgia prevala și
disparitatea între marea și mica proprietate era fără egal în Europa, chiar și atunci când
considerăm Rusia.[8]
Majoritatea marilor proprietari funciari în anii premergători răscoalei preferau să
locuiască în orașe, și nu doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor.
Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o
sumă fixă (arendă). Arendașii, la rândul lor, încercau să obțină profituri cât mai mari într-
o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă țăranii formau până la 80% din
populația României și circa 60% aveau pământ foarte puțin sau nu aveau deloc, în timp
ce latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil. În opinia majorității
experților, chiar și după mai bine de un deceniu de la marea răscoală, România
rămânea o țară primitivă, cu un analfabetism situat undeva între 43 și 60 procente, cu
omortalitate infantilă de 17,4 %, un venit pe cap de locuitor de 60 dolari, în care 80 %
din populație trăia sub limita săraciei[9], țăranii fiind marile victime și perdanți ai
sistemului.[10] Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai
primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât
de mult în urmă ca aceea din Regatul României.[11]
S-a încercat în epocă, în anumite medii, să se dea o tentă antisemită răscoalei, prin
afirmația că evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea cruntă a țăranilor. În realitate, puțini
erau evreii care se ocupau cu arenda, iar în țară erau și mulți arendași
români. [necesită  citare] Dacă răscoala ar fi fost o mișcare antisemită, ea ar fi trebuit să se
limiteze la nordul Moldovei, unde arendașii evrei predominau. Ori, răscoala s-a extins în
zone cu foarte puțini arendași evrei, printre care și Oltenia, unde s-a atins chiar apogeul
și unde represiunea a fost deosebit de feroce. În opinia unor istorici, răscoala a fost deci
o mișcare socială, și nicidecum una xenofobă, o mișcare pentru care proprietarii și
arendașii - arendașii evrei și arendașii români deopotrivă – sunt în egală măsură
răspunzători.[12][13] Alți istorici subliniază însă faptul că răscoala a început în nordul
Moldovei, acolo unde evreii controlau peste 40% din pământurile moșiilor și un sfert din
tot pământul, răscoala însăși fiind inițial direcționată contra evreilor. [14] Că răscoala a
început în Moldova, adică acolo unde arendașii evrei predominau (40% dintre
arendași[15]), este perfect explicabil: factorul etnic și religios n-a făcut decât să
întărească frustrarea maselor de țărani români exploatați crunt de-un sistem injust, așa
cum se întâmplă peste tot unde nemulțumirea economică este complicată de
componente etnice și religioase cu rol de factor agravant. Cât timp antisemitismul
românesc în epoca modernă a avut în mod sistematic și o cauzalitate economică,
alături de mai vechile prejudecăți religioase sau xenofobe, ar fi practic o minune ca
inversul să nu fie și el valabil, și atunci când crizele economice lovesc o populație,
antisemitismul - sau orice altă formă de xenofobie relevantă - să nu se adauge și el ca
factor agravant.[16][17]

Desfășurare[modificare | modificare sursă]

Un pichet de avertizare al armatei lângă Brăila.

Principala cauză s-a datorat incapacității instituțiilor statului de a supraveghea

respectarea legii în domeniul contractelor agricole ce aveau rolul de a intermedia
înțelegerile dintre proprietari și țărani, [3] spre exemplu în județul Iași
prefectul, Constantin Stere, se întelege cu arendașii și muncitorii agricoli pentru
scăderea/revenirea la un preț de 35-40 lei pe hectar dezamorsând conflictul.[4]