Cap.

I Politici Și Strategii De Securitate

Alimentară

I.1 Delimitări conceptuale,obiective şi priorităţi

Conceptul de securitate alimentară a evoluat dinamic în

timp, extinzându-şi semnificaţiile şi conexiunile, astfel încât în
prezent, in sensul cel mai larg, el înglobează totalitatea aspectelor
care permit populaţiei accesul optim la hrană.
Dincolo de orice diferenţieri de ordin socio-economic,
politic sau cultural, fiecare individ deţine un drept fundamental -
dreptul la hrană - a cărui materializare nu se realizează preţu-
tindeni în cele mai bune condiţii. Tocmai de aceea, preocupările
entităţilor cu atribuţii în domeniu au la bază definirea necesarului
fiziologic uman ţinând cont de toţi factorii implicaţi, precum şi
optimizarea raportului dintre nevoi şi resursele alimentare
(potenţial) disponibile.
Securitatea în sens general se poate defini astfel: „stare a
unui produs, proces sau serviciu în care riscul de a pune în pericol
persoanele sau de a provoca pagube mediului şi/sau proprietăţii
este limitat la un nivel acceptabil”.
Se poate observa cu uşurinţă că această accepţiune
generică de „securitate” pune accent pe absenţa pericolelor; prin
extensie, sintagma „securitate alimentară” semnifică lipsa oricărui
element care ar putea pune în pericol alimentaţia (introducerea în
organism a substanţelor nutritive) şi/sau nutriţia (totalitatea
proceselor fiziologice prin care organismele îşi procură hrana
necesară creşterii şi dezvoltării, obţinerii energiei pentru
desfăşurarea proceselor vitale, refacerii ţesuturilor etc.).
Este necesară distincţia între două sintagme apropiate din
punct de vedere semantic, dar care nu au semnificaţii identice:
securitatea alimentului şi securitatea alimentară.
Securitatea alimentului se limitează doar la acele aspecte
legate strict şi direct de produsul alimentar ce face obiectul

1
schimbului şi, ulterior, al consumului, la dreptul consumatorilor de
a beneficia de produse sigure care să nu pună în pericol
sănătatea.
Astfel, securitatea alimentului înglobează toate etapele din
circuitul tehnico-economic al acestuia, începând cu stadiul
obţinerii materiilor prime şi încheind cu stadiul post-cumpărare,
respectiv post-consum. Aceasta se referă deci la totalitatea
elementelor legate de siguranţa în consum, de evitarea sau
anihilarea agenţilor toxici, a poluanţilor şi contaminanţilor, la
caracterul sanogenetic al produselor alimentare, fiind din acest
motiv mai apropiată de termenul inocuitate.
Securitatea alimentară include aspectele legate de
securitatea alimentului, dar nu se rezuma doar la acesta; ea
excede sfera strictă a consumului alimentar, având largi implicaţii
în întreaga sferă economică (producţie, transfer, distribuţie etc.),
demografică, socială, culturală şi politică şi implicând instituţiile
statului la cel mai înalt nivel prin elaborarea unor politici de
preţuri, de protecţie socială, de comerţ exterior, de dezvoltare
economică deosebit de complexe.
Intr-o primă accepţiune, securitatea alimentară la nivel
individual este sinonimă dreptului de a mânca, primul în sistemul
dreptului omului lansat de FAO la Roma în 1963. Aceasta
înseamnă, în termeni numerici, cantitatea de alimente necesare
pentru un individ exprimată în unităţi fizice, convenţionale
(calorii) şi în trofine (factori nutritivi) pentru a-şi asigura echilibrul
fiziologic şi a-şi acoperi nevoile de consum.
O accepţiune sintetică lapidară a securităţii alimentare,
recunoscută pe plan ştiinţific la nivel internaţional este urmă-
toarea: „accesul pentru toată lumea şi oricând la hrana necesară
unei vieţi sănătoase”.
USAID (Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională)
defineşte securitatea alimentară in funcţie de momentul în care
toţi indivizii au acces permanent - economic şi fizic - la hrană
suficientă pentru o viaţă activă şi sănătoasă.

2
Definiţia reconfirmată în 2002 corespunde accepţiunii USAID, care
trasează trei concepte cheie:
 diponibilitatea ofertei alimentare fizice suficiente;
 accesul adecvat al gospodăriilor la aceste disponibilităţi
prin producţia ;
 proprie, sistemul pieţei sau alte surse;
 utilizarea corespunzătoare a acestor resurse în vederea
îndeplinirii
 nevoilor dietetice şi biologice ale indivizilor.

Treptat, a fost acceptată a patra dimensiune pentru a

completa acest cadru, constând în riscul care poate afecta unul
din factorii menţionaţi anterior.
Problematica securităţii alimentare prezintă ample inter-
relaţii cu aceea a calităţii produselor alimentare; conceptul
complex al calităţii alimentului prezintă valenţe multiple, specifice,
iar expresia sa maximă este dată de crearea unei valori nutritive
sau alimentare perfecte. Gama de probleme pe care le ridică
asigurarea securităţii alimentare circumscrie o serie de aspecte
care sunt redate în figura 1.

Fig. 1: Aria de cuprindere a securităţii alimentare

3
 Schema pune în evidenţă o serie de aspecte proprii
securităţii alimentare:
 securitatea alimentară se corelează strâns cu sfera eco-
nomică, cu problema cererii solvabile de alimente, cu
puterea de cumpărare a întregii populaţii, cu echilibrul
macroeconomic şi cu stabilitatea monetar-financiară etc.;
 securitatea se corelează cu autosatisfacţia şi stabilitatea
alimentară, sinonimă cu capacitatea unei entităţi de a-şi
asigura necesarul de alimente din producţie proprie sau din
alte surse ;
 securitatea alimentară trebuie asigurată şi din punct de
vedere structural, astfel încât nutrienţii care se regăsesc în
alimente să se combine optim pentru a răspunde cerinţelor
fiziologice umane ;
 securitatea alimentară este dependentă de valoarea igienică
a produselor agroalimentare, de inocuitatea acestora, deci
de aptitudinea lor de a nu conţine agenţi fizici, chimici,
biologici care constituie un pericol pentru organismul uman.
 securitatea alimentelor este rezultatul stabilirii şi suprave-
gherii nivelului la care pot ajunge, în alimente, unele
substanţe sau organisme cu potenţial toxic, cum sunt:
contaminanţii chimici, biologici sau microbiologici, aditivii
alimenţări, reziduurile de pesticide sau de medicamente
veterinare etc.

O altă conexiune fundamentală a sistemului securităţii

alimentare se referă la relaţia acestuia cu problematica
protecţiei consumatorului. Punctul de convergenţă al celor
două domenii constă într-o multitudine de corespondenţe practice
ale drep-turilor fundamentale ale consumatorilor.
În cadrul preocupărilor mondiale pentru securitatea ali-
mentară a fost formulat relativ recent conceptul de dezvoltare
agroalimentară durabilă, ca fiind indisolubil legat de procesul

4
dezvoltării globale. Acesta se referă la echilibrul între oferta şi
cererea de alimente pe termen mediu-lung, la ansamblul com-
ponentelor sistemului socio-economic care contribuie la asi-
gurarea aprovizionării cu alimente suficiente şi adecvate, pentru o
populaţie dată.
Deşi i se conferă o sferă de cuprindere foarte amplă,
totuşi, conceptul de securitate alimentară este în ultimă instanţă o
problemă a familiei sau de nivel individual. În acest context, cei
trei factori care condiţionează securitatea alimentară sunt:
 disponibilitatea hranei;
 posibilitatea de acces la hrană (determinată, în
general, de puterea de cumpărare);
 dorinţa de a avea o alimentaţie sănătoasă.

Trebuie specificat faptul că asigurarea securităţii ali-

mentare la unul dintre niveluri nu o garantează automat pe aceea
de la celelalte niveluri. De exemplu, securitatea alimentară la
nivel individual nu o asigură implicit şi pe cea de la nivel familial,
noţiunile de foamete, malnutriţie şi insecuritate alimentară fiind
treptele agravante ale aceluiaşi proces - accesul îngrădit la o
ofertă suficientă de hrană.
Pentru o mai bună înţelegere a relaţiei dintre securitatea
alimentară şi raportul alimentar adecvat, mai ales în contextul
ţărilor în curs de dezvoltare, este nevoie de o minimă clarificare
conceptuală a segmentelor care compun securitatea alimentară.
Astfel, într-o anumită accepţiune, aportul alimentar
individual adecvat (AAAI) este asigurat pe termen scurt dacă
aportul de kilocalorii răspunde nevoilor variabile în funcţie de
vârstă, starea de sănătate, efortul fizic depus şi greutatea
adulţilor; pe termen mediu, se consideră că AAAI este acoperit
dacă nu există deficienţe proteino-calorice (MPC), traduse printr-o
insuficienţă ponderală a adulţilor, iar pe termen lung dacă nu
există MPC cronică (întârzieri de creştere la copiii sub 5 ani).
Adesea se consideră că există întârzieri ale creşterii sau

5
insuficienţe ponderale în funcţie de vârstă sau înălţime atunci
când aceşti indicatori sunt inferiori cu mai mult de jumătate faţă
de valorile lor medii.
Cauza imediată a MPC-ului pare a fi insuficienţa aportului
de kilocalorii, ţinând cont de nevoile care trebuie acoperite şi de
bolile care pot apărea prin neacoperirea adecvată a acestora.
Insuficienţa aportului energetic cauzează dereglări importante şi
frecvente, majoritatea specialiştilor în nutriţie respingând, astăzi,
ideea că insuficienţa aportului de proteine (şi, mai mult, insu-
ficienţa aportului în anumiţi aminoacizi esenţiali) este o problemă
independentă, care necesită asigurarea unei alimentaţii speciale,
bogate în proteine, în alte alimente complementare sau în
cereale.

Securitatea alimentară individuală (SAI) reprezintă

posibilitatea de a avea acces la o alimentaţie sigură şi suficientă
pentru o viaţă sănătoasă, acces care trebuie să fie relativ
garantat.
Astăzi, realitatea este că majoritatea celor săraci obţin 70-
80% din kilocaloriile de care au nevoie şi din majoritatea
celorlalte substanţe nutritive necesare numai prin consumul unuia
sau a două alimente de bază. Pentru cei mai săraci, accesul la
aceste alimente esenţiale este cheia asigurării securităţii alimen-
tare individuale.

Securitatea alimentară a familiilor (SAF) este necesară

pentru asigurarea SAI, dar nu este suficientă, deoarece hrana
disponibilă nu este întotdeauna repartizată egal între membrii
familiei, proporţional cu nevoile acestora.

Securitatea alimentară naţională (SAN) corespunde

posibilităţilor pe care le au diferite ţări de a garanta SAF şi SAI,
fără a renunţa la alte obiective importante.

