Cum s-a format comunitatea baptistă din

România
Autor: Florin Mihai

In secolul al XIX-lea, în Bucureşti, vestul Transilvaniei, sudul Basarabiei, Bucovina şi Dobrogea

colonişti şi emigranţi germani au răspândit doctrina potrivnică tainei botezului la nou-născuţi, scrie
istoricul Florin Mihai pentru Adevărul.

Conform recensământului general al populaţiei din 2002, 0,6 % dintre cetăţenii români (adică 129.937
locuitori) sunt adepţii credinţei baptiste. Foarte numeroşi în vestul României (judeţele Bihor, Arad, Timiş,
Caraş-Severin, Sălaj şi Hunedoara), baptiştii au apărut în România încă din secolul al XIX-lea. Atunci s-a
răspândit printre români doctrina care consideră că botezul trebuie să fie acordat numai adulţilor creştini ce
se căiesc de păcatul originar.

Muntenia, Transilvania, Dobrogea

După propriile socoteli, primii baptişti au sosit la Bucureşti în 1856. Tâmplarul Karl Johann Scharschmidt
fusese botezat la Hamburg, de un anume Onken. Împreună cu câţiva apropriaţi, meseriaşul a practicat
credinţa din Germania natală. Şi, alături de alţi conaţionali, a întemeiat o comunitate în „oraşul lui Bucur".
Din 1865, în Ţara Românească, le-au fost recunoscute drepturile religioase. Moment din care au putut
întocmi şi ţine registre de stare civilă. La începutul secolului al XX-lea, în „Micul Paris" au sosit doi
predicatori americani. Dintre care unul, Beniamin Schlipf, foarte zelos, a rămas în misiune până în 1922.
Între timp, baptismul apăruse, pe o altă filieră, şi în Transilvania. Infiltrarea a fost mai puternică în părţile
Bihorului, Aradului, Timişoarei şi Clujului. Prima biserică baptistă peste Carpaţi a fost înfiinţată în anul
1875, fiind opera croitorului maghiar Novak Antal. Prin convertirea unui grup de reformaţi maghiari,
Salonta a devenit un centru baptist important.
În fine, tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, baptişti germani s-au stabilit în Dobrogea (la Cataloi)
şi în Basarabia (la Tarutino). Biserica germană din sudul Basarabiei a fost „cartierul general" al
misionarilor baptişti.

Adorian, primul bucureştean baptist

În Bucureşti, primul pastor al Bisericii Baptiste Române a fost Constantin Adorian (1882-1954), un tânăr
sărac, cunoscător al limbii germane, angajat al unei farmacii. Fusese convertit în 1902, prin intermediul lui
F.W. Schuller, care i-a devenit şi cumnat. În 1908, Adorian a fost trimis la un congres european al
baptiştilor. Era o modalitate prin care se încuraja convertirea populaţiei române.
Iată cum povesteşte Adorian acest moment important din viaţa sa şi a comunităţii: „În anul 1908 se ţinea, la
Berlin, Congresul Baptist European. Comunitatea germană trebuia să trimită unul, cel mult doi delegaţi
care să reprezinte Comunitatea şi să prezinte interesele Comunităţii. (...) Congresul a fost interesant pentru
motivul că erau toate naţiunile europene reprezentate; englezi erau foarte mulţi. În prima duminică am fost
la adunarea din Gubmerstrasse unde am fost prezentaţi. Am vorbit cu atâta ardoare, că plângeam cu hohot
şi îi rugam să ne vie în ajutor să aducem Evanghelia poporului român care şade în mare întuneric".
Când să-ţi ţină discursul, de emoţie, tânărul Adorian s-a poticnit. „Improvizai câteva crâmpeie din ce
1
doream să le spui şi mă repezii într-un foc de a le spune ce doream pe scurt. Rushbrooke mă trase de haină
căci el voia să traducă ce spuneam. Eu nu mai ţinui seama de nimic şi vorbii înainte şi terminai.
Rushbrooke începu să râdă. (...) Se ţinu în fine marele concert şi ultima adunare de adio. Splendida şi
impozanta adunare de adio - ne deterăm cu toţii mâna şi ne strecurarăm acasă. Eu plecam cu cele mai
frumoase impresii din Berlin şi cu un ghiozdan plin cu referate germane şi engleze, cu cocarde cu insigne şi
mici cadouri" (Constantin Adorian, Jurnalul comunităţii baptiste române).

