Personajul principal din roman, dar şi totodată cel mai important al literaturii

lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca model pe Tudor Călăraşu, tatăl
scriitorului, după cum mărturiseşte acesta „… Moromete care a existat în
realitate, a fost tatăl meu”.
În concluzie, având în vedere cele discutate mai sus, putem afirma că opera
„Moromeţii” de Marin Preda, întruneşte toate notele definitorii unui roman. În
care putem observa că în paralel cu procesul de destrămare al familiei este
prezentată destrămarea satului tradiţional.
Varianta 2:
Romanul „Moromeţii” de Marin Preda deschide seria operelor valoroase ale
unei întregi generaţii de romancieri, afirmate în perioada 1960-1980.
Valoarea de excepţie a romanului „Moromeţii” constă în densitatea epică, în
profunzimea psihologică şi în problematica satului ante şi postbelic, surprins
la răspântia dintre orânduiri sociale. Scriitorul a intenţionat să realizeze o
teatrologie romanescă prin care să contureze perioada cuprinsă între anii de
dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial până în 1960, cu scopul de a
aşeza ţărănimea română „pe scena naţională prin participarea ei la cel de-al
Doilea Război Mondial şi prin aceasta pe scena universală”, proiect nerealizat.
Romanul este o scriere epică în proză, cu acţiune compelxă, de mare
întindere, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o
intrigă complicată. Personajele puternic individualizate sunt angrenate în
conflicte puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine
bogată şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar
personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, prin propriile fapte,
gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior.
Prin urmare romanul „Moromeţii” este alcătuit din două volume publicate la
doisprezece ani distanţă: în 1955, volumul I, în 1967 volumul al doilea.
Deşi modalitatea artistică şi problematica celor două volume diferă, romanul
este unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă
de criză, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt înregistrate
transformări ale vieţii rurale, ale mentalităţilor şi ale instituţiilor de-a lungul
unui sfert de secol şi se impune o tipologie în proza românească.
Titlul „Moromeţii” aşează tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi
criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al
vremii. O altă temă este tema comunicării, absenţa unei comunicări între Ilie
Moromete şi familia sa. Tema timpului nerăbdător, relaţia dintre individ şi
istorie nuanţează tema socială.
Perspectiva narativă este realistă şi defineşte punctul de vedere al naratorului
omniscient şi omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a IlI-a.
Pentru volumul I Marin Preda s-a documentat încă din 1948, gândind îndelung
la universul „moromeţian”, pe care l-a conturat în roman. Ideea acestui volum
pare să-l fi ispitit pe autor încă de pe când scria nuvelele care alcătuiesc
volumul „întâlnirea din pământuri”. Una dintre ele „Dimineaţă de iarnă”
conţinea finalul „Moromeţilor” şi intriga cărţii. Ecoul alteia „O adunare
liniştită” se regăseşte în povestea călătoriei eroului la munte împreună cu
Bălosu ca să vândă porumb.
De altfel materia cărţii a fost scoasă dintr-o experienţă de viaţă directă, satul
Siliştea Gumeşti fiind satul natal al autorului. Din mărturiile autorului aflăm că
a scris romanul sub sentimentul admiraţiei nutrite din copilărie faţă de tatăl
său, care l-a fascinat cu personalitate a lui puternică.
Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în
ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real al satului Siliştea
Gumeşti şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa
personajelor.
Intriga romanului nu este prea complicată, ea înregistrează eşecul eroului de
a păstra un imposibil echilibru al gospodăriei ţărăneşti.
Acţiunea primului volum este plasată cu trei ani înaintea celui de-al Doilea
Război Mondial în satul din Câmpia Dunării, într-o perioadă când timpul avea
nesfârşită răbdare cu oamenii iar viaţa se scurgea fără conflicte mari. După
trei ani urma să izbucnească cel de-al Doilea Război Mondial. Axa
fundamentală a volumului o constituie ideea timpului care îngăduitor cu
oamenii la începutul operei revine simetric, răsturnând viaţa tihnită, devenind
un timp care nu mai are răbdare.
Un sfert din primul volum se petrece de sâmbătă seara până duminică
noaptea, adică de la întoarcerea Moromeţilor de pe câmp până la fuga Polinei
cu Birică.
în centrul romanului se află destinul familiei ţăranului mijlocaş, Ilie Moromete.
Paralel sunt prezentate şi alte destine ţărăneşti: al lui Ţugurlan, un ţăran
veşnic agitat, nemulţumit, al lui Bălosu, vecinul lui Moromete, dragostea
dintre Polina şi Birică, cazul lui Boţoghină.