6
 Cap. 2 Politici nutriţionale şi alimentare

Politicile nutriţionale şi alimentare reprezintă un ansamblu

de norme şi măsuri menite să asigure întregii populaţii o
alimentaţie care să conducă la o stare bună de sănatate indivi-
duală şi publică.
Preocuparea pentru asigurarea condiţiilor unei alimentaţii
sănătoase trebuie să se găsească în centrul atenţiei fiecărui
guvern al lumii care are şi datoria morală de a dezvolta şi aplica
politici eficiente în funcţie de specificul alimentar naţional, resur-
sele alimentare disponibile, caracteristicile stării de sănătatea
populaţiei.
Abordarea ştiinţifică a alimentaţiei umane pe plan mondial
este de dată relativ recentă, anul 1937, după o perioadă înde-
lungată de timp faţă de momentul în care s-au pus pentru prima
dată probleme legate de existenţa, suficienţa şi accesibilitatea
resurselor de hrană, calitatea alimentaţiei şi relaţia acesteia cu
starea de sănătate a populaţiei umane. În urmă cu 200 de ani Th.
Malthus a emis o teorie conform careia populaţia mondială creşte
într-un ritm inegal faţă de cel al resurselor de hrană (progresie
geometrică în comparaţie cu ritmul de progresie aritmetică).
Teoria aceasta a fost luată în serios în secolul XX când s-a
constatat că într-o perioadă de timp de numai 100 ani populaţia a
crescut cu 50% (de la 4 miliarde la 6 miliarde).
În 1937 Comitetul pentru Nutriţie a ONU cu atribuţii în
monitorizarea domeniului alimentaţiei umane se pronunţa în le-
gătură cu necesitatea dezvoltării şi aplicării în mod concertat pe
plan mondial a unor politici specifice domeniului.
Materializarea în practică a acestor iniţiative s-a realizat
numai după anul 1970 prin contribuţia celor două organisme
specializate ale ONU, FAO şi OMS.

Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO –

Food and Agricultural Organization, fondată 1945) este cea

7
mai mare instituţie specializată a ONU, formată din 174 ţări
membre.
FAO are ca obiective principale îmbunătăţirea alimentaţiei
pe glob, creşterea nivelului de viaţă al omenirii, în special a
populaţiei rurale, diminuarea sărăciei şi a foametei, dezvoltarea
agriculturii, asigurarea accesului nemijlocit al întregii populaţii
umane la produse alimentare sigure.
FAO coordonează activităţi referitoare la producţia mon-
dială de alimente, constituirea rezervelor de hrană, structurarea şi
adaptarea consumului şi ofertei mondiale de produse alimentare,
monitorizarea statelor şi regiunilor geografice confruntate cu gra-
ve probleme ale alimentaţiei, comerţul internaţional cu alimente,
etc.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS – Organiza-

tion mondiale de la sante, fondată 1948) are ca scop
“îmbunătăţirea stării de sănătate a lumii”.
OMS facilitează cooperarea tehnică a ţărilor în problemele
sănătăţii, realizează programe de combatere a maladiilor, precum
şi de îmbunătăţire a calităţii vieţii, unul din mijloacele necesare
atingerii acestui deziderat fiind promovarea unor modele de
alimentaţie sănătoasă bazate pe dietă şi recomandări nutritive
standard, determinate şi validate ca optime pe baza cercetărilor
ştiinţifice.
OMS oferă directive mondiale în domeniul sănătăţii,
elaborează standarde internaţionale şi cooperează cu guvernele
pentru îmbunătăţirea programelor naţionale de sănătate.

Comisia Codex Alimentarius, a fost fondată în anul

1963 de către FAO şi OMS în scopul implementării Programului
Comun al FAO/OMS Standarde Alimentare. Scopurile Comisiei
sunt protecţia sănătăţii consumatorilor, facilitarea comerţului
internaţional cu alimente prin asigurarea unor practici oneste,

8
coordonarea lucrărilor de elaborare a standardelor alimentare
internaţionale şi publicarea acestora în Codex Alimenţărius.

Codex Alimentarius este o colecţie de norme alimentare

adoptate şi acceptate pe plan internaţional care conţin cerinţe
pentru obţinerea de produse alimentare de calitate, salubre,
nutritive, nefalsificate, corect marcate si prezentate. Normele se
referă la toate grupele de produse alimentare, finite semifinite
sau materii prime. Prevederile se referă la igiena alimentelor,
aditivii alimenţări, substanţele reziduale, contaminanţi, marcare şi
prezentare, metode de analiză şi recoltare a probelor. Există şi
prevederi cu caracter consultativ sub forma de coduri de bună
practică, îndrumări sau alte măsuri care au scopul de a proteja
sănătatea consumatorilor şi asigurarea de practici oneste în
comerţul alimentar.
Politicile alimentare cuprind un set de măsuri cu caracter
orientativ, stimulativ sau restrictiv cu privire la calitatea
produselor destinate consumului uman, minimizarea costului
social al alimentaţiei, eliminarea sărăciei şi a subconsumului
populaţiei.
Politica alimentară se poate defini ca un ansamblu coerent
de principii obiective, priorităţi şi decizii adoptate de stat şi
aplicate de către instituţiile lui în cadrul unui plan de dezvoltare
naţional pentru a asigura întregii populaţii alimentaţia raţională
necesară şi condiţiile sociale, culturale şi economice
indispensabile unei nutriţii convenabile bunei stări a sănătăţii.
Politicile alimentare sunt îndreptate spre asigurarea nevo-
ilor alimentare din punct de vedere calitativ şi cantitativ, respectiv
asigurarea igienei alimentelor prin respectarea criteriilor de cali-
tate în toate componentele filierelor agroalimentare, toate acestea
urmărind satisfacerea necesităţilor biologice complexe ale consu-
matorilor.
Principalele instrumente de politică alimentară sunt sub-
venţiile la consumator pentru asigurarea accesului la hrană al

9
populaţiei cu venituri reduse şi măsurile de protecţie a consu-
matorilor
Protecţia consumatorilor se asigură pe baza elaborării şi
respectării standardelor pentru alimente existente în comerţul
naţional şi internaţional, care cuprind criterii obligatorii privind
calitatea, valoarea nutritivă etc. Există o tendinţă de apropiere a
standardelor naţionale de cele internaţionale, pe baza negocierilor
şi a ratificării înţelegerilor din comerţul internaţional cu produse
alimentare, menite să asigure protecţia consumatorilor. Actuali-
zarea legislaţiei privind alimentaţia populaţiei în funcţie de evo-
luţiile tehnologice şi de cerinţele protecţiei sănătăţii impune adop-
tarea regulilor internaţionale de către toate ţările participante la
schimburile de bunuri alimentare.
În acest context, politicile alimentare ar trebui să con-
stituie o parte integrantă a planurilor naţionale de dezvoltare.
Obiectivele generale ale acestor politici ar trebui să fie îmbună-
tăţirea calităţii, cantităţii şi siguranţei alimentelor, şi a unui nivel
de consum necesar , servind scopului de a asigura o alimentaţie
corespunzătoare pentru toţi indivizii şi, în acelaşi timp, ar trebui
să asigure o stare bună de sănătate întregii populaţii.
Politica alimentară vizează obiective specifice precum:
asigurarea necesarului total de hrană şi evitarea stărilor de deze-
chilibru (insuficienţa hranei), aprovizionarea populaţiei cu produse
alimentare într-o cantitate şi calitate adecvată, monitorizarea
evoluţiei preţurilor, asigurarea siguranţei alimentare, etc.
Politica alimentară se operaţionalizează prin intermediul
unor instrumente specifice precum acordarea de către stat a
subvenţiilor pentru consumatori pentru a asigura accesul la hrană
al populaţiei cu venituri reduse şi măsurile de protecţie a consu-
matorilor.
În acelaşi context se încadrează şi actualizarea perma-
nentă a legislaţiei privind alimentaţia populaţiei în funcţie de
evoluţiile tehnologice şi noile cerinţe ale protecţiei sănătăţii
precum şi adoptarea de reglementări internaţionale. Uniunea

10
Europeană are ca obiective şi realizarea unei politici alimentare
commune, Aquis – ului comunitar conţinând numeroase prevederi
în domeniul agroalimentar.
Este necesara adoptarea unei politici alimentare care sa
urmărească:
 producerea unor produse agroalimentare, suficiente ca
volum,structură şi calitate, pentru satisfacerea nevoilor
de alimentaţie ale populaţiei pe tot parcursul anului,
asigurându-se astfel obţinerea unor produse de calitate
superioară;
 accesibilitatea la hrana a întregii populaţii, inclusiv a
celei defavorizate, combinarea criteriilor de echitate, cu
cele de eficienţă economică în producţia si repartiţia
hranei, tinzând spre ridicarea continuă a eficienţei;
 obţinerea de produse agroalimentare cât mai complexe
nutriţtional, curate şi de calitate aliniate la standardele
internaţionale.

Satisfacerea nevoilor alimentare ale populaţiei depinde nu

numai de existenţa disponibilităţilor alimentare ci şi de cererea
solvabilă a populaţiei, consecinţă a mărimii produsului brut şi
nivelului costurilor alimentare.
In prezent cheltuielile cu alimentaţia depăşesc 50% din
fondul de venituri ale populaţiei. O asemenea situaţie constituie o
frână în dezvoltarea pieşei interne şi un obstacol principal în
creşterea economică.
Se poate constata că politica alimentară nu este o proble-
mă doar a agriculturii şi industriei alimentare ci a întregii economii
naţionale. Depăşirea situaţiei actuale depinde, deopotrivă, de
politica macroeconomică şi de cea sectorială, evoluţia produsului
intern brut, între productivitatea muncii naţionale şi sectoriale,
între venituri şi preţuri, care să genereze cererea solvabilă
sporită, lărgirea pieţei interne şi efecte de antrenare economică.
Realizarea în perspectivă a modelului de consum alimentar
în forma sa opţională de saţietate generalizată, poate avea loc

11
atât prin creşterea veniturilor cât ş prin reducerea în termeni reali
a preţurilor produselor alimentare în aşa fel încât ponderea
cheltuielilor băneşti ale populaţiei pentru consumul alimentelor în
totalul cheltuielilor de consum să se diminueze în termeni
comparabili de la peste 50% la aproximativ 15-20% cât repre-
intă în ţările Uniunii Europene.