Şi în Bucovina, tot germanii

O imagine a metodelor de răspândire a credinţei baptiste în România ne oferă lucrarea memorialistică a

„fratelui" Loghin Motrescu (Istoria baptiştilor din Bucovina). Acesta relatează evenimente din viaţa
comunităţii din Bucovina, între anii 1911 şi 1943. În provincia din nordul României, primii baptişti
proveneau din familiile de colonişti germani, stabilite în secolul al XIX-lea. Buni meseriaşi - cizmari,
dulgheri, tâmplari, tăietori de lemne - coloniştii s-au împrietenit şi amestecat cu populaţia românească.
Astfel au apărut biserici organizate la Cernăuți și în comuna Frătăuții Vechi.
Un misionar baptist important a fost Iohan Malișevschi, colportor de Biblii de origine poloneză se pare.
Prin 1905, Societatea de Biblii Britanică din Transilvania l-a trimis în Bucovina. „Cu rucsacul plin de
Biblii româneşti, germane, ucrainiene şi poloneze, în toate zilele, iarna și vara, pe vreme bună şi pe vreme
rea, ani de-a rândul, neabătut şi neobosit", Malişevschi a cutreierat provincia, răspândind credinţa baptistă,
scrie Motrescu. „Începea satul sau oraşul de la o margine, din casă în casă şi din poartă-n poartă, oferind cu
un preţ mic o carte sfântă".
Românii au preluat învăţătura baptistă prin intermediul a doi muncitori plecaţi la lucru peste Carpaţi.
Tinerii Păduche şi Calancea, originari din comuna Straja, au fost botezaţi în comuna Nadeci (jud. Cluj), de
un pastor originar din Tăuţ (Bihor). Pe de altă parte, mai mulţi baptişti bucovineni au lucrat la o fabrică de
cherestea din Mărăşeşti, în Vechiul Regat. După ce au predicat Evanghelia printre munteni, ei au atras
câţiva adepţi la credinţa lor. Iar în Bucovina, din 1913, datează prima biserică baptistă română, la Pătrăuții
de Jos.

Reguli pentru „fraţi"

Din 1919, bisericile baptiste au format Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste din România, condusă de
un preşedinte, un vicepreşedinte, un secretar, un casier, 5 controlori şi 73 membri consilieri. Libertatea
cultului a fost recunoscută prin lege. Iar Uniunea a redactat un statut, din care aflăm regulile sale de
organizare.
O comunitate baptistă se forma în jurul unui predicator, a unei case de rugăciuni şi unei „şcoli de duminică
pentru copii". Membrii, care-şi spuneau între ei „fraţi", erau primiţi doar prin botez. Doar comunitatea
decidea cine putea fi hirotonisit ca „pastor". Înainte de a fi ales, cel „ordinat" (numit) era cercetat. Dacă
trecea bine testul, devenea „serv al confesiunii", într-una din categoriile: premergător (care conducea
comunitatea), predicator (păstorul sufletesc al comunităţii), bătrân (cel care avea grijă de membrii simpli),
evanghelist (cel care lucra ca „vestitor" al Evangheliei), diacon (care manipula averea comunităţii sau ajuta
orfanii şi văduvele) şi diaconeasă (care ajuta familiile văduvelor şi orfanilor, săracii, bolnavii).
Botezul noilor membri urma un ritual. Cel botezat venea în straie albe, simbol al neprihănirii sale. Pastorul
purta în schimb vestminte negre. Botezul se oficia în „ape curgătoare, stătătoare sau în baptiseriu (clădire
folosită pentru taina botezului, n.r.)". Bărbaţii şi femeile se îmbrăcau şi se dezbrăcau în locuinţe separate,
„eventual corturi". Se cânta, se citeau predici, se înălţau rugi, iar cel botezat era scufundat, o singură dată,
în apă. La final se ţinea „cina Domnului", unde credincioşii împărţeau pâine şi vin.

Resping botezul nou-născuţilor

2
Cine şi când a întemeiat doctrina baptistă nu este clar nici acum istoricilor religiilor. Numeroase tratate de
specialitate îl creditează pe englezul John Smyth (1570-1612), stabilit în Amsterdam (Olanda), printre
primii pastori ai comunităţii. S-a remarcat prin contestarea botezului nou-născuţilor. Apoi practicile
baptiste s-au răspândit în Anglia, în două variante: generală (conform căreia ispăşirea lui Iisus Hristos
salvează întreaga omenire) şi particulară (îi salvează doar pe cei aleşi).
Prima congregaţie baptistă a apărut în coloniile nord-americane, la iniţiativa lui Roger Williams (1638).
După care, în secolele următoare, comunităţile s-au înmulţit cu repeziciune pe ambele părţi ale Oceanului
Atlantic.
Printre cele mai importante puncte ale doctrinei baptiste trebuie amintite: absolutizarea Bibliei ca singura
autoritate în materie de credinţă, convingerea că botezul adulţilor trebuie făcut printr-o „mărturie publică",
respingerea Tradiţiei creştine, a posturilor Bisericii, a obiectelor şi simbolurilor liturgice.