Familia lui Moromete este o familie hibridă. El este căsătorit a doua oară. Are
din prima căsătorie trei fii, pe Parschiv, Achim şi Nilă. După căsătoria cu
Catrina se nasc Tita, Ilinca şi Niculae. în familie armonizarea se dovedeşte
imposibilă, cu atât mai mult cu cât fraţii mai mari sunt instigaţi împotriva
mamei vitrege de cineva din afara familiei: Guica (sora lui Moromete).
Romanul lui Preda începe brusc. Prozatorul nu-şi începe povestea de la cap, ci
de la un punct oarecare din desfăşurarea sa. Personajele sunt gata formate,
ele intră în acţiune fără nici un fel de pregătire anticipată. Scena cinei de la
masa cea joasă dezvăluie relaţiile adevărate din familie. Sosiţi de la câmp
membrii familiei se aşează după fire şi neam în jurul unei mese joase,
rotunde. Aşezarea la masă, locurile pe care le ocupă dezvăluie parţial
conflictele din familie: băieţii mai mari o urăsc pe mama vitregă şi pe fete şi
se pregătesc să plece de acasă. Niculaie stă turceşte pe pământ neavând nici
măcar scaun. Familia stă înghesuită, dându-ne sentimentul că locul este prea
strâmt pentru toţi. Aşezarea la masă dezvăluie şi ierarhia familiei: pe locul cel
mai înalt (pragul celei de-a doua odăi) stă Ilie Moromete, capul familiei,
Catrina preocupată de grija familiei le pregăteşte cina şi le serveşte, ea nu se
aşează la masă, pe lângă Moromete în partea dinafară a tindei stau băieţii din
prima căsătorie, iar de cealaltă parte a mesei lângă mama lor sunt aşezate
fetele (din a doua căsătorie a lui Moromete) şi Niculaie care nici măcar nu are
scaun. în familia lui Moromete există o tensiune sugerată de cină, copiii din
cele două căsătorii stau de o parte şi de alta a mesei, ei nu se înţeleg, iar
băieţii mai mari se aşează absenţi de parcă ar trebui să ridice pietre de
moară. Niculae este jignit, batjocorit de fraţii lui mai mari, el plânge şi pleacă
de la masă.
De altfel din primele pagini aflăm despre toate problemele familiei:existenţa
celor două loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra întregi, proiectul de
fugă la Bucureşti al lui Paraschiv, Achim, şi Nilă, primejdia foncierii şi a
datoriei la bancă, dorinţa lui Niculae de a merge la şcoală.
După prezentarea micului univers, familia Morormete, atenţia se îndreaptă
spre viaţa comunităţii rurale. Se decupează în acest sens cel mai important
moment din viaţa satului: duminica, când femeile se duc la biserică, iar
bărbaţii se adună în poiana lui Iocan ca să discute cu un inimitabil umor
politică. Istorisiri, cum ar fi aceea a lui Birică şi a Polinei, a bolii lui Boţoghină,
a lui Ţugurlan vin să coloreze viaţa unui sat din câmpie în care sub
ameninţarea unui timp capricios oamenii mai continuă să se nască, să
iubească, să treacă prin întâmplări vesele şi triste. Foşnetul vieţii este
admirabil prezentat în „Moromeţii”. Lupta pentru existenţă nu-i desfigurează
pe indivizi. Pilduitoare este în acest sens istoria cuplului Polina-Birică
asemănătoare prin latura ei socială cu cea a lui Ion şi a Anei din romanul lui
Rebreanu.
Viaţa satului este recreată cu talent şi economii de mijloace, dar nu acesta
este scopul ultim al romanului, ci prezentarea destinului familiei Moromete.
Copiii cei mari o urăsc pe mama lor vitregă şi pun la care o lovitură împotriva
familiei. Unul dintre ei, Achim, va pleca cu oile la Bucureşti cu pretextul că va
trimite acasă bani. Ceilalţi doi se pregătesc să-l urmeze luând cu ei caii.
Moromete este de acord cu plecarea lui Achim, pentru că nu cunoaşte planul
lor. într-un moment de greutate află însă de planul lor, vrea să-i împiedice pe
Nilă şi Paraschiv, dar nu reuşeşte. Aceştia fug cu banii şi cu caii. Niculae vrea
să meargă la şcoală, Moromete este nevoit să vândă din pământ lui Tudor
Bălosu. Familia lui intră în destrămare.