II.2 Politica nutriţională reprezintă o treaptă superioară a

politicii alimentare întrucât este axată pe obiectivul major al
satisfacerii cerinţelor fiziologice ale organismului uman având ca
suport nutriţia (aportul de substanţe nutritive). Politicile nutriţio-
ale au la bază norme privind nutrienţii (necesarul zilnic şi can-
ităţile în care aceştia se găsesc în produsele alimentare).
Conţinutul acestor politici este format şi din elemente care
reprezintă expresia preocupării autorităţilor în formarea unei
conduite alimentare sănătoase (acţiuni de educaţie a consu-
matorilor) şi promovarea alimentaţiei ecologice.
Politicile nutriţionale sunt mai dezvoltate în ţările unde nu
există probleme deosebite în asigurarea necesarului de hrană.
Politicile nutriţionale sunt diferite în funcţie de ţară,
regiune geografică, nivel de dezvoltare, modele şi comportamente
de consum, condiţii climatice, necesităţi locale ( exemple: în ţările
europene în care apa potabilă este deficitară în iod, se procedează
la comercializarea sării de bucătărie iodată pentru a preîntâmpina
apariţia maladiei “guşa endemică”; în SUA, alimentaţia înalt
proteică datorată consumului de carne a determinat declanşarea
unor campanii publice de stimulare a vegetarianismului).
Politicile nutriţionale au ca scop ameliorarea calităţii şi
cantităţii raţiilor alimentare în vederea satisfacerii nevoilor nutri-
ţionale ale populaţiei, şi reducerea riscurilor privind sănătatea.
Aceste politici sunt strâns legate de politicile alimentare, fiind
influenţate de veniturile populaţiei, de preţurile produselor etc. şi
au la bază norme privind substanţele nutritive (conţinutul alimen-

12
telor în energie, protide, glucide, lipide, minerale, vitamine etc.)
necesare pentru menţinerea sănătăţii omului.
Politicile alimentare în sens strict reprezintă intervenţiile
guvernamentale care vizează restabilirea dezechilibrelor alimen-
tare datorate, în principal, insuficienţei, întrucât dezechilibrele
alimentare datorate excesului generează, de regulă, măsuri
guvernamentale mai puţin consistente.
Politica nutriţională vizează asigurarea unui echilibru între
trebuinţele fiziologice de consum alimentar şi aportul de nutrienţi
pentru satisfacerea acestora. Politica nutriţională însoţeşte politica
economică şi alimentară în scopul ameliorării calităţii nutriţionale
a aportului alimentar, al protecţiei consumatorului şi reducerii
riscurilor nutriţionale în societăţile abundenţei sau în societăţile
penuriei.
Politicile nutriţionale diferă pe ţări şi regiuni ale lumii, în
funcţie de nivelul de dezvoltare economică, de climă, de resursele
locale, de modelele istorice de consum etc. În ultimele decenii a
crescut puternic preocuparea pentru alimentaţia pe bază de
produse biologice, care poate fi atinsă prin folosirea unor sisteme
de agricultură ecologică în producţie. De asemenea, au crescut
preocupările pentru folosirea tehnologiilor de prelucrare nepo-
luante, pentru depozitarea, transportul şi distribuţia alimentelor
cu respectarea regulilor de nutriţie sănătoasă.
Politica nutriţională are în vedere corijarea insuficienţei în
consumul unui anumit factor nutritiv (vitamina A, fierul, iodul
etc.). Corectarea carenţelor vitaminice prin distribuirea de
vitamine sau adăugarea iodului în sarea de bucătărie pot reduce
malnutriţia, însă evită abordarea adevăratelor cauze ale sărăciei şi
de aceea constituie doar o măsură temporară şi nu o soluţie
definitivă. De aceea, în ţările în dezvoltare, aceste politici de
combatere a carenţelor nutriţionale nu trebuie să fie instituite ca
soluţii acceptabile pe termen lung. În acest caz, politicile agro-
alimentare trebuie să completeze intervenţiile în plan nutriţional

13
prin măsuri de reformă agrară, politici de preţ şi de control al
aprovizionărilor.
Având ca scop optimizarea aportului alimentar, politicile
nutriţionale trebuie să se axeze pe consolidarea compor-
tamentelor alimentare pozitive şi pe eliminarea celor dăunătoare,
astfel încât hrana să-şi exercite funcţia de factor sanogenetic, iar
obişnuinţele de consum să nu devină cauze fundamentale ale unei
stări permanente de malnutriţie individuală sau colectivă.
În fundamentarea politicilor alimentare şi nutriţionale sunt
utilizate normele de nutriţie ale populaţiei ce pot servi la eva-
luarea volumului şi structurii necesarului în alimente - bază,
respectiv a resurselor agroalimentare necesare pentru a fi trans-
formate în alimente direct ingerabile, dar şi a volumului şi
structurii nutrienţilor necesari.
Deşi unii autori includ măsurile de ordin nutriţional în
politica alimentară globală, asimilând politica nutriţională celei
alimentare, cele două noţiuni şi aria lor de cuprindere nu sunt
sinonime şi nu se substituie, chiar dacă au puncte comune. Astfel,
dacă politicile alimentare care privesc populaţiile aflate în stare de
subconsum trebuie să cuprindă măsuri de reformă agrară, politici
de preţ şi de control al aprovizionărilor, aceasta nu înseamnă că,
abordând reforme de structură a producţiei, aceste politici pot
suprima necesitatea intervenţiei în plan nutriţional pentru atenu-
area efectelor sărăciei.

Într-o serie de ţări, în special în Europa de nord-vest şi

America de Nord, autorităţile sanitare au elaborat instrucţiuni
alimentare care au ca scop reducerea obezităţii, a bolilor cardiace
şi a cancerului; deşi ele se bazează pe studii elaborate de experţi,
controversele nu lipsesc cu privire la nici una dintre ele.
Principalele recomandări pot fi sintetizate după cum
urmează:

14
  cantitatea totală de alimente folosite ca hrană nu tre-
buie să fie mai mare decât este necesar pentru consu-
mul de energie;
 deoarece grăsimea este o sursă de energie concen-
trată, cantitatea totală de grăsime consumată trebuie
redusă; deoarece s-a constatat o legătură între bolile
cardiace coronariene şi grăsimea „saturată” (în special
grăsimile animale), aceasta trebuie să fie parţial
înlocuită cu grăsime „polinesaturată”;
 zahărul este şi el o sursă de energie concentrată şi o
cauză a cariei dentare, de aceea, trebuie evitat consu-
mul excesiv;
 celuloza în alimentaţie ajută la prevenirea anumitor boli
gastro-intestinale şi, de aceea, consumul acesteia tre-
buie mărit;
 sarea excesivă contribuie la bolile sistemului circulator;
în concluzie, consumul de sare trebuie redus.
Întrucât necesităţile individuale variază, recomandările de mai sus
nu au fost completate cu precizarea unor niveluri specifice de
consum.
Instrucţiunile oficiale au influenţat, într-o anumită măsură,
obiceiurile alimentare ale publicului, iar consumatorii preocupaţi
de sănătate pot achiziţiona din magazinele alimentare produse
lactate degresate, margarină produsă din ulei de floarea soarelui,
cu conţinut redus de colesterol, pâine din făină integrală sau orez
nedecorticat etc., pe lângă ofertele magazinelor specializate în
„alimente naturale”. Pe de altă parte, se manifestă o creştere a
consumului, mai ales în rândul tinerilor, a „junk foods”, hrană
consumată „din mers” şi nu în timpul meselor, cum ar fi cartofii
prăjiţi (care au un conţinut ridicat de grăsime şi de sare), precum
şi băuturile răcoritoare îndulcite.
Întrucât consumatorii devin din ce în ce mai interesaţi
asupra valorii nutriţionale a alimentelor pe care le achiziţionează,
informarea lor corectă constituie o preocupare majoră. În con-

15
cepţia europeană, protecţia sănătăţii consumatorului nu se
limitează la siguranţa fizică, chimică şi biologică a alimentelor, ci
include asigurarea aportului optim de nutrienţi esenţiali, limitând
prezenţa altor compuşi care pot provoca efecte adverse. Cerce-
tările ştiinţifice arată faptul că o alimentaţie diversificată şi cores-
punzătoare reprezintă un factor de bază în menţinerea sănătăţii şi
bunăstării.
În privinţa alimentelor dietetice (destinate să satisfacă
cerinţe nutriţionale speciale ale unor grupuri de populaţie),
Comisia şi-a propus elaborarea unor reglementări privind ali-
mentele destinate persoanelor care depun efort muscular intens,
care suferă de diabet etc. În atenţia Comisiei se află suplimentele
alimentare, alimentele fortificate şi criteriile de puritate ale
componentelor lor.
Referitor la politica nutriţională, acţiunile la nivel comunitar
au fost organizate în contextul celui de-al IV-lea şi al V-lea
Program-Cadru pentru Cercetare şi Dezvoltare, Comisia propu-
nându-şi elaborarea unei politici nutriţionale accesibile şi coe-
rente, precum şi a unui plan de acţiune în acest scop.
Elaborarea politicii nutriţionale se referă la numeroase
aspecte prezentate în Cartea Albă. Implementarea sa eficientă
necesită monitorizarea, colectarea datelor. Informaţiile legate de
aportul alimentar, diete şi starea nutriţională trebuie incluse în
sistemele de colectare a datelor la nivel naţional şi comunitar,
fiind necesare cercetări, studii asupra nutriţiei, consultanţă
ştiinţifică - ale căror rezultate să fie disponibile şi transparente.
Alte aspecte importante ale politicii nutriţionale se referă la:
informarea eficientă şi corectă a consumatorilor (la care face
referire Directiva privind etichetarea nutriţională), elaborarea
instrumentelor informaţionale corespunzătoare, organizarea unor
campanii de informare, elaborarea de ghiduri nutriţionale şi
comunicarea cu consumatorii.
În UE, schimbările în consumul de alimente au drept cauză
şi preocupările legate de sănătate. Ca exemplu devenit deja

16
clasic, atenţia mass-media în 1990 asupra „bolii vacii nebune”
(„encefalopatia spongiformă bovină” - ESB), descoperită la
bovinele din Marea Britanie, a cauzat o scădere bruscă a cererii
pentru carnea de vacă, nu numai în Marea Britanie, ci şi în Franţa
şi alte ţări.
Instrucţiunile oficiale au jucat un rol important în influen-
ţarea opţiunii consumatorului, deşi uneori „moda”, a cărei bază
ştiinţifică este îndoielnică, a avut efecte mai puternice. Un efect a
fost evitarea grăsimilor animale, mai ales la produsele lactate.
Producătorii de alimente au introdus pe piaţă mărci de margarină
care îndeplineau atât condiţiile de sănătate, prin faptul că erau
produse din uleiuri vegetale polinesaturate, cât şi de atractivitate
mai ridicată deoarece erau uşor de confundat cu untul având şi
avantajul că erau mai uşor de uns pe pâine. Mulţi consumatori au
abandonat laptele cu conţinut ridicat de grăsime, iaurt şi
brânzeturi pentru produse degresate şi semi-degresate.
Descreşterea consumului direct de zahăr (cantităţi mărite
au început să fie consumate în alimente prelucrate şi băuturi)
reprezintă un alt exemplu în acest domeniu. Aici legătura se face
cu obezitatea, zahărul fiind cea mai concentrată sursă de calorii şi
o cauză a problemelor dentare.
Pe de altă parte, a început să se manifeste un interes
crescut pentru aşa-numitele „alimente naturale”, în special
alimente produse fără utilizarea compuşilor agro-chimici (produse
„organice” sau „biologice”). Astfel de produse nu mai sunt
încredinţate exclusiv magazinelor specializate, ci se expun de
obicei într-o zonă specială (mai ales în supermarket-uri), presu-
punând un preţ mai ridicat.
Întrucât consumatorul este considerat ca fiind un participant
important la adoptarea deciziilor legate de siguranţa alimentară,
el este consultat asupra tuturor aspectelor acesteia prin crearea
unui cadru pentru discuţii cu experţi în ştiinţă şi prin facilitarea
dialogului transnaţional între consumatori, atât la nivel european,
cât şi global.

17
 Consumul de carne a fost influenţat de preocupările privind
utilizarea hormonilor în creşterea animalelor pentru carne, o prac-
tică care acum este interzisă în UE. Considerentele de sănătate au
fost readuse în actualitate ca urmare a preocupării crescute pri-
vind protejarea animalelor; ca rezultat, unii consumatori au
devenit vegetarieni.

NORME ALIMENTARE

Între nevoile nutritive ale organismului şi cantităţile de

substanţe nutritive aduse de alimente trebuie să existe un
permanent echilibru. Atunci când acest echilibru nu este păstrat,
alimentaţia devine iraţională, repercutându-se negativ asupra
creşterii, capacităţii de muncă şi stării de sănătate. Din acest
punct de vedere, constituie o greşeală atât lipsa sau insuficienţa
unor substanţe nutritive, cât şi consumul lor exagerat faţă de
nevoile organismului. Riscul creşte atunci când consumul abuziv
al unor substanţe se asociază cu insuficienţa altora.
Pentru ca alimentaţia să devină o cale eficientă de promo-
vare a sănătăţii şi pentru a asigura profilaxia maladiilor de nutriţie
este necesar să se cunoască atât necesităţile nutritive ale
organismului, cât şi compoziţia şi valoarea nutritivă a
produselor alimentare, domenii care au suferit profunde mutaţii
în ultimele decenii. Numai oferta de produse alimentare construită
pornind de la necesităţile nutriţionale ale segmentelor de cerere
poate participa cu succes la îndeplinirea cerinţelor echilibrului
nutriţional. În acelaşi timp, cererea efectivă (solvabilă) de ali-
mente trebuie să rezulte dintr-un model alimentar corect dimen-
sionat şi structurat.
Deficitul unuia sau mai multor principii nutritive, ca şi
modificarea necorespunzătoare a corelaţiei dintre acestea, conduc
inevitabil la afectarea fondului metabolic celular. Insuficienţa
substanţelor nutritive în alimentaţie pe o perioadă scurtă de timp
poate fi compensată prin mecanisme fiziologice şi biochimice de

18
adaptare. Dereglarea echilibrului alimentar pe o perioadă mai
lungă induce însă procese patologice resimţite îndeosebi de
anumite categorii ale populaţiei, pentru care stabilirea pe baze
ştiinţifice a aportului alimentar prezintă o importanţă deosebită.
Astfel, se consideră că una din dificultăţile majore ale
nutriţiei moderne este aceea a stabilirii normelor alimentaţiei
raţionale. Dacă se compară recomandările făcute de diferiţi
autori, de diferite organisme naţionale sau internaţionale privind
aportul de principii nutritive, se vor constata, uneori, diferenţe
importante. Încercările de a găsi un model alimentar care să fie
adecvat pentru toţi indivizii unei colectivităţi nu vor fi probabil
niciodată încununate de succes. Motivul fundamental constă în
diferenţele inter-, dar şi intra-individuale, privind necesarul de
principii nutritive .
De aceea, în stabilirea nevoilor alimentare raţionale
trebuie avută în vedere nu numai acoperirea nevoilor aferente
unui principiu nutritiv, dar şi evitarea inducerii dezechilibrelor
alimentare prin exces.
Cantitatea de alimente care se constituie în aport zilnic
trebuie să fie suficientă pentru a acoperi necesităţile organis-
mului, atât în ceea ce priveşte energia, dar şi substanţele nece-
sare pentru creşterea şi menţinerea ţesuturilor şi organelor.

CONFIGURAŢIA ALIMENTAŢIEI ECHILIBRATE

Pe plan mondial proliferează, aşa cum am arătat anterior,

două aspecte nutriţionale fundamental opuse, cu caracter nega-
tiv: subalimentaţia şi supraalimentaţia.
Nevoile alimentare ale oamenilor trebuie îndeplinite atât
din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ; ele diferă în raport
cu factorii individuali şi de mediu: sexul, vârsta, munca depusă,
greutatea corporală, factori fizici, biologici, sociali etc.

19
 Din punct de vedere cantitativ, producţia alimentară şi
consumul alimentar au cunoscut evoluţii diferite pe zone geogra-
fice, fiind dependente de consumul energetic uman.
În această direcţie, considerăm că o importanţă deosebită
prezintă proiectarea corespunzătoare a normelor de nutriţie în
funcţie de factorii deosebit de complecşi care determină compor-
tamentul şi nevoile alimentare, evitându-se dezechilibrele gene-
rate de exces sau deficit printr-o adaptare adecvată la cerinţele
entităţii vizate.
Pentru o analiză cât mai corectă, disponibilităţile alimen-
tare, exprimate cantitativ în kilocalorii şi grame proteină/zi/
persoană, trebuie completate cu evaluări structurale şi calitative
ale hranei consumate.
În cadrul cerinţelor nutriţionale moderne trebuie luată în
considerare şi dimensiunea calitativă a aportului zilnic, care se
poate exprima prin:
a) raportul între caloriile, respectiv proteinele de origine
animală şi vegetală; disponibilitatea şi structura lor (în ţările
industrializate predomină consumul de calorii de origine animală
(60-70%), iar din disponibilul mediu zilnic mondial de proteine pe
locuitor, circa 67% revine proteinelor vegetale şi 33% celor
animale);
b) aportul de aminoacizi esenţiali;
c) raportul dintre acizii graşi esenţiali polinesaturaţi
(linoleic, linolenic, arahidonic) şi acizii graşi saturaţi;
proporţia grăsimilor vegetale din cantitatea totală de
grăsimi consumate (recomandat: între 1/2 şi 1/3);
d) aspectul calitativ al glucidelor ingerate, ţinându-se cont
de cantitatea de amidon, zaharoză, fibre alimentare;
e) prezenţa vitaminelor şi a substanţelor minerale în
alimentele consumate, variabilitatea acestora (ex.: dispo-
nibilităţile zilnice de retinol şi respectiv beta-caroten şi
raportul între disponibilul provenit din produsele vegetale
şi animale);

20
 f) influenţa exercitată de substanţele antinutritive care
scad coeficientul de utilizare a proteinelor, vitaminelor sau
sărurilor minerale.

Baza de referinţă pentru analiza problemei ierarhizării

principiilor nutritive şi a alimentelor este reprezentată de normele
de consum alimentar (numite şi norme fiziologice), acestea fiind
stabilite de către instituţiile de specialitate şi exprimate în unităţi
convenţionale (calorii), reprezentând cantitatea de produse ali-
mentare necesare unei persoane în anumite condiţii date, pentru
a-şi satisface cerinţele sale fiziologice, într-o anumită perioadă de
timp (de regulă, 24 de ore).
În funcţie de conţinut, aceste norme cuprind:
a) raţia de întreţinere;
b) raţia de creştere;
c) raţia de producţie (activitate).

Dimensiunea normelor de consum depinde de vârstă, sex,

mediu geografic, ocupaţie, loc de muncă, formă de habitat etc.
Normele de consum măsurate în calorii exprimă de fapt valoarea
energetică a alimentelor; ele pot fi exprimate pe componente (în
calorii de origine vegetală şi animală), respectiv în trofine
(protide, glucide, lipide, vitamine, săruri minerale etc.).
Normele alimentare de consum reprezintă cantităţile fizice
de bunuri alimentare, exprimate în unităţi naturale (kg, litri,
bucăţi) aferente consumului uman efectiv pentru o persoană în
timp de 24 de ore; ele se obţin pe baza convertirii normelor de
consum în produse fizice. În literatura de specialitate, ca şi în
practica multor ţări, s-a adoptat şi noţiunea de „coş de consum”,
care cuprinde totalitatea alimentelor de bază în expresie bănească
- necesare pentru consumul alimentar pentru un interval limitat
de timp, de regulă o zi, stabilit pentru o familie, o persoană fizică
sau pe o unitate convenţională de consum.

21
 Normele de consum se pot diferenţia tipologic astfel:
 norme minime, care delimitează pragul de subzistenţă
al unei persoane sau al unei familii de referinţă;
 norme moderate, considerate decente;
 norme de consum echilibrat, care asigură un consum
apropiat de normele fiziologice.
În această direcţie, FAO a stabilit pe bază de studii şi
structura unui consum alimentar raţional care trebuie să aibă în
compoziţia sa: 11–13% proteine, 25–30% grăsimi, 55–60%
glucide.
Pe lângă recomandările FAO, există o multitudine de
puncte de vedere cu privire la normele de consum şi la structura
optimă a aportului energetic.
Astfel, unii autori recomandă ca glucidele să aducă între
55%-75% din totalul de calorii (ceea ce pentru un aport de 2.000
de calorii implică o ingestie de 275 până la 375 grame de glucide
zilnic), grăsimile să nu depăşească 30% din caloriile totale
ingerate şi cea mai mare parte din ele să fie de origine vegetală,
iar aportul proteinelor să fie între 10%-15% din totalul caloriilor
necesare (200-300 calorii sub formă de proteine, ceea ce
echivalează cu 50-75 de grame de proteine zilnic) .
Alţi autori estimează că proporţiile consumului cotidian
pentru un adult ar trebui să fie următoarele :
 15-20% din energie – furnizată de protide
(1-2 grame/kg-corp/zi);
 40-50% din energie – furnizată de glucide
(4-7 grame/kg-corp/zi);
 25-30% din energie – furnizată de lipide
(1 gram/kg-corp/zi).

Conform majorităţii opiniilor în domeniu, se consideră că

cea mai mare parte a aportului alimentar trebuie furnizat de
cereale şi derivate, urmate apoi de grăsimi, legume, lapte şi
derivate, carne etc.. În acest caz, dacă se respectă raportul optim

22
dintre diferitele grupe alimentare, necesarul caloric al organis-
mului va fi asigurat de proteine 12-13%, lipide 28-32% şi glucide
56-60%; de asemenea, se apreciază că această structură a
alimentaţiei cotidiene este capabilă să acopere în paralel nevoile
fiziologice în toate celelalte principii nutritive

Fig. 1 Aportul procentual al diferitelor grupe de alimente în alimentaţia

fiziologică
Sursa: adaptare după Mincu, I., Popescu, A., Ionescu-
Târgovişte, C.: „Elemente de biochimie şi fiziologie a nutriţiei”, Editura
Medicală, Bucureşti, 1985

Aplicarea recomandărilor cu caracter ştiinţific dovedit în

domeniul alimentaţiei şi nutriţiei necesită adoptarea unor mo-
dalităţi semnificative de informare a agenţilor economici şi a
publicului larg cu privire la structura optimă a consumului ali-
mentar, deoarece numai în acest mod se creează premisele
armonizării raportului cerere-ofertă inclusiv în plan metabolic.
O preocupare constantă a nutriţioniştilor a fost aceea de a
clasifica alimentele. Iniţial clasificate în şase grupe distincte (tab.
nr. ), datorită importanţei pe care a dobândit-o nutriţia în zilele
noastre, această clasificare pare să nu mai corespundă progre-
sului ştiinţei în domeniu.