Momentul declinului este sugerat prima dată în roman în scena tăierii
salcâmului. Salcâmul prin vechimea lui, a intrat în viaţa familiei, fiind simbolul
unităţii familiei. Prăbuşirea lui anunţă un final, o destrămare.
Un alt moment important este acela când Moromete află de la Scămosu că fiii
lui vor să-l jefuiască şi să-l părăsească. Acest moment marchează declinul
moral al lui Moromete. Spargerea familiei duce la prăbuşirea lui morală.
Acesta este semnalat prin faptul că el nu mai ia parte la dezbaterile politice,
nu mai discută cu prietenii şi se retrage de pe stănoaga casei, de unde
obişnuise să privească el lumea contemplând: „nu mai fu văzut stând ceasuri
întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă”, „nu mai fu auzit răspunzând cu
multe cuvinte la salut… Nu mai fu auzit povestind. Lupta pentru apărarea
vechilor bucurii se sfârşea”.
Treptat conştiinţa siguranţei devine tulbure. Tulburarea este un semn că
„lupta pentru vechile bucurii se sfârşea”. Sentimentul vinovăţiei se iveşte
când Niculae ia premiul I şi se intensifică pe parcurs cu fuga băieţilor.
Dispreţuit şi părăsit de băieţi, care fug, atraşi de mirajul oraşului, măcinat de
disensiunile familiei, simte că timpul îi este potrivnic, nu mai este răbdător, şi
lumea a devenit o capcană. Criza îl înstrăinează de fosta lui ipostază, nu mai
este el. Rămâne neîmpăcat cu gândul că rosturile ţărăneşti trebuie
schimbate, dar îşi înţelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj
superior.
Volumul al doilea este văzut ca romanul eşecului unei familii.Acesta continuă
să-l aibă în centrul său pe Ilie Moromete, alături de care se conturează tot mai
mult Niculae, dar Iară strălucirea şi complexitatea tatălui său.
Moromete se schimbă. Nu-1 mai dă pe Niculae la şcoală, deşi Catrina vându-
se şi ea un pogon din pământul ei. Ne aflăm în anul când începe războiul. Lui
Ilie Moromete nu-i merge rău. Reuşeşte să se refacă economic.
Din primele pagini aflăm de ultima încercare a lui Moromete de a-şi readuce
băieţii în sat, ducându-se după ei la Bucureşti. Aceştia îl refuză. Praschiv este
sudor la tramvaie, Nilă era portar la un bloc, iar Achim se ocupa de comerţ.
încercarea de a-şi reface familia izvorăşte din dragostea dureroasă pentru
copii, casa lui, care era sensul vieţii şi acum se risipeşte. Destrămarea familiei
continuă: moare Nilă în război, Praschiv va sfârşi lovit de o boală de piept,
numai Achim se va descurca în comerţ. Catrina îl părăseşte la bătrâneţe pe
Ilie, ducându-se la fata ei, Maria. Moromete rămâne numai cu fata cea mică,
Ilinca şi cu un număr de prieteni noi: Costache al Ioachii, Giugudel, Matei
Dimir. Ironia lui se îndreaptă acum spre alţii: Bilă, Isosică, Adam Fântână.
Autoritatea lui scade în sat, oamenii nu-1 mai ascultă. Nici Niculae nu-1
înţelege. Nimic nu-1 clinteşte însă din lumea lui, a satului de dinainte
tradiţional. Dar Moromete nu mai este implicat, el priveşte faptele din afară.
Volumul al II-lea este cartea însingurării „bătrânului şef al clanului şi cartea
morţii sale”.
Ultimele capitole narează moartea lui Ilie Moromete, bătrân aproape de
optzeci de ani. Chipul bătrânului e aureolat de lumină, conturat prin relatarea
Ilincăi. Căzut la pat, prin vorbele adresate doctorului, el exprimă crezul vieţii
sale în care a rămas neclintit: „Domnule,… eu totdeauna am dus o viaţă
independentă”.
Romanul este şi un roman monografic, descrie pulsaţia vieţii satului cu
obiceiuri, datini străvechi înrădăcinate în mentalitatea omului: pregătirea
pentru horă, spălatul picioarelor de Rusalii, căluşarii, secerişul etc.
„Prin „Moromeţii”, Marin Preda dovedeşte că ţărănimea nu e stăpânită, cum
se credea, doar de instinct, că, dimpotrivă, e capabilă de reacţii sufleteşti”.
(Al. Piru)