23
 Tabel nr.1
Grupele alimentare (vechea clasificare)
Grupa Alimente Conţinut
I Lapte şi produse lactate Proteine şi calciu
II Carne , peşte, ouă Protide
III Materii grase: Acizi graşi saturaţi
animale Acizi graşi mono - şi
vegetale polinesaturaţi
IV Cereale şi produse zaharoase Glucide şi protide
V, VI Legume şi fructe: Minerale şi vitamine
Crude Minerale, vitamine şi celuloză
Gătite

Sursa: Basdekis, J. C.: „Ghid de dietetică”, Editura Polirom, Iaşi, 1999

În acest cadru merită relevată experienţa americană,

preluată ulterior şi de unele state europene, care a propus o
reprezentare sugestivă a echilibrului alimentar.
Conform acestora, alimentaţia de referinţă cuprinde:
 50-60% - făinoase, cereale, cartofi, zarzavaturi, fructe,
leguminoase;
 30-40% - ulei vegetal, peşte, brânzeturi, lapte, vin, ouă,
carne pasăre;
 10% - dulciuri, mezeluri, carne roşie.

Tabel nr. 2
Ghidul porţiilor pe grupe de alimente

Grupa de alimente Nr. porţii

recomandate
Pâine, cereale, orez şi paste 6-11
Legume 3-5
Fructe 2-4
Lapte şi produse lactate 2-3
Carne, peşte, păsări, ouă, 2-3

24
 oleaginoase fasole boabe
Grăsimi, dulciuri Consum limitat
Sursa: www.usda.gov

Tabel nr.3
Formula 4-2-1 (cifrele reprezintă porţii)

Alimente Glucide Proteine Grăsimi

Salate vegetale 1 ½
Mezeluri, friptură 1
Garnitură legume+ulei 1 ½
Pâine 1
Desert 1 1 1
Total 4 2 1
Sursa: Olinescu, R.: „Totul despre alimentaţia sănătoasă”,
Editura Niculescu, Bucureşti, 2000

Din punct de vedere cantitativ, unii autori recomandă un

ghid al porţiilor în structura căruia nu sunt incluse grăsimi
(slănină), mezeluri, bomboane, băuturi alcoolice ţări ;se apreciază
că un astfel de aport nu mai necesită suplimentare în vitamine la
persoanele sănătoase.
Aportul alimentar echilibrat, recomandat de ministerele
sau organizaţiile oficiale europene sau americane, are la bază
respectarea proporţiei între principalele componente alimentare:
regula 4-2-1- pentru zaharuri + făinoase - proteine (carne) –
grăsimi . În SUA, pentru aceleaşi componente se recomandă

25
procentual: 55% pentru făinoase, 20% pentru carne (proteine) şi
25% pentru grăsimi
Materializarea recomandărilor din cuprinsul piramidei este
totuşi dificilă, întrucât rămâne problema porţiilor; noţiunea de
porţie este foarte individualizată, putând fi standardizată doar la
cantine, restaurante etc. Prezentăm în continuare (tabelul
urmator) modelul după care a fost exemplificată „formula”
europeană 4-2-1:

Tabel nr.4
Ghidul porţiilor (după recomandările universităţilor
de stat din Illinois, Dakota de Nord şi Minesota), SUA, 1996

Grupe de Porţii pe zi La alegere

alimente Dimensiunea unei porţii
pentru 16-65 ani
Pâine, făinoase, 3-7 1 felie pâine, ½ ceaşcă cereale,
cereale făinoase,
1 biscuit, sărăţele
Fructe 2-5 1măr, pară,½ grepfrut, portocală,
1 ceaşcă suc fructe, ½ ceaşcă
compot
¼ ceaşcă fructe uscate
Vegetale 3-6 ½ ceaşcă vegetale gătite, ½
ceaşcă vegetale crude,
1 ceaşcă verdeţuri, salate, ¼
ceaşcă mărar, pătrunjel
Carne, peşte 2-3 10-20 g carne slabă, 1 ou
(fasole, ouă, nuci) (moderat) (maximum),
½ ceaşcă boabe, ¼ lingură unt
Lactate, brânzeturi 2-3 1 ceaşcă lapte, ½ ceaşcă iaurt,
(moderat) 10-20 g brânză (telemea),10 g
caşcaval
Sursa: Olinescu, R.: „Totul despre alimentaţia sănătoasă”,
Editura Niculescu, Bucureşti, 2000

26
 Consumul crescut de fructe şi legume reprezintă cel mai
puţin controversat aspect alimentaţiei.
Pentru majoritatea consumatorilor, autorii americani
recomandă administrarea de suplimente vitaminice, iar consumul
moderat de alcool este prezentat ca o opţiune valoroasă (dacă nu
are o contraindicaţie medicală sau medicamentoasă) deoarece din
ce în ce mai multe studii au arătat beneficiile consumului moderat
de alcool (în orice formă: vin, bere, băuturi tari) asupra sistemului
cardiovascular. Această ultimă recomandare se asociază însă cu
un avertisment: a nu consuma alcool este cu siguranţă mai bine
decât a consuma în exces.
Toate aceste aspecte demonstrează că incertitudinile încă
planează asupra înţelegerii relaţiilor dintre alimentaţie şi sănătate.
Sunt necesare cercetări ample şi complexe pentru a examina rolul
produselor lactate, efectele specifice ale fructelor şi legumelor
asupra sănătăţii, riscurile şi beneficiile suplimentelor vitaminice,
efectele pe termen lung ale alimentaţiei din timpul copilăriei şi la
adultul tânăr. Interacţiunile factorilor alimentari cu predispoziţia
genetică trebuie, de asemenea, investigate, deşi importanţa lor
rămâne a fi determinată.
Plecând de la ideea necesităţii fundamentării informaţiilor
asupra nutriţiei oferite publicului strict pe baza dovezilor ştiin-
ţifice, putem afirma că USDA ar putea să nu fie cea mai potrivită
agenţie guvernamentală care să dezvolte ghiduri nutriţionale,
deoarece este prea strâns legată de industria alimentară. Pe de
altă parte, într-un studiu asupra consumatorilor din SUA, 3 din 4
americani susţin că există prea multe informaţii contradictorii
asupra aportului alimentar. Această confuzie are drept cauză
existenţa unor piramide alimentare destinate a atrage atenţia
publicului larg (ex. piramida USDA, mediteraneană, asiatică,
latino-americană etc.). 60% din americani sunt familiarizaţi cu
piramida USDA şi recomandările asociate. Piramidele medite-
raneană, asiatică, şi latino-americană au fost create de Oldways
Preservation and Exchange Trust of Cambridge, Massachusetts.

27
Oldways, o companie non-profit, a elaborat aceste piramide
alimentare pentru a ilustra ali-mentaţia tradiţională a culturilor
pe care studiile epidemiologice le-au asociat cu o stare bună a
sănătăţii.
Piramida USDA şi cele elaborate de Oldways au puncte
comune, ilustrând modele de consum conforme cu recomandările
nutriţionale şi planificând alimentaţia în funcţie de grupele
alimentare. Piramidele Oldways sugerează factorii unui stil de
viaţă sănătos: consum ridicat de produse vegetale, activitate
fizică, consum moderat de băuturi alcoolice, în timp ce piramida
USDA are la bază flexibilitatea alegerilor. Alături de acestea au
fost create şi alte piramide: portoricană, vegetariană etc., care
ajută consumatorul să aleagă alimente corespunzătoare unui
specific etnic sau cultural.
Piramidele Oldways sunt destinate să ilustreze mai de-
grabă proporţiile decât tipurile concrete şi cantităţile de alimente,
fără să conţină informaţii despre mărimea şi numărul porţiilor sau
conţinutul în grăsimi. Reprezentând modele alimentare culturale,
ele includ un număr mai redus de grupe decât piramida USDA,
însă disting clar între alimentele conţinând proteine de origine
animală, respectiv vegetală. Carnea roşie apare doar ocazional, în
timp ce carnea de pasăre şi ouăle apar mai des, iar lipidele provin
în special din surse vegetale (uleiuri).
Nici una dintre piramide nu conţine însă toate informaţiile
necesare consumatorului pentru o alimentaţie sănătoasă. Pira-
mida USDA este însoţită de detalii suplimentare bazate pe
principii ce au drept scop schimbarea în sens pozitiv a „pattern”-
urilor de consum.
Numărul statelor în care s-au elaborat sau revizuit ilus-
traţiile asociate orientărilor alimentare a crescut ca urmare a
evoluţiei cercetărilor în domenii cum sunt oferta şi interesele
economice naţionale, modelele de consum, starea nutriţională şi
standardele nutriţionale. În cazul anumitor orientări, condiţiile
geografice şi culturale au impus luarea în considerare a alimen-

28
telor indigene conform unui model de consum specific. Fiecărei
culturi i se asociază disponibilităţi, preferinţe, modele şi definiţii
alimentare distincte, deci nu putem vorbi de existenţa unor
recomandări universal valabile. De aceea, având în vedere
disparităţile din consumul populaţiilor, disponibilitatea alimentelor
şi starea nutriţională, grafica asociată orientărilor alimentare
diferă de la ţară la ţară.
Astfel, comparaţia între diverse reprezentări oficiale
permite examinarea diferenţelor în ceea ce priveşte grupele prin
cipale de alimente şi cantităţile recomandate. Formele diverse în
care se prezintă orientările alimentare au la bază cerinţa
exprimării unui mesaj de moderaţie şi proporţionalitate (ex.: în
SUA, Filipine – piramidă; în Coreea, China – pagodă). Cele mai
multe dintre ţările europene au ales forma circulară, în timp ce în
Canada se utilizează forma unui curcubeu, iar în Anglia şi Mexic
forma unei farfurii.
Deşi reprezentările grafice sunt diverse, aceste orientări
utilizează metode similare în prezentarea conceptului modelului
alimentar ideal. Ele oferă o selecţie a opţiunilor alimentare (pe
grupe de alimente), alături de cantităţile zilnice necesare unei
sănătăţi optime. Figurile urmatoare demonstrează existenţa unor
similitudini remarcabile între ilustrări, în ciuda diferenţelor
culturale dintre modelele alimentare; grupele includ: cereale,
legume, fructe, carne, lapte şi lactate, grăsimi şi zaharuri.
Diferenţe apar la nivelul grupelor: grăsimi, zaharuri, legume şi
fructe, lapte şi produse lactate. Existenţa grupelor suplimentare,
alături de categorizarea unor alimente cum sunt: leguminoase,
oleaginoase etc. contribuie la accentuarea diferenţelor. Iată
câteva exemple:
 orientările din China, Suedia, Germania şi Portugalia nu
includ zahărul în grupa „zaharuri şi grăsimi”;
 unele reprezentări nu includ deloc grupa „zaharuri şi
grăsimi” (ex. Mexic);

29
  fructele şi legumele sunt grupate împreună în cadrul
orientărilor din Canada, Anglia, China, Coreea,
Portugalia şi Mexic, în timp ce în alte state ele apar
grupate independent;
 singura ţară în care grupa laptelui şi produselor lactate
lipseşte este Filipine, întrucât acolo laptele nu constituie
o componentă tradiţională a hranei, fiind încadrat în
grupa proteinelor;
 orientările suedeze şi germane conţin o grupă supli-
mentară; suedezii au separat cartofii şi rădăcinoasele
de grupa legumelor principale, întrucât acestea for-
mează baza unei alimentaţii nutritive şi puţin costi-
sitoare, cu recomandarea suplimentării lor cu alte legu-
me. Germania este singura ţară care a propus o grupă
de alimente fluide (băuturi). Alte state (Porto Rico)
includ apa în ilustraţii şi recomandări datorită climatului
tropical.
 deşi leguminoasele se încadrează, de regulă, în grupa
cărnii, datorită conţinutului ridicat de proteine, Suedia,
Germania şi Australia le-au inclus în grupa legumelor
datorită conţinutului în vitamine, minerale şi fibre.
Ghidul SUA le clasifică diferenţiat în grupa legumelor
sau în grupa cărnii. Pagoda chinezească le include în
grupa laptelui şi produselor lactate.
 oleaginoasele se clasifică diferit, în funcţie de
importanţa acordată proteinelor sau grăsimilor.

Recomandări cantitative
Pentru fiecare categorie de alimente, orientările
recomandă cantităţile specifice sau oferă sfaturi generale cu
accent asupra porţiilor sugerate în hrana zilnică. Recomandările
cantitative utilizează unităţi de măsură exprimate în porţii, grame
etc.

30
 Dincolo de orice sugestii cantitative, cele mai multe ţări
recomandă consumul ridicat de cereale, legume şi fructe conco-
mitent cu un aport redus de carne, lapte şi produse lactate ; în
acelaşi timp, alimentaţia cu un conţinut ridicat de proteine este
considerată ca un model favorabil sănătăţii.

GRUPA III

GRĂSIMI
ZAHĂR
DULCIURI

GRUPA II
LEGUMINOASE,
OLEAGINOASE
OUĂ, LAPTE

GRUPA I
FRUCTE, CEREALE, LEGUME

Fig.2 -Piramida simplificată a alimentaţiei echilibrate

Sursa: Pamplona – Roger, J. D.: „Un nou stil de viaţă.

Poftă Bună”, Editorial Safeliz, Casa de Editură „Viaţă şi Sănătate”,
Bucureşti, 1998

În perioada actuală, alimentaţia zilnică a individului este

puternic marcată de modă, factori de stres, considerente hedonice
şi sociale, astfel încât aportul zilnic se caracterizează prin deficitul
unor principii esenţiale şi în acelaşi timp prin excesul dăunător al
unor elemente, ceea ce impune precauţii suplimentare în alcătu-
irea unei alimentaţii raţionale.

31
 Tabel nr. 5.
Comparaţie între alimentaţia obişnuită şi alimentaţia
ideală

Componente Alimentaţie obişnuită/zi Alimentaţie ideală/zi

Grăsimi şi uleiuri 42% din total energie 20% din total energie
Zahăr 50g 0 sau foarte puţin
Colesterol 500 mg 50 mg
Sare 20 g 5g
Fibre 10 g 50 g
Apă (lichide) Foarte puţine 8 pahare

Sursa: Deihl, H., Ludington, A. : „Tablete de stil de viaţă”, Casa

de Editură „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 1999

În vederea asigurării unei nutriţii echilibrate, atât la nivel

individual, cât şi colectiv, trebuie evitată absolutizarea compa-
raţiei cu normele biologice, întrucât ele nu pot să devină opera-
ţionale în orice condiţii.
Importanţa majoră a normelor de nutriţie ale populaţiei
derivă din aceea că ele sunt utilizate în fundamentarea politicilor
alimentare şi nutriţionale, servind la evaluarea volumului şi
structurii necesarului în alimente - bază, respectiv a resurselor
agroalimentare necesare pentru a fi transformate în alimente
direct ingerabile, dar şi a volumului şi structurii nutrienţilor
necesari. Remarcăm deci faptul că oferta de produse alimentare
nu are ca resorturi doar cauze ce ţin de agricultură şi producţie,

32
importuri, distribuţie, cerinţe economice, modă, obiceiuri şi
tradiţii, ci trebuie să se orienteze pregnant în funcţie de cerere, de
cerinţele nutriţionale ale populaţiei de referinţă, pentru a concura
ea - însăşi la realizarea echilibrului nutriţional.
Normele de consum trebuie considerate orientative; ele nu
trebuie ignorate, ci examinate cu prudenţă, în funcţie de condiţiile
concrete din mediul respectiv.
Conform experienţei mondiale, optimizarea structurii
aportului alimentar în raport cu necesităţile fiziologice ale omului
contemporan nu se poate realiza numai pe seama unei simple
creşteri a disponibilităţilor de produse alimentare cu valoare
nutritivă ridicată .
Consider că, actualmente, problema alimentaţiei trebuie
abordată dintr-un unghi nou, atât din punct de vedere nutritiv,
cât şi tehnic, întrucât facilităţile vieţii contemporane (micşorarea
efortului prin mecanizare şi automatizare, dezvoltarea facilităţilor,
mărirea confortului casnic) limitează necesităţile energetice. De
cele mai multe ori însă, diminuarea aportului energetic conduce la
o scădere corespunzătoare a cantităţii de substanţe biologic active
indispensabile individului. Ca urmare, apare necesitatea creşterii
aportului de nutrienţi biologic activi, concomitent cu diminuarea
aportului energetic al alimentelor, proces care se înregistrează ca
tendinţă în toate ţările dezvoltate.

Politicile alimentare şi nutriţionale în ţările

dezvoltate

Ţările dezvoltate (industrializate) se caracterizează prin

trăsături specifice ale consumului, deci implicit ale politicilor
alimentare şi nutriţionale, astfel:
1). Pentru a ameliora nivelul de consum al unor categorii
sociale defavorizate, ţările dezvoltate au recurs la instrumente ca:

33
  subvenţii ale consumului unor alimente de primă
necesitate, tichete, bonuri pentru raţii;
 instituţii de servire a mesei subvenţionate în şcoli;
 educare nutriţională.

În SUA, multe din programele interne de asistenţă

alimentară sunt create în special pentru susţinerea alimentaţiei
copilului prin intermediul meselor şcolare etc. Cel mai important
program este „Food Stamp Program” , elaborat în anul 1964. Cu
taxele obţinute din aplicarea programului, gospodăriile cu venituri
mici îşi pot procura alimente la alegere prin canalele obişnuite de
piaţă. În 1990, numărul beneficiarilor era în jur de 20 milioane, cu
un avantaj mediu de persoană de aproximativ 60 dolari pe lună.
Aceste avantaje constau în evitarea cheltuielilor suplimentare
pentru alimente, astfel încât o parte a venitului care în alte con-
diţii ar fi fost cheltuit pentru alimente este folosit pentru achiziţio-
narea produselor nealimentare. Totuşi, ca mijloc de reducere a
surplusurilor agricole, acesta nu era un program eficient din punct
de vedere al costului. „Food Stamp Program” are importanţă din
punct de vedere al ajutorului social şi din acest motiv a şi primit
sprijin politic. În urma reglementărilor agricole din 1985-1990,
avantajele s-au extins, însă în perioada recesiunii, costul pro-
gramului a crescut brusc atingând 38 miliarde dolari în 1995 şi
depăşind considerabil costul programelor de sprijin al mărfurilor.
2). Politicile alimentare au fost adesea impuse de către
operatorii din sectorul agroalimentar. De exemplu, în SUA, produ-
cătorii de citrice au influenţat nutriţioniştii să stabilească şi să
recomande un consum ridicat de vitamina C. Producătorii de vin şi
tutun se află în permanentă opoziţie cu campaniile împotriva
consumului acestor produse.
3). Conştientizarea consumatorului; campaniile de infor-
mare a publicului contribuie la influenţarea efectivă modului de
consum (proces caracteristic ţărilor industrializate). Ca urmare,

34
spre exemplu, a unor campanii de informare, în consum s-au
manifestat următoarele tendinţe:
 creşterea consumului de de legume şi fructe (ex.: broc-
coli), întrucât Societatea Americană contra Cancerului a
arătat scăderea incidenţei acestei maladii la consuma-
torii acestor produse;
 produsele clasice: zahăr, materiile grase au fost înlo-
cuite cu izosirop din glucoză de porumb, respectiv
înlocuitori ai grăsimilor cu conţinut redus de calorii;
 scăderea consumului grăsimilor saturate;
 scăderea consumului de carne de vită, creşterea
consumului de peşte şi pui;
 scăderea consumului de ouă datorită conţinutului
ridicat de colesterol.

4). Conturarea de-a lungul timpului a unor caracteristici:

supraconsum de grăsimi, proteine animale, zahăr, sare, insufi-
cienţa consumului de fibre.
În Europa de astăzi se estimează că aproximativ 60% din
cauzele mortalităţii sunt legate de aportul alimentar. Cu toate
acestea, politicile alimentare nu au vizat, până de curând, într-o
manieră explicită, modificarea aportului alimentar în vederea
scăderii frecvenţei maladiilor sau modificarea regimurilor în caz de
obezitate, boli cardio-vasculare, diverse forme de cancer etc.
5). Politicile alimentare determină sensul de dezvoltare a
tehnologiilor alimentare.
6). Aducerea pe piaţă a substituenţilor ridică probleme
serioase exportatorilor, deci politica alimentară a ţărilor bogate
influenţează majoritar ţările sărace.
7). Politica alimentară şi cea nutriţională au caracter
complex, vizează un consens între producătorii naţionali, consu-
matori, importatori şi exportatori.

35
 Caracteristici ale consumului alimentar în ţările
Lumii a treia

Ţările Lumii a treia se caracterizează, comparativ cu cele

bogate, prin sărăcie sau chiar extreme ale sărăciei. Consumul
acestor state şi politicile lor alimentare şi nutriţionale sunt mar-
cate de următoarele împrejurări :
a). Politica alimentară şi nutriţională depind de relaţiile cu
economiile dominante; în general, politicile agroalimen-
tare ale ţărilor din Sud au fost impuse de către cele din
Nord.
b). Ţările sărace au fost orientate către producţii rentabile:
condimente, bumbac, trestie de zahăr, tutun, ceai,
cafea sau către alimente esenţiale pentru ţările bogate:
zahăr, uleiuri vegetale, băuturi.
c). Pe plan intern nu s-a ţinut cont de necesitatea asigu-
rării unei producţii locale pentru populaţia autohtonă,
aceasta devenind dependentă de importul din ţările
dezvoltate.
d) După dobândirea independenţei, guvernele au păstrat
orientările agrare anterioare, fapt care a redus posibi-
litatea implementării unor politici alimentare naţionale
orientate către autosatisfacere şi securitate.

Caracteristicile consumului alimentar pentru ţările Lumii a

Treia pot fi punctate astfel:
1. are loc deteriorarea progresivă a termenilor de schimb
între Lumea a Treia şi ţările bogate, ceea ce deter-
mină diminuarea puterii de cumpărare a producăto-
rilor şi consumatorilor intertropicali;
2. saturarea consumului alimentar în economiile occi-
dentale a generat reducerea pieţelor pentru produsele
tropicale (zahăr, amidon, uleiuri);

36
 3. dezvoltarea în ţările industrializate a substituenţilor
pentru produsele clasice: zahăr, materii grase, cafea,
cacao riscă închiderea pieţelor alimentare din Lumea a
Treia;
4. Are loc devalorizarea alimentelor de bază: tuberculi,
rădăcinoase, sorg, mei şi înlocuirea lor cu importuri;
5. Evoluţia obiceiurilor de consum este tributară evoluţiei
consumului din ţările dezvoltate, manifestându-se
simultan atât maladii ale abundenţei (civilizaţiei), cât
şi maladii ale sărăciei (malnutriţie, carenţe);
6. Politica nutriţională se limitează prea adesea la
programe de combatere a unor carenţe specifice (ex.:
eradicarea avitaminozei A prin distribuirea de capsule
de vitamina A, iodizarea sării de bucătărie contra
apariţiei guşei endemice etc.), însă aceste politici nu
sunt suficiente deoarece „tratează” efectele (malnu-
triţia) şi nu cauzele profunde ale sărăciei.
7. Dificultăţile majore pentru aceste ţări derivă din faptul
că politicile lor alimentare sunt tributare practicilor co-
merţului internaţional, reducându-se astfel posibili-
tatea implementării unei politici naţionale indepen-
dente. Din acest motiv, venitul, nivelul de viaţă, acce-
sul la sănătate sunt determinate mai mult de factori
externi decât de cei interni.

Ţările Lumii a Treia trebuie să angajeze toate resursele

astfel încât politicile alimentare şi nutriţionale să devină cât mai
eficace cu putinţă, iar guvernele acestor ţări şi organizaţiile
internaţionale trebuie să reuşească să repartizeze mai echitabil
resursele existente.

37
 Dezechilibrul nutriţional – expresie a insecurităţii
alimentare

Problema interacţiunii dintre alimentaţie şi sănătate, a

posibilului caracter nociv al hranei asupra organismului sănătos şi
bolnav reprezintă una dintre cele mai actuale probleme. Alimenta-
ţia reprezintă, fără îndoială, obiceiul care influenţează cel mai
mult sănătatea oamenilor, cu atât mai mult cu cât se repetă
constant de-a lungul vieţii. Unii cercetători în domeniu afirmă că
90% din toate afecţiunile (cu excepţia infecţiilor şi a accidentelor)
sunt strâns legate de alimentaţie.
Eşecul în realizarea optimă a dezideratului echilibrului
nutriţional conduce în mod inerent la situaţii de dezechilibru,
materializate în situaţii de subnutriţie şi malnutriţie care se
concretizează în stări patologice specifice (datorate insuficienţei
sau excesului). Dacă dezechilibrul alimentar (în plus sau în minus)
depăşeşte anumite limite şi se prelungeşte în timp, starea de
sănătate este subminată şi pot apărea stări patologice numite
generic boli de nutriţie, malnutriţie sau distrofii. Unele sunt
consecinţa insuficienţei substanţelor nutritive: slăbirea distrofică
proteică, hipo- şi avitaminozele, rahitismul, pelagra, anemiile nu-
triţionale, guşa endemică etc. Altele sunt provocate de consumuri
care depăşesc nevoile reale ale organismului: obezitatea, dislipi-
demiile, ateromatoza, diabetul, guta, litiaza biliară, unele hepatite
cronice etc.
Astăzi, în lume se întâlnesc ambele categorii de malnutriţie
în proporţii alarmante.
Între alimentaţie şi starea de sănătate se manifestă o
interacţiune complexă, manifestată în dublu sens: pe de o parte,
alimentele determină starea de sănătate a individului prin
calitatea lor igienică şi nutriţională, iar pe de altă parte, situaţia
patologică şi fiziologică influenţează aportul alimentar şi nivelul
asimilabilităţii acestuia. Dincolo de riscurile pe care le prezintă
lipsa valorii igienice a produselor, a inocuităţii acestora, o altă

38
sursă de subminare a sănătăţii indivizilor rezidă în însuşi ca-
racterul hranei consumate, în caracterul său mai mult sau mai
puţin echilibrat, corect, raţional.
În prezent, este evident faptul că, pe plan mondial,
alimentaţia omului modern nu corespunde noilor solicitări ale
ambientului, întrucât creşterea ponderii populaţiei urbane -
dependentă de produsele industrializate - a generat creşterea
consumului de alimente cu grad ridicat de prelucrare tehnologică,
ceea ce provoacă pierderi în nutrienţi esenţiali, pe fondul sporirii
necesarului de substanţe biologic active pentru a neutraliza
efectele negative ale solicitărilor zilnice. De asemenea, un factor
de risc deosebit reprezintă creşterea consumului de produse
rafinate, cu o înaltă densitate calorică, carenţate în substanţe
utile.
În aceste condiţii se impune formularea şi adoptarea prac-
tică a unor căi concrete de realizare a unor produse alimentare
echilibrate, capabile să răspundă noilor cerinţe ale organismului în
funcţie de particularităţile fiecărui individ, fără a conduce însă la
extrema reprezentată de exces.
În ansamblu se remarcă drept caracteristică la nivel global
eterogenitatea în cadrul modului de hrănire, determinată de un
complex de factori: socio-economici, culturali, geografici etc.
Deficitul principiilor alimentare, sub aspect cantitativ,
structural şi calitativ determină dezechilibre alimentare; unii au-
tori au clasificat foamea - din punct de vedere al gradului de sa-
tisfacere cantitativă şi calitativă a hranei – astfel:
 foame absolută, constând în lipsa cantitativă şi cali-
tativă a produselor alimentare necesare organismului
uman pentru asigurarea unui minimum energetic pen-
tru menţinerea echilibrului vital. În termeni cantitativi,
foamea absolută se poate exprima prin numărul minim
de calorii pe care le consumă organismul uman în timp
de 24 ore;

39
  foame ascunsă (specifică), constând în lipsa unor ele-
mente nutritive de bază din alimentaţia zilnică a indivi-
dului (ex.: foamea de proteine, minerale, vitamine), se
exprimă în termeni calitativi, prin numărul de calorii de
origine animală, precum şi prin insuficienţa elementelor
nutritive – cum ar fi proteinele, glucidele, lipidele,
sărurile minerale, vitaminele etc., care compun aportul
de alimente ale unei persoane în timp de 24 de ore.

Prin lipsa unor trofine din alimentaţie, foamea ascunsă are

implicaţii deosebite asupra organismului uman pe multiple pla-
nuri, fiind practic o „eroziune a potenţialului uman” cu efecte per-
turbatorii grave pe multiple planuri: morfologic, fiziologic, patolo-
gic şi psihologic.
Dimensiunile problemei alimentare pe glob sunt date de
amploarea şi consecinţele fenomenelor de foamete (figura 26),
subnutriţie şi malnutriţie, a căror persistenţă generează multiple
implicaţii negative. OMS estimează că aproximativ jumătate din
populaţia tuturor ţărilor – atât bogate, cât şi sărace – suferă într-
un fel sau altul de nutriţie necorespunzătoare. Calculele OMS
includ trei categorii de persoane: pe cei înfometaţi - care
consumă prea puţine calorii, pe cei aflaţi la celălalt pol al
spectrului nutriţional - care consumă în exces - apreciat ca fiind
grupul cu creşterea numerică cea mai rapidă, respectiv un grup
care se suprapune primelor două, format din persoane care par să
fie alimentate corespunzător, dar cărora le lipsesc nutrienţii
esenţiali.
Sistemul de reglare a stării nutritive asigură continuitatea
şi eficienţa procesului de hrănire a organismului; alterarea sa
poate cauza o stare de malnutriţie care apare atunci când nu se
satisfac cerinţele cantitative şi calitative de nutrienţi. Pentru a
îndeplini cerinţele organismului, nutrienţii trebuie să fie prezenţi
în hrană în formă disponibilă şi într-un raport cantitativ optim, să
fie bine absorbiţi la nivel intestinal şi să fie utilizaţi la nivel celular.

40
Când una din aceste condiţii nu se verifică, apare malnutriţia . În
plus, o caracteristică a alimentaţiei dezechilibrate este aceea că,
de regulă, dezechilibrul nutriţional se manifestă pe mai multe
principii nutritive.
Malnutriţia reprezintă deci o stare patologică rezultând
dintr-o deficienţă absolută sau relativă sau din excesul unuia sau
mai multor nutrienţi esenţiali, care se manifestă clinic şi poate fi
identificată prin teste biochimice, antropometrice şi fiziologice.
Prima definiţie are caracter funcţional, întrucât se referă la
o corectă repartiţie a disponibilităţilor în scopul îndeplinirii cerin-
ţelor nutritive privite din punct de vedere biochimic. A doua defi-
niţie are caracter clinic, accentuând importanţa semnelor clinice,
biochimice şi antropometrice – în sens mai larg, a caracteristicilor
biologice ca indicatori ai stadiului malnutriţiei.
Malnutriţia reprezintă atât o cauză, cât şi un efect al
procesului de dezvoltare a societăţii, fiind modelată de tendinţe
sociale (nivelul veniturilor, statutul femeilor, migrarea către oraş,
acţiunea societăţii civile, distribuţia terenurilor, expunerea la
publicitate etc.).
Malnutriţia constă deci într-un dezechilibru – deficienţă sau
exces – în aportul de elemente nutritive, îmbrăcând următoarele
forme:
 foametea; reprezintă forma cea mai gravă întrucât
numărul celor afectaţi este cel mai probabil subes-
timat, fiind calculat pe baza unor metode care nu iau
în calcul distribuţia inegală a alimentelor;
 supraalimentaţia; este forma cea mai răspândită as-
tăzi, astfel încât, în întreaga lume, numărul de per-
soane supraponderale rivalizează cu cel al persoa-
nelor subponderale. Starea se datorează unui val de
supraconsum iniţiat de ţările dezvoltate, conducând
la niveluri apreciabile de obezitate în toate ţările în
curs de dezvoltare (inclusiv în ţările unde foametea

41
 persistă), generând riscuri considerabile asupra
sănătăţii;
 consum inadecvat de vitamine şi minerale; populaţia
afectată de această formă se suprapune parţial cu
primele două categorii. Cauzele rezidă în lipsa varie-
tăţii alimentare, care conduce la cantităţi insuficiente
de microelemente (ex.: iod, vitamina A, fier), ceea
ce constituie deja o problemă globală.
Ca stare nutritivă, malnutriţia a mai fost definită ca având
la bază un aport alimentar aparent abundent cantitativ, dar
monoton şi dezechilibrat calitativ.
După unii autori starea de subnutriţie apare atunci când
alimentele sunt insuficiente cantitativ, iar starea de malnutriţie
sugerează hrana necorespunzătoare din punct de vedere calitativ.
Alte lucrări nu fac în mod explicit distincţia între cele două situaţii,
utilizând ambii termeni pentru a desemna aceeaşi stare de fapt:
alimentaţia necorespunzătoare.
Unii autori caracterizează subnutriţia ca fiind o stare nutri-
ţională de carenţă proteică, parţial calorică şi avitaminoză, pe fon-
dul unei alimentaţii monotone bazate pe fierturi de legume (car-
tofi), turte din cereale etc. Subnutriţia este pusă pe seama sără-
ciei în cazul unor populaţii izolate, dar ea apare chiar în ţări bo-
gate la persoanele alcoolice, dependente de droguri sau la pături
foarte sărace. Caracteristică subnutriţiei este deci, în această
accepţiune, nu atât cantitatea hranei, cât lipsa componentelor
esenţiale supravieţuirii organismului şi bunei sale dezvoltări.
Subalimentaţia este deci legată de carenţele în oligoele-
mente, care pot să apară atunci când alimentaţia este lipsită de
cantităţile suficiente de vitamine şi săruri minerale necesare
creşterii, dezvoltării şi unei bune sănătăţi, dar şi datorită dezechi-
librului în consumul produselor de natură vegetală, respectiv
animală.
Pe plan epidemiologic se utilizează conceptul mai amplu de
condiţie nutriţională, care include schema de consum alimentar şi

42
schema stării de nutriţie. Putem afirma că orice situaţie alimen-
tară în care apare un dezechilibru între nevoia, respectiv aportul
nutriţional determină o stare de malnutriţie care se poate mani-
festa ca fenomen biologic pus în evidenţă de examenul clinic, bio-
chimic, antropometric şi fiziologic. Fenomenul are la bază deter-
minări complexe legate de resurse, situaţia economică, socială şi
politică – materializate în insuficienţa aportului alimentar.
Insuficienţa vitaminelor şi mineralelor are influenţe
negative asupra stării de sănătate a individului (tabelul….),
micşorează capacitatea de muncă şi rezistenţa la agenţii externi,
intensifică acţiunea negativă a factorilor de risc specifici unei
activităţi sau mediului, amplifică gravitatea unor maladii, prelun-
geşte perioada de convalescenţă, măreşte pierderile de timp de
lucru şi cheltuielile neproductive datorită incapacităţii de muncă.
Insuficienţa de vitamine în perioadele de graviditate şi
alăptare (perioade în care necesarul creşte) conduce, în mare
măsură, la subminarea sănătăţii mamei şi copilului, fiind cauza a
numeroase avorturi, a hipertrofiei fătului, a dereglărilor fizice şi
mentale la copii.

Tabelul 6
Boli specifice lipsei anumitor vitamine şi minerale
După
DENUMIREA BOLII LIPSA SPECIFICĂ

Scorbut Vitamina C şi flavonoizi

Beri-beri Vitamina B1
Pelagră Vitamina PP
Rahitism Vitamina D + Calciu
Guşă Iod
Anemie feriprivă Fier+vitamina B12
Oline
scu, R.: „Totul despre alimentaţia sănătoasă”, Editura Niculescu,
Bucureşti, 2000

43
 Starea prelungită de subnutriţie îi afectează şi pe adulţi;
efectele subnutriţiei la adulţi pot fi clasificate astfel:
 scăderea longevităţii, mai ales în lipsa unor tratamente
medicale;
 carenţa protein-calorică; are incidenţa cea mai ridicată
şi apare sub forme clinice diverse (ex.: kwashiorkhor,
marasm fizic etc.). Insuficienţa proteică determină
atrofii musculare, intestinale, hepatice, dereglări meta-
bolice şi ale osteogenezei, scăderea capacităţii imuni-
tare, tulburări psihice.
 anemii nutriţionale, dintre care cea mai cunoscută este
cea feriprivă. Există anemii cauzate de carenţa de
vitamine sau minerale. Acestea pot apărea datorită
lipsei efective a unor elemente din alimentaţie (fier; iod
- guşa endemică) sau existenţei unor factori antinu-
tritivi.
Schimbările care au generat situaţiile de foamete, supra-
alimentaţie şi aportul necorespunzător de microelemente au fost
corelate cu modificările obiceiurilor alimentare, pe măsură ce
alimentaţia tradiţională este înlocuită cu alternative mai puţin
hrănitoare: înlocuirea vechii practici a hrănirii copiilor la sân cu
alternative „moderne”, creşterea semnificativă a consumului de
grăsimi şi zahăr faţă de nivelurile anterioare, reducerea consu-
mului de glucide complexe şi a cerealelor integrale în favoarea
cerealelor prelucrate, globalizarea culturii fast-food dincolo de
ţările industrializate.
După cum arată unele studii ştiinţifice, în prezent predo-
mină tendinţa de a mânca aproape exclusiv „după plac”, situaţie
la care au contribuit şi controversele între specialişti privitoare la
factorii de risc, evaluarea condiţiilor de mediu şi importanţa com-
ponentelor esenţiale. Factorii principali rămân însă cei socio-eco-
nomici, psihologici, culturali, religioşi.

44
 Putem deci afirma faptul că alimentaţia necorespunză-
toare, dezechilibrată există sub forme diverse în toată lumea,
indiferent de nivelul de dezvoltare a economiei. Ea se manifestă
fie printr-o alimentaţie redusă, concretizată în consumuri insu-
ficiente de produse necesare satisfacerii nevoilor energetice sau
nutritiv-biologice ale organismului, ceea ce conduce la o stare
precară a sănătăţii, fie printr-o alimentaţie excesivă, iraţională.
De altfel, cuantumul aporturilor energetice şi biologice în regi-
murile nutriţionale constituie una din principalele probleme care
se pun atât în ţările sărace, cât şi în cele bogate.
Desigur, malnutriţia şi subalimentaţia nu sunt singurele
elemente care influenţează starea sănătăţii umane, dar acestea
ocupă un loc prioritar şi într-o anumită măsură le poate influenţa
şi pe celelalte. Dezvoltarea fizică şi psihică a copilului şi a tână-
rului, capacitatea de muncă a persoanelor adulte, menţinerea
stării de sănătate până la vârste înaintate, ca şi prevenirea unor
boli acute şi cronice depind în mod fundamental de o alimentaţie
raţională.
Într-un fel, cei subnutriţi şi cei supraalimentaţi sunt con-
fruntaţi cu aceleaşi riscuri de sănătate: ambele grupuri sunt mai
susceptibile la boli şi au o speranţă de viaţă mai scăzută. Totuşi,
carenţele au efecte negative încă din prima parte a vieţii, în timp
ce supraalimentaţia degradează corpul treptat prin afecţiuni
cronice. În plus, efectele subnutriţiei sunt adesea ireversibile, în
timp ce bolile datorate supraalimentaţiei pot fi corectate prin
schimbarea alimentaţiei şi a modului de viaţă.
Stările carenţiale pot fi uşor corectate prin măsuri adecvate
care trebuie aplicate cât mai rapid pentru a nu permite instalarea
unor modificări metabolice grave, adesea ireversibile. De aceea,
sarcina cea mai urgentă a celor care elaborează, aplică şi evalu-
ează politicile alimentare şi nutriţionale constă în a elimina sau
reduce situaţiile de subnutriţie şi malnutriţie, utilizând modalităţi
aparţinând unor domenii dintre cele mai diverse.

45
 Prîntre cauzele supraalimentaţiei şi consumului de alimente
inadecvate, putem identifica: absenţa sau inconsistenţa regleme-
ntărilor alimentare, lipsa unui minim de îndrumări alimentare
pentru consumatori, creşterea disponibilităţii alimentelor, stimu-
larea apetitului înnăscut pentru alimente grase şi dulci, discre-
panţa între bugetele de publicitate ale firmelor şi cele ale organis-
melor guvernamentale.
În contextul unor dezechilibre informaţionale şi de putere
între industrie, consumatori şi guverne, industria alimentară şi-a
asumat un rol important în acest lanţ cauzal, satisfăcând şi
influenţând cererile consumatorilor, exploatând cel mai puternic
instrument - publicitatea – în scopul distribuţiei şi extinderii razei
de penetrare a alimentelor nesănătoase, dar profitabile. Strate-
giile „inteligente” de marketing utilizate – incluzând „supradi-
mensionarea” porţiilor de produse fast-food cu un adaos minim de
preţ, în timp ce unele studii de comportament au arătat că
oamenii mănâncă mai mult din ambalaje de dimensiuni mai mari
– fac ca, în cele mai multe ţări, eforturile în direcţia educaţiei
alimentare să fie lipsite de impact.
În ciuda acestor tendinţe nutriţionale îngrijorătoare, conco-
mitent se manifestă apariţia unei contratendinţe – orientarea
către o alimentaţie sănătoasă, în special în rândul persoanelor
educate şi cu venituri ridicate. Practic, cei bogaţi îşi pot însuşi
obiceiuri alimentare adecvate, în timp ce cei săraci - care au
acces limitat la alimente sănătoase şi la educaţie alimentară - au
o tendinţă din ce în ce mai mare de a fi supraponderali. Între-
barea pentru deceniile viitoare este dacă alimentaţia îmbunătăţită
se va răspândi de la elite la întreaga societate, sau dacă obezita-
tea se va asocia cu foametea, ca problemă a săracilor de pretu-
tindeni.
În ţările în care alimentaţia excesivă reprezintă o problemă
(din ce în ce mai multe persoane apelând la chirurgia estetică),
soluţiile gravitează în jurul ideii de modificare a modelelor com-
portamentale care stau la baza obezităţii, de diversificare şi echi-

46
librare a alimentaţiei, de promovare a unui stil activ de viaţă, de
educare cu accent pe prevenire, de modificare a mediului ali-
mentar.
Modalităţile de intervenţie presupun abordări eficiente ale
educaţiei alimentare şi pot include tehnici de învăţare „directă”
organizate în instituţiile de învăţământ, popularizarea alimentelor
sănătoase, inscripţionarea unor date nutriţionale verificate de o
autoritate independentă, inscripţionarea unor avertismente pe
eticheta alimentelor nesănătoase, reglementarea informaţiilor
nutriţionale despre alimentele dăunătoare şi pentru reclamele
adresate copiilor, citirea etichetelor nutriţionale, instruirea adec-
vată a cadrelor sanitare în poziţii-cheie – care pot educa pacienţii,
campanii de masă sponsorizate de guvern, elaborarea de îndru-
mări/ghiduri alimentare la nivel naţional, abordări eficiente ale
educaţiei alimentare etc.
Considerăm că, doar ca urmare a unei informări şi educări
eficiente, publicul avizat în domeniul alimentaţiei îşi va mări
cererea pentru produse sănătoase, iar prin feed-back industria va
putea reacţiona prin oferirea de alimente corespunzătoare din
punct de vedere nutriţional şi sanogenetic.
Organismele internaţionale specializate în domeniul agri-
culturii, alimentaţiei şi sănătăţii, în mod deosebit FAO şi OMS, au
elaborat programe şi strategii concrete pentru combaterea foa-
metei şi subnutriţiei în diferite ţări şi zone ale lumii. Pentru ca
aceste măsuri de asigurare a sănătăţii publice să dea rezultate
maxime, este necesară o cunoaştere profundă a „obiceiurilor
alimentare” şi a posibilităţilor de influenţare a organismului prin
intermediul alimentaţiei.
Pornind de la politicile nutriţionale şi alimentare trasate la
nivel global, pe plan naţional se impune adoptarea unor pachete
de măsuri, realizarea unor proiecte şi programe complexe în
vederea identificării, analizei, prevenirii şi contracarării aspectelor
care pun în pericol alimentaţia suficientă şi nutriţia echilibrată.